Istoria Bisericii (X)

ISTORIA BISERICII (X)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse


Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

1

Inochentie, episcopul Romei – Epistolele sale canonice – Disciplina apuseană – Raporturile lui Inochentie cu Răsăritul şi mai ales cu Alexandru, episcopul Antiohiei – Episcopul Antiohiei pune numele Sfântului Ioan Gură de Aur în diptice – Succesorul său Teodot este nevoit să-l imite – Poporul îl sileşte pe Atticus de Constantinopol să facă la fel – Împotrivirea Sfântului Chiril al Alexandriei, nepotul lui Teofil – El cedează în sfârşit – Ioan Gură de Aur reabilitat universal – Raporturile lui Inochentie cu Biserica Africii – Augustin – Episcopatul său – Acţiunile şi scrierile sale împotriva donatiştilor şi pelaghienilor – Chestiunea donatiştilor – Discuţie între credincioşii soborniceşti şi donatişti – Pelaghie şi erorile sale – Sinoadele de la Cartagina şi Mileve – Sinodul de la Diospolis înşelat de Pelaghie – Scrisorile episcopilor africani către episcopul Romei – Inochentie îi condamnă pe pelaghieni – Succesorul său Zosim se lasă păcălit de ei – El îşi dă seama de greşeala sa şi îi condamnă pe pelaghieni – Condamnarea sa ratificată de Bisericile răsăritene – Augustin respinge obiecţiile păgânilor proveniţi dintre nenorociţii imperiului – Cetatea lui Dumnezeu – Tabloul scrierilor lui Augustin – Învăţătura sa despre purcederea Sfântului Duh şi despre papalitate – Ucenicii săi: Orosie şi istoria sa – Influenţa lui Augustin în Biserica apuseană

 

Anii 407-422

 

Partea a III-a

Întrunirea a început pe 1 iunie 411. Marcelinus a intrat în sală însoţit de 20 ofiţeri, 2 notari bisericeşti soborniceşti şi 2 notari donatişti, 18 episcopi soborniceşti şi toţi episcopii donatişti.

Donatiştii au ridicat o mulţime de dificultăţi pentru a se îndepărta pe cât posibil şi a împiedica întrunirea de care se temeau. Ei nu au reuşit decât să dea dovezi ale relelor lor sentimente. Marcelinus s-a arătat atât de răbdător, atât de imparţial, încât i-au dat ei înşişi dreptate. Ei au numit 18 delegaţi asemenea episcopilor soborniceşti, şi au semnat un ordin scris aşa cum făcuseră şi episcopii soborniceşti. Printre semnături se remarcă cea a lui Felix care luase titlul de episcop al Romei. Episcopii soborniceşti nu au protestat împotriva acestui titlu, deşi ei fuseseră în comuniune cu Inochentie. Felix părăsise Roma în momentul în care acest oraş era cucerit şi jefuit de Alaric, regele goţilor. El socotise că este prudent să-şi abandoneze turma în circumstanţele deplorabile în care se găsea.

Trebuie să remarcăm că, în chestiunea donatiştilor în care era vorba mai cu seamă de unirea Bisericilor, episcopii soborniceşti din Africa nu numai că nu se preocupau de scaunul Romei ca centru al unităţii, ci ei lăsau să treacă, ca un lucru absolut indiferent, pretenţia pe care o avea Felix de a fi episcop legitim al acestui scaun. Noţiunile de unire şi unitate nu erau atunci cele pe care scaunul roman a încercat să le propage în evul mediu; ele nu erau întemeiate pe unirea cu scaunul episcopal al Romei, ci pe unitatea tradiţională şi universală a dogmei şi succesiunii apostolice a episcopatului, deţinute, cu titlu egal, de toţi episcopii.

Aceasta era învăţătura sobornicească atât de bine expusă de Sfântul Chiprian, şi toată Biserica,  în Africa, ca în Răsărit şi chiar la Roma, o mărturisea atunci.

Doctul Augustin a expus-o, asemenea lui Chiprian, în scrierile sale împotriva donatiştilor, în care el tratează într-o manieră specială unitatea Bisericii.

Între episcopii soborniceşti din Africa şi donatişti nu era vorba decât de a decide care erau episcopii care trebuiau consideraţi legitimi şi succesori ai apostolilor. Pentru aceasta trebuiau să se întoarcă la originea schismei. Donatiştii nu priveau fără teamă examenul conştiincios al acestei origini; iată de ce ei căutau să împiedice întrunirea încă de la început. După ce au recurs la şicanele tribunalelor civile într-o chestiune în care era vorba de credinţă, ei au recurs la subterfugii pentru a se îndepărta de adevărata discuţie.

