Istoria Bisericii (X)
ISTORIA BISERICII (X) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 2 Biserica apuseană – Sfântul Ilarie de Arles; viaţa sa episcopală – Starea societăţii religioase în Galia – Diverse sinoade – Disciplina Bisericii din Galia – Ordinele ecleziastice – Alegeri episcopale – Hor-episcopii – Judecăţi episcopale – Apeluri la sinodul local – Jurisdicţia episcopală – Sinoade locale – Proiectul patriarhatului din Galia alcătuit de Ilarie de Arles – Rânduieli privind diaconatul – Despre înfrânare – Despre fecioare, văduve şi cei care se pocăiesc – Despre robi şi locurile de refugiu – Despre eretici – Apel la puterea seculară – Intervenţia Sfântului Leon, episcopul Romei, în favoarea unui episcop depus de Ilarie – Ilarie la Roma – El revine la Arles fără să fi aşteptat judecata lui Leon – Diferenţele dintre Ilarie şi Leon – Moartea lui Ilarie – Relaţiile Sfântului Leon cu Biserica din Galia după moartea lui Ilarie – Caracterul general al scrisorilor sale
Anii 439-450
Partea a VI-a
În acelaşi timp în care Sfântul Leon trimitea această epistolă episcopilor din Viennoise, el îl denunţa pe Ilarie împăratului Valentinian al III-lea, care, de comun acord cu Teodosie, a trimis la Aetius un decret[1] în care el porunceşte tuturor episcopilor să aibă cea mai mare supunere faţă de Biserica Romei, îl condamnă pe Ilarie că a făcut hirotonii contrare dreptului şi a aşezat episcopi prin violenţă şi arme, şi cere tuturor guvernatorilor de provincie să vegheze ca să nu se întreprindă nimic împotriva autorităţii Bisericii romane. Dacă împăratul s-ar fi mulţumit să interzică folosirea armelor în chestiunile ecleziastice, el ar fi rămas în dreptul său şi nu ar fi meritat decât laude; dar el şi-a depăşit puterile poruncind episcopilor să fie supuşi episcopului Romei şi punând supunerea lor sub supravegherea guvernatorilor săi de provincie care trebuiau, ca el, să primească de la episcopi învăţătură în problemele duhovniceşti şi nu să le fie dată lor [învăţătură]. În decretul său, împăratul îl tratează dur pe Sfântul Ilarie, şi este lesne de remarcat că epistola pe care a primit-o de la Sfântul Leon a fost scrisă sub aceeaşi inspiraţie ca cea trimisă episcopilor din Viennoise.
Ilarie era prea smerit şi prea sfânt pentru ca vorbe chiar înţepate sau jignitoare să-l poată irita până la a-l face să se abată de la calea dreptăţii şi adevărului. Conştiinţa lui îi dădea o mărturie bună, şi cu toate acestea el a fost cel dintâi care a făcut demersuri pentru a domoli iritarea lui Leon. El l-a trimis mai întâi pe unul din preoţii săi, pe nume Ravenie, apoi doi episcopi, Nectarie şi Constanţiu, care s-au adresat lui Auxiliaris, altădată prefect de Galia şi atunci rezident la Roma.
Honorat de Marsilia[2] ne-a păstrat o epistolă pe care acest prieten al lui Ilarie i-a scris-o; ea este cu atât mai interesantă cu cât ea apreciază cu multă înţelepciune discuţia care a avut loc între episcopul Romei şi cel de Arles.
