Istoria Bisericeasca Universala (II)
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
Capitolul II
Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică
A. Răsăritul
B. Apusul.
§. 145. Papalitatea
În Periodul IV istoria ierarhiei Bisericii de Apus are punctul ei de gravitaţie în istoria papalităţii; aceasta a ajuns acum la culmea puterii sale, dar cu începutul secolului XIV trebui să descindă brusc; oricum însă, o bună parte din jumătatea întâi a secolului XV şi ceva mai apoi papalitatea a fost o putere mare şi s-a consolidat. Începând din acest period (IV), papii în cazuri mai însemnate manifestau voinţa lor oficială, cea mai ponderoasă în Biserica de Apus, fiindcă servea de normă absolută, fie prin o scrisoare scurtă, ce pentru aceasta se numea Breve, fie în mod mai solemn prin un document, la care era aplicată o pecete mare (bulla), de unde şi el se numea Bullă; apoi orice decrete şi constiţiuni solemne ale papilor se mai numeau spre distingere şi de la cuvintele lor iniţiale.
a. Reformele celor dintâi 4 papi din acest period
În secolul X şi mare parte în jumătatea întâi a secolului XI papalitatea a străbătut o epocă de degradare morală, din care s-a ridicat abia în 1046. Atunci spre a vindeca răul, Enric III regele Germaniei (1031-1056) trecu în Italia cu armata lui şi la Sinodul din Sutri a pus papă pe Climent III, care era german (1046-1047). Cu acesta începe o serie de 5 papi germani, care fură puşi prin influenţă imperială. Deja al treilea dintre ei, Leon IX (1048-1054), ultimul papă din periodul precedent începu a regenera papalitatea, dar totodată a reînnoit şi pretenţiile ei de odinioară. Succesorii săi călcară pe urma lui şi de asemenea se siliră cu zel a ridica moralul papalităţii şi al ierarhiei, nu mai puţin însă şi autoritatea lor; aşa făcu Victor II (1055-1057), apoi Ştefan IV sau V cum numără alţii (1057-1058), iară mai cu seamă sub cei doi succesori ai acestuia şi anume sub Nicolai II (1058-1061) şi Alexandru II (1061-1073) papalitatea a ajuns iarăşi respectată, iarăşi puternică şi în întreaga ierarhie de Apus începu a pătrunde alt spirit.
Spre a face ca pe viitor alegerea papei să nu mai fie influenţată de partidele în luptă pentru dominaţiunea Romei, Nicolai II a dat în 1059 un decret sinodal în virtutea căruia alegerea papei fu atribuită pe viitor colegiului cardinalilor; confirmarea lui însă fu rezervată împăratului, fiindcă în 1046 Enric III obligă pe romani cu jurământ a nu mai alege papii fără confirmarea lui.
b. Reformele Papei Grigoriu VII (1073-1085) şi luptele lui
Toţi cei 5 papi numiţi mai sus, de la Leon IX până la Alexandru II au fost inspiraţi în reformele lor de cardinalul Hildebrand, care în 1048 venise la Roma cu Papa Leon IX. Monah italian de origine, el a ajutat cu sfatul său şi pe Grigoriu VI, un papă anterior (1045-1046, † 1048), pe care-l însoţise apoi în exil. Hildebrand era adânc pătruns de ideea unei reforme a papalităţii şi a ierarhiei. Educat în preceptele riguroase ale congregaţiunii din Clugny şi totodată spirit mare cu o viaţă foarte austeră, el a dirijat întâi chiar ca ipodiacon pe toţi papii numiţi mai sus, spre a realiza reformele lor. În fine la 1073 când muri Alexandru II, îndată după înmormântarea lui, poporul a strigat: ,,Hildebrand papă !” Atunci şi el crezu că a sosit timpul de a ieşi din umbră. Deci s-a ales papă şi în 1073 ocupă scaunul primind numele ,,Grigoriu VII”. El îndată făcu cunoscut aceasta, după regulă, lui Enric IV, regele Germaniei (1056-1106), tânărul şi uşuraticul fiu al lui Enric III, solicitând în numele Bisericii din Roma şi a poporului roman confirmarea lui, dar adăugând totodată că el personal l-ar ruga mai bine să nu-l confirme, fiindcă se teme a nu veni în conflict cu regii din cauza multelor auzuri. Enric IV nu s-a formalizat de francheţea cu care-i scrise Grigoriu VII şi, cum zice Hase în istoria lui bisericească ,,n-a refuzat ceea ce era greu a refuza” ci mai vârtos a promis ameliorări.
