Mitropolitul Filaret şi anatema împotriva ecumenismului (IV)
Mitropolitul Filaret şi anatema împotriva ecumenismului (IV)
După moartea mea, iubita noastră Biserică din diaspora se va rupe în trei feluri …
Mai întâi, grecii ne vor părăsi, deoarece ei nu au făcut niciodată parte dintre noi …
Apoi cei care trăiesc pentru această lume şi slava ei vor merge cu Moscova …
Ceea ce va rămâne vor fi acele suflete credincioase lui Hristos şi Bisericii Lui
Mitropolitul Filaret, 1985
Cel de-al III-lea Sobor a toată diaspora
În septembrie 1974, la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, a avut loc cel de-al III-lea Sobor al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. Au fost prezenți 15 episcopi, împreună cu 70 delegați dintre clerici și laici. Așa cum Primul Sobor, ţinut la Karlovtsy în 1921, definise relația Bisericii din diaspora cu regimul bolșevic și dinastia Romanov; şi cel de-al II-lea Sobor, ținut la Belgrad în 1938, relația sa cu Biserica de pe teritoriul Rusiei; tot așa cel de-al III-lea Sobor a încercat să definească relația sa cu mișcările ecumeniste și disidente.
Precum a spus mitropolitul Filaret, președintele Soborului, în discursul său principal: „În primul rând, Soborul trebuie să declare nu numai pentru turma rusă, ci pentru întreaga Biserică, conceptul său de Biserică; să dezvăluie dogma Bisericii … Soborul trebuie să stabilească locul pe care îl ocupă Biserica noastră din diaspora în cadrul Ortodoxiei contemporane, printre celelalte așa-numite Biserici. Spunem așa-numite, fiindcă deși acum se vorbește adesea de multe Biserici, Biserica lui Hristos este Una”[1].
Erau multe de discutat. În ultimul deceniu, influența apostatică a mișcării ecumeniste se lărgise şi se adâncise, iar mitropolitul Filaret își asumase un rol conducător în lupta împotriva ei prin epistolele sale îndurerate. Sub influența acestei conduceri, mulți non-ruși au căutat refugiu în Biserica din diaspora, şi această mişcare a fost consolidată prin cererea celor două Sinoade grecești de stil vechi de a intra în comuniune cu ea. Misiuni bulgare, române, americane, franceze și olandeze s-au alăturat de asemenea Bisericii. Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora nu mai era o jurisdicție exclusiv rusească în componența membrilor ei și nu mai putea fi văzută doar ca un avanpost al anti-comunismului ortodox rus. Era o Biserică misionară, multietnică, care lupta împotriva principalelor erezii ale epocii pe mai multe fronturi în întreaga lume.
Cu toate acestea, o astfel de viziune asupra Bisericii din diaspora nu era împărtășită de toți ierarhii ei. Unii considerau că este necesară izolarea de alte Biserici locale, nu atât prin lupta împotriva ecumenismului, cât din necesitatea de a păstra caracterul rus printre imigranţii ruși. Fără îndoială, ideea păstrării caracterului rus ca atare era un bine de netăgăduit; dar acest fapt stânjenea mărturia misionară a Bisericii către credincioșii non-ruși. Astfel de tendințe filetiste[2] conduceau în mod inevitabil la o pierdere a conștiinței bisericești în ce priveşte ecumenismul, şi la un sentiment că Biserica din diaspora era mai aproape de ruşii din Patriarhia Moscovei, oricât de ecumenişti ar fi fost ei, decât de adevărații creștini ortodocși de origine greacă, franceză sau americană[3].
Altă cauză a dezbinării [între ierarhi] era atitudinea mai strictă pe care Biserica din diaspora era nevoită s-o adopte acum faţă de Ortodoxia mondială, faţă de Bisericile Ortodoxe locale care participau la mișcarea ecumenistă. Majoritatea ierarhilor consimţiseră în mod pasiv la epistolele îndurerate ale mitropolitului Filaret și la unirea cu grecii de stil vechi. Dar ei au început să se agite atunci când consecințele acestui lucru au fost explicate de „zeloții” din Biserică: nu mai există comuniune cu cei de stil nou, cu sârbii şi Ierusalimul. Liderul neoficial al acestui grup de episcopi era Arhiepiscopul Antonie de Geneva, care era susținut de Episcopul Lavru de Manhattan, Arhiepiscopul Filotei al Germaniei și Episcopul Pavel de Stuttgart. Principalii adversari ai arhiepiscopului Antonie erau mitropolitul Filaret, Arhiepiscopii Antonie de Los Angeles și Averchie de Siracuza, Episcopul Grigorie (Grabbe)[4] și Mânăstirea greco-americană Schimbarea la Faţă a Domnului din Boston.