Augustin, plecând de la principiul pe care ei îl admiseseră la început, s-a plasat pe adevăratul teren comun celor două partide: cel al adevăratei Biserici soborniceşti. Donatiştii, ca cei soborniceşti, admiteau că legitimitatea unei Biserici particulare rezultă din relaţiile de comuniune care există între ea şi celelalte Biserici creştine. Deci nu era vorba, în fond, decât de o chestiune de fapt: a şti care, soborniceşti sau donatişti, erau în comuniune cu celelalte Biserici creştine. Şi unii şi ceilalţi pretindeau titlul de soborniceşti; trebuia să se ştie cui aparţinea el.

Alipie propunea examinarea înainte de toate a acestei chestiuni; dar donatişii se eschivau provocând noi şicane care au determinat cercetarea documentelor oficiale ale problemei începând cu relatarea lui Anulinus către Constantin scrisă împotriva lui Cecilian, în numele donatiştilor. Aceştia au reînnoit împotriva acestui episcop acuzaţiile predecesorilor lor, şi cum Augustin îl apăra, ei l-au întrebat dacă acest episcop era tatăl lui.

„Cei soborniceşti, a răspuns Augustin, nu-L recunosc decât pe Iisus Hristos ca tată şi principiu a tot ceea ce priveşte credinţa şi mântuirea. Pavel însuşi, spunându-şi tată al credincioşilor, nu le era [acestora] decât asemenea unui împărţitor al slujirii Evangheliei. Cecilian nu este nici tatăl meu, nici mama mea; el este fratele nostru, fie că el a fost bun, fie că el a fost rău. Oricum ar fi fost el, aceasta nu poate aduce prejudiciu Bisericii. Prin urmare, episcopii soborniceşti nu şi-ar fi dat osteneala să-l apere dacă donatiştii nu ar fi vrut să-l atace. Marea chestiune nu este cea a unui om, ci a Bisericii”.

Donatiştii au prezentat un memoriu privind această problemă. Ei au plecat de la vinovăţia lui Cecilian şi a aderenţilor lui ca de la un fapt necontestat; ei au conchis că ei nu puteau aparţine Bisericii.

În numele episcopilor soborniceşti, Augustin a demonstrat că sobornicitatea Bisericii nu depindea de moralitatea câtorva persoane; că în toate Bisericile particulare, chiar la donatişti, vinovaţii nu lipseau; că cei buni şi cei răi existau în aceeaşi Biserică, aşa cum neghina se află în grâul bun, în câmpul unui tată de familie. Aşadar, donatiştii plecau de la un principiu fals pentru a determina caracterul adevăratei Biserici.

Ei au fost nevoiţi să recunoască faptul că vinovăţia unui individ nu poate dăuna altuia, şi mai ales unei întregi Biserici. Aceasta dovedeşte că schisma lor avea o origine vicioasă; în ciuda subterfugiilor la care au încercat să recurgă, principiul pe care au fost siliţi să-l admită i-a copleşit, şi episcopii soborniceşti s-au folosit de acest lucru în favoarea lor.

Actele oficiale pe care donatiştii le-au citat în favoarea lor s-au întors împotriva lor atunci când episcopii soborniceşti au comparat datele şi au făcut să reiasă consecinţele. Prin urmare, s-a stabilit că donatiştii nu puteau, nici prin principii, nici prin fapte, să-şi legitimeze schisma.

Acesta a fost sensul sentinţei dată de Marcelinus. Donatiştii, fără a putea contesta procesele verbale pe care se baza sentinţa, au apelat la împărat. Acest apel nu a avut nici un efect şi Marcelinus a declarat, în numele împăratului, că pe viitor donatiştii trebuie să fie consideraţi rebeli şi pedepsiţi ca atare.

Augustin a rămas în rolul său episcopal spunând credincioşilor[1]: „În ce ne priveşte pe noi, fraţilor, să avem răbdare faţă de ei. Ochii lor pe care noi vrem să-i tămăduim sunt plini de focul urii; pentru aceasta să nu încetăm să-i tratăm. Numai că trebuie să ne păzim ca nu cumva să mărim inflamaţia prin insulte”.

Este foarte uimitor faptul că toţi donatiştii s-au decis să-şi recunoască erorile. Dar, printre ei, existau oameni sinceri care au fost impresionaţi de lămuririle date la întrunire şi s-au declarat soborniceşti. Aceia dintre ei care erau episcopi şi-au păstrat demnitatea şi toţi cei care reveneau în Biserică erau primiţi ca fraţi.

