Facerea, crearea lumii şi primul om (XI)

Facerea, crearea lumii şi primul om (XI)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Episodul anterior

 

5. Ziua a cincea (Facerea 1, 20-23)

1, 20-23: Şi au zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor, ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor; şi toată pasărea zburătoare după fel; şi au văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-au binecuvântat Dumnezeu, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă; ziua a cincea.

În comentariul său la ziua a cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care este descrisă creaţia:

,,Binecuvântatul Moisi, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, ne învaţă cu atâta amănunt … pentru ca noi să cunoaștem clar atât ordinea, cât și modul în care a fost creat fiecare lucru. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat purtare de grijă pentru mântuirea noastră şi nu ar fi călăuzit limba proorocului, ar fi fost suficient a spune că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, marea şi vieţuitoarele, fără a indica nici ordinea zilelor, nici ce a fost creat mai întâi și ce mai târziu. Dar el deosebeşte atât de limpede atât ordinea creaţiei, cât şi numărul zilelor, şi ne învaţă despre toate cu mare bunăvoinţă, pentru ca noi, ajungând să cunoaştem întregul adevăr, să nu mai dăm atenţie falselor învăţături ale celor care vorbesc despre toate după propria minte, ci să putem înțelege puterea de nedescris a Ziditorului nostru”[1].

Astfel, despre ziua a cincea, el scrie:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul”[2].

Sfântul Vasilie scrie:

„Toată apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte”[3].

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată şi-au revărsat odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Lacurile zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi în­cepu a naşte tot felul de târâtoare … Nici că putem pomeni mulţimea nu­mirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de dumnezeiasca poruncă. În aceeaşi clipă au fost aduse la existenţă forma materialnică şi suflarea de viaţă … Balena, ca şi broasca, a luat fiinţă în acelaşi timp prin aceeaşi putere ziditoare”[4].

Crearea vietăţilor din mare şi din aer în ziua a cincea

Mozaic bizantin din catedrala din Monreale, Sicilia, secolul al XII-lea

Aici, ca la crearea tuturor ființelor vii, Dumnezeu creează primul exemplar din fiecare specie:

„Dumnezeu porunceşte ca primele vlăstare de fiecare fel să fie aduse la viaţă, ca nişte seminţe, ca să spunem aşa, pentru natură; şi mulţimea lor este rânduită prin naşteri a unora din altele, ori de câte ori trebuie să crească şi să se în­mulţească”[5].

Haideţi să cercetăm acum sensul expresiei, repetată în fiecare dintre cele 3 zile în care este creată viaţa, după felul lor. Nu poate exista nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles, în mod limpede şi unanim, că în aceste trei zile Dumnezeu a creat toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem astăzi. Acest lucru se poate vedea în afirmațiile lor repetate adesea că Dumnezeu creează imediat și instantaneu, că numai cuvântul Său aduce făpturile la existenţă, că nu este o însuşire naturală a apelor sau a pământului aceea de a da naștere vieții. Cu privire la acest ultim aspect, Sfântul Vasilie scrie (vorbind de ziua a şasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânurile pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă”[6].

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte definită despre felurile creaţiei. Să ținem minte aici doar că nu este necesar să definim cu precizie limitele acestor „specii”. „Speciile” din taxonomia modernă (știința clasificării) sunt uneori arbitrare și nu corespund neapărat cu „felurile” din Facere; dar, în general, s-ar putea spune că Părinții înțeleg că într-un „fel” sunt incluse acele făpturi capabile să producă o descendență fertilă, așa cum se va vedea în cele ce urmează[7].

Sfântul Vasilie ne învaţă că „felurile” din Facere (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

,,Nu există nimic mai adevărat decât faptul că fiecare plantă are fie semințe, fie o putere seminală. Iar aceasta explică expresia după felul lor. Căci lăstarul de stuf nu dă naștere unui măslin, ci din stuf iese alt stuf; iar din semințe răsar plante asemănătoare cu cele semănate. Astfel, ceea ce a fost scos la iveală de pământ în prima sa generație s-a păstrat până în prezent, întrucât speciile au dăinuit prin reproducere constantă”[8].