Arhiepiscopul Antonie de Geneva era un ierarh puternic pe care unii îl suspectau că avea legături cu comuniștii din cauza rămânerii sale în Iugoslavia după război. În 1945, aflându-se în Serbia, el a trecut în jurisdicţia Patriarhiei Moscovei şi a aşteptat un paşaport sovietic pentru a merge în URSS, dar autoritățile sovietice au întârziat cu pașaportul, patriarhul Alexie I acordându-i între timp rangul de arhimandrit. Dar, sătul să aștepte permisiunea de a se întoarce, în 1949, viitorul episcop a plecat în Elveția la fratele său, episcopul Leontie, unde s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, primind o pedeapsă pentru aderarea sa la Patriarhia Moscovei[5].
În ciuda faptului că a părăsit jurisdicţia Patriarhiei Moscovei şi a revenit în Biserica din diaspora, arhiepiscopul Antonie a declarat că Patriarhia Moscovei era o Biserică adevărată și era ostil celor care credeau altfel. Mai mult, el co-liturghisea adeseori cu clericii Ortodoxiei mondiale, iar în 1986 chiar a poruncit clerului său parizian să co-liturghisească cu cei de stil nou din Grecia, şi nu cu cei de stil vechi. El a fost un ghimpe în coasta mitropolitului Filaret până la moartea acestuia din urmă, în 1985.
Arhiepiscopul Antonie de Geneva, împreună cu Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (dreapta)
În cuvântul său către Sobor, intitulat „Biserica noastră în lumea modernă”, Arhiepiscopul Antonie de Geneva afirma: „După exemplul întâistătătorilor noştri [Antonie şi Anastasie], noi trebuie să păstrăm cu grijă acele fire fine care ne leagă de lumea ortodoxă. Sub nici un chip nu trebuie să ne izolăm, văzând în jurul nostru eretici și schismatici adeseori închipuiți. Prin auto-izolarea treptată vom cădea în extremismul pe care mitropoliții noștri l-au evitat cu înțelepciune, vom respinge acea cale împărătească, de mijloc, pe care a călătorit Biserica noastră până acum … Izolându-ne, vom porni pe calea sectarismului, temându-ne de toți și de toate, vom deveni posedați de paranoia”.
Acest apel oarecum isteric de a nu se separa de ortodocșii modernişti chiar în momentul în care ei se îmbarcau în „super-ecumenism” – adică, recunoașterea nu numai a altor confesiuni creștine, ci și a altor religii, inclusiv iudaismul, islamismul și varietăți de păgânism reprezentate acum la Consiliul Mondial al Bisericilor – a fost criticat de părintele George Grabbe: „Raportul nu menționează în măsura necesară, poate, că viața merge înainte şi boala ecumenismului se adâncește și se lăţește tot mai mult. Condescendența, iconomia trebuie aplicată diferit în circumstanţe diferite și în grade diferite. În doze prea mari, ea poate trăda Adevărul”. Iar Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles a amintit că „avem multe parohii grecești [de stil vechi]. Co-liturghisirea noastră cu cei de stil nou a fost foarte amară pentru ei”[6].
Pe 24 august 1974, conducătorul uneia dintre parohiile grecești de stil vechi din cadrul Bisericii din diaspora, părintele Panagiotis Carras, a trimis un apel către Sobor în numele tuturor „mânăstirilor, parohiilor și laicilor non-ruși din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora”, în care a cerut ca ecumeniștii să fie etichetați drept eretici care au pierdut darul Sfântului Duh şi care ar trebui supuși sancțiunilor canonice care se aplică ereticilor și schismaticilor. Nu a existat nici un răspuns la această cerere la acea vreme. Însă 9 ani mai târziu, în 1983, Sinodul Episcopilor Bisericii din diaspora a anatematisit ecumenismul, într-un cuget cu grecii de stil vechi.
