Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (VII)

Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (VII)

de Vasileios Th. Meichanetsidis

Episodul anterior

 

După primul război mondial. Etapa finală. Exterminarea totală: ‘armenizarea’ grecilor şi participarea kemalistă la genocid [continuare]

În Alaçam, Sinop, întreaga populație creștină masculină cu vârsta peste 12 ani fusese întemniţată în luna mai şi ulterior exterminată. În iunie, preoții ortodocși din Bafra și din regiunile învecinate „au fost arestaţi și, după ce au fost torturaţi public, au fost răstigniţi în piața din Guioz Keuy [Gözköy]”[1]. Referitor la masacrele de la Marsovan (Merzifon) de la sfârșitul lunii iulie, relatarea lui Donald M. Hosford zugrăveşte ,,o imagine de groază fără alinare”:

,,Bărbații, femeile și copiii creștini au fost adunați treptat în trei locuri, închisoarea orașului, şcoala de băieţi franceză și un loc descris ca o casă mare și roșie … Cei adunați în casa roșie erau în cea mai mare parte fete tinere. Toate au fost siluite și multe dintre ele au fost luate de cetes când au părăsit orașul. Cei de la şcoala franceză includeau câțiva dintre muncitorii noștri, astfel încât cunoștințele mele sunt mai complete cu privire la acest grup. În grup erau câțiva bărbați și multe femei și copii. În timp ce se aflau în clădire, li s-a ordonat de mai multe ori să se deplaseze dintr-o încăpere în alta, mărșăluind în șir indian. Pe măsură ce mergeau, fetele atrăgătoare erau scoase din rând, şi câţiva bărbaţi şi băieţi au fost de asemenea scoşi din rând și ucişi. Duminică la prânz a izbucnit un incendiu în oraș. Mai multe persoane afirmă că au văzut focul izbucnind simultan în cinci locuri diferite … Incendiul a durat circa 24 ore și 400 case au fost distruse de flăcări. Una dintre primele clădiri care au ars a fost şcoala franceză în care era adunat unul dintre aceste grupuri. Cetes nu au dat nici un semn că ar fi dispuși să elibereze oamenii din clădire. În cele din urmă, după multe proteste din partea unui grup de turci influenţi din oraș, oamenii au fost lăsați să iasă după ce clădirea era deja cuprinsă de flăcări.

A doua zi, spune dl. Hosford, domnișoara Anthony de la Comitetul American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat a putut asista la ‘scoaterea căruțelor încărcate cu cadavre și îngroparea acestora în gropi situate în valea de vizavi de casa noastră. Ea este foarte sigură că unii dintre cei îngropați astfel nu erau complet morți’. Dl. Hosford rezumă rezultatele masacrelor, după cum urmează: „Nu a existat absolut nici o diferență de tratament între greci și armeni … Dintr-o populație creștină de 2.000-2.500, aproape toți bărbații au fost uciși, mulți dintre ei fiind angajații noștri și foști colaboratori ai colegiului. Femei și copii au fost de asemenea uciși, în total peste 700. Toți grecii au fost deportați. În oraș au rămas circa 700 armeni, dintre care cel mult 20-30 bărbați. Fiecare casă creștină a fost jefuită și 400 case au fost incendiate … Ni s-au adus la cunoștință în mod repetat relatări ale cruzimii extreme, precum incendierea bisericilor cu greci înăuntru, folosirea preoților, cu veșmintele îmbibate în kerosen, ca torțe etc. Nu este dificil … pentru un martor ocular al faptelor acestor oameni din Merzivan să creadă astfel de relatări și adevărul general al acestor afirmații este susținut de dovezi ample”[2].

Arderea de vii a preoților și creștinilor în case și biserici devenise o practică obișnuită în procesul genocidal general împotriva creștinilor otomani – armeni și greci în special. Mai mult, distrugerea prin incendiere a bisericilor era un act deliberat de anihilare a memoriei fizice, religioase şi culturale a victimelor. Riza Nur (1879-1942), ministru al educației naționale în 1920, ministru al sănătății și afacerilor externe în 1921 și negociator șef kemalist la negocierile pentru pace de la Lausanne, scria în memoriile sale despre conversațiile pe care le-a avut cu Topal Osman Aga:

,,I-am spus: ‘Nu lăsa piatră [pe piatră] în satele grecești [de la Marea Neagră]’. El mi-a răspuns: ‘Exact asta voi face, dar voi proteja bisericile şi clădirile lor și nu le voi distruge, pentru că ar putea fi utile în viitor’. I-am spus: ‘Dărâmă şi clădirile şi bisericile, şi împrăștie pietrele lor. Nu se știe niciodată ce se va întâmpla în viitor. Nimeni nu ar trebui să poată veni aici în viitor și să spună ‘aici a fost o biserică’’. Răspunsul dat de Topal Osman a fost: ‘O să fac aşa, nu am gândit corect’”[3].

