Lumea in deriva nr. 03

Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie

 

PARTEA I

Astăzi, albul poate deveni negru, iar negrul alb, căci totul pare a fi cu putinţă într-o lume nebună. Se răstoarnă valori – ceea ce ieri era urât azi este frumos, ceea ce era mic pare mare – prin minciună. În această lume în derivă, parcă nimeni nu s-a dat înapoi să se folosească de himerele însufleţite de patimile omeneşti.

Printre cei care au profitat şi profită de dezorientarea omului contemporan se numără şi Vaticanul. În ultimele decenii, Biserica Catolică a luptat foarte mult pentru a-şi reface ,,imaginea”, şifonată încă din momentul naşterii ei. Rod al dorinţei de putere şi de dominaţie a bătrânei Europe, catolicismul a mers pe o cale presărată cu cadavre, din ale căror leşuri s-a hrănit. Încă de la început, el s-a folosit de imaginea dumnezeirii ca de un paravan din spatele căruia să conducă lumea, supunând şi abuzând de lumea duhovnicească în scopuri lumeşti.

Deşi ancorat în Evul Mediu prin concepţiile şi felul în care reflectă viaţa spirituală, catolicismul încearcă astăzi să se alinieze contemporaneităţii. Vaticanul, inima credinţei catolice – care nu este mai mult decât o superstiţie ce a reuşit să înghită toate păgânismele omenirii din toate timpurile – a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi ascunde conservatorismul idiot şi rigiditatea în spatele umanismului. Azi, el s-a aruncat precum un uragan în lupta pentru rescrierea faraonică a istoriei sale, adecvat noilor lui planuri. Prin metode noi, subtile, el acoperă metodele vechi, folosirea forţei brute şi a constrângerilor politice făţişe, toate servind aceluiaşi scop: îngenuncherea Ortodoxiei.

De ce oare ar vrea cineva să-şi ascundă trecutul decât pentru că îi este ruşine cu faptele sale sau pentru că acestea ar contraveni dorinţelor sale actuale ? Iar dacă este sincer şi deschis, şi nu doreşte decât binele omenirii, de ce ar vrea să manipuleze istoria ? Contează sau nu cu adevărat faptele trecutului ? Căci dacă nu ar conta, de ce am vrea să le schimbăm ? Dar cum totul se judecă după fapte, trecutul are un cuvânt greu de spus, mai ales, pentru credibilitatea unei instituţii.

Am putea spune că această cruciadă, copil al Conciliului Vatican II, are ca scop recâştigarea completă a credibilităţii catolicismului, ceea ce nu înseamnă altceva decât îndepărtarea ultimelor pete de pe haina acum aproape imaculată a lui, urmele prozelitismului în Europa. Iar ultimii ani au fost marcaţi de încercările, până în prezent neizbutite, ale Vaticanului de a anihila problema uniatismului. Ce reprezintă, de fapt, uniatismul, această plagă a catolicismului ce a cuprins şi România ?

Slăbită de apariţia reformei şi nereuşind să facă faţă acesteia, Biserica Catolică înfiinţează în 1540 ordinul monahal ,,Compania lui Iisus”, numit şi ordinul iezuiţilor. Conştient de eşecul metodelor brutale, Vaticanul apelează la arma vicleniei şi a perfidiei, a căror strategi neîntrecuţi erau iezuiţii. Combinând forţa cu manipularea şi înşelătoria, şi speculând la maximum slăbiciunile omeneşti, ordinul iezuit a constituit vârful de lance al spiritului expansionist al catolicismului începând cu secolul al XVI-lea. Fondat pentru a lupta împotriva reformei, el nu s-a limitat numai la aceasta, pornind de asemenea un război, fără precedent în lipsa de scrupule, împotriva Ortodoxiei.

Astfel, iezuiţii s-au răspândit rapid în lume, îndrumând papalitatea şi întreg catolicismul pe un făgaş nou. Munca organizată şi spiritul de adaptare la realităţile politico-sociale au reprezentat alte avantaje în mâna lor. Aplicând teoria conform căreia scopul scuză mijloacele, ei s-au folosit de cele mai ,,fine” arme pentru a-şi atinge ţelurile. ,,Mijlocul cel mai obişnuit pe care l-au utilizat din plin a fost cel politic. Nunţii apostolici, ambasadorii Vaticanului în ţările catolice ajungeau să dicteze în viaţa politică a ţărilor respective. Iezuiţii foloseau spionajul, insinuările politice şi chiar justificau crima politică pentru a-i timora şi apropia pe ortodocşi de Vatican. Toate afacerile de stat erau conduse din culise de către iezuiţi, potrivit ordinelor şi strategiei Vaticanului”. Astfel, asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601 li se datorează în întregime, căci neîndoios îi incomoda un stat românesc puternic şi, mai ales, ortodox.

Dar, ,,arma cea mai rafinată” a fost cea culturală. Istoria consemnează: ,,Iezuiţii erau cei dintâi dascăli ai Europei centrale şi răsăritene, în epoca de după Reformă ei deţinând un monopol aproape deplin asupra învăţământului european. Austria, Ungaria, Moravia, Polonia, mai ales Transilvania, Croaţia şi Slovenia (provinciile prin care se învecinau cu ortodocşii) au fost înţesate cu nenumărate tipografii şi colegii, dintre care unele de grad universitar. Peste toate domina şcoala centrală iezuită de la Roma ,,Colegium romanum”, înfiinţată în 1551. Apoi, în 1622, a fost înfiinţat şi un Institut de coordonare a întregii opere misionare, vestita ,,Congregatio de propaganda fide”; în actul de întemeiere al acestei instituţii se spunea că singur catolicismul, apărat de marile puteri, mai poate salva Ortodoxia îngenuncheată şi că ortodocşii nu se mai pot mântui decât prin Biserica papală”.

Prin şcolile şi tipăriturile prozelitiste de la Roma, din Polonia sau Ungaria, iezuiţii au reuşit să acrediteze o serie de idei false cu privire la diferenţele existente între Bisericile Apuseană şi de Răsărit, atingând excelenţa în viclenie prin inventarea uniatismului. Astfel, când ei ,,au înţeles că slujbele liturgice formează pârghia de rezistenţă a creştinilor din răsărit”, au realizat că pentru a îngenunchea Ortodoxia trebuiau să distrugă succesiunea apostolică, şi prin aceasta profunda unitate liturgică – ameţindu-şi victimele cu păstrarea ritului şi a limbii, în schimbul recunoaşterii primatului papal şi a celorlalte inovaţii latine. Acesta a fost actul de naştere al uniatismului, mai bine cunoscut sub numele de greco-catolicism.

În Transilvania, aflată la răspântie de drumuri, încercarea de supunere a românilor Bisericii Catolice îşi are rădăcinile în secolul al XIII-lea, când regele Bela al Ungariei depune în 1234 jurământ în faţa legatului papal că ,,îi va stârpi pe ereticii şi creştinii mincinoşi, silindu-i să asculte de Biserica romană”. În aceeaşi perioadă, papa Grigorie îi scrie acestuia despre valahii care nu ascultau de episcopul catolic al cumanilor, ci de ,,nişte episcopi ai grecilor şismatici (schismatici)”, îndemnându-l să îi întoarcă pe români la Biserica Romano-Catolică.

Din epistola papei reiese că şi în acele vremuri tulburi, Biserica Ortodoxă din Transilvania era organizată, având episcopi. Prigoana împotriva ortodocşilor nu a încetat nici după moartea regelui Bela, la sinodul de la Buda al episcopilor catolici, din anul 1279, stabilindu-se că ,,preoţilor şismatici nu le este iertat a ţinea slujbă dumnezeiască, a zidi biserici, iar credincioşilor nu le este iertat a lua parte la slujbe. Preoţii trebuie opriţi cu puterea de la slujbe”. Mai târziu, în 1366, regele Ludovic cel Mare îi exilează pe preoţii ortodocşi din zona Banatului, şi îi înlocuieşte cu preoţi catolici, ca mai apoi, măsura luată de Sigismund în 1428, de a confisca moşiile celor care îşi botează copiii la preoţi schismatici, să-i determine pe unii nobili români, boieri şi cnezi să treacă la Biserica Catolică.