Dar lupta nu s-a terminat. Augustin s-a adresat donatiştilor în general pentru a arăta că după întrunirea care a avut loc, ei nu mai puteau să aibă încredere în episcopii care se încăpăţânau în erorile lor[2]. El i-a atacat direct pe câţiva dintre aceşti episcopi, în special pe Emerit şi Gaudentie[3]. Aceste scrieri, ca cele pe care el le-a îndreptat împotriva lui Parmenian, Petilian şi Cresconie[4], au anihilat toate obiecţiile sectanţilor. El a tratat mai ales chestiunea fundamentală a Bisericii în a sa Epistolă către cei soborniceşti împotriva donatiştilor, cunoscută sub titlul de Tratat despre unitatea Bisericii.

Noi trebuie să cităm câteva fragmente din această scurtă scriere în care natura unităţii în Biserică este atât de clar expusă[5]:

„Între noi şi adversarii noştri, problema este aceasta: unde este Biserica ? Este ea la noi sau la ei ? Această Biserică este una şi strămoşii noştri au numit-o sobornicească pentru a dovedi prin numele său că ea este completă. Această idee reiese într-adevăr din aceste expresii greceşti: καθ’ ολον. Această Biserică este Trupul însuşi al lui Hristos; de unde este evident că cel care nu este printre mădularele lui Hristos nu poate dobândi mântuirea creştină. Or, mădularele lui Hristos sunt unite prin dragostea unităţii, şi prin ea ele sunt ataşate capului lor care este Iisus Hristos”.

Aşadar, pentru Augustin, unitatea nu este întemeiată pe o supunere exterioară unei autorităţi, oricare ar fi ea, ci pe dragostea care-i uneşte pe credincioşi între ei şi îi leagă la unicul conducător al Bisericii care este Iisus Hristos. Dar cum ştim că această dragoste, principiul unităţii, există ? Constatând sobornicitatea. Cum o constatăm, de exemplu, în conflictul african ? Făcând apel la toţi episcopii celorlalte Biserici care alcătuiesc cea mai mare parte a Bisericii soborniceşti[6]. Augustin declară aceasta în mod expres. Deci, în comuniunea cu universalitatea trebuie să fie căutată dovada unirii membrilor unei Biserici particulare cu Iisus Hristos, capul sau conducătorul Bisericii.

Dar cum Biserica Africii nu s-a adresat Bisericii universale; şi cum, în toate Bisericile se întâlnesc sectanţi care spun că ei sunt adevărata Biserică, este bine să recurgem la Sfintele Scripturi pentru a găsi acolo semnele unităţii[7]. Plecând de la acest principiu, Augustin expune, după Sfintele Scripturi, caracterul adevăratei Biserici, care este universalitatea [sobornicitatea] sa; această universalitate nu este numai cea de loc, ci şi de timp; astfel că adevărata Biserică este cea care se leagă, fără întrerupere, de Biserica primară, şi nu aceste Biserici separate care spun: Hristos este aici, Hristos este acolo, şi în care nu trebuie să credem, aşa cum ne-a avertizat Iisus Hristos. Adevărata Biserică a plecat din Ierusalim, s-a răspândit în lumea întreagă, şi se perpetuează fără întrerupere[8].

Savantul episcop aruncă o privire asupra diferitelor Biserici întemeiate de către apostoli. El constată astfel existenţa Bisericii soborniceşti, şi afirmă sobornicitatea Bisericii Africii prin unirea sa cu toate celelalte Biserici[9].

El dădea atât de puţină importanţă Bisericii romane în particular, încât nici măcar nu o numeşte printre Bisericile unite cu Biserica africană. Cum se explică această omisiune în sistemul modern care plasează centrul necesar al unităţii în Biserica romană şi episcopul ei ? În secolul al V-lea, Augustin ignora complet acest sistem.

Augustin răspunde apoi donatiştilor care pretindeau că adevărata Biserică dispăruse în restul lumii şi nu exista decât la ei; şi la câteva alte obiecţii prin intermediul cărora ei vroiau să-şi legitimeze schisma. El revine mereu la principiul sobornicităţii, cu alte cuvinte, la universalitate şi perpetuitate, pentru a-şi demasca adversarii. El nu face nici cea mai mică aluzie la principiul autorităţii episcopale, încă mai puţin la cel al autorităţii papale pentru a stabili şi a întreţine unitatea în Biserică. Comuniunea perpetuă a unei Biserici particulare cu celelalte Biserici este semnul unic al unităţii sale şi al sobornicităţii sale.