„Eu i-am primit – spune el – cu consideraţia pe care o merită pe sfinţii episcopi Nectarie şi Constanţiu care au venit la mine din partea prea sfinţiei voastre. Noi am vorbit adeseori împreună despre tăria sufletului, perseverenţă, dispreţul faţă de lucrurile omeneşti, care vă fac să gustaţi fericirea în mijlocul vicisitudinilor lumii şi în această viaţă de pe pământ atât de scurtă şi plină de atâtea mizerii ! Am stat de vorbă de asemenea cu sfântul Papă Leon. Aceste cuvinte vă fac poate să încercaţi vreo emoţie; dar nu, nu cred aceasta. Mânia, ca plăcerea, nu poate să tulbure cu nimic sufletul vostru atât de liniştit şi corect. Vă spun sincer că nu am să reproşez prea sfinţiei voastre nici un fapt pătat de cea mai uşoară aroganţă. Dar oamenii acceptă cu greu că noi le vorbim potrivit conştiinţei noastre; şi apoi urechile romanilor sunt foarte delicate şi cer o anumită blândeţe în cuvinte. Dacă sfinţia voastră vreţi să vă supuneţi măcar puţin acestei exigenţe, nu veţi pierde nimic şi veţi câştiga mult căci eu sunt sigur că, prin aceasta, micii nori care se înalţă la orizont se vor schimba într-o seninătate desăvârşită”.
Aşadar, caracterul drept şi deschis al episcopului de Arles nu fusese apreciat la Roma; a fost luat drept orgoliu; această eroare, la care se adaugă intrigile lui Chelidonie şi probabil de asemenea insinuările lui Prosper, explică foarte bine demersurile atât de precipitate ale Sfântului Leon.
Dar de îndată ce Ilarie a făcut la Roma avansurile pe care Auxiliaris îl sfătuise să le facă, Sfântul Leon i-a trimis binecuvântarea sa, fără a-i da totuşi privilegiile la care el credea că avea dreptul[3]. Ilarie nu le-a cerut, şi s-a întors liniştit la a-şi împărţi timpul între rugăciune, predică şi lucrul mâinilor[4]. Înfrânările sale, muncile sale, drumurile lungi pe care le făcea întotdeauna pe jos pentru a-şi vizita eparhia l-au slăbit atât de mult încât el nu a putut ajunge decât la vârsta de 48 ani[5].
Văzând că se apropie ziua morţii sale, el s-a dus la mânăstirea sa pentru a mai da fiilor săi câteva sfaturi şi a-şi da ultima suflare în mijlocul lor. „Pâinea voastră să fie întotdeauna simplă, le-a spus el; îmbrăcămintea voastră să fie aspră şi hrana voastră fără nici o delicatesă”. El i-a îndemnat mai cu seamă către vigilenţă şi mortificare. După ce a terminat de vorbit, el le-a spus iubiţilor săi fii să meargă să-I dea lui Dumnezeu laudele de seară şi să meargă apoi la cina lor obişnuită. „Doar la ceasul al unsprezecelea al zilei, a adăugat el, sufletul meu va părăsi casa trupului meu şi se va arăta înaintea judecătorului suprem”. Ascultând cântul psalmilor slujbei, el a spus: ,,Sfinte voci care ajungeţi la urechile lui Dumnezeu, mijlociţi pentru mine pe lângă El”. Fraţii reunindu-se din nou în jurul lui, el a făcut semnul crucii pe ochii săi şi pe gura sa şi a plecat, plin de bucurie, către patria cerească.
La vestea morţii sale, tot oraşul s-a adunat în jurul mânăstirii; toţi vărsau lacrimi şi scoteau hohote de plâns, căci toţi îl iubeau. Trupul prea fericitului fiind dus la Biserica Sfântul Ştefan, toată mulţimea a alergat acolo şi, din veneraţie, ei au rupt bucăţi [din veşmintele lui] pentru a avea relicve; monahii au fost nevoiţi să-l înconjoare cu un mare număr de lumânări aprinse pentru a îndepărta poporul de el. După slujba de noapte, el a fost dus la Biserica Sfântul Genesie pentru a fi îngropat. Evreii, precum credincioşii, au luat parte la înmormântarea sa; şi „îmi amintesc, spune Honorat de Marsilia[6], că i-am auzit cântând în evreieşte. Pentru noi, durerea era atât de mare încât nu puteam să ne achităm de această îndatorire”.