Lipsiţi de conducători, românii au început să participe din ce în ce mai rar la întrunirile generale, sfârşind prin a fi comlpet înlăturaţi din viaţa politică a ţării, condusă de clasele privilegiate, nu de ţărănime. Obligaţiile ţărăneşti faţă de feudali şi stat: dijma, dările erau mai apăsătoare în Transilvania decât în Principate, fapt care a dus la izbucnirea a două mari războaie ţărăneşti în mai puţin de un secol, ambele înfrânte prin coalizarea claselor privilegiate. ,,Victoria feudalilor asupra răsculaţilor de la Bobâlna, în anul 1437, a consfinţit prin ,,unirea frăţească” intitulată Unio Trium Nationum, monopolul politic al nobilimii maghiare, al patriciatului săsesc, al secuilor şi excluderea românilor de la orice drept ca popor aparte; regimul de segregare care lovea majoritatea populaţiei ardelene a fost împins şi mai departe în secolul al XVI-lea, în urma răscoalei lui Gheorghe Doja, prin şerbirea definitivă a ţărănimii (1514, 1517) şi apoi prin admiterea a numai patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, şi declararea celei ortodoxe drept religie tolerată”. Lucrurile erau cu atât mai grave cu cât românii formau populaţia majoritară.

Prăbuşirea Ungariei în 1526, înfiinţarea paşalâcului de la Buda şi transformarea Transilvaniei în principat autonom vasal sultanului (1541) nu au schimbat cu nimic statutul românilor, înlăuntrul noului stat clasa politică maghiară refuzând constant recunoaşterea existenţei lor politice ca naţiune. Singura instituţie cu care se identificau românii ardeleni, în absenţa totală a unui statut social clar sau a unei clase politice, era Biserica Ortodoxă.

,,Astfel, la 1370 lua fiinţă o mitropolie la Severin, creată de patriarhia ecumenică, cu jurisdicţie asupra Olteniei, Banatului şi sudului Transilvaniei; în 1391 tot patriarhia întemeiează un exarhat pentru Ardeal, condus de egumenul mânăstirii maramureşene Peri; în secolele XV-XVI se înfiinţează şi trei episcopii. În tot acest timp, ortodoxia ardeleană s-a aflat în strânse legături cu cea din ţările Române, domnii munteni, mai ales, sprijinind-o constant cu bani, cărţi, ofrande, înălţând biserici. Tratatul lui Mihai Viteazul cu Sigismund Bathory (1595) a aşezat ortodoxia transilvană sub autoritatea mitropoliei muntene, ierarhii ei fiind de acum înainte hirotoniţi la Târgovişte; Mihai a zidit la Alba Iulia un nou lăcaş pentru mitropolia română a Ardealului, mitropolie care a continuat să se bucure în tot cursul veacului al XVII-lea de generozitatea voievozilor din Principate: subvenţii anuale, daruri de cărţi şi obiecte de cult, ctitorii”. După moartea lui Mihai dieta transilvană a revenit asupra hotărârii, decretând că ,,nici un popă românesc să nu poată intra în Ardeal niciodată din cele două Tări Române; iar călugării cu totul să fie izgoniţi din toată ţara.”

Cu toate acestea, Ortodoxia, religie tolerată, nu putea oferi românilor cadrul instituţional prin care să se poată manifesta şi politic ca naţiune, slujitorii ei neîmpărtăşind nici unul dintre privilegiile de care se bucurau preoţii religiilor admise. Mihai Viteazul a obţinut unele privilegii economice pentru clerul ortodox, dar nici scurta sa domnie în Transilvania, nici interesul celor doi principi Rakozi pentru ortodocşi nu i-au ajutat pe aceştia să-şi depăşească statutul de naţiune tolerată.

În acea perioadă, în Transilvania se dădea o luptă, pe viaţă şi pe moarte, între catolicism şi protestantismul principilor maghiari pentru atragerea românilor ortodocşi către una din aceste religii. Astfel, principele calvin Gheorghe Rakozi, în secolul al XVII-lea, ,,a întemeiat o tipografie românească la Alba-Iulia pentru eliminarea cărţilor în limba slavonă şi tipărirea unor cărţi prin care ataca ortodoxia; ulterior tot acolo a fost tipărit un catehism în limba română, în care erau blasfemiate Sfintele Taine, cinstirea icoanelor şi a moaştelor, posturile, slujbele bisericeşti, călugăria, toate acestea fiind numite închinare la idoli, superstiţii şi fleacuri. Importanţa acestui catehism se vede şi din hrisovul dat de principe: ,,Că catehismul cel acum dat îl va primi şi va avea grijă ca şi alţii să îl primească şi pre tinerime şi el însuşi cu sârguinţă o va învăţa catehismul acela, şi prin alţii va face a se învăţa.” Tot prin acest hrisov, principele hotăra ca ţinuturile în care trăiau români să se supună superintendentului calvin în locul arhiereului român, care nu mai putea decât să hirotonească preoţi. Pentru că episcopii şi clerul românilor s-au opus acestor hotărâri, principii au trecut la metode violente: arestări, caterisiri, ucideri de preoţi şi mai ales de arhierei. Aşa a fost închis preasfinţitul Sava, mitropolitul Ardealului, la Vinţ, murind după ieşirea din închisoare. Boierii îi tratau pe preoţii ortodocşi ca pe nişte iobagi şi robi supuşi, obligaţi să muncească pentru ei, să plătească bir, fiind arestaţi şi închişi după bunul plac al acelora”.

Pentru atragerea către protestantism, calvinii au atacat, asemenea catolicilor, baza ierarhiei clericale ,,crescând puterea protopopilor şi a soborului lor în dauna celei episcopale, într-atât de mult încât în 1643, 1680 şi 1683 cu ajutorul lor au reuşit să înlăture trei episcopi”.

Prin diploma leopoldină emisă de împăratul Leopold I al Imperiului Austro-Ungar în 1691, prin care habsburgii luau în stăpânire Transilvania, principat autonom sub suzeranitatea turcilor din 1541, ei se angajau să respecte toate legile. Prin urmare, ei preluau şi sistemul celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, precum şi privilegiile celor trei naţiuni: unguri, saşi şi secui, ceea ce nu prevestea nimic bun pentru români.

Dorinţa românilor de a găsi o cale instituţională de ieşire din starea de tolerare, precum şi interesul Austriei de a întări catolicismul faţă de religiile protestante, i-au apropiat pe români de Viena, ajungându-se la ideea trecerii la catolicism şi a intrării pe această cale într-una din religiile privilegiate.

,,În această acţiune rolul principal l-au jucat cardinalul Leopold Kollonics, arhiepiscop de Esztergom, primatul Ungariei, împăratul Austriei Leopold I, crescut de iezuiţi, mai înainte cavaler de Malta, şi iezuiţii Paul Ladislau Barany, parohul bisericii catolice din Alba-Iulia, şi Gabriel Hevenessy, consilierul cardinalului Kollonics”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

 

PARTEA A II-A

 

La sfârşitul secolului al XVII-lea, lucrurile încep să se precipite. Simţind că momentul este prielnic, iezuiţii din Transilvania declanşează o propagandă făţişă, utilizând, ca întotdeauna, arma minciunii şi a înşelătoriei. Astfel, ştiind că Mitropolitul Teofil al Transilvaniei este în vârstă şi neajutorat, ei lansează zvonul că acesta a ţinut un sinod, în luna februarie 1697, la care a cerut unirea cu Roma. Mai mult, iezuitul Baranyi, parohul Bisericii Romano-Catolice din Alba-Iulia, pleacă la Viena pentru a cere împăratului Leopold I să facă un apel către preoţii ortodocşi români din Transilvania ca aceştia să treacă la catolicism: ,,cu supunere cerem de la Maiestatea Sa o diplomă pentru unirea românilor care trăiesc în Transilvania şi care nu pretind altceva decât ca Maiestatea Sa să se îndure a-i face părtaşi pe preoţii şi călugării de rit grecesc de aceleaşi privilegii şi drepturi de care se bucură preoţii catolici şi protestanţi”.

În ciuda opoziţiei guvernatorului şi a cancelarului Transilvaniei, conţii calvini Banffy şi Bethlen, la 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I face un prim apel către români, în termeni ce menajează susceptibilitatea protestanţilor şi uşurează acceptarea lui de partea română. Evident, înţelepciunea iezuită şi-a făcut simţită prezenţa, în sensul că apelul nu pomenea decât de unirea clericilor, urmând ca poporul să fie atras de ei.

Prin această rezoluţie, împăratul le promitea preoţilor ortodocşi că ,,dacă se vor uni cu Biserica romano-catolică, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii sau dacă se vor uni cu una dintre celelalte religii recepte, se vor bucura de privilegiile şi drepturile acelora”. Pe de altă parte, împăratul i-a trimis, în taină, un ordin categoric comandantului militar al Transilvaniei, generalul Rabutin, cerându-i ca ,,din toată puterea lui să se nevoiască ca preoţii români nu cu altă religie fără numai cu cea catolică să se unească”.