Inochentie, episcopul Romei, nu era interesat de ceea ce se petrecea în Africa în privinţa donatiştilor. El era totuşi în comuniune cu episcopii soborniceşti din Africa şi se amestecase în dezbaterile provocate, în acest ţinut, de erezia pelaghiană.

Autorul acestei erezii era Pelaghie, originar din Marea Britanie[10]. Acesta era un bărbat înalt şi foarte gras; Ieronim îi reproşează de a avea apetit pentru cărnurile grase din ţara sa, de a avea toate viciile şi de a-i lipsi ştiinţa şi literatura. Ştiinţa sa nu era foarte vastă. Dacă el vorbea greaca, aceasta nu era pe atunci o dovadă de erudiţie, fiindcă această limbă era foarte răspândită în tot imperiul; există tot dreptul de a crede că ea era perpetuată în Marea Britanie a cărei Biserică era de origine răsăriteană.

Fără a fi savant, Pelaghie nu era atât de lipsit de capacitate cum pretinde Ieronim. Augustin, care a fost marele său adversar, recunoştea că el avea duhul subtil şi pătrunzător; stilul său nu era elegant, aşa cum atestă comentariul său asupra Sfântului Pavel; de asemenea, atunci când vroia să scrie în mod elevat, ca în scrisoarea sa către Demetriade, el se servea de pana ucenicilor săi Celestie sau Iulian, scriitori mai abili ca el.

Pelaghie a locuit la Roma foarte mult timp şi s-a făcut stimat acolo pentru virtuţile sale. El era în relaţii cu Paulin de Nola, Ieronim şi un mare număr de episcopi care-l priveau ca pe un sfânt. El a vizitat Bisericile din Africa şi Răsărit. Unii erudiţi au crezut că după ce a fost de partea Sfântului Ioan Gură de Aur, l-a abandonat, şi că el este monahul Pelaghie de care se plângea sfântul episcop al Constantinopolului în scrisorile sale[11]. Faptul nu este cert.

Orosie afirmă că virtuţile lui Pelaghie nu erau decât aparente. El îi reproşează că era gurmand, beţiv şi leneş. Umerii săi mari şi tenul său proaspăt dovedeau, după Orosie, că el nu practica înfrânările monahale. El era foarte mândru de prestanţa şi de talia sa înaltă, şi era foarte preţios în toaleta sa. Se poate crede că Pelaghie, după ce făcuse pe sfântul, sfârşise prin a arunca masca atunci când a crezut că a devenit un om mare prin scrierile sale, şi s-a văzut în luptă deschisă cu apărătorii ortodoxiei. Ucenicii săi îşi dădeau aere de austeritate, dar moravurile lor nu corespundeau cu asemenea aparenţe frumoase.

Pelaghie, înainte de fi convins de eroare, a scris două lucrări; un Tratat despre credinţa în Sfânta Treime, împărţit în trei cărţi; şi o carte de spiritualitate care el pretindea că o completează pe cea în care Sfântul Chiprian adunase fragmente din Scriptură pentru a-l îndruma pe creştin în principalele acţiuni ale vieţii. Când au început discuţiile, s-a observat, în aceste scrieri şi în câteva altele alcătuite de el, mai multe fragmente în care erezia sa începea să se vadă. Probabil la Roma, el a alcătuit comentariul său asupra tuturor epistolelor Sfântului Pavel, cu excepţia celei către evrei. El expune acolo destul de deschis erezia sa care constă mai ales în aceste două puncte: negarea căderii firii umane; posibilitatea pentru om de a practica toate virtuţile, fără a avea nevoie pentru aceasta de harul sau ajutorul lui Dumnezeu.

Se pretinde că această erezie a fost adusă întâi la Roma din Răsărit de un oarecare Rufin, ucenic al lui Teodor de Mopsuestia. Dar cine era acest Rufin şi dacă Teodor de Mopsuestia a învăţat cu adevărat această erezie: acestea sunt două întrebări la care nu s-ar putea răspunde nici cu cea mai mică probabilitate. Prin urmare trebuie să întoarcem la Pelaghie însuşi erezia de care el a fost convins, chiar dacă nu ar fi fost el inventatorul ei.