Procesul genocidal a evoluat în continuare cu deportări în masă, sub forma marşurilor morții, în care au murit mii de greci pontici. După cum relatează Rendel:

,,Cele mai grave atrocități au avut loc fără îndoială în regiunea Pontului împotriva populației greceşti din oraşele de coastă … Autoritățile din Angora au recurs la deportări masive, persecuții continue și masacre frecvente. După ce au executat un număr mare de notabilităţi din orașele mai mari, Samsoun, Amasia etc., ele au continuat cu deportarea practic a întregii populații grecești. La începutul toamnei, se crede că numărul deportaților a ajuns la 35.000. „Relatările despre aceste deportări primite de la supraviețuitori greci și de la alți supraviețuitori sunt la fel de îngrozitoare ca oricare dintre relatările despre atrocitățile comise împotriva armenilor în timpul războiului sau după acesta. Aproape toate sunt confirmate de scrisorile agenților Comitetului American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat și ale altor martori oculari, pe care le-am primit de la Ambasada Americană și prin intermediul unor surse private”[4].

În memoriile sale, Varteres Mikael Garougian își amintește de aceste deportări ale grecilor pontici, urmărind sosirea lor în Harput (Kharpert), probabil în 1921:

,,De pe țărmurile Mării Negre, caravane ale grecilor deportați au început să ajungă la Kharpert. Deşi erau nenorociți și bolnavi, guvernul [kemalist] nu se preocupa decât să-i alunge mai departe. Să le ofere hrană ? Nici vorbă. Atitudinea lor a fost: ‘Fac parte din propriul tău neam. Tu să-i ajuţi !’ … Pe când mergeam de-a lungul cărării, am întâlnit cadavre în descompunere de bărbați și femei. Duhoarea era îngrozitoare. I-am întrebat pe gardienii mei cine erau aceşti morţi şi de unde veneau. Mi-au spus sincer că aceste cadavre erau ale emigranților greci care fuseseră deportați de la ţărmul Mării Negre. Fiindcă nu au reuşit să supraviețuiască călătoriei și foamei, s-au îmbolnăvit și au murit … Pe măsură ce ne continuam călătoria, am întâlnit mai multe cadavre, mari și mici, devorate de vulturi înfometați”[5].

Așa cum a subliniat Rendel: ,,Zona afectată este atât de mare şi atrocitățile sunt atât de variate și neîncetate, încât este dificil să alegem cazuri speciale pentru a fi menționate. Mai mult, volumul de dovezi documentare de care dispunem este acum atât de enorm, încât orice comprimare a informațiilor conținute de el a devenit aproape imposibilă”[6].

În august 1919, Comitetul American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat [American Committee for Relief in the Near East (ACRNE), ulterior Near East Relief (NER)] a primit o cartă din partea Congresului SUA – fiind cea de-a doua organizaţie umanitară care a primit această recunoaştere, după Crucea Roşie Americană. Între anii 1915-1930, NER a salvat vieţile a peste 1.000.000 refugiaţi, inclusiv 132.000 orfani care au fost îngrijiţi şi educaţi în orfelinatele NER. NER a mobilizat poporul american pentru a strânge peste 116 milioane dolari pentru ajutor direct. Aproape 1.000 cetățeni americani s-au oferit voluntari pentru a călători în străinătate. Lucrătorii NER au construit sute de orfelinate, școli profesionale și centre de distribuție a alimentelor. Lucrătorii umanitari s-au ocupat de îngrijirea directă a orfanilor și refugiaților, inclusiv organizarea unor vaste programe de hrănire și educație. Mii de americani au donat bani sau provizii și au organizat evenimente speciale în beneficiul activității NER