Apelul împăratului nu l-a mulţumit pe cardinalul Leopold Kollonics, căci nu cerea decât recunoaşterea ,,pontificelui roman”. În consecinţă, la 2 iunie 1698, adresează şi el un manifest clerului român prin care, după ce le oferă ,,grija păstorească şi protecţiunea specială în toate”, le spune că ,,se vor bucura de privilegiile clerului catolic dacă acceptă, unindu-se cu Biserica Romei, cele patru puncte florentine, aprobate prin decretul de unire de la Florenţa din 6 iulie 1439, şi anume: 1. că pontificele roman este capul universal al întregii Biserici din lume; 2. Filioque (N.R.: Sfântul Duh purcede şi de la Fiul); 3. Existenţa purgatoriului; şi 4. Folosirea azimei pentru Sfânta Euharistie.”

Teoretic, acceptarea acestor condiţii însemna garantarea ritului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod şi recunoaşterea lor de către papă şi împărat, egalitatea în drepturi a clerului şi credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii catolice.

În acele vremuri tulburi pentru Ortodoxie, Mitropolit al Transilvaniei era Î.P.S. Atanasie, om slab şi influenţabil, ce nu putea ţine piept intrigilor şi jocurilor de culise ale iezuiţilor şi calvinilor, consemnează istoricii. Călugărit la o vârstă fragedă în Mânăstirea reşedinţă din Alba Iulia, el a urmat şcoala calvină. ,,În toamna anului 1697, este înscăunat mitropolit, câştigând sprijinul guvernatorului Banffy cu o sumă considerabilă de galbeni ungureşti”, de către mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, depunând şi un jurământ de credinţă faţă de Ortodoxie. Cunoscându-i firea slabă, Mitropolitul Teodosie şi domnitorul Constantin Brâncoveanu l-au sprijinit cât au putut, printre altele, reînnoindu-i ajutorul anual de 600 de galbeni.

Datorită slăbiciunii lui Atanasie, la 7 octombrie 1698, 38 din cei 54 de protopopi semnează, la Alba-Iulia, un act prin care declară că se unesc cu ,,Biserica Romei, cea catholicească”, urmând ca şi ei să se bucure de privilegiile de care se bucură ,,mădulările şi popii acestei Biserici sfinte”. Ulterior, pe prima pagină a actului s-a adăugat un post-scriptum prin care se specificau condiţiile unirii, accentuându-se: ,,cum pre noi şi urmaşii noştri din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călindarul vechi.” Manifestul protopopilor este redactat în numele episcopului şi al preoţilor, dar nu are iscălitura mitropolitului, ci numai sigiliul Mitropoliei: ,,Marele defect juridic al actului din 1698 este că s-a făcut fără adeziunea formală a şefului Bisericii ardelene. Manifestul nu a fost redactat şi votat în Sinod (dacă ar fi fost votat în Sinod ar fi cuprins şi restricţiile şi nu i s-ar fi adăugat postscripte ulterioare).”

,,Pagina a doua a actului cuprindea declaraţia redactată în limba latină, dar textul ei (cum au dovedit cercetările făcute de istorici) a fost falsificat de iezuiţi, care au adăugat în latineşte noi condiţii în vederea unirii, prin care se desfiinţa Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, susţinând că românii au acceptat întreaga dogmă catolică.” Originalul în limba română, ascuns de iezuiţi, a fost găsit de istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu în 1879 la Budapesta. Comparând cele două versiuni, el a calificat actul lor drept ,,falsificarea unui document public, a unui tractat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor.”

Membrii Dietei transilvane s-au ridicat împotriva unirii, proprietarii pierzând prin acest act dările preoţilor români din satele lor. Ca urmare, Dieta a trimis împăratului un memoriu în care cerea acestuia să renunţe la planul unirii şi, totodată, a decis ca, până la răspunsul împăratului, să oblige preoţii români să plătească dările în continuare chiar dacă acceptau unirea. Mai mult, ea a iniţiat, la începutul anul 1699, o anchetă în satele româneşti, pentru a vedea starea de spirit a românilor. Rezultatul acestei anchete vorbeşte de la sine: 276 de comune s-au pronunţat împotriva unirii, 2 pentru unire, iar în 20 de comune răspunsul a fost echivoc.

La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I dă ,,întâia diplomă leopoldină” prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii Uniate şi favorurile acordate clericilor români care vor accepta unirea cu Roma. La 14 iulie 1699, guvernul calvin protestează energic, afirmând că ,,unirea ţinteşte la răsturnarea legilor Transilvaniei . . . popii români nu au devenit catolici veritabili, nici prieteni şi aderenţi ai catolicismului, ci doar oameni eliberaţi de impozite şi iobăgie”, şi declanşează un conflict cu împăratul condus de iezuiţi.

La 26 august acesta replică: ,,Cu mare neplăcere am înţeles că în Transilvania se lucrează împotriva rezoluţiei noastre din 14 aprilie 1698, întrucât nu numai că acei români, care doresc a se uni cu religia catolică, sunt abătuţi prin toate mijloacele, artele, molestările, şi chiar prin ameninţări, de la intenţia lor, ci şi cei care s-au unit deja, sunt siliţi a se lepăda.” Împreună cu această rezoluţie, împăratul a trimis şi un ordin secret, în care poruncea Dietei transilvane să sprijine unirea românilor cu Biserica Catolică. Cu toate acestea, unirea nu progresa, cauza principală fiind opoziţia poporului, susţinută de atitudinea şovăielnică a mitropolitului şi a preoţilor.

În 1699, Mitropolia Transilvaniei pune paie pe foc tipărind, pe cheltuiala domnitorului român, două cărţi bisericeşti, strict ortodoxe: o cazanie şi un catehism (bucoavnă), dovedind că nu se lepădase de Ortodoxie. Î.P.S. Atanasie ţine, în acest timp, o corespondenţă permanentă cu Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, şi cu Constantin Brâncoveanu. La începutul anului 1700, el îi scrie domnitorului român că ,,preoţii s-au unit numai la aparenţă, ca să li se şteargă dările”. Brâncoveanu, ştiind că ,,această Mitropolie se învăluieşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării”, continuă să-l susţină financiar pe Atanasie. Tot atunci, Mitropolitul Teodosie îi scrie patriarhului de Moscova: ,,…din partea papistaşilor se fac în toate ţinuturile lor mari siluiri, mari ispite şi mari prigoniri, ca să-i convertească pe ortodocşi; …cu toată înşelăciunea şi viclenia iezuiţii ca lupii răpitori ascunşi în piele de oaie se întrec fără de încetare şi fără de odihnă a amăgi şi a seduce poporul şi adevărata turmă ortodoxă a lui Hristos.”

Neputând obţine scutirea de dări a preoţilor uniaţi, din cauza opoziţiei dietei, la 20 noiembrie 1700, Atanasie publică scutirea de dări acordată preoţilor români în 1638 de principe şi de Dietă, sub condiţia ascultării mitropolitului român de superintendentul calvin. ,,Pasul acesta a întrecut răbdarea iezuiţilor, care l-au denunţat superiorilor lor din Viena, pentru ca aceştia să sprijine unirea. De aceea, au adunat cu mare zel pâri şi denunţuri contra lui şi au cerut chemarea lui la Viena pentru a-l ,,convinge” prin mijloacele mai tari ale curţii”.

În iarna anului 1701, Atanasie pleacă la Viena, însoţit de vicarul său, P.S. Meletie, de secretarul calvin, de iezuitul sibian Neurautter şi de epitropii Mitropoliei. Ajuns acolo, el este pus în faţa unui rechizitoriu în 22 de puncte, redactat în numele preoţilor unionişti, nemulţumiţi de opoziţia sa şi de aşa-zisele lui abuzuri, fiind acuzat că a hirotonit preoţi contra unor sume de bani, a îngăduit divorţul, recăsătorirea preoţilor, a transformat mânăstirea în cârciumă, a fost nesincer faţă de unire şi că a dus corespondenţă tainică cu domnul ţării Româneşti. Şantajat, Atanasie este pus să aleagă între a fi condamnat şi exilat, ori achitat şi să accepte să facă ceea ce i se spune. ,,Tocmeala” a durat de la 5 februarie la 19 martie 1701.

Sugestivă este scrisoarea pe care Atanasie o primeşte la Viena, din partea lui Pater Ianoş, om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, însărcinat să aibă grijă de curtea episcopală în lipsa mitropolitului: ,,Adu-ţi aminte ce ai făgăduit în mijlocul Mitropoliei Bucureştilor. De voieşti cinste, stai înarmat şi vei vedea că o vei dobândi de la Dumnezeu … mirenii nici unul nu pofteşte, măcar de-i va ţârcălui împăratul … iară legea, au rea avem, au bună, nemica nu vom mişca, nici avem a primi mai mult, până nu va fi cu voia şi a tuturor mirenilor, nu numai a popilor.” Ianoş îi aduce aminte mitropolitului că numai Biserica în deplinătatea ei, clerici şi laici, poate lua o decizie atât de importantă.