Începând din anul 405, el a atras atenţia mai multor persoane asupra opiniilor sale ca urmare a discuţiilor în care el a expus în mod deschis erorile sale. Augustin l-a auzit vorbind încă de atunci. În 410, după cucerirea Romei de către Alaric, Pelaghie şi ucenicul său Celestie au părăsit Roma şi au mers în Sicilia. Ei au răspândit acolo erorile lor şi şi-au făcut adepţi numeroşi. Din Sicilia, Pelaghie şi Celestie s-au dus în Africa. Augustin i-a văzut în Cartagina în perioada în care toată atenţia sa era îndreptată spre întrunirea cu donatiştii. El a auzit vorbindu-se despre noile învăţături pe care ei le propovăduiau; dar nu a dat o foarte mare importantă acestora. Pelaghie a trecut din provincia Africii în Egipt şi apoi în Palestina.

După plecarea sa, Augustin a realizat că el făcuse prozeliţi în Africa şi că erezia făcea ravagii destul de serioase pentru a atrage atenţia[12]. Celestie mai ales a răspândit-o în Cartagina unde el a rămas după plecarea lui Pelaghie. Acesta era un bun orator şi care nu păstra, în expunerea opiniilor sale, aceeaşi rezervă ca învăţătorul său. Mai mulţi credincioşi au atras atenţia asupra acestor erori episcopilor din Africa reuniţi la Cartagina sub conducerea întâistătătorului lor Aurelie (411-412). Principalul adversar al lui Celestie a fost un diacon pe nume Paulin care a prezentat sinodului o petiţie în care îl acuza pe Celestie de negarea căderii originare a omenirii, de a afirma că păcatul lui Adam a fost personal, şi că în sfârşit copiii nu aveau nevoie de botez pentru a fi curăţiţi de un păcat originar pe care ei nu-l căpătaseră.

Celestie afirma că el credea în necesitatea botezului pentru copii; că această taină era necesară pentru integrarea lor în Hristos. Cât despre căderea originară, el se pierdea în consideraţii generale care nu-i ademeneau deloc pe episcopii africani. Din eroarea sa fundamentală, Celestie scotea mai multe consecinţe: că înainte de venirea lui Iisus Hristos omul a fost în aceeaşi stare ca după; că moartea nu era pedeapsa pentru păcatul originar, deoarece omul ar fi fost creat muritor. Dacă Celestie ar fi vrut să tragă toate consecinţele din negarea căderii originare, el ar fi considerat mântuirea inutilă şi ar fi negat creştinismul în totalitate, care nu este în fond decât reabilitarea lumii prin jertfa lui Hristos şi reînnoirea sa prin unirea sa cu Hristos, Adam al lumii renăscute, aşa cum vechiul Adam era originea lumii căzute. Poate că el a tras toate aceste consecinţe din eroarea sa; dar el nu îndrăznea să se ridice împotriva creştinismului în totalitate, şi prefera să-i ataşeze câteva opinii care păreau la prima vedere contestabile, mai cu seamă că el le ascundea sub o frazeologie mistică.

Deşi pelaghianismul s-a răspândit întâi la Roma, episcopii din acest oraş nu i-au dat defel atenţie. Africa a fost cea care le-a dat prima de ştire. Sinodul de la Cartagina din 416 şi Sinodul de la Mileve i-au scris lui Inochentie. Ele l-au anunţat că, datorită strădaniilor episcopilor africani, după 5 ani, erezia a dispărut din Bisericile lor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Fericitul Augustin, Predica 164.

   [2] Fericitul Augustin, Ad Donatist..

   [3] Fericitul Augustin, De Gest. cum Emerit.; Cont. Gaudent., cartea a II-a.

   [4] Fericitul Augustin, Cont. Epist. Parm., cartea a III-a; Cont. Epist. Petilian., cartea a III-a; Cont. Grescon. Grammat., cartea a IV-a.

   [5] Fericitul Augustin, Epist. ad Cathol. seu de unitat. Eccl., c. II, § 2.

   [6] Ibid., c. II, § 4.

   [7] Ibid., c. III, § 6; c. IV, § 7 şi urm. până la c. XI, § 29.

   [8] Ibid., c. XI, § 29.

   [9] Ibid., c. XII, § 31.

   [10] Fericitul Augustin, Epist. 95, 106, 120; ad Bonifac., cartea a II-a; De Peccat. original., 8, 12; De Gest. Pelag.; Orosie, lib. Apologet. Cont. Pelag.; Ieronim, In Jerem. Prosp. Chron. ad ann. 413.

   [11] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. 4.

   [12] Fericitul Augustin, De Gest. Pelag.; De Peccat. original., c. 21; Epist. 157; Orosie, lib. Apologet.. Marius Mercator, Commonit. de Cœlest.

Din aceeasi categorie...