Altă problemă importantă care i-a dezbinat pe ierarhi a fost atitudinea care trebuia adoptată față de Patriarhia Moscovei. În 1971, Patriarhia Moscovei a ales un nou patriarh, ceea ce a atras două rezoluții din partea Sinodului Episcopilor Bisericii din diaspora. Prima, datată 1/14 septembrie, declara: „Partea liberă a Bisericii Ruse, care se află dincolo de hotarele URSS, este unită sufletește cu mărturisitorii credinței care … sunt numiți ’adevărații creștini ortodocși’ și care sunt cunoscuţi adeseori sub numele de ’Biserica din Catacombe’ … Sinodul Episcopilor recunoaște unitatea sa duhovnicească cu ei”[7].
A doua, din aceeași dată, se numește Rezoluția Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei privind alegerea lui Pimen (Izvekov) ca patriarh al Moscovei:
„Toate alegerile patriarhilor Moscovei, începând din 1943, sunt invalide pe baza canonului 30 al Sfinților Apostoli și canonului 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, potrivit cărora ’dacă vreun episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, printr-înşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea’[8]. Semnificația pe care au dat-o Părinții celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic unei astfel de infracțiuni este evidentă din chiar faptul unei duble pedepse date pentru ea, adică, nu numai depunere, ci şi excomunicare, lucru neobișnuit pentru dreptul bisericesc.
Binecunoscutul comentator al dreptului canonic, Episcopul Nicodim al Dalmației, dă următoarea tâlcuire a canonului 30 al Sfinților Apostoli: ’Dacă Biserica a condamnat influența ilegală a autorităților seculare în hirotonirea episcopilor într-o vreme în care conducătorii erau creștini, atunci rezultă că ea ar trebui să condamne o astfel de acțiune cu atât mai mult când aceștia din urmă sunt păgâni și să aplice pedepse și mai grele părților vinovate, care nu s-au ruşinat să ceară ajutor de la conducătorii păgâni și autoritățile subordonate lor, pentru a dobândi episcopatul. Acest canon (30) are în vedere astfel de cazuri’. Dacă în apărarea acestei poziții se dau exemple ale patriarhilor Constantinopolului care au fost puși în scaun din capriciul sultanilor turci, se poate răspunde că nici o anomalie nu poate fi considerată normă și o încălcare a dreptului canonic nu poate justifica alta.
Alegerea lui Pimen (Izvekov) ca patriarh al Moscovei și întregii Rusii la adunarea auto-intitulată Sinodul Bisericesc Pan-rus din Moscova, pe 2 iunie anul curent, pe baza canonului 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic și a altor raţiuni expuse în această decizie, trebuie considerată nulă şi neavenită, şi toate actele şi directivele sale ca fiind lipsite de forță”[9].
Cu toate acestea, atitudinea Bisericii din diaspora față de Patriarhia Moscovei a fost complicată de fenomenul cunoscut sub numele de mișcarea disidentă din Uniunea Sovietică.
Mişcarea disidentă
La Sobor s-a discutat şi fenomenul cunoscut sub numele de mișcarea disidentă. Acesta a apărut în cea de-a doua jumătate a anilor ’1960, pe măsură ce se detensionau relaţiile dintre super-puterile comuniste și capitaliste. Acest fenomen s-a făcut simţit atât în sfera politică, cât și în cea religioasă.
Necunoscută la acea vreme era adoptarea unei noi strategii globale pe termen lung de către conducerea sovietică, în care mișcarea disidentă urma să joace un rol important. Astfel, într-un memoriu către CIA din 1978, Anatolie Goliţin scria:
„În momentul adoptării strategiei pe termen lung, în perioada 1958-1960, exista o opoziție puternică internă față de regimul sovietic din partea muncitorilor nemulțumiți, fermierilor colectivizaţi, intelectualilor, clerului, naționaliștilor ucraineni, letoni, lituanieni și evrei etc. Acești opoziționiști nu s-au numit pe ei înşişi disidenți și nici KGB-ul nu i-a numit disidenți. Dimpotrivă, KGB-ul și Partidul Comunist se refereau la ei ca la duşmani ai regimului … KGB-ul a fost instruit să adopte noi metode pentru a face față acestei opoziții, bazate pe experiența GPU-ului (poliția politică sovietică) sub conducerea lui Dzerjinski în anii ’1920 …
Aceasta a necesitat crearea unei false opoziții în URSS și în alte țări … Actuala mișcare disidentă este exact o astfel de falsă opoziție concepută și creată de KGB …
Principalele obiective pe care liderii sovietici încearcă să le atingă prin intermediul mișcării disidente sunt următoarele:
(a) Să deruteze, să neutralizeze și să dizolve adevărata opoziție politică internă din URSS;
(b) Să împiedice occidentul să ajungă la opoziția internă autentică din URSS prin introducerea în occident a unei false opoziții controlate de KGB. Aceasta explică accesul facil al mass-media occidentale la aşa-zișii disidenți;
(c) Să influențeze politica externă a SUA prin intermediul disidenților în interesul strategiei comuniste pe termen lung și să exploateze această chestiune în etapa finală a strategiei”[10].