Din toamna anului 1921 până în iarna anului 1922, lucrătorii umanitari ai ACRNE/NER au fost martori la procesul genocidal[7]. Stanley Hopkins, un angajat al departamentului de transport al NER care, de trei ori, din septembrie până în octombrie 1921, parcursese cu maşina cele câteva sute de mile de la Harput la Samsun și fusese martor la deportări și atrocități, a înaintat un raport detaliat secretarului pentru afaceri externe al NER, Charles Fowle. În raportul său, Hopkins a relatat ce văzuse:

,,Pe 1 septembrie 1921 am pornit într-o călătorie cu automobilul de la Harpoot la Samsoun. Pe drumurile dintre Harpoot și Malatia am trecut pe lângă un număr mare de greci care erau deportați din regiunea sudică a coastei Mării Negre spre est. Am estimat că erau circa 12.000 persoane. Erau familii şi sate întregi care fuseseră dezrădăcinate și au pornit la drum cu orice bunuri le puteau căra în spate şi în care cu boi. Erau păziți de jandarmi turci, şi erau conduşi încet astfel încât să nu poată ajunge în nici un loc în care să se poată stabili înainte de venirea zăpezii de iarnă. În ce privește sănătatea, îmbrăcămintea și hrana, jandarmii și turcii pe care îi întâlneau pe drum profitau de ei în orice fel posibil. Un bărbat a vândut o vacă pentru 100 piaştri de argint, echivalentul a circa 3 dolari, pentru a-și procura hrană.

După ce am părăsit Samsoun, în drumul meu de întoarcere spre Harpoot, am trecut pe lângă bătrânii din Samsoun, greci, care erau deportați. Mulți dintre acești bărbați erau slăbiți de bătrânețe, dar în ciuda acestui fapt erau obligați să înainteze cu o viteză de 30 mile pe zi, iar pentru cei slăbiți sau bolnavi nu exista nici un mijloc de transport disponibil. Nu li se acorda nici o rație de hrană şi orice mâncare pe care o puteau obține trebuia procurată prin bani sau prin vânzarea de obiecte mici pe care le puteau căra cu ei. Pe parcursul călătoriei, am trecut pe lângă multe cadavre de greci zăcând pe marginea drumului, unde muriseră din cauza expunerii la intemperii. Multe dintre acestea erau cadavrele unor femei și fete cu fețele îndreptate spre cer, acoperite de muște.

Pe la 1 octombrie am pornit din Harpoot spre Samsoun, însoțit de dra. Bailey și McClellan, toți plănuind să ne întoarcem în America. În această călătorie, noi am trecut pe lângă ceea ce am estimat a fi circa 10.000 greci. Îmi amintesc de un grup de aproximativ 2.000, doar femei, majoritatea fără încălțări, multe dintre ele ducând bebeluși în spate și în brațele lor. O ploaie torenţială rece cădea pe când treceam pe lângă ele și ele nu aveau absolut nici un fel de adăpost, singurul loc unde puteau dormi fiind pământul ud. Aceste femei se aflau pe drum, la o distanță de o zi de mers cu mașina de Harpoot. În această ultimă călătorie a noastră din Harpoot, am întâlnit grupuri similare pe tot parcursul drumului.

Harpoot pare a fi un centru de adunare și tranzit pentru acești refugiați greci. În Harpoot se află 15.000-20.000 greci proveniți din toate regiunile din vest și nord. Ei sunt complet lipsiți de ajutor și, având în vedere situația, un număr mare dintre ei mor. Li se permite să rămână în Harpoot pentru o scurtă perioadă, după care sunt trimiși mai departe spre est, unde soarta lor este necunoscută. NER nu are permisiunea guvernului turc, în nici unul dintre centrele sale din Anatolia, din câte știu eu, să angajeze greci sau să-i ajute oferindu-le hrană, îmbrăcăminte sau bani. În Sivas, americanilor de la NER nici măcar nu li s-a permis să meargă să vadă condițiile în care se aflau refugiații greci …

Acestea sunt situații și evenimente pe care, cu excepția ultimului, le-am văzut cu ochii mei. Ele par să indice că grecii din Anatolia suferă aceeași soartă sau una încă mai rea decât cea a armenilor în masacrele din primul război mondial. Deportarea grecilor nu se limitează la coasta Mării Negre, ci se desfășoară pe întreg teritoriul țării guvernate de naționaliști. Satele grecești sunt deportate în întregime, puținii locuitori turci sau armeni sunt forțați să plece, iar satele sunt incendiate. Scopul este, fără îndoială, acela de a-i distruge pe toți grecii din acel teritoriu și de a lăsa Turcia pentru turci. Aceste deportări sunt însoțite de cruzimi de toate formele, exact așa cum s-a întâmplat în cazul deportărilor armenilor de acum 5 și 6 ani”[8].

