Lumea in deriva nr. 31

Despre Naşterea lui Hristos

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Comentarii la Evangheliile Naşterii Domnului

Din Manualul de studiu al sfintelor scrieri ale Noului Testament, Jordanville, 1974

Doar doi evanghelişti ne vorbesc despre Naşterea lui Hristos şi evenimentele care o înconjoară: Sfântul Matei şi Sfântul Luca. Sfântul Matei ne înştiinţează despre revelaţia tainei Întrupării care i se face Dreptului Iosif, despre închinarea magilor, fuga sfintei familii în Egipt şi uciderea pruncilor din Betleem. Sfântul Luca descrie cu mai multe amănunte circumstanţele în care S-a născut Hristos Mântuitorul în Betleem şi închinarea păstorilor.

Dezvăluirea tainei Întrupării Dreptului Iosif (Matei 1, 18-25)

Sfântul Matei relatează că la scurt timp după logodirea Preasfintei Fecioare Maria cu bătrânul Iosif, mai înainte de a se aduna ei, adică, înainte de săvârşirea finală a unei căsătorii reale între ei, lui Iosif i-a devenit limpede că Maria purta un prunc în pântece. Fiind un om virtuos, adică pe de o parte drept şi pe de alta milostiv, Iosif nu a vrut să vădească înaintea nimănui presupusul ei păcat, pentru a nu o supune morţii ruşinoase şi crude potrivit legii lui Moisi (A Doua Lege 22, 23-24). În schimb, el a hotărât să o elibereze în taină de logodnă fără a face cunoscut motivul. În timp ce cugeta la aceasta, i s-a arătat un înger al Domnului care i-a spus că Cel care urma să Se nască din Duhul Sfânt este (Matei 1, 20) şi nu rodul păcatului, aşa cum a presupus el în mod greşit. Şi va naşte fiu, a continuat îngerul, şi vei chema numele lui: IISUS, că acesta va mântui pre norodul său de păcatele lor (Matei 1, 21).

În ebraică, numele ‘Iisus’ este ‘Yeshua’ şi înseamnă ‘Mântuitor’. Pentru ca Iosif să nu se îndoiască de adevărul cuvintelor sale, îngerul i-a amintit vechea proorocie a lui Isaia care adevereşte că această mare minune, sau zămislire fără de sămânţă şi naştere dintr-o fecioară a Mântuitorului lumii, a fost hotărâtă în sfatul din veci al lui Dumnezeu: Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu (Isaia 7, 13). Aceasta nu înseamnă că proorocia nu s-a împlinit dacă proorocul a spus şi vei chema numele lui Emanuil, iar Cel care S-a născut din Fecioara a fost numit Iisus. Numele ‘Emanuil’ nu este un nume propriu-zis, ci doar simbolic. ‘Emanuil’ înseamnă ‘Dumnezeu este cu noi’.

Astfel, când va avea loc această naştere minunată a Pruncului din Fecioara, oamenii să spună: ,,Dumnezeu este cu noi”, căci în El Dumnezeu a venit pe pământ şi a început să vieţuiască printre oameni. Aceasta a fost doar o indicaţie proorocească a dumnezeirii lui Hristos, o indicaţie că acest Prunc zămislit în chip minunat nu va fi un om obişnuit, ci Dumnezeu. Încredinţat de cuvintele îngerului, Iosif a luat pre femeia sa, cu alte cuvinte, el a renunţat la gândul său de a se lepăda de ea şi a lăsat-o să trăiască în casa sa ca soţie a lui.

Şi nu o a cunoscut pre ea până ce a născut pre fiul său cel întâi născut (Matei 1, 24). Până – aceasta nu înseamnă că după naşterea lui Iisus, el o a cunoscut şi a început să vieţuiască cu ea ca cu o soţie. Sfântul Ioan Gură de Aur observă pe drept că este incorect a presupune că un asemenea om drept ca Iosif s-ar fi hotărât să o cunoască pe Sfânta Fecioară după ce ea a devenit într-un chip atât de minunat mamă. În acest caz, cuvântul până nu poate fi înţeles sub nici o formă aşa cum este interpretat de protestanţi şi alţi sectanţi, care nu o cinstesc deloc pe Maica lui Dumnezeu. Aceştia din urmă aleg să creadă că, până la naşterea lui Hristos, Iosif nu a cunoscut-o pe Sfânta Fecioară, însă după aceea el a cunoscut-o pe ea.