Papa Clement al XI-lea (1700-1721) sub care s-a înfăptuit unirea cu Roma

Pentru a accepta unirea, i s-a oferit scaunul de episcop, supus arhiepiscopului ungur, decorarea de către împărat, acordarea unor avantaje materiale pentru el şi familia lui şi a unei lefi anuale de 4000 de florini. În schimb, catehismul ortodox tipărit în 1700 urma să fie confiscat ca ,,viciat în cele fundamentale şi esenţiale” şi tipărit unul nou, catolic, iar alături de Atanasie urma să stea un teolog iezuit care să aprobe toate actele episcopului şi ale Sinodului. Mai mult, Atanasie trebuia să rehirotonească toţi preoţii şi să întrerupă orice corespondenţă cu domnitorul ţării Româneşti şi cu orice ierarh ortodox. La 20 martie 1701, Satanasie a semnat şi jurat trecerea sa la catolicism şi obligaţia de a respecta şi îndeplini toate punctele. Textul semnat de el a fost calificat de Nicolae Iorga drept ,,cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”.

La 24 martie 1701, Atanasie este rehirotonit preot şi a doua zi, la 25 martie, episcop ,,uniat”, de către cardinalul Kollonics şi doi episcopi catolici. Este anatematisit de Patriarhul Constantinopolului şi de Mitropoliţii Teodosie al Ungro-Vlahiei şi Dosoftei al Moldovei, care îi îndeamnă pe creştini să îl considere atât pe Atanasie, cât şi pe preoţii ce s-au unit cu Biserica Romei ,,ca pe nişte necreştini, căci sunt anatematisiţi şi lepădaţi de toată Sfânta lui Hristos Biserică”.

La 19 martie 1701, împăratul dădea a doua diplomă leopoldină, în 15 articole, care poate fi considerată actul de întemeiere a Bisericii Uniate din Transilvania. Diploma făcea referire şi la mireni, acordându-le acestora drepturi, care nu au fost niciodată traduse în practică. Originalul acestui act a fost făcut dispărut de Curtea din Viena, în complicitate cu Dieta transilvană, fiind găsit abia în 1938, la Sibiu.

La 25 iunie a avut loc instalarea solemnă în scaunul din Alba-Iulia a noului episcop uniat …

Istoricul român Eudoxiu Hurmuzaki notează: ,,Dorinţa de îmbunătăţiri materiale, iar nu temeinica convingere religioasă, câştigul lumesc, iar nu transformarea sufletească, consideraţiuni egoiste, iar nu abnegaţiunea morală, au dictat actul de unire şi au avut drept urmare înfiinţarea unei biserici care, având în vedere numai interese materiale, ar trebui să se surpe îndată ce n-ar mai corespunde cu acestea, ca fiind lipsită de orice raţiune internă. Singură mâna unui regim patronisator şi însemnatele mijloace de subvenţiune materială, a cărora creare ea o făcea cu putinţă, a mai putut să prelungească existenţa creaţiunii …Clerul singur a pus la cale unirea, tot astfel este singurul ei reazem, el n-a ştiut să creeze în spiritul poporului rădăcini pentru unire. …Formaţiunile de tranziţie îşi pierd cu atât mai mult terenul şi fiinţa, cu cât formaţiunile principale de sine stătătoare se întind alăturea cu cele în liberă dezvoltare şi dau la o parte formaţiunile hibride”. Profetice cuvinte !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

PARTEA A III-A

 

Unirea cu Biserica Romei a generat încă de la început mari tulburări în Transilvania. Revenirea lui Atanasie pe scaunul episcopal din Alba-Iulia, ca prim ierarh al Bisericii Uniate, a reprezentat debutul unei campanii extrem de dure pentru catolicizarea tuturor românilor. La ceremonia de întronare, preoţii români au fost aduşi cu forţa; guvernatorul Transilvaniei, Nicolae Bethlen, descria în culori sumbre alaiul: ,,mulţimea cea mare a preoţilor români ca nişte berbeci negri, unii mergeau înainte, alţii pre de laturi, alţii dindărăpt; mulţi mergeau plângând şi unii dintre dânşii ziceau: acum seceră orzul, dar după orz vor secera grâul”.

A treia zi după întronare, la 27 iunie 1701, nobilul român Gavriil Nagszegi înainta un protest Curţii imperiale, în numele preoţilor şi credincioşilor din părţile Alba-Iuliei, Braşovului şi Făgăraşului. Mai târziu întemniţat, el avea să scrie: ,,eu sunt de convingerea că nimeni să nu-şi părăsească legea sa, ci mai bine să fie gata a-şi pierde viaţa, decât să se lepede de credinţa sa.”

Activitatea episcopului uniat era controlată în totalitate de teologul iezuit instituit prin diploma leopoldină din 19 martie 1701. Acesta primise împuterniciri speciale: participa la sinoadele anuale ale protopopilor, îl însoţea pe episcop în vizitele canonice, cenzura cărţile tipărite la Alba-Iulia, cerceta corespondenţa episcopului, îşi dădea avizul asupra candidaţilor la hirotonie, verifica gestiunea, îl instruia pe episcop în problemele teologice – într-un cuvânt, conducea episcopia.

După moartea timpurie a lui Atanasie, la a cărui înmormântare iezuiţii au rostit discursuri în latină şi maghiară, pe scaunul episcopal din Alba-Iulia a urmat Ioan Patachi. Canonicitatea alegerii lui a fost îndoielnică, cât despre el, Petru Maior scria că vroia să introducă ,,unele obiceiuri papistăşeşti întră români”. La moartea lui, conducerea episcopiei de Alba-Iulia a fost preluată de iezuiţi, aceştia încercând să o catolicizeze complet. Această stare de lucruri a dat naştere unor resentimente ale românilor uniaţi faţă de unirea cu Biserica Romei. Istoricul uniat Petru Maior descria astfel situaţia: ,,nu puţini … erau întră români, care aveau acum greaţă de făcuta unire cu Biserica Romei; mulţi dintre uniaţii români, nu numai mireni, ci şi preoţi, socoteau că mai bine va fi de cu bună vreme să rumpă unirea cea cu Biserica Romei făcută, decât strămoşeasca lege şi tocmeală să o sufere a schimba. De aceea … acum cu gloată şi cu larmă au început a scădea de la unire …”. În acelaşi timp, ortodocşii au început să-şi dea seama că erau consideraţi uniaţi, fără ştirea şi fără voia lor.

Transilvania a fost cuprinsă treptat de o mişcare generală de rezistenţă, care a început să ia forme organizate pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ea a fost condusă de preoţii ortodocşi, meşteşugarii şi ţăranii mai descurcăreţi. Pe măsură ce românii au înţeles că le-a fost schimbată credinţa, împotrivirea lor faţă de preoţii uniaţi a căpătat proporţii. Cu timpul, ei au refuzat să mai ia parte la slujbele lor, trimiţându-şi tinerii să fie hirotoniţi în ţările Române sau acceptând preoţi ortodocşi. În lipsa acestora, oamenii căutau îndrumare duhovnicească la călugării şi pustnicii ce trăiau în schituri, ascunse în munţi. În replică, Curtea imperială a ordonat arestarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi şi trimiterea armatei în sprijinul unirii.

Disperarea şi durerea românilor, acţiunile mârşave ale autorităţilor transilvane şi nesfârşitele minciuni ale popilor uniaţi sunt zugrăvite expresiv într-o petiţie a românilor din scaunele Săliştei, Miercurii, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei către Iohan Haller, guvernatorul Transilvaniei: ,,Dumnezeu ştie câte asupriri suportăm şi în trupurile noastre şi în sufletele noastre din pricina unirii, suferind mari silnicii. Căci nu ştim cine ne-a declarat pe noi uniţi; noi însă ne declarăm pe faţă că n-am fost uniţi … ne-am ridicat cu tot districtul şi am făcut cereri cu mari rugăciuni să nu fim siliţi cu violenţă a îmbrăţişa unirea, pentru că noi nu vom îmbrăţişa unirea … şi popii noştri, fără să ştim noi, s-au dus şi s-au unit şi când noi am întrebat: ,,domniile voastre v-aţi unit ?”, ei, ducând pâinea în mâini (sfânta cuminecătură) îngenunchind s-au jurat, nu numai pe pâine şi pe vin, ci şi pe copiii lor că nu sunt uniţi …noi i-am crezut ca unor părinţi duhovniceşti, dar pe urmă am aflat că ei s-au alăturat unirii. Din cauza aceasta noi ne-am retras de la ei … ei au făcut apoi în aşa fel, ca să fim jefuiţi şi aduşi în mizerie; căci am ajuns acolo că nu mai suntem în stare să prestăm contribuţia luminatei regine şi pe lângă aceea nu putem să ne mai ducem viaţa … nu mai putem suporta asupririle şi calamităţile”. Aceiaşi români scriu mitropolitului ortodox sârb de Carloviţ ce au pătimit pentru că s-au plâns: ,,după aceea s-au supărat popii cei uniţi şi s-au dus la domni. Şi ne-au pârât şi au minţit că noi am fost împreună cu dânşii şi n-am fost şi nu vom fi … şi ne-au prins şi noi am făgăduit că nu ne vom uni şi că suntem gata să ne aduceţi muierile şi copiii şi să le tăiaţi capetele, apoi nouă, că ştiţi Măria Voastră bine că omul nu-i slobod cu trupul, dar este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit şi ne-au pus sub birşag cumplit şi sub bătaie. Apoi au început a prinde popii, de sunt şi acum prinşi … şi ne-au trimis două companii de nemţi de ne chinuie şi ne căznesc şi de se betejeşte un om, duc nemţii popii cei uniţi de-l cuminecă şi de moare un om, iară duc nemţii popii de-l îngroapă, şi pătimim de frica nemţilor şi a popilor, şi de se naşte vreun prunc aleargă popii cu nemţii de-l botează cu de-a sila”.