Goliţin vorbea în principal despre disidenții politici. Însă, așa cum sugera însuși mitropolitul Filaret, este posibil ca și unii dintre disidenții bisericești să fi fost, dacă nu agenți înrolați, cel puțin instrumente naive și neștiutoare în mâinile dușmanilor credinței, care le-au permis toate contactele cu Biserica din diaspora deoarece ei prevedeau efectul coroziv pe care îl vor avea astfel de contacte.
În cadrul mişcării disidente puteau fi discernute două curente principale, care pot fi numite, amintind de dezbaterile intelectualității din secolul al XIX-lea, occidentalizatori și slavofili[11]. Occidentalizatorii erau preocupați în principal de a corecta abuzurile din Biserică, de a restabili libertatea de conștiință și libertatea de exprimare. Ei căutau și primeau mult sprijin în occident, şi erau la rândul lor foarte influenţaţi de modurile de gândire occidentale moderne, în special – și prin aceasta s-au îndepărtat de modurile de gândire tradițional ortodoxe – de ecumenism. Slavofilii erau mai puțin bine primiți și înțeleși în occident. Ei puneau accentul în principal pe restaurarea caracterului rus tradițional – religia rusă, arta și arhitectura rusă, cultura rusă în toate formele sale, pe care cultura sovietică o stricase şi o deformase atât de mult.
Cele două curente nu erau întotdeauna diferențiate net și se puteau contopi în gândirea și activitatea unui singur om. Astfel, Alexandru Soljenițin, deși considerat de obicei slavofil, împărtășea multe dintre caracteristicile disidenților occidentalizatori, nu numai în activitatea sa pentru drepturile omului, ci și în ecumenismul său. Și, purificate de elementele lor heterodoxe, s-ar putea spune că ambele curente par să tindă fără să-şi dea seama către Adevărata Biserică Ortodoxă, care este mai radicală şi încă mai curajoasă în mărturisirea ei decât disidenții și mai reprezentativă cu adevărat pentru tot ce este mai bun în Vechea Rusie decât slavofilii.
Mișcarea disidentă din sânul Bisericii a început în rândul clerului în 1965, odată cu scrisoarea deschisă a preoților Nicolae Eshliman și Gleb Yakunin către Patriarhul Alexie I al Moscovei, în care protestau împotriva subordonării Bisericii față de stat, în special pentru neîmpotrivirea faţă de persecuția lui Hrușciov, pentru controlul parohiilor de către stat, predarea listelor cu cei botezaţi autorităților locale, interzicerea participării copiilor și adolescenților sub 18 ani la viața bisericească și hirotonirea doar a acelor candidați la preoţie şi episcopat care erau pe placul Consiliului pentru Afaceri Religioase. Această scrisoare a fost ignorată de patriarhie, şi în 1966 ambilor preoți li s-a interzis să slujească.
Printre laici, cel mai semnificativ disident a fost Boris Talantov, care a fost închis pentru că a expus activitățile Episcopului Ioan de Kirov privind închiderea bisericilor și suprimarea credincioșilor. El a fost calomniat public la BBC de către Mitropolitul Nicodim de Leningrad – ale cărui activităţi ecumeniste şi kgb-iste sunt arhicunoscute[12] – și a fost în cele din urmă trimis la închisoare în Kirov, unde a murit în 1971. Într-un articol intitulat Serghianismul, sau adaptarea la ateism (Aluatul lui Irod), Talantov a denunțat declarația mitropolitului Serghie din 1927 ca fiind o trădare a Bisericii și Patriarhia Moscovei ca fiind „un agent secret al anti-creștinismului mondial”. Serghianismul nu numai că nu salvase Biserica, ci, dimpotrivă, ajutase la pierderea adevăratei libertăți ecleziastice și transformase administrația bisericească în unealta obedientă a autorităților atee. ,,Mitropolitul Serghie – scria el –, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei persoane”.