Dimpotrivă, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Iosif nu a cunoscut-o pe ea niciodată. În Sfânta Scriptură, acest cuvânt este folosit, de pildă, în versetul referitor la sfârşitul potopului: un corb ieşind nu s-a mai întors, până când s-a uscat apa de pre pământ (Facerea 8, 7), dar nici după aceea nu s-a mai întors. Sau, de pildă, cuvintele Domnului: Şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20); acest lucru, bineînţeles, nu înseamnă, aşa cum remarcă pe drept Fericitul Teofilact, că după sfârşitul lumii, Hristos nu va mai fi cu noi. Nu. Atunci cu atât mai mult va fi cu noi.

Aici Hristos este numit întâi născut de asemenea nu pentru că după El Sfânta Fecioară a mai avut copii, ci doar pentru că El a fost cel dintâi care S-a născut şi totodată singurul.

În Vechiul Testament, Dumnezeu porunceşte ca fiecare întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit Lui, indiferent dacă urmau să se nască alţi copii. Dacă în Evanghelie se face referire la fraţii lui Iisus Hristos (Matei 12, 46; Ioan 2, 12 şi alte locuri), acest lucru nu înseamnă deloc că El a avut fraţi după trup. Tradiţia mărturiseşte că cel mai probabil aceştia erau fiii lui Iosif Logodnicul, din prima sa căsătorie.

Vremea şi împrejurările Naşterii lui Hristos (Luca 2, 1-20)

Sfântul Evangelist Luca oferă cea mai amănunţită relatare a evenimentelor legate de Naşterea lui Hristos şi vremea în care a avut loc. El leagă Naşterea lui Hristos de recensământul tuturor locuitorilor Imperiului Roman. Acest recensământ a fost realizat potrivit unei hotărâri a lui Chesarie August, adică împăratul roman Octavian, căruia Senatul roman i-a conferit titlul de ,,Augustus” (sfinţit). Din nefericire, nu s-a păstrat data exactă a acestui recensământ, însă timpul domniei lui Octavian August, o personalitate istorică binecunoscută, ne dă posibilitatea, cel puţin cu aproximaţie, şi cu ajutorul altor fapte amintite mai jos, să calculăm cu o precizie de câţiva ani anul naşterii lui Hristos.

Noi obişnuim să calculăm datele ,,de la naşterea lui Hristos”, o practică începută în secolul al VI-lea de monahul roman Dionisie, numit ,,Exiguul”, care şi-a întemeiat calculele pe prezumţia că Domnul Iisus Hristos S-a născut în cel de-al 754-lea an după întemeierea Romei. Acest calcul, aşa cum s-a arătat mai târziu printr-o investigaţie minuţioasă, s-a dovedit a fi greşit. Dionisie a greşit calculul cu cel puţin 5 ani, indicând anul naşterii lui Hristos mai târziu decât a fost în realitate. Această eră dionisiană, la început destinată uzului Bisericii, din secolul al X-lea a devenit larg răspândită în ţările creştine şi acceptată în sistemele cronologice civile, chiar dacă toţi specialiştii în cronologie de astăzi o socotesc incorectă. Anul real al naşterii lui Hristos poate fi calculat mai precis pe baza următoarelor fapte amintite în Evanghelii:

1) Timpul domniei lui Irod cel Mare. Din Matei 2, 1-18 şi Luca 1, 5, este cât se poate de limpede că Hristos S-a născut în timpul domniei acestui Irod. Irod a domnit între anii 714-750 (socotiţi de la întemeierea Romei). El a murit în 750, cu 8 zile înainte de Paştele evreiesc, la scurt timp după o eclipsă de lună. Dar deoarece, potrivit calculelor astronomilor, această eclipsă a avut loc în noaptea de 13 spre 14 martie 750, şi Paştele evreiesc a căzut în acel an pe 12 aprilie, înseamnă că Irod a murit la începutul lunii aprilie, la 750 ani de la întemeierea Romei, adică cu cel puţin 3 ani mai devreme faţă de era noastră.

2) Recensământul naţional, consemnat în Luca 2, 1-5, început printr-un edict al lui August din 716, a început pentru evrei în ultimii ani ai domniei lui Irod. A fost întrerupt la moartea lui Irod, apoi a continuat şi s-a încheiat când Siria era condusă de Chirineu, precum scrie în Luca 2, 2. Consecinţa acestui recensământ în Palestina a fost o revoltă populară. Irod l-a condamnat pe instigatorul ei să fie ars pe 12 martie 750. Este limpede că acest recensământ trebuie să fi început cu puţin timp înainte de această dată.