Astfel Grigoriu VII (1073-1085) dintr-o dată ridică papalitatea aşa de sus, că el a fost ultimul papă, a cărui alegere mai fu confirmată de regii sau împăraţii germani. El se sui pe scaunul papal cu un plan bine meditat, urmărind un ţel întreit şi anume:
1. A scuti clerul inferior (în sens impropriu al cuvântului)[1] adică clerul, care nu intră în clasa prelaţilor şi care este baza ierarhiei, de grijile pământeşti şi de jugul legăturilor lumeşti, aplicând riguros celibatul, cu atât mai mult că în Apus, aservirea clerului provenea tocmai din căsătoriile ce el contracta contra legilor Bisericii şi anume din cauza ilegalităţii lor.
2. A emancipa clerul superior (în sens impropriu al cuvântului), adică clerul din clasa prelaţilor, de corupţia şi influenţa laicilor făcând ca laicii să nu mai aibă influenţă la ocuparea scaunelor de episcopi şi a locurilor de egumeni, fiindcă laicii ridicau în aceste demnităţi favoriţi de ai lor şi încă nu fără simonie.
3. A înfiinţa în lumea creştină o monarhie universală, cu constituţie teocratică sau ierocratică, adică având în fruntea ei pe papa, ca locţiitor a lui Dumnezeu şi ca atare el să fie mai presus de regi şi de popoare, ca prin autoritatea lui spirituală toţi să observe legile de drept divin.
Grigoriu VII curând începu a-şi realiza planul său. Chiar în 1074 un decret sinodal declara peremptoriu că preoţii sunt absolut obligaţi la celibat şi că cei ce nu se vor supune acestei obligaţiuni vor fi scoşi; totodată opri poporul a asculta liturghia şi a primi vreo taină săvârşită de atari preoţi. Clerul inferior din Lombardia şi de peste Alpi (Germania) în mare parte s-a revoltat contra acestei măsuri. Diferiţi episcopi în ale căror eparhii se aflau atari clerici de asemenea au fost nemulţumiţi cu această hotărâre. Dar Grigoriu o executa aşa de energic şi de riguros, că rezistenţa clerului din cele mai multe ţări a fost înfrântă foarte curând şi poporul însuşi da papei concurs. Hotărârea intră în vigoare curând în cele mai multe ţări, iar în Polonia, Silezia şi Moravia tocmai spre sfârşitul secolului XII, în Suedia şi Danemarca tocmai spre jumătatea secolului XIII, în Ungaria, abia de la 1267 sub regele Bela IV (1235-1270). În anul 1075 Grigoriu se putu gândi a emancipa şi clerul superior de influenţa laicilor.
Un nou sinod adunat în 1075 la Roma a dat legea, ca clericul care va primi o demnitate bisericească din mâinile unui mirean sau va consimţi a i se conferi investitura de către un mirean să fie scos, iară mireanul care va face aşa să fie excomunicat. Acum papa se izbi de opoziţia principilor. În contra acestei legi s-a sculat Filip I regele Franciei (1080-1108), dar el prudent, s-a făcut că acceptă, apoi Guillaume (Wilhelm) Cuceritorul, puternicul rege al Angliei (1066-1087), ale cărui impietări papa de voie de nevoie le-a tolerat, în fine Enric IV, regele Germaniei (1056-1106), cu care papa intra în luptă, ştiindu-l mai slab. Aceşti suverani se revoltară nu mai puţin şi contra teoriei pe care papa începu a o formula în scrisorile sale, că Hristos a precedat lui Petru puterea supremă peste toată lumea creştină şi de aceea toţi principii sunt ţinuţi a considera pe succesorul lui Petru adică pe papa, ca seniorul lor.