Lupta pentru păstrarea Ortodoxiei capătă un nou avânt datorită lui Visarion Sarai. Valah născut în Bosnia, Visarion este călugărit de patriarhul Hrisant al Ierusalimului şi se stabileşte la mânăstirea Pakra din Slavonia. Mitropolitul Carloviţului, Arsenie al IV-lea Ioanovici îl roagă pe Visarion să meargă în Transilvania în sprijinul ortodocşilor. El acceptă şi, în 1744 ajunge în Ardeal, unde începe să propovăduiască păstrarea credinţei strămoşeşti. Visarion le spune românilor că acceptând unirea ,,îşi vând sufletele”, că popii uniaţi sunt ,,nelegiuiţi”, iar slujbele lor sunt spre osândă, nu spre ajutor. Pretutindeni el era întâmpinat de mulţimi de oameni care alergau să îi audă cuvintele. Predicile sale păreau oamenilor ca ,,rostite de un înger din ceruri”. Visarion le mărturisea oamenilor că ,,a fost şocat de faptul că uniaţii profesau două religii, nici ortodoxă, nici romano-catolică”, întrebându-se cum se poate mântui cineva slujind la doi stăpâni.

Autorităţile transilvane îl arestează la Sibiu, unde este supus unui lung interogatoriu de către reprezentanţii Curţii Imperiale şi teologii catolici. Interesul acestora era să afle dacă Visarion a vorbit împotriva unirii cu Biserica Romei şi dacă exista o mişcare organizată. În acest sens, Consiliul de război din Sibiu îi trimite o scrisoare mitropolitului Arsenie al Carloviţului, cerându-i să motiveze prezenţa lui Visarion în Transilvania. Istoricii scriu că anchetatorii au fost impresionaţi de sinceritatea şi ardoarea sa; era un adevărat apostol. După ce a stat o vreme întemniţat la Sibiu, Visarion a fost trimis la Viena şi apoi la Roma, unde i s-a pierdut urma.

Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş, apărătorii dreptei credinţe în lupta împotriva uniaţiei

Cuvintele lui Visarion au dus la prăbuşirea instituţiei unirii, pe care autorităţile imperiale se străduiseră să o construiască vreme de jumătate de secol. Guvernatorul Transilvaniei scria într-un raport că ,,în mai puţin de şase săptămâni Visarion dezorganizase întreg sistemul unirii în sudul Transilvaniei”.

Predicile lui Visarion au şocat populaţia rurală; ţăranii declarau că au auzit ,,pentru prima oară un om trimis de Dumnezeu”, care le arăta că preoţii lor au acceptat unirea şi că ei înşişi sunt consideraţi uniaţi. Sătenii din Răşinari spuneau că ei nici nu ştiau în ce consta unirea. Oamenii încep să refuze să ia parte la slujbele şi la Sfintele Taine săvârşite de preoţii uniaţi, şi îi alungă pe aceştia, preluând lăcaşurile de cult.

Tot în 1744, guvernul Transilvaniei îi soma pe români ca ,,şi pe viitor să cerceteze bisericile în care slujesc uniaţii”, ameninţându-i cu amenzi dure sau chiar cu întemniţarea. Vrând să pună capăt protestelor, guvernatorul s-a sfătuit cu clerul uniat şi romano-catolic, precum şi cu iezuiţii, şi a lansat în 1745 o proclamaţie către români. Acest act a avut un efect dezastruos pentru uniaţie, săvârşind marea greşeală de a-i numi pe toţi românii uniţi cu Biserica Romei ,,pentru folosul şi fericirea lor”, greşeală care a dat un nou avânt mişcării de rezistenţă. Astfel, delegaţiile ţărăneşti au luat drumul Vienei, iar petiţiile către guvern, Curtea imperială şi mitropolitul sârb au curs neîncetat, românii cerând mereu şi mereu să fie lăsaţi în credinţa strămoşească.

Starea de permanentă agitaţie a determinat Curtea de la Viena să dea, la 13 iulie 1759, un fals edict de toleranţă, formulat astfel încât să nu acorde în realitate nici un drept românilor ce se împotriveau unirii. Cu toate acestea, împărăteasa Maria Tereza i-a cerut episcopului uniat ,,să se abţină de la persecutarea neuniţilor, preoţi sau mireni”. În această atmosferă tensionată, izbucneşte o adevărată revoltă împotriva unirii, condusă de călugărul Sofronie de la Cioara. Pe numele de mirean Stan Popovici, el s-a născut într-o familie de preoţi din părţile Hunedoarei. Preot de mir, el se călugăreşte după moartea soţiei, la mânăstirea Cozia, şi se stabileşte la schitul Cioara care este distrus de armatele imperiale. În anul 1759, pleacă la Carloviţ pentru a cere sfatul mitropolitului ortodox de unde se întoarce curând să lupte pentru apărarea Ortodoxiei.

Sofronie îşi stabileşte cartierul general în Munţii Apuseni, de unde conduce lupta. În 1760, el adresează un memoriu Congregaţiei de primăvară a nobililor, spunând că ,,noi suntem gata la toate contribuţiile, dar religia nu ne-o părăsim cât trăim … suntem prigoniţi neîncetat … de ce nu ne daţi pace ? De ce să dăm uniaţilor bisericile pe care noi le-am zidit cu cheltuielile şi cu mâinile noastre ?” ţine adunări la Zlatna, Abrud, Câmpeni, vorbind oamenilor de nedreptăţile uniaţilor, de fărădelegile episcopului şi ale preoţilor pe care îi numeşte ,,papistaşi nemţizaţi ce ţin două legi”, şi îndemnându-i pe ei să primească preoţi hirotoniţi la Carloviţ. În urma cuvintelor sale mulţimile se răscoală, ocupă bisericile şi îi izgonesc pe preoţii uniaţi. În timp ce Sofronie propovăduia în sudul Transilvaniei şi Munţii Apuseni, pe Mureş şi în Câmpia Ardeleană predica protopopul Ioan Piuariu. Iritată, Curtea din Viena ordonă măsuri drastice pentru înăbuşirea revoltei, declanşând o adevărată vânătoare de preoţi ortodocşi; Sofronie este arestat, dar este eliberat de moţi.

Eliberat, Sofronie proclamă adunarea venită în întâmpinarea lui la Zlatna drept Sinod al Bisericii Ortodoxe, invitând preoţii din fiecare sat împreună cu doi-trei ţărani să ia parte la Sinodul naţional bisericesc al românilor transilvăneni. Principala lui preocupare a fost aceea de a reîntemeia Episcopia ortodoxă din Alba-Iulia, care fusese practic desfiinţată prin actul unirii. Sinodul a formulat un memorandum în 18 puncte adresat împărătesei, în care cerea: păstrarea credinţei ortodoxe pentru români, înlăturarea episcopului uniat Petru Pavel Aron şi acceptarea unui episcop ortodox, retrocedarea bisericilor, încetarea prigoanei din partea preoţilor uniaţi şi eliberarea celor închişi.

Mişcarea se răspândeşte în întreaga Transilvanie şi vestea despre victoriile lui Sofronie aduce noi şi noi aderenţi: ,,Paralizat cu desăvârşire, lipsit de forţa militară, guvernul din Transilvania era osândit să privească roadele politicii sale religioase … revoluţionarii nu au mai întâmpinat vreo rezistenţă serioasă; ascunşi între zidurile celor câteva cetăţi din Transilvania, guvernanţii mândri de altădată s-au resemnat, lăsând în voia întâmplării desfăşurarea evenimentelor”.