Şi în continuare:

„Natura obiectelor existente, puse în mișcare de o singură poruncă, străbate creația fără schimbare, prin naștere și distrugere, păstrând succesiunea felurilor prin asemănare, până când ajunge la sfârșitul absolut. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţui­toare îşi păstrează felul prin naşteri continue, până la sfârşitul lumii. Tim­pul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul”[9].

Tot aşa învaţă Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin, firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însu­şirile proprii pe care le-a primit prin acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii”[10].

Acelaşi Părinte zice încă mai decisiv:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiecare făptură din alcătuirea lumii. De aceea, aşa cum a poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii au fost create rapid din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au ur­mat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămis­leşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De aceea, pământul nu a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Felul înce­pător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său”[11].

Încercările crescătorilor, atât de animale, cât și de plante, din toate epocile, de a crea o specie nouă prin împerecherea unor indivizi din specii diferite duc (atunci când au succes) la un rezultat care nu face decât să confirme maxima patristică despre statornicia speciilor: acești „hibrizi” sunt sterili și nu se pot reproduce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu pentru a-i avertiza pe oameni împotriva „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor rânduite de Dumnezeu în zilele Facerii:

„Ce generaţii curate şi nepătate se succed una după alta, fără amestec, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat … Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei nu au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite”[12].

Caracterul distinct și integritatea „semințelor” fiecărui fel al creației fac parte într-o asemenea măsură din gândirea scripturistică și patristică, încât slujesc în Evanghelie drept bază pentru pilda Domnului nostru privind distincția dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Matei 13, 24-30) pentru a ilustra integritatea semințelor fiecărui fel:

„Nu există nici un pericol ca porunca lui Dumnezeu, cu care natura s-a obişnuit, să devină inutilă în vremile viitoare din lipsa descendenţei, de vreme ce astăzi integritatea  obârşiei se păstrează încă în seminţe. Ştim că neghi­na şi celelalte seminţe străine, care adesea se amestecă printre roadele pământului, se cheamă buruieni [zizanii] în Evanghelie. Însă acestea aparţin unei specii aparte şi nu au de-generat în altă specie printr-o preschimbare a sămânţei plantei de grâu. Domnul ne-a spus că așa stau lucrurile când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar dor­mind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat zizanii între grâu (Matei 13, 24-25). De aici pricepem că buruienile şi grâul par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina ta ? Dar de unde are zizanii ? Iar el le-a zis lor: un om vrăjmaş a făcut aceasta (Matei 13, 27-28). Una este sămânţa diavo­lului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci semănătorii sunt opuşi. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi fel cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţă în pământ”[13].

Aşa cum distincţia dintre specii este legată de distincţia dintre bine şi rău, tot aşa confuzia dintre specii este legată de relativismul moral. Este cu siguranță binecunoscut modul în care adepții relativismului în ce priveşte binele şi răul, virtutea şi păcatul, se folo­sesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale pentru a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „reală”: dacă omul a fost „odată” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum poate fi silită natura sa schimbătoare să se supună poruncilor date doar într-o singură etapă a ,,dezvoltării” sale ?[14] Ateismul marxist s-a legat de această teorie a evoluției încă de la început și o propovăduiește până în ziua de azi ca pe una dintre doctrinele fundamentale ale filozofiei sale relativiste.

Ideea consecvenţei naturii şi integrităţii şi caracterului distinct ale felurilor sale este prezentă în întreaga literatură patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă, pentru învierea trupului ome­nesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodeşte, natura rămâne consecventă cu ea însăși … Seminţele unui fel nu pot fi transformate în alt fel de plantă, nici nu dau roade diferite de propriile seminţe, astfel încât oamenii să se nască din şerpi şi carnea din dinţi; cu atât mai mult, într-adevăr, trebuie să credem că orice s-a semănat va răsări din nou în propria fire, şi că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Puteţi deci voi, păgânilor, care sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi o restaurare a naturii ?”[15]

În acelaşi sens scrie Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi diferite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămân­ţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul apostol că acelaşi lucru se petrece la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci că ceea ce nădăjduim noi este alt­ceva decât starea noastră primordială”[16].