Exodul din Turcia. Orfani greci şi armeni aşteaptă să fie transportaţi în Grecia, unde vor fi preluaţi de NER

Ambasadorul SUA la Constantinopol, Henry Morgenthau, vizitând orfanii evacuaţi în Zappeion, Atena, adunaţi într-o tabără pe terenul accidentat de lângă templul antic al lui Jupiter

O gardă de onoare alcătuită din orfani aflaţi în îngrijirea NER, în faţa a ceea ce pare a fi Consulatul American din Pera, Constantinopol, 1922

După un lung interviu personal cu dr. Mark Hopson Ward (1884-1952), medic NER[9], și după ce a fost obligat de autoritățile turce să părăsească Harput pe 15 martie 1922[10], înaltul comisar britanic din Constantinopol, Sir Orace Rumbold (1869-1941) a trimis guvernului său două telegrame și un raport, pe 15 aprilie și 10 mai. Aceste documente, care au apărut în Times pe 5 mai[11], au determinat o dezbatere din Camera Comunelor britanică, în cadrul căreia prim-ministrul Arthur N. Chamberlain a confirmat evaluarea situației[12] așa cum a fost dată de Rumbold în telegrama sa din 10 mai:

,,Se pare că turcii pun în aplicare un plan deliberat de a scăpa de minorități. Metoda lor a constat în adunarea, la Amasia, a grecilor otomani din regiunea cuprinsă între Samsun și Trebizond. Acești greci sunt conduși pe jos din Amasia, trecând prin Tokat și Sivas, până la Cezareea, apoi înapoi, până când sunt trimiși în cele din urmă spre est, prin Kharput. În acest fel, un număr mare de deportați mor pe drum din cauza greutăților și a expunerii la intemperii. Turcii pot spune că ei nu i-au ucis de fapt pe acești refugiați, dar se poate face o comparație cu modul în care turcii scăpau odinioară de câini la Constantinopol, debarcându-i pe o insulă unde mureau de foame și de sete.

Un număr mare de deportați care erau trimiși spre Van și Bitlis au trecut prin Kharput între lunile iunie și decembrie ale anului trecut. Acum că a venit primăvara, aceste deportări au reînceput. Odată ce aceste grupuri au trecut de Diarbekir, care este ultimul punct de ajutor american, americanii pierd orice urmă a lor, dar dr. Ward nu are aproape nici o îndoială că mulți deportați mor în munții aflaţi la est de acel loc. Turcii aleg de preferinţă iarna pentru a-i mâna pe acești deportați în munţi. Organizației americane NER nu i s-a permis să adăpostească copiii ai căror părinți muriseră pe drum. Acești copii au fost mânați mai departe împreună cu alți deportați. Dr. Ward însuși a numărat, în decembrie anul trecut, 150 cadavre pe drumul dintre Kharput și Malatia. Un coleg de muncă a văzut și a numărat 1.500 cadavre pe drumul spre Kharput, iar 2.000 de deportați au murit pe drumul aflat la est de acea localitate. Două treimi dintre deportații greci sunt femei și copii. În prezent, noi acte de deportare încep în toate părțile Asiei Mici, de la porturile maritime din nord până în districtul sud-estic”[13].

Pe drumul său de întoarcere în SUA, Ward s-a întâlnit la Londra cu Lancelot Oliphant (1881-1965), secretar adjunct al Ministerului Afacerilor Externe și consilier interimar. Ward i-a prezentat un rezumat al deportărilor, subliniind intenția genocidală, sau de exterminare, a autorităților kemaliste:

,,Din mai 1921 până în martie anul trecut [1922], când am plecat, 30.000 deportați, dintre care 6.000 erau armeni şi restul greci, au fost adunați la Sivas și deportați prin Kharput către Bitlis și Van. Din acești 30.000, 10.000 au pierit iarna trecută şi 10.000 au scăpat sau au fost protejați de americani. Soarta celorlalţi 10.000 nu este cunoscută. Deportările continuă: fiecare săptămână de întârziere înseamnă moartea a sute dintre acești bieți oameni. Politica turcă vizează exterminarea acestor minorități creștine”[14].