3) În cel de-al 15-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar, potrivit mărturiei Evanghelistului Luca (3, 1), a început să propovăduiască Sfântul Ioan Botezătorul şi Domnul Iisus Hristos avea 30 ani (Luca 3, 23). Cu doi ani înainte de moartea sa în ianuarie 765, August l-a acceptat pe Tiberiu să domnească împreună cu el. Înseamnă că cel de-al 15-lea an al domniei lui Tiberiu a început în ianuarie 779. Potrivit Evanghelistului Luca, Domnul Iisus Hristos era la acea vreme ca de treizeci de ani; prin urmare, El S-a născut în 749.

4) Calculele astronomice arată că anul morţii lui Hristos pe cruce (care a avut loc potrivit Evangheliei într-un an în care Paştele evreiesc a început în seara zilei de vineri) ar putea fi doar 783. Atunci, Domnul Iisus Hristos era în cel de-al 34-lea an al Său de la naştere; prin urmare, înseamnă că El S-a născut în anul 749 de la întemeierea Romei.

Din cauza insuficienţei datelor la cei 4 evanghelişti, nu se poate stabili cu precizie ziua Naşterii lui Hristos. La început, Biserica Răsăriteană a prăznuit această sărbătoare în aceeaşi zi cu Teofania, sub denumirea generală de ,,Epifanie” – ,,Arătarea lui Dumnezeu în lume” – pe 6 ianuarie. În Biserica Apuseană, din vremurile străvechi, Naşterea lui Hristos era prăznuită pe 25 decembrie. De la sfârşitul secolului al IV-lea, Biserica Răsăriteană a început de asemenea să prăznuiască această sărbătoare pe 25 decembrie. Această zi a fost aleasă pentru prăznuirea Naşterii lui Hristos din următoarele motive:

S-a presupus că Zaharia era arhiereu şi că, în vremea în care i s-a arătat îngerul, el se afla în spatele catapetesmei în Sfânta Sfintelor unde arhiereul intra doar o dată în an, în ziua curăţirii. Potrivit calendarului nostru, această zi cade pe 23 septembrie, socotită a fi ziua zămislirii Înaintemergătorului. După 6 luni de la aceasta a fost Buna Vestire a Preasfintei Fecioare Maria, care a început să fie prăznuită pe 25 martie. Şi după 9 luni, adică pe 25 decembrie, S-a născut Domnul Iisus Hristos.

Cu toate acestea, nu există fapte care să dovedească că Zaharia era arhiereu. Din acest motiv, este mai probabil ca alegerea zilei pentru prăznuirea Naşterii lui Hristos să aibă o altă explicaţie, simbolică. Cei din vechime credeau că Hristos, fiind al doilea Adam, a fost zămislit de Sfânta Fecioară în vremea echinocţiului de primăvară, 25 martie, când, potrivit tradiţiei străvechi, a fost de asemenea zidit primul Adam. Hristos S-a născut – Lumina lumii, Soarele Dreptăţii – 9 luni mai târziu, în vremea solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească şi noaptea să se micşoreze. Dimpotrivă, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, care era cu 6 luni mai mare decât Domnul nostru, este pe drept prăznuită pe 23 septembrie, în vremea echinocţiului de toamnă, când zilele încep să se micşoreze. În această privinţă, Sfântul Atanasie arată spre cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul: Aceluia se cade a creşte, iar mie a mă micşora (Ioan 3, 30).

Toţi trebuiau să meargă să se înscrie, fiecare în cetatea sa (Luca 2, 3). Politica romană se conforma întotdeauna obiceiurilor supuşilor săi, şi obiceiul iudaic cerea ca darea să se facă după neam, după familie şi seminţie, motiv pentru care fiecare trebuia să meargă în acea cetate unde vieţuise conducătorul neamului său. Fiindcă Iosif era din casa Împăratului David, el a trebuit să meargă la Betleem – cetatea unde s-a născut David. Aici se vede pronia minunată a lui Dumnezeu: potrivit cu ceea ce fusese spus mai dinainte de Proorocul Miheea (5, 2), Mesia avea să Se nască în această cetate. Legea romană cerea ca, în ţările supuse, şi femeile, şi bărbaţii să fie supuşi unui impozit pe cap de locuitor. În orice caz, nu este surprinzător că Preasfânta Fecioară Maria, în starea ei, însoţită de păzitorul fecioriei ei, bătrânul Iosif, cu atât mai mult cu cât ea cunoştea fără îndoială proorocia Sfântului Miheea, nu a putut vedea în porunca pentru dare decât lucrarea Proniei lui Dumnezeu care a îndreptat-o pe ea către Betleem.