O paralelă ciudată cu teoria modernă a evoluției universale se poate vedea în învățătura păgână antică despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au condamnat-o în mod universal, arată cât de preocupați erau de păstrarea ordinii creației şi distincţiei dintre felurile de făpturi. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură dife­rită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, dacă, adică, toate acestea urmează să se transforme unele în altele, fără ca vreo ordine naturală distinctă să le împiedice tranziția reciprocă. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau una carnivoră, sau înoată în adâncuri; sau chiar se coboară la nivelul unei ființe lipsite de simțuri, astfel încât să-și înfigă rădăcini sau să devină un copac întreg, producând muguri pe ramuri, iar din acei muguri o floare, un spin sau un fruct comestibil sau nociv. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul”[17].

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” se află desigur în centrul teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) orientase deja speculaţiile ştiinţifice în această direcţie la sfârşitul secolului XVIII. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturistice şi patristice.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 7, 3.

[2] Ibid.. N.tr.: Omilii la Facere, p. 91.

[3] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 7, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 147.

[4] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 5, 1.

[5] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 7, 2. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 148-149.

[6] Ibid., 8, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 157.

[7] N.ed.: Definirea termenului de ,,specie” a făcut obiectul multor dezbateri în cadrul comunităţii ştiinţifice moderne. În prima jumătate a secolului XX, o specie era definită, în general, ca un grup de plante sau animale capabile să se încrucişeze şi să producă descendenţi fertili. În 1942, biologul Ernst Mayr a propus o definiţie mult mai puţin restrictivă: o specie este un grup care este „izolat din punct de vedere reproductiv” de alte grupuri similare (adică, în general, nu se împe­rechează cu un alt grup, deşi ar putea s-o facă). Această nouă definiţie a speciei este astăzi acceptată de mulţi biologi. Deoarece este atât de vagă, ea facilitează demonstrarea faptului că o „specie” (de fapt, o populaţie reproductivă) poate „evolua” în alta. Astfel, de exemplu, ursul polar și ursul grizzly sunt clasificaţi în taxonomia modernă ca specii distincte, deşi sunt ca­pabili să se împerecheze între ei și să producă descendenți fertili. Însă, ţinând seama de învăţătura patristică despre ,,felurile” descrise în Facere, s-ar părea că aceste două „specii” de urs nu sunt altceva decât varietăţi în cadrul uneia dintre ,,felurile” create inițial.

Pentru o analiză mai aprofundată a evoluției definiției speciei în știința modernă, a se vedea Richard Milton, Spulberând miturile darwinismului, p. 143-153. Pentru surse privind problema variației în cadrul fiecărui „fel” creat, a se vedea p. 646.

[8] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 5, 2. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 120.

[9] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 9, 2. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 171.

[10] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 3, 16.

[11] Ibid., 6, 3.

[12] Ibid., 5, 9.

[13] Ibid., 3, 10.

[14] Aldous Huxley [fratele lui Julian Huxley] a lăsat în urmă o carte de memorii în care povesteşte cum teoria evoluţiei universale 1-a „eliberat” de lanţurile „vechii moralităţi”: „Aveam motive să nu-mi doresc ca lumea să aibă un sens; în consecinţă, am presupus că nu avea nici unul şi am reuşit fără nici o dificultate să găsesc motive satisfăcătoare pentru această presupunere … Pentru mine, așa cum, fără îndoială, pentru majoritatea contemporanilor mei, filosofia nonsensului a fost, în esenţă, un instrument de eliberare. Eliberarea pe care noi o doream era în același timp eliberarea de un anumit sistem politic şi economic şi eliberarea de un anumit sistem moral. Ne opuneam moralităţii deoarece aceasta interfera cu libertatea noastră sexuală” (Aldous Huxley, „Mărturisirea unui ateu declarat”, Report, iunie 1966, p. 19).

[15] Sfântul Ambrozie, Despre credinţa în Înviere 2, 63, 70.

[16] Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre suflet şi înviere, p. 467. N.tr.: Scrieri, partea a doua, p. 406.

[17] Ibid., p. 387.