Grigoriu emisese această idee chiar ca diacon şi de atunci a propagat-o cât i-a fost posibil. El încă în 1059 sub Papa Nicolai II a decis pre Robert Guiscard, ducele normanilor, a supune scaunului Romei ca feudă ducatul său şi scaunul Romei l-a primit ca atare. Iar acum ca papă în mesajele sale către principii contemporani susţinu această teorie pe faţă şi cu succes, căci în 1076 Dimitriu Svonimir, regele Croaţiei şi Dalmaţiei a supus lui Grigoriu VII ca feudă regatul său, aşa că scaunul Romei deveni senior feudal şi al acestui regat. Dar principi puternici respingeau aceste pretenţii şi Grigoriu fu destul de prudent a-şi impune moderaţiune faţă de un Filip al Franciei, care de altfel cedă cel puţin în aparenţă şi faţă de un Guillaume al Angliei şi a nu intra în luptă cu ei.
Dar Enric IV i se păru alt fel de om; el avea multe defecte, era imprudent şi zburdalnic, apoi inimicii îl înconjurau din toate părţile. De aceea când traficul cu demnităţi bisericeşti continua la curtea lui Enric şi consilierii săi, pe care papa-i excomunicase pentru aceasta şi ca consecinţă curtea-i concediase, fură apoi reintegraţi, când însuşi Enric îşi maltrata soţia, iar favoritele sale se împodobeau cu pietrele scumpe de la vasele sacre, când el oprima şi trata cu cruzime pe saxonii revoltaţi şi înfrânţi: atunci papa chemă la Roma pe rege să se justifice, ameninţându-l cu excomunicare. Regele însă la un sinod adunat în 1076 la Vorms şi compus din episcopi familiari cu el obţinu decizia ca papa să fie scos ca un tiran, care se atinge de unsul Domnului şi trimise la Roma lui Grigoriu VII, sau cum îi zicea el: ,,Lui Hildebrand monahul cel fals” decretul de excomunicare, prin un cleric, pe care însă în Roma poporul revoltat pentru aceasta, era să-l linşeze de nu-l apăra Grigoriu însuşi.
La decretul de excomunicare Grigoriu răspunse excomunicând pe Enric şi dezlegând pe supuşii lui de jurământul, că-i vor fi fideli[2]. De această măsură profitară şi înşişi principii, pe care Enric IV îi ofensase adesea, aşa că ei chiar în iarna anului 1076 la o adunare convocată în Tribur au declarat că Enric va pierde tronul, dacă în timp de un an nu va obţine dezlegarea de excomunicare. Principii chiar invitară pe Grigoriu la Augsburg să judece pe rege. Atunci Enric pierzând curajul solicită de la papa dezlegarea, prezentându-se umilit înaintea lui ca un penitent la Canosa (Canossa) la începutul iernii din 1077. Grigoriu VII în drumul spre Germania se oprise la castelul Canosa, proprietatea principesei Matilda de Toscana († 1115), care era foarte devotată scaunului papal şi mai cu seamă lui Grigoriu însuşi; ea chiar testase scaunului Romei în caz de moarte posesiunile sale. Papa dezlegă pe Enric, care se înfăţişase înaintea lui în haină de penitent, apoi Enric se întoarse în patrie de la Canosa prin Lombardia.
Dar lombarzii inamicii papei reproşară lui Enric că s-a umilit înaintea papei şi îi promit a se alia cu dânsul de se va ridica din nou contra papei. Enric era destul de nestatornic, aşa că după ce sosi în Germania se şi resculă contra papei din nou cu inimiciţii şi ameninţări, închizându-i şi drumul în Germania. Principii germani, nemulţumiţi de el, profitând de aceasta, declarară pe Enric detronat şi în locul său aleseră rege al Germaniei pe cumnatul său Rudolf de Şvabia, cu care Enric avu timp de 3 ani mari lupte. În anul 1080 Grigoriu VII rosti din nou anatema asupra lui Enric şi profetiză că în acel an va muri un rege fals. Însă nu muri Enric ci Rudolf de Şvabia, care fusese rănit de moarte pe câmpul de luptă.