Sofronie începe să se ocupe de organizarea Bisericii Ortodoxe: cutreieră satele, convocând ,,soboare” de preoţi şi ţărani pentru restatornicirea credinţei strămoşeşti. Punctul culminant al mişcării îl constituie Sinodul naţional bisericesc de la Alba-Iulia din 14-18 februarie 1761. Revendicările religioase formulate de către acest Sinod sunt aduse la cunoştinţa guvernului de însuşi Sofronie. ,,Sinodul reprezintă triumful desăvârşit al Ortodoxiei române, care a reuşit să scuture lanţurile robiei”. Întreaga Transilvanie se ridică în apărarea credinţei strămoşeşti.

Curtea de la Viena îl numeşte pe generalul Nicolai Adolf, baron de Buccow, comandant militar al Transilvaniei şi preşedinte al Comisiei pentru cercetarea afacerilor religioase, trimiţându-l să reinstaureze ordinea. Sofronie se întâlneşte cu generalul Buccow la Sibiu şi cade în plasa lui, acceptând ca lucrările Comisiei să se desfăşoare ţinând cont de situaţia creată în urma unirii. Această învoială înşelătoare îi permite generalului Buccow să salveze unirea, în timp ce Sofronie se retrage la Curtea de Argeş, de unde trimite scrisori de întărire şi îndemn pentru românii transilvăneni.

În toată această perioadă, românii şi-au strigat amarul în petiţii, memorii, jalbe adresate autorităţilor locale, guvernului Transilvaniei, Curţii imperiale de la Viena şi mitropolitului ortodox de Carloviţ. Din plângerile lor răzbate strigătul de durere al unui întreg popor faţă de mutilarea sufletească la care a fost supus. Proporţiile prigoanei sunt sugerate într-o cerere adresată împărătesei: ,,preoţii au fost obligaţi să presteze jurământ că nu vor mai săvârşi liturghia, cu atât mai puţin botezul şi alte slujbe până nu vor trece la unire … se poate înţelege ce urmări dureroase au provenit din această silă, deoarece, în curs de şapte ani mai multe mii de persoane au murit nebotezate, nemărturisite şi necuminecate”.

Românii din scaunul Săliştei îi scriau mitropolitului de Carloviţ: ,,pentru Hristos nu ne vei uita, nici dorirea noastră că suntem dosădiţi şi legaţi şi bătuţi pentru sfânta lege, că acum nu mai ştim ce să mai facem de atâtea necazuri şi bătăi … iar când a venit Aron (N.R.: episcopul uniat de Blaj), toate temniţele le-a umplut de preoţi şi mireni, care nu s-au făcut din zilele lui Maximian şi Diocleţian, împăraţii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu creştinii pentru legea cea grecească”.

Tot mitropolitul sârb primea din Ardeal altă plângere: ,,nu mai avem puteri a răbda răul ce ne cade asupra noastră de la popii cei uniţi, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căznesc … de la al lor mare rău ne-au pustiit toţi case şi moşii şi şedem toţi fugiţi prin păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte. Mai bucuros moartea vom pofti decât ei să ne stăpânească”.

Românii din Sebeş scriau ,,că a venit acea vreme, în care ne-am dus la mormântul morţilor şi am zis: ieşiţi morţilor din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniţi şi de la domnii ţării, că nu ştim ce să ne facem, că pe nime de noi nu-l doare”. Cei din Răşinari au afirmat ,,că ei mai bine se lasă omorâţi cu toţii, ori se împărtăşesc cu muguri de stejar în loc de paşti, decât să meargă la biserică odată cu popii cei uniţi”, iar un ţăran din Sibiu spunea: ,,nu am decât un suflet pe care îl păstrez lui Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Chiar şi cei ce luptau pentru unire scriau: ,,poporul nu mai cercetează nicăieri bisericile şi oamenii nu mai mor, ci pier ca vitele şi se îngroapă fără lumânare şi fără cruce”.

Transilvania este stropită cu sângele a mii de mucenici neştiuţi, care au murit luptând împotriva barbariei catolice.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

PARTEA A IV-A

 

În ciuda versiunii catolice, uniaţii români şi-au manifestat de timpuriu dezamăgirea faţă de nerespectarea promisiunilor făcute de habsburgi şi de subordonarea Bisericii Uniate ierarhiei catolice maghiare. Acceptând unirea administrativă cu Biserica Romano-Catolică, ei au crezut, de-a lungul timpului, că puteau să-şi păstreze credinţa strămoşească şi identitatea naţională.

O figură singulară în istoria Bisericii Uniate este Inochentie Micu Klein (1728-1751). El este hirotonit episcop în 1728, iar doi ani mai târziu împăratul îi acordă titlul de baron al imperiului. Încălcările continue ale prevederilor unirii din 1701 şi inovaţiile introduse de iezuiţi în Biserica Uniată îl determină pe noul episcop să protesteze. El trimite numeroase memorii guvernatorului Transilvaniei, la care Dieta îi răspunde: ,,uniaţii nu au nici un loc la treapta de status, ci ar trebui să fie cuprinşi în noţiunea generală a religiei catolice cu care s-au unit”.

Hotărât să nu cedeze, el merge la Curtea Imperială să pledeze cauza Bisericii Uniate, ameninţând cu ruperea relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică, fără a obţine însă nici un rezultat. După câţiva ani, autorităţile imperiale, iritate de declaraţiile şi acţiunile sale, îl convoacă la Viena, în faţa unei comisii care să-i cerceteze activitatea.

Inochentie Micu Klein (1700-1751)

Presat, Inochentie Micu Klein pleacă la Vatican pentru a cere sprijinul papei Benedict al XIV-lea (1740-1758) care, la dorinţa Curţii habsburgice, îl reţine la Roma. Strădaniile episcopului de a conduce Biserica din exil sunt zădărnicite de vicarul său, Petru Pavel Aron, care face jocul iezuiţilor. Vicarul le dezvăluie conţinutul scrisorilor primite de la Inochentie Micu Klein, în care acesta îi scria despre planurile sale. Datorită perseverenţei lui, papa îi cere în mod repetat să abdice, cereri la care el răspunde: ,,mai bine să piară toate ale lumii acesteia decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”.

Ca urmare a constrângerilor psihice şi de ordin material, el ,,cedează liber în mâinile papei puterea sa” la 5 mai 1751, semnând tot ceea ce i se cere. Moare la Roma în 1768, după 24 de ani de exil, singur, înfrânt şi sfâşiat de îndoiala în justeţea căii pe care o alesese: aceea de a accepta uniaţia doar ca pe un instrument de luptă în favoarea românilor transilvăneni.

Dimpotrivă, succesorul său, Petru Pavel Aron, l-a sprijinit pe generalul Buccow, trimis cu instrucţiuni precise pentru restabilirea uniaţiei zdruncinate de revolta lui Sofronie. Nicolai Adolf, baron de Buccow, mason în Loja ,,Sfântul Andrei” din Sibiu, fusese numit, de Curtea Imperială, comandant militar al Transilvaniei şi preşedinte al Comisiei pentru cercetarea afacerilor religioase. După învoiala înşelătoare pe care o semnează cu Sofronie, generalul Buccow recurge la represalii împotriva ortodocşilor, armele sale preferate fiind recensămintele false, ocuparea bisericilor cu forţa, întemniţările sau condamnările la moarte. Într-un raport adresat împărătesei în 1761, el vorbea deschis despre ,,…mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară”, cerând aprobare să continue în aceeaşi manieră, căci ,,altfel totul este zadarnic”.

Conştient că mânăstirile reprezintă centrele de rezistenţă ale Ortodoxiei, Buccow a dat ordin la 13 iunie 1761 ca ,,cele de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă …”, ruinând în total 140 de mânăstiri. ,,Prin măsurile sale draconice, generalul Buccow este numit pe drept cuvânt adevăratul întemeietor al Bisericii Uniate din Ardeal. Fără dragonii şi fără tunurile sale nu ar mai fi rămas nici urmă din eforturile de unire cu Roma”.

Urmaşii lui Petru Pavel Aron au mers pe calea deschisă de acesta, de supunere totală în faţa ,,directivelor iezuite”, erijându-se în apărători lipsiţi de scrupule ai unirii cu Roma. Mai mult, ierarhii Bisericii Uniate i-au prigonit pe membrii Şcolii Ardelene, uniaţi şi ortodocşi deopotrivă, continuatorii ideilor episcopului Inochentie Micu Klein.

Dintre aceştia, cei mai de seamă reprezentanţi au fost călugării uniaţi Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1754-1821). Ei au scris tratate teologice, dovedind că Ortodoxia este credinţa românilor şi condamnând în termeni categorici catolicismul, inovaţiile latinilor şi abuzurile papale. În plus, pe baza documentelor la care au avut acces la Budapesta, Viena şi Roma, ei au scris lucrări filologice şi istorice care să argumenteze latinitatea limbii şi originea poporului român.