Când au ajuns la locul de înmormântare, lacrimile şi hohotele de plâns s-au înteţit; toţi vroiau să atingă încă o dată trupul prea fericitului şi să ia o bucăţică din veşmintele sale. Preotul Vasilie, de atunci episcop[7], pentru a îndepărta mulţimea, a fost nevoit să ia un veşmânt al sfântului şi să-l împartă. În timp ce toată lumea se înghesuia în jurul lui pentru a avea o părticică [de veşmânt], se grăbeau să îngroape trupul prea fericitului. Când mulţimea şi-a dat seama că el era coborât în mormânt, a scos un strigăt sfâşietor şi şi-a închis durerea în suflet. Amintirea sfântului episcop de Arles a rămas scumpă în toate inimile; timp îndelungat nu s-a vorbit decât despre virtuţile sale; se foloseau de numele lui pentru a întări adevărul jurămintelor şi erau disperaţi că niciodată nu vor mai avea un episcop asemenea lui. Sfântul Ilarie de Arles a murit în 449, după 20 ani de episcopat.
Înainte de a părăsi această lume, Sfântul Ilarie a aflat de la Dumnezeu că Ravenie îl va urma, şi s-a umplut de bucurie[8]. El avea multă afecţiune pentru acesta, şi-l trimisese la Sfântul Leon pentru a-l ruga să-i dea binecuvântarea sa. În timpul sejurului său la Roma, Ravenie a plăcut papei; iată de ce, atunci când el a fost ridicat la episcopat, episcopii din provincia Arles au anunţat de îndată alegerea Sfântului Leon ca pe o veste care trebuia să-i fie plăcută. Ei au primit următoarea scrisoare (449)[9]:
„Leon, papă, iubiţilor săi fraţi Constantin …
Pentru noi este un motiv just de bucurie să aflăm că preoţii Domnului lucrează potrivit rânduielilor aşezate de părinţii noştri şi de instituţiile apostolice[10], deoarece trupul Bisericii va cunoaşte în mod necesar o mare dezvoltare dacă membrii care o conduc adaugă la o autoritate fermă o administraţie paşnică. Noi aprobăm cu sinceritate buna lucrare pe care o face frăţia voastră hirotonind, urmând dorinţelor clericilor, cetăţenilor notabili şi poporului, pe fratele nostru Ravenie căruia îi cunoaştem virtutea, pentru a-i urma pe scaunul de Arles lui Ilarie de sfântă amintire.
Alegerea liniştită şi unanimă a unui om care deţine virtuţile necesare şi dragostea credincioşilor nu poate fi decât urmarea unei insuflări dumnezeieşti, chiar dacă în aparenţă ea este făcută prin mijloace omeneşti.
Deci, episcopul ales îşi împlineşte bine, prea iubiţi fraţi, sarcina pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o; el înţelege tot ceea ce cer de la el voturile unanime ale tuturor păturilor societăţii creştine; el trebuie să se achite cu râvnă şi vigilenţă de îndatoririle sale; el nu trebuie să fie niciodată inferior mărturiei pe care i-aţi dat-o, şi trebuie să fie întotdeauna demn de favoarea noastră.
Dumnezeu să vă păstreze în bună sănătate, prea iubiţi fraţi”.
Leon a trimis în acelaşi timp această epistolă lui Ravenie[11]:
„Leon către prea iubitul său frate Ravenie:
Alegerea dragostei voastre la demnitatea preoţiei supreme ne este foarte plăcută, şi vă felicităm, mai întâi pentru această înălţare în cinste, şi de asemenea a oraşului Arles căruia Dumnezeu v-a dat ca episcop; căci este onorabil şi util pentru toţi credincioşii să aibă un episcop capabil de a-i călăuzi şi vrednic de a le sluji de model.
Cunoaşteţi buna părere pe care o avem despre frăţia voastră de când v-am cunoscut; deci nu sunteţi mirat, prea iubite frate, că aşteptăm mult de la voi.
De asemenea, [doresc ca] autoritatea voastră să fie temperată de modestie, fermitatea voastră de blândeţe, dreptatea voastră de bunătate, râvna voastră de răbdare. Combateţi orgoliul care ne face să cădem atât de repede şi iubiţi smerenia care ne înalţă. Dragostea voastră să nu ignore legile ecleziastice; deci veţi şti să menţineţi autoritatea voastră în hotarele aşezate”.