Acum Enric, plin de bucurie că a rămas victorios, alergă cu armata sa peste Alpi în Italia şi răsplăti papei în acelaşi mod, punând antipapă pe Guibert sau Wibert, arhiepiscopul Ravenei, numit Climent III. În 1081 sosi la porţile Romei şi o asedie 3 ani, până ce în 1084 publicul roman i-au deschis porţile, nemaiputând rezista, iară papa se refugie în castelul Înger, o citadelă între zidurile Romei. Enric intră în Roma unde Climent III l-a încoronat împărat. Însă Grigoriu, deşi închis în castelul Îngerului, dicta încă de acolo condiţiunile, cu care el ar fi dispus a ierta pe rege şi a-l dezlega de anatemă; el rezistă nepierzând curajul până ce ducele Robert Guiscard, amicul şi vasalul său, sosi cu normanii lui ca să-l scape. Enric fu silit a pleca din Roma cu armata lui şi cu papa cel pus de el, iară normanii răzbunară pe papă asupra publicului roman, care-i fusese infidel, prin jafuri teribile.
Din această cauză şi locuitorii Romei se revoltară contra papei aşa, că Grigoriu părăsi Roma împreună cu normanii şi se retrase pe teritoriul lor napolitan la Salermo, unde muri în 25 mai 1085 neclintit şi consecvent până la moarte în convingerea, că a luptat numai pentru adevăr şi dreptate, cum atestă şi ultimele sale cuvinte: ,,Dilexi justitiam et odi iniquitatem; propterea morior in exilio !” Aceste cuvinte stau în parte în legătură inversă cu cele din psalmul mesianic 44 (evreiesc 45) vers 8, ce sunt adresate lui Mesia: ,,Dilexisti justitiam et odisti iniquitatem, propterea unxit te, Deus, Deus tuus oleo justitiae prae consortibus tuis” adică: ,,Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea, pentru aceasta te-a uns pre tine, Dumnezeule, Dumnezeul tău cu untuldelemn al bucuriei mai mult decât pre părtaşii tăi”.
Despre Grigoriu VII contemporanii săi au scris, unii cu admirare şi veneraţiune, iară alţii cu ură înveninată. Scriitorii posteriori de asemenea îl judecă diferit, însă şi adversarii săi recunosc că el a fost un spirit mare, un caracter ferm şi de o moralitate ireproşabilă. În timpul modern şi anume în anul 1584 Papa Grigoriu XIII l-a proclamat ,,fericit”, apoi în 1728 Papa Benedict XIII l-a pus între sfinţi, şi sărbătoarea sa până atunci particulară în Biserică fu generalizată pentru toată Biserica Romano-Catolică; dar actul lui Benedict XIII întâmpină opoziţie vehementă în Veneţia, Germania şi Francia.
În episodul următor
§. 145. Papalitatea [partea a doua]
[1] Cler inferior în sens propriu este clerul de la ipodiacon în jos, exclusiv ipodiaconul, iar cler superior în sens propriu este clerul de la ipodiacon în sus, inclusiv ipodiaconul. Între prelaţi (praelati) sau între clericii de rang superior se numără episcopii şi preoţii, care din împrejurări speciale sunt aproape de episcopi în virtutea drepturilor lor administrative şi onorifice.
[2] N.tr.: Astfel a hotărât Grigoriu VII în un sinod ţinut la Roma ca răspuns hotărârii Sinodului din Vorms. În acelaşi sinod Papa Grigoriu VII a publicat încă o lege ,,Dictatus Papae”, prin care-şi aroga drepturi covârşitoare în Biserică şi stat. Cităm aici câteva din aceste pretinse drepturi: papa singur dispune de insigniile împărăteşti; el are drept a depune pe împăraţi, a numi şi depune pe episcopi fără sinod, el, fiind ales canonic are rang de sfânt, Biserica Romano-Catolică nu a rătăcit de la credinţă şi nu va rătăci niciodată; papa are autoritatea de a dezlega pe supuşi de jurământul de fidelitate contra suveranilor nedemni ş.a.. Harduin, Act. Conc. VI, col. 1304-1305.