Lucrările lor teologice sunt însă relativ necunoscute, fiind ţinute ascunse multă vreme de Biserica Uniată – care nu se sfieşte astăzi să-şi fundamenteze originea românească şi elitismul intelectual pe reprezentanţii Şcolii Ardelene. Astfel, de-abia în 1843 sunt publicate fragmente din ,,Cronica” lui Gheorghe Şincai, iar o parte din manuscrisele teologice ale lui Samuil Micu (traduceri din Sfânta Scriptură, canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice, diferite texte din Sfinţii Părinţi) văd lumina tiparului în 1948 ! Lucrările lui Petru Maior au aceeaşi soartă: ,,Istoria Bisericii Românilor” este publicată în 1841, iar ,,Procanonul” – lucrare antipapală – apare în 1894 la o tipografie ortodoxă.

Datorită ideilor lor, cei trei intră în conflict cu episcopul Ioan Bob, care luase măsuri drastice de catolicizare a Bisericii Uniate. Prigoniţi de acesta, ei renunţă în 1784 la călugărie, căci ,,de la Roma papală nu au venit decât călugări de un fanatism îngust care au lucrat pentru catolicizarea şi dezmembrarea poporului român”, şi sfârşesc în exil la Budapesta.

Secolul al XIX-lea continuă tendinţele celui anterior: ierarhii luptă din răsputeri pentru catolicizarea Bisericii, în timp ce mirenii vor păstrarea legii strămoşeşti. Acest secol este marcat de nenumărate încercări de reintegrare a uniaţilor în Biserica Ortodoxă. Astfel, în 1798, clericii ortodocşi şi uniaţi deopotrivă propun împăratului unirea celor două Biserici sub conducerea lui Petru Maior. În acest context, guvernatorul transilvan îi scria împăratului că ,,deocamdată uniaţii ne servesc pentru ţinerea în frâu a neuniaţilor, ca un rău bine plasat la timpuri mai bune” …

În 1848, credincioşii greco-catolici încearcă din nou să se întoarcă la Ortodoxie. Despre acest fapt, uniatul August Treboniu Laurian spunea: ,,stricaţi unirea cu catolicii”, iar Gheorghe Bariţ mărturisea că ,,datinile vechi apucate, supte şi prefăcute în măduvă şi sânge din vremi şi veacuri, au pururea mai adânci şi mai puternice rădăcini”.

La 3/15 mai 1848, Adunarea Naţională propune, printre altele, o singură Biserică românească şi reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei. Papa contracarează energic acţiunile uniaţilor români, ridicând episcopia de Blaj la rangul de arhiepiscopie şi mitropolie, în 1853. Prin această hotărâre, Biserica Uniată Română trecea sub jurisdicţia directă a papei, pierzându-şi complet autonomia.

Apogeul catolicizării Bisericii Uniate l-a reprezentat participarea Mitropolitului Petru Vancea, al Blajului, la Conciliul Vatican I (1869-1870). Întors în ţară, el a introdus schimbări semnificative în doctrina şi organizarea Bisericii Uniate. Astfel, în anul 1872, convoacă un sinod mitropolitan numit Conciliu provincial, care acceptă în totalitate doctrina catolică enunţată la Conciliile de la Trident şi Vatican I: infailibilitatea papală, imaculata concepţie, indulgenţele. În 1882, cel de-al doilea Conciliu provincial adoptă întreaga organizare catolică, transformând Biserica Uniată într-o ,,Biserică romano-catolică cu rit oriental catolicizat”. Actele ambelor Concilii sunt trimise spre adoptare la institutul iezuit ,,De Propaganda Fide”, sub jurământ de tăcere până la aprobare. Ele sunt publicate abia în 1886, într-un tiraj redus, majoritatea credincioşilor neluând cunoştinţă de conţinutul lor.

Referindu-se la hotărârile celor două concilii, istoricul uniat Nicolae Densuşianu scria că ,,ceea ce a făcut Petru Vancea în 1872 şi 1882 întrece de o mie de ori ce a făcut Satanasie la 1698”. În 1897, îndoctrinaţi la şcolile Romei, ierarhii uniaţi declarau: ,,românii uniaţi, în privinţa credinţei şi a subordonării lor la Sfântul Scaun apostolic al Romei, sunt identici cu compatrioţii Bisericii de rit latin”, după 1897 procesul de catolicizare desfăşurându-se fără rezerve.

Imaginea Bisericii Uniate la sfârşit de secol este întregită de mărturisirea celui de-al treilea Conciliu, din 1900: ,, … mai încolo, primesc şi mărturisesc toate cele câte le primeşte şi mărturiseşte Sfântă Biserica Romei … peste acestea, promit şi jur ascultarea adevărată pontificelui roman, următorul fericitului Petru, principele apostolilor şi vicarul lui Iisus Hristos”. Abia după 200 de ani de la unirea cu Roma, ierarhii uniaţi îşi permiteau să spună adevărul …

Evoluţia uniatismului român la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX stă sub semnul reînfiinţării statului maghiar în cadrul Imperiului Habsburgic. Transilvania era alipită Ungariei şi îşi pierdea şi puţina autonomie teritorială pe care o avusese. În această perioadă, Biserica Uniată a fost o unealtă în mâna maghiarilor, ce nu au precupeţit nici un efort în lupta pentru catolicizarea şi deznaţionalizarea românilor transilvăneni.

Astfel, Congresul Bisericii Catolice Ungare din anul 1898, de la Budapesta, hotăra ca Biserica Uniată să depindă de Biserica Romano-Catolică din Ungaria şi Transilvania. În acest scop, statul ungar a înfiinţat în anul 1912 o episcopie uniată maghiară la Hajdudorog, deşi toţi ungurii erau romano-catolici. Această episcopie avea ca ţel pierderea unităţii religioase şi de neam a transilvănenilor. Uniaţii români au protestat în zadar în faţa acestei primejdii, căci maghiarizarea şi catolicizarea au continuat în forţă până în 1918.

După unirea Transilvaniei cu România, au loc noi încercări de întoarcere a uniaţilor în Biserica Ortodoxă. Astfel, candidatului la Mitropolia Uniată a Blajului, Vasile Suciu, i s-a propus, în 1919, să fie întronat mitropolit ortodox al Sibiului şi Blajului ,,în schimbul lepădării celor patru puncte”. Acesta a refuzat, spunând că nu renunţă la papa.

Ca o ironie a istoriei, în 1923, noua Constituţie a României stabilea că ,,Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Acest statut special a fost anulat, în 1927, prin semnarea unui concordat – convenţie internaţională încheiată între statul Vatican şi România în scopul reglementării situaţiei Bisericii Catolice, care acordă privilegii catolicismului.

Tot în anii ’20, Vaticanul a încheiat Concordate cu Letonia (1922), Polonia (1925) şi Lituania (1927), din acest plan al ofensivei catolice împotriva Ortodoxiei ruseşti făcând parte şi România. Întărirea acestei ,,prime linii” de asediere religioasă a Rusiei s-a realizat prin crearea unui al doilea cordon de tratate. Astfel, au fost încheiate concordate sau simple acorduri cu Cehoslovacia (1926), Germania (1933), Austria (1933) şi Iugoslavia (1935 – încercare eşuată).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

PARTEA A V-A

 

În cazul României, încă din 1919, înainte de semnarea tratatelor de pace de după primul război mondial, cardinalul francez Dubois este trimis la Bucureşti să pregătească terenul pentru stabilirea de relaţii diplomatice. Pentru a mijloci semnarea unui concordat, regele Ferdinand I este reprimit, la începutul anilor ’20, în sânul Bisericii Romano-Catolice (el fusese excomunicat pentru că, potrivit Constituţiei statului român, îşi botezase copiii în credinţa ortodoxă).

În anul 1921, se stabileşte la Vatican Legaţia română şi la Bucureşti Nunţiatura apostolică (Ambasada Statului Vatican). În acelaşi an, au loc primele tratative dar, considerând favorabilă situaţia din acel moment a catolicilor din România, Vaticanul întrerupe negocierile. Astfel, între 1922 şi 1926, în lipsa unui tratat oficial, Biserica Romano-Catolică uzează de drepturi pe care nu i le-ar fi acordat nici cel mai favorabil concordat, adoptând o atitudine vădit şovină împotriva României. În această perioadă, nunţiul papal, Marmaggi, se amestecă în treburile interne ale statului român, iar episcopul romano-catolic de Timişoara, Glattfelder, adresează expresii jignitoare României, guvernul obligându-l să părăsească ţara. Cu toate acestea, autorităţile de la Bucureşti nu reacţionează corespunzător.