Odată ajuns în SUA, Ward a acordat un interviu amplu periodicului Christian Science Monitor, în care, printre altele, a declarat:

„Deși Mustapha Kemal Pașa este liderul ucigașilor, sunt ferm convins că acesta acționează potrivit unei înţelegeri tacite cu guvernul de la Constantinopol …

Naționaliștii turci și-au reluat războiul de exterminare împotriva minorităților creștine, armeni și greci, în urmă cu aproape 10 luni [în septembrie 1921] …

Kemaliștii au condus cu vigurozitate campania lor bine gândită și sistematică de exterminare a minorității grecești din Asia Mică, care a fost însoțită de aceeași brutalitate incredibilă care a caracterizat masacrul turc al 1.000.000 de armeni în prima parte a marelui război.

Acest război de exterminare a devenit tot mai intens pe măsură ce naționaliștii turci au câștigat putere. A implicat deportarea grecilor din casele lor de pe țărmurile sudice ale Mării Negre, de-a lungul drumurilor care treceau prin Sivas și Harpoot către regiunile muntoase din estul Bitlisului.

La început, bărbații au fost trimiși în interiorul țării, în apropiere de Sivas și Harpoot, unde eram staționat, și puși la muncă la drumuri. Nu existau adăposturi și era foarte puțină mâncare, şi în timpul iernii trecute bărbații au murit în număr mare.

Următorul pas a fost alungarea femeilor și copiilor din aceleași sate și a bărbaților din orașele de coastă Samsun și Trebizond. Din cei 30.000 deportați care au fost alungați din casele lor din Sivas, doar 20.000 au ajuns la Harpoot. Toți erau mânați spre Bitlis, o grămadă de ruine rămase în urma războiului, situată în centrul unei țări aride și muntoase, incapabilă să asigure hrană nici măcar pentru o zecime din refugiați.

Deportații au fost mânati de-a lungul drumurilor ca niște turme de vite. Turmele acestor ființe nefericite se întindeau de-a lungul drumurilor pe mile întregi … Mânați astfel pe drum, deportații au fost supuși unui proces de jefuire și ucidere … Nu voi uita niciodată priveliștea acelor șiruri lungi de bieți muritori care se întindeau spre exilul lor în munții din Bitlis”[15].

Ediţia din 21 iunie 1922 a publicaţiei Christian Science Monitor a inclus un articol pe prima pagină, intitulat ,,Nations of World Urged to Declare Turkey an Outlaw”, bazat pe interviul acordat de dr. Ward. Medicul a afirmat că forțele conduse de Mustafa Kemal Pașa ucideau mii de creștini greci, aşa cum se întâmplase anterior cu armenii, și a cerut ca SUA să intervină și ca națiunile lumii să declare Turcia un stat proscris. În relatarea sa, Ward a mai susținut că autoritățile turce cenzurau relatările trimise în exterior, forțau lucrătorii NER să semneze declarații că nu se comit crime și expulzau personalul umanitar

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Vartkes Yeghiayan, ed., Rapoartele britanice privind purificarea etnică din Anatolia, 1919-1922: Secţiunea armeano-greacă (Glendale, California: Armenian Remembrance Center, 2007), p. 236. Răstignirea preoților creștini era un act obișnuit printre otomani. Registrul național al lui Hezekiah Nile din 1827 raportează incidente de răstigniri legate de lupta națională elenă pentru independență:

,,Ancona [Italia], 3 noiembrie [1827]. Scrisori din Zante, din 25 octombrie [1827], afirmă că Ibrahim pașa fiind informat despre evenimentele din ziua de 20 (înfrângerea navală), s-a retras la Coron [Κορώνη] și i-a ucis cu sabia sau i-a torturat pe toți prizonierii greci – bărbați, femei și copii – pe care îi avea în puterea sa de 15 luni. După obicei, preoții erau fie răstigniți, fie fripţi la foc lent. Detaliile oferite cu privire la aceste atrocități te fac să te cutremuri”.

O scrisoare din Zante relata: ,,Cele mai autentice relatări (neoficiale) afirmă că Ibrahim nu se afla la Navarino în momentul bătăliei, fiind prins timp de 2 săptămâni în interiorul Moreei, urmărind creștinii în munții din Messenia, participând la executarea unor preoți pe care i-a răstignit pe nişte măslini, făcând victime printre țărani săraci sau grupuri de fete tinere și prunci, pentru a-i trimite în Egipt, și pustiind țara prin foc și sabie, smulgând din rădăcini măslinii, vița de vie, smochinii etc”. Hezekiah Nile & Son, eds., Registrul săptămânal al lui Nile, vol. 33 (Baltimore: Franklin, [1828]), p. 279–280.