Într-o notă[12] pe care o adaugă la această epistolă, Leon îi spune lui Ravenie:
„Noi am aflat de la clericii voştri că un vagabond pe nume Petronian se dă în Galia drept diacon al nostru şi, cu acest titlu, el a vizitat multe biserici din această provincie. Noi dorim, prea iubite frate, să-i avertizaţi pe toţi episcopii de această viclenie şi să-l opriţi pe Petronian de la împărtăşanie în toate bisericile”.
Bunăvoinţa Sfântului Leon faţă de Ravenie şi faţă de toţi episcopii provinciei Arles le-a inspirat gândul de a-l ruga să restabilească vechile privilegii ale metropolei lor. Ei i-au adresat pe această temă o rugăminte în care noi vom remarca îndeosebi aceste cuvinte[13]: „Este un lucru cunoscut în toate provinciile din Galia, şi Sfânta Biserică Romană ştie că oraşul Arles a meritat, cel dintâi dintre oraşele Galiei, să aibă un episcop, care a fost Sfântul Trofim, trimis de prea fericitul apostol Petru, şi că de aici binele credinţei şi religiei s-a întins puţin câte puţin în celelalte ţinuturi ale Galiei[14]. Este cât se poate de sigur că un mare număr de locuri au fost udate de acest râu al credinţei care a curs asupra noastră din izvorul apostolic, şi noi am primit episcopi înaintea oraşului Vienne care reclamă astăzi o supremaţie care nu i se cuvine. Toţi înaintaşii noştri au socotit că Biserica din Arles este mama lor; de la episcopul său ei au primit, ca noi, preoţia supremă. Vechile sale privilegii au fost confirmate de predecesorii prea fericirii voastre; ei au considerat just şi rezonabil ca, aşa cum Biserica Romană, datorită prea fericitului Petru, prinţul apostolilor, are primatul asupra tuturor Bisericilor din lumea întreagă, Biserica din Arles, datorită Sfântului Trofim, trimis de apostoli, să aibă primatul asupra tuturor Bisericilor din Galia”.
Episcopii sufraganţi din Arles ştiau bine că vechimea scaunului nu mai era un motiv de primat după rânduiala aşezată de Sinodul de la Niceea pentru metropole. De asemenea, au adăugat ei, şi din punct de vedere laic, Arles este metropola Galiei, şi ,,multe privilegii – spun ei – acordate oraşului nostru de împăraţi îl înalţă deasupra tuturor celorlalte oraşe ale Galiei.
Deci noi rugăm pe sfinţia voastră, adaugă ei încheind, în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi al prea fericitului apostol Petru pe care-l vedem revenind la viaţă în voi, să redaţi episcopului de Arles aceste privilegii pe care le avea prin dreptul vechimii sau pe care i le-au acordat scaunul apostolic. Am fi venit noi înşine să vă înfăţişăm această rugăminte, dar mulţi dintre noi sunt prea infirmi, şi foametea care a lovit Galia în acest an ne împiedică să împlinim această dorinţă”.
Sfântul Leon le răspunde[15]:
„Leon, către prea iubiţii săi fraţi Constantin, Valerian … :
Noi am citit epistola dragostei voastre pe care ne-au adus-o fiii noştri, preotul Petronie şi diaconul Regulus. Ea este pentru noi o dovadă evidentă a afecţiunii pe care o aveţi pentru fratele nostru şi co-episcopul Ravenie, din moment ce cereţi să fie restabilite în favoarea sa privilegiile de care predecesorul său a fost lipsit din cauza pretenţiilor sale prea mari; episcopul de Vienne a preîntâmpinat cererea frăţiei voastre, şi, într-o scrisoare pe care ne-a trimis-o, se plânge de episcopul de Arles care a uzurpat în favoarea lui hirotonia episcopului de Vaison.