Tratativele pentru încheierea concordatului au fost reluate în anul 1924 de Ministrul Cultelor, masonul Constantin Banu, şi de directorul general al Cultelor, preotul uniat Zenovie Pâclişanu. Ele nu au reprezentat, de fapt, decât o întreagă serie de concesii făcute de statul român Bisericii Romano-Catolice. În urma compromisurilor făcute de guvern, tratatul este semnat la 10 mai 1927.

Conţinutul concordatului este făcut public abia după nouă luni, la 8 februarie 1928, fapt ce stârneşte proteste în toată ţara. În acelaşi an, Parlamentul Român adoptă Legea Cultelor, care menţine statutul privilegiat acordat anterior Bisericii Catolice.

Ratificarea Concordatului prin lege de către Parlamentul României s-a făcut abia în anul 1929, când la putere a venit Partidul Naţional ţărănesc şi uniatul Iuliu Maniu. ,,Fiecare act al concordatului reprezintă o capitulare de la demnitatea naţională”, declarau ierarhii ortodocşi ai vremii. Acest act anula caracterul naţional şi autonomia Bisericii Uniate, ce îi fuseseră acordate acesteia prin Constituţia din 1923. Ea era privită ca un simplu rit al Bisericii Catolice, fiind intitulată ,,Biserica Catolică de rit grec”, prevederile actului dezvăluind, încă o dată, adevăratele intenţii prozelitiste ale Vaticanului în Răsărit.

Concordatul a pus bazele unei organizaţii unice pentru catolicii de toate riturile (latin, grec, armean) din România, fapt pe care Vaticanul nu l-a reuşit nici în vremea asupririi austro-ungare. Averile acordate doar cu titlul de drept de folosinţă, de către statul austro-ungar Bisericii Catolice, i-au fost ,,dăruite” acesteia cu drept de proprietate de statul român. Acest document, fundamentat pe o gravă ignoranţă în domeniul istoriei, dreptului canonic şi ecleziologiei, a adus serioase prejudicii statului român, ca şi Bisericii Ortodoxe.

Cel mai şocant act semnat între România şi Vatican a fost acordul special, din anul 1932, referitor la ungurii catolici din Transilvania. Combinând problemele bisericeşti cu cele ale minorităţii maghiare, acesta lua în discuţie averea Bisericii Catolice din Ardeal. În realitate, el a constituit un concordat separat prin care statul român a făcut compromisul de a-i trata aparte pe unii dintre cetăţenii săi, oferind astfel premise pentru revendicări teritoriale.

Din punct de vedere canonic şi dogmatic, secolul XX este marcat de dispariţia ultimelor ,,diferenţe” care mai separau Biserica Uniată de cea Catolică: adoptarea calendarului gregorian în anul 1924, … introducerea ereziei Filioque în Simbolul credinţei (Crez) şi pomenirea papei la Liturghie în 1937, după aproape 250 de ani de la unirea cu Roma.

Cu toate acestea, în anul 1939, mitropoliţii Nicolae Bălan al Sibiului şi Alexandru Nicolescu al Blajului convoacă o adunare comună la Alba-Iulia, în dorinţa de a reîncepe tratativele pentru unirea celor două biserici, dar izbucnirea celui de-al doilea război mondial împiedică acest lucru.

Instaurarea regimului comunist în România a însemnat începutul unei perioade întunecate pentru Biserică în general şi, mai ales, pentru cea uniată. Astfel, la 19 iulie 1948, Monitorul Oficial publică decretul-lege nr. 151 prin care era denunţat concordatul cu Vaticanul. În acelaşi an, la 1 octombrie, un sobor de 38 de protopopi şi preoţi uniaţi hotărăşte ,,ruperea legăturilor cu Vaticanul şi revenirea la Ortodoxie”. Două zile mai târziu, ei sunt primiţi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Iustinian Marina, în Biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti. Aici este citit actul sinodal de anulare a unirii cu Roma şi de primire a greco-catolicilor în sânul Bisericii Ortodoxe. Datorită conjuncturii în care a avut loc, istoria a privit cu circumspecţie acest eveniment.

Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, cardinal ,,in pectore” (1885-1970)

Tot la 1 octombrie, episcopul uniat de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, a emis o hotărâre în care se spunea: ,,… cu puterea pe care o deţinem ca episcop al locului, aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoţilor care au luat parte …” la respectivul sobor. Urmare a acestei hotărâri, între 27 şi 29 octombrie toţi episcopii uniaţi sunt arestaţi şi li se fixează domiciliu obligatoriu la schitul Dragoslavele, judeţul Argeş, ,,reşedinţa patriarhală de odihnă”.

Evenimentele se succed cu rapiditate, căci, la 1 decembrie 1948, Înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române votează decretul nr. 358/1948, prin care Biserica Uniată este scoasă în afara legii: ,,Organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, precum şi orice alte instituţii şi organizaţii, oricare ar fi natura şi denumirea lor, încetează de a mai exista”. O lună mai târziu, prin decretul 1719 se constituia o comisie interdepartamentală care să împartă bunurile Bisericii Uniate, bisericile şi casele parohiale revenind Bisericii Ortodoxe, iar bunurile episcopale, mânăstireşti şi şcolare statului român.

Pentru a-i înlocui pe episcopii arestaţi, papa numeşte şase episcopi auxiliari, care sunt şi ei arestaţi, ajungând, în 1950, alături de ceilalţi la închisoarea din Sighetu-Marmaţiei. Şapte dintre cei doisprezece episcopi mor în închisoare, ceilalţi fiind eliberaţi în anul 1964, pe baza decretului nr. 411, de graţiere a tuturor condamnaţilor politici. Unora dintre ei li se fixează domiciliu obligatoriu, Iuliu Hossu murind la Mânăstirea Cădăruşani.

Biserica Uniată a continuat să existe în clandestinitate, slujbele şi hirotoniile fiind săvârşite în taină, uneori de preoţi romano-catolici. În acest timp, Biserica a fost condusă neoficial de Iuliu Hossu, absolvent al institutului iezuit ,,De Propaganda Fide”, decorat cu ordinele masonice ,,Steaua României” şi ,,Coroana României în grad de Mare Cruce”. În aprilie 1969, papa Paul al VI-lea îl numeşte cardinal, iar autorităţile comuniste acceptă numirea cu condiţia ca acesta să plece la Roma. Hossu refuză, iar numirea sa este ţinută secretă până după moartea sa, fiind făcută publică la 5 martie 1973.

În 1985, ,,corul episcopilor şi ordinarilor provinciei mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş” hotărăşte ca ,,episcopul Alexandru Todea, administratorul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş … să conducă Biserica Română Unită până la altă prevedere canonică”, fiind numit mitropolit al Blajului. În acelaşi an, episcopul de Maramureş hirotoneşte în taină, necanonic, trei episcopi, provocând un început de schismă, ce este rapid aplanat de Todea.

La 31 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale abrogă decretul nr. 358, Biserica Uniată reintrând astfel în legalitate. În plus, decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 126/1990 hotăra restituirea bunurilor preluate în 1948 de către stat, bunurile aflate în proprietatea Bisericii Ortodoxe urmând a fi puse în discuţie de către cele două culte. În această privinţă, Biserica Uniată a pretins mereu ,,restitutio in integrum”. În schimb, Biserica Ortodoxă a cerut realizarea de referendum-uri în fiecare parohie, idee respinsă categoric de ierarhii uniaţi. În acest context, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a restituit Catedrala uniată din Lugoj la 20 ianuarie 1990. Catedralele din Blaj şi Cluj au fost preluate în urma unor incidente violente, în privinţa celorlalte lăcaşuri de cult situaţia fiind şi astăzi controversată.

La începutul lunii ianuarie 1990, papa a numit rapid noi episcopi pentru ambele rituri, greco- şi romano-catolic, Alexandru Todea fiind confirmat mitropolit al Blajului, ca la 28 mai 1991 să fie numit cardinal-preot.

Ceremonia de învestire drept cardinal al Bisericii Catolice de rit bizantin a mitropolitului Alexandru Todea (1991)

În 1998, la 300 de ani de la unirea cu Roma, uniaţii români au adus rămăşiţele episcopului Inochentie Micu Klein de la Roma, înmormântându-le în catedrala Sfânta Treime din Blaj, acest eveniment reprezentând pentru aceştia încă un moment oportun de a polemiza cu istoria.

Scoaterea în ilegalitate a greco-catolicismului de către comunişti în colaborare cu Biserica oficială a primit, de-a lungul ultimelor decenii, o falsă conotaţie, căci acest act a transformat Biserica Uniată într-o Biserică martiră, şi pe cei 12 episcopi ai ei în adevăraţi mărturisitori. Ai papei …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

Teodor Ionescu