În alt articol, Participarea secretă a Patriarhiei Moscovei la lupta Partidului Comunist al Uniunii Sovietice împotriva Bisericii Ortodoxe (Criza Administraţiei Bisericii), el scria: ,,Patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor au participat în mod secret la toate acţiunile Consiliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse, participare direcţionată către închiderea bisericilor, limitarea răspândirii credinţei şi subminarea ei printre oameni. […] Pe drept cuvânt, conducătorii atei ai poporului rus şi prinţii Bisericii s-au adunat întru una asupra Domnului şi asupra Unsului Lui (Psalmi 2, 1)”.
[1] Cel de-al III-lea Sobor al diasporei, 1974, Procesul verbal 1, 26 august/8 septembrie, Arhivele Sinodale, p. 2; citat în monahia Vassa (Larin), ,,Slavă lui Dumnezeu, care nu a părăsit Biserica Sa. Conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora la cel de-al III-lea Sobor a toată diaspora din 1974”, https://www.synod.com/synod/engdocuments/enart_svassasobor.html
[2] Filetismul sau etno-filetismul este o tendinţă a Bisericilor Ortodoxe locale de a pune mai presus de caracterul sobornicesc al Bisericii naţiunea şi interesele ei. El a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, când naţiunile ortodoxe ieşeau de sub jugul otoman şi se emancipau în state moderne.
[3] Evghenie Pavlenko, „Erezia filetismului: istorie și prezent”, Vertograd-Inform, nr. 13, noiembrie 1999.
[4] În raportul său către mitropolitul Filaret din 7 decembrie 1972, arhipreotul George Grabbe, care pe atunci conducea Departamentul pentru Afaceri Externe al Sinodului, a protestat împotriva faptului că episcopii Nicon și Lavru s-au unit în rugăciune cu arhiepiscopul Iakovos [al Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi Sud, aparţinând de Patriarhia Constantinopolului] în timpul aducerii moaștelor Sfântului Nicolae la Biserica greacă din Flushing, New York. El a făcut aceasta ţinând cont de hotărârile Sinodului Episcopilor Bisericii din diaspora din 1967 și 1971, potrivit cărora clerul său trebuie să evite prin toate mijloacele comuniunea de rugăciune cu ierarhii care erau ecumeniști, şi cu atât mai mult cu cât Biserica din diaspora acceptase clerici care părăsiseră aceste biserici din ‘motive dogmatice’.
[5] https://www.synod.com/synod/engdocuments/enart_vlantonyzhenevsky.html; https://www.rocorstudies.org/2023/10/31/archbishop-anthony-bartoshevich-of-geneva-and-western-europe/
[6] Cel de-al III-lea Sobor al diasporei, 1974, Procesul verbal 4, 29 august/11 septembrie, Arhivele Sinodale, p. 4.
[7] https://stvladimirs.ca/the-resolution-of-the-council-of-bishops-of-the-russian-orthodox-church-outside-of-russia-of-114-september-1971/
[8] Pidalion, Mânăstirea Neamţ, 1844, p. 49.
[9] https://rocorhistory.blogspot.com/2016/11/rocor-resolution-september-114-1971.html. Rezoluţiile nu se mai regăsesc astăzi pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora …
[10] Anatolie Goliţin, The Perestroika Deception, Londra și New York: Edward Harle, 1995, p. 175.
[11] Roman Redlikh, ,,Rusia, Europa şi socialismul real” Grani, 1986, p. 265-289; Victor Aksiuchits, ,,Occidentalizatorii și tradiționaliștii de astăzi”, Vestnik Khristianskogo Informatsionnogo Tsentra, nr. 30, 22 septembrie 1989.
[12] A se vedea Septembrie 2008. Caleidoscop – Scurt periplu pe frontul campaniei de impunere a religiei unice –, subtitlul Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978), şi Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978.