Charles Dobson relatează de asemenea o răstignire: ,,Preotul Robert Ashe, acum capelan la Cartagena (Spania), mi-a povestit despre soarta preotului grec din Boudjah; informatorul său era fratele consulului român. Potrivit acestuia, acest preot a fost orbit și apoi răstignit pe ușa casei dlui. Gordon din Boudjah. Soldații turci i-au bătut potcoave la mâini şi la picioare; el era mort când l-a văzut fratele consulului, care i-a sărutat mâinile și l-a lăsat acolo”. Charles Dobson, Holocaustul din Smirna (London: Anglo-Hellenic League, 1923), p. 29.

[2] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 23.

[3] Rıza Nur, Viaţa şi amintirile mele, ed. Abdurrahman Dilipak (Istanbul: Işaret-Ferşat Ortak Yayınları, 1992), p. 164.

[4] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 25-27.

[5] Varteres Mikael Garougian, Destinul rândunicii, p. 134, 142-143.

[6] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 20.

[7] Comitetul American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat [American Committee for Relief in the Near East (ACRNE), ulterior Near East Relief (NER)] a dezvoltat un amplu proiect de ajutorare, menit să salveze vieţi în Asia Mică, Siria, Palestina și Caucaz. Asemenea misionarilor americani, lucrătorii NER au fost martori și au relatat despre procesul genocidal în desfășurare împotriva grecilor otomani. A se vedea Mark H. Ward, Deportările din Asia Mică: 1921-1922 (Londra, 1922). Drept urmare, ei au fost supuși presiunilor din partea regimului kemalist și expulzați din Turcia. În lucrarea sa, Rendel afirmă că lucrătorii NER „au fost forțați de autoritățile naționaliste să trimită telegrame false și nu li s-a permis să acorde ajutor grecilor, iar caravanele au fost aparent deviate pentru ca aceştia să nu poată fi martori la ceea ce se întâmpla”. George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 31.

[8] Secretarul pentru afaceri externe al NER, Charles W. Fowle, scrisoare către secretarul de stat american Allen Dules, 17 noiembrie 1921, cu raportul lui Hopkins din 16 noiembrie 1921 ca anexă, 867.4016/432, Arhivele Naționale ale SUA, citat în Robert Shenk, Flota americană a Mării Negre: Marina SUA în mijlocul războiului și revoluției, 1919-1923 (Annapolis: Naval Institute, 2012), p. 110-111.

[9] Ward a fost un medic implicat în supravegherea activității medicale în țări precum Turcia, Siria și Franța și în Orientul Îndepărtat. El a mers pentru prima oară în Imperiul Otoman în 1915 și a rămas acolo timp de 2 ani, lucrând pentru Crucea Roșie Americană din Constantinopol. După intrarea SUA în primul război mondial, s-a înrolat în Armata SUA. După armistițiu (30 octombrie 1918), el s-a întors pentru a face muncă de ajutorare și a fost staționat în Harput, unde a fost medic la spitalul american. A fost de asemenea director interimar al NER.

[10] Rumbold spune: „L-am intervievat pe larg pe dr. Ward de la Comitetul American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat, care tocmai sosise din Kharput de unde a plecat pe 15 martie. El confirmă declarațiile privind tratamentul minorităților conținute în telegrama din Constantinopol publicată în Times din 5 mai”. „Declarația dlui. Chamberlain”, HC Deb 15 mai 1922 vol. 154 cc45-52, Hansard 1803-2005, http://hansard.millbanksystems.com/commons/1922/may/15/statement-by-mr-chamberlain (accesat la 11 decembrie 2014).

[11] „Sălbăticia nebunească a turcilor”, Times (Londra), 5 mai 1922.

[12] „Deportările turcești”, Times (Londra), 16 mai 1922, p. 21.

[13] „Declarația dlui. Chamberlain”.

[14] „Războiul kemalist împotriva creștinilor”, Times (Londra), 8 iunie 1922, p. 7.

[15] Lysimachos Oeconomos, Martiriul din Smirna și creștinătatea răsăriteană, p. 36-40, aici din p. 38-39. Dovezile lui Ward sunt preluate din Christian Science Monitor, 21 iunie 1922.

You may also like...