Şi a născut pre fiul său cel întâi născut şi l-a înfăşat pre dânsul şi l-a culcat în iesle, pentru că nu aveau ei loc la gazdă (Luca 2, 7). Evanghelistul subliniază faptul că Sfânta Fecioară însăşi l-a înfăşat pe pruncul său nou-născut; cu alte cuvinte, naşterea a fost fără de durere.

Din cauza numărului mare de călători care sosiseră mai înainte şi din cauza sărăciei lor, Sfânta Fecioară şi bătrânul Iosif au fost nevoiţi să se adăpostească într-o peşteră sau grotă. Palestina avea o mulţime de asemenea peşteri în care adeseori păstorii îşi mânau turmele pe vreme rea. Aici S-a născut şi dumnezeiescul Mesia, aşezat într-o iesle în loc de leagăn, chiar de la naşterea Sa luând asupra Sa crucea smereniei şi pătimirii pentru răscumpărarea omenirii; dându-ne astfel prin însăşi naşterea Sa o lecţie de smerenie – această virtute socotită cea mai înaltă dintre virtuţile despre care mai târziu le va vorbi neîncetat ucenicilor Săi. Potrivit tradiţiei străvechi, în vremea Naşterii Mântuitorului, lângă iesle se aflau un bou şi un măgar, arătând că a cunoscut boul pre stăpânul şi asinul ieslea domnului său, iar Israil nu m-a cunoscut pre mine şi poporul meu nu m-a înţeles (Isaia 1, 3).

Naşterea şi copilăria Pruncului Hristos. Icoană din prima jumătate a secolului al XII-lea

Însă nu doar smerenia a însoţit naşterea şi întreaga viaţă pământească a Mântuitorului, ci şi reflectarea slavei Lui dumnezeieşti. Erau păstorii – poate cei cărora le aparţinea peştera – care, datorită vremii frumoase, petreceau noaptea în câmp. Un înger al Domnului, strălucind de slava dumnezeiască, li s-a arătat şi le-a vestit lor bucuria mare a naşterii în cetatea lui David a Mântuitorului care este Hristos Domnul (Luca 2, 10-11). Aici este important să remarcăm cuvintele îngerului, că această bucurie mare avea să fie la tot norodul, cu alte cuvinte, că Mesia nu a venit doar pentru iudei, ci pentru toţi oamenii de pe pământ. Şi acesta va fi vouă semn: afla-veţi un prunc înfăşat, culcat în iesle (Luca 2, 12). Şi imediat, ca o adeverire a cuvintelor îngerului, s-a arătat mulţime de oaste cerească, adică nenumăraţi îngeri, cântând laude dumnezeieşti nou-născutului Dumnezeu-Prunc, Mesia: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire.

Pacea adusă pe pământ de Fiul lui Dumnezeu întrupat nu trebuie confundată cu o linişte şi bunăstare omenească exterioară obişnuită; aceasta este pacea conştiinţei în inima păcătosului, răscumpărat de Mântuitorul Hristos; pacea unei conştiinţe împăcate cu Dumnezeu, cu oamenii, şi cu sine.

Şi în ce măsură această pace a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7), sălăşluieşte în inimile celor care cred în Hristos, în aceeaşi măsură lumea exterioară devine moştenirea vieţii omeneşti. Mântuirea a arătat măsura deplină a măreţiei bunăvoinţei lui Dumnezeu, a dragostei lui Dumnezeu faţă de oameni. Din acest motiv, înţelesul cântării îngerilor este următorul: ,,Cu dreptate puterile cereşti Îl laudă pe Dumnezeu, pentru că pacea şi mântuirea sălăşluiesc pe pământ, căci Dumnezeu a binevoit a da omenirii darul Său”.

Păstorii, fiind în mod limpede virtuoşi, s-au grăbit numaidecât către locul arătat de înger. Ei au fost cei dintâi vrednici să se închine Pruncului Hristos nou-născut. Oriunde mergeau, ei vorbeau despre arătarea binecuvântată a îngerului şi despre slavoslovia cerească, şi toţi care-i ascultau erau uimiţi. Cu un sentiment de profundă smerenie, Preasfânta Fecioară Maria îşi amintea toate acestea şi păzea toate graiurile acestea în inima sa (Luca 2, 51).

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 73/noiembrie-decembrie 2012