Luând în considerare cu atenţie motivele invocate de o parte şi de alta, şi în prezenţa clericilor trimişi de cele două părţi, noi credem că cele două oraşe, Arles şi Vienne, sunt deopotrivă de distinse şi că atât unul, cât şi celălalt şi-au câştigat prestigiul prin extinderea privilegiilor lor ecleziastice. Iată de ce noi trebuie să îndurăm reducerea influenţei Bisericii din Vienne, cu atât mai mult cu cât episcopul ei nu face decât să folosească acum privilegii pe care i le-am acordat, şi pe care noi le-am luat episcopului Ilarie. Deci pentru ca episcopul de Vienne să nu devină dintr-o dată inferior lui însuşi, el va avea în jurisdicţia sa oraşele Tarantaise, Valencia, Geneva şi Grenoble. Celelalte Biserici din provincie vor fi sub jurisdicţia episcopului de Arles; modestia sa ne face să credem că el nu va căuta decât să menţină dragostea şi pacea, şi că el nu se va considera frustrat de ceea ce a fost acordat unuia din fraţii săi”[16].
În aceste chestiuni de jurisdicţie, Biserica provinciei Arles s-a adresat Romei nu numai ca scaunului apostolic al Apusului, ci şi ca Bisericii-Mamă care trimisese în Arles primii săi apostoli şi întemeiase Bisericile acestei provincii. Dar Bisericile care aveau altă origine refuzau să recunoască superioritatea Bisericii din Arles, deşi Roma îi acordase privilegiul de a o reprezenta. Bisericile din Vienne şi Marsilia, care aveau o origine răsăriteană, nu vroiau să recunoască superioritatea Bisericii din Arles, în ciuda originii sale romane, şi Sfântul Leon s-a arătat favorabil, aşa cum am văzut, franchizelor pe care le reclama Biserica din Vienne.
Ceea ce reiese mult mai clar din aceste dezbateri care au avut loc în Galia meridională în secolul al V-lea este că Roma încerca să exercite acolo o anumită jurisdicţie, dar că ea nici măcar nu se gândea să exercite această jurisdicţie în virtutea unei presupuse autorităţi superioare şi dumnezeieşti pe care papii ulteriori au reclamat-o ca pe un atribut al scaunului lor suprem. Episcopii Romei apelau în aceste chestiuni la legile existente, fie prin originea lor, fie prin extinderea jurisdicţiilor episcopale; dar ei se păzeau să se declare sursa acestora. Cei mai sfinţi episcopi, precum Proculus de Marsilia şi Ilarie de Arles, nu se temeau să opună autoritatea lor episcopală celei a episcopilor Romei, şi aceştia din urmă îi tratau pe toţi episcopii ca pe fraţii lor sau adversarii lor, dar niciodată ca pe subordonaţii lor.
În secolul al V-lea, Bisericile, chiar cele care aveau origine romană, se bucurau de o independenţă pe care ele au pierdut-o ulterior, spre nenorocirea religiei.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Apud Sirm., tomul I, Concil. antiq. Gall., p. 85, 86.
[3] Epist. 2 Leon. ad Episcop. prov. Arelat. – Preces Episcop. prov. Arelat. ad Leon. pap.; apud Sirm., tomul I, p. 87, 89.
[4] Honorat. Massil. Vit. S. Hilar., c. 3.
[7] Vasilie a fost episcop de Aix.
[8] Honorat. Massil., Vit. S. Hilar., c. 4.
[9] Sfântul Leon, Epist. 2 ad Episcop. prov. Arelat.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 87.
[10] Noi trebuie să observăm că în orice circumstanţă Sfântul Leon cere respectarea canoanelor; el nu se credea stăpânul.
[11] Sfântul Leon, Epist. 3 ad Ravenn.; apud Sirm., op. cit., p. 87, 88.
[12] Sfântul Leon, Epist. 4 ad Ravenn.; apud Sirm., loc. cit..
[13] Preces Episcop. prov. Arelat. ad Leon. pap.; apud Sirm., op. cit., p. 89.
[14] Nu se credea pe atunci în toate aceste presupuse misiuni apostolice pe care ultramontanismul modern le-a făcut la modă în Biserica romană.
[15] Sfântul Leon, Epist. 5 ad Episcop. prov. Arelat.; apud Sirm., op. cit., p. 91.
