Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXV)

Nădejdea noastră. Cuvinte despre Fericiri (XXV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episoadele anterioare

VIII. FERICIREA A ŞAPTEA

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

Matei 5, 9

Treptele facerii de pace

Treapta a II-a – Pacea cu aproapele

La cea de-a doua treaptă a facerii de pace s-au ridicat aceia care, dobândind pacea sufletului, se ostenesc să urmeze legământul Sfântului Apostol Pavel: De este cu putinţă, în cât este despre voi, cu toţi oamenii având pace (Romani 12, 18). Aceşti oameni sunt cu adevărat iubitori de pace. Ei, odată ce au gustat din dulceaţa păcii, nu o mai pot ţine doar pentru ei, ci vor să o ofere şi celor din jur. Imboldul lor este dragostea faţă de semeni. Dorinţa lor, împreuna vieţuire în pace cu toţi. Ţelul lor, mântuirea după putinţă a tuturor. Ei nu numai că nu dau prilej de certuri, ci rabdă şi nedreptăţi pricinuite lor dorind să vadă împăcate şi sufletele tulburate din jurul lor. Ei nu caută folosul lor, ci pe cel obştesc. De aceea ei sunt întru fericită înfiere de către Dumnezeu. Se mântuiesc şi ei, dar şi pe ceilalţi îi ajută în lucrarea mântuirii. Prin purtarea lor iubitoare de pace izbăvesc sufletele semenilor lor, care clocotesc de mulţime de patimi, din adânca prăpastie a pierzaniei.

În vremurile de demult trăia în Egipt un stareţ bătrân, vestit ca fiind un pustnic plin de virtute. Tot poporul din jur îl cinstea, căci vedea în el pildă de credinţă şi evlavie. Mulţi veneau la el pentru sfat şi binecuvântare. Dar iată că, în acest timp, când el era slăvit ca fiind bărbatul cel mai duhovnicesc, a venit în Egipt Sfântul Pimen cel Mare şi şi-a construit în apropiere o sărăcăcioasă colibă pustnicească. Deodată, mare parte din oameni au început să meargă la el şi să-i umple zilnic chilia. Aflând despre aceasta, pustnicul egiptean s-a umplut de pizmă faţă de noul venit şi a început a se mânia şi a-l osândi. Sfântul Pimen a aflat degrabă despre asta, şi a spus: Fraţii mei, ce să facem cu aceşti oameni uşuratici, care l-au părăsit pe bărbatul sfânt ca să vină la noi care nu însemnăm nimic ? Cum să tămăduim mânia marelui părinte ? Să mergem să-l rugăm, poate îl vom milostivi !

Sfântul Pimen şi fraţii săi au plecat la bătrânul. Bătând la poarta stareţului mâhnit, dinăuntru s-a auzit glasul ucenicului său: Cine bate ? Vesteşte bătrânului tău, a vorbit sfântul bineplăcut lui Dumnezeu, că a venit Pimen cu fraţii săi să primească binecuvântarea lui. Auzind acest nume pe care îl ura, stareţul s-a aprins de mânie. Spuneţi lui Pimen, a strigat el mânios, că nu am vreme să primesc pe nimeni. La aceasta, Sfântul Pimen şi fraţii au răspuns: Nu ne vom mişca de aici, nu vom pleca până ce nu ne vom învrednici să primim binecuvântarea bărbatului sfânt. Şi cu adevărat, în ciuda cumplitului soare sub care stăteau neadăpostiţi, sub cerul descoperit, ceea ce le stârnea o sete de neîndurat, ei au rămas răbdători aşteptând la uşa chiliei.

În cele din urmă, văzând smerenia lor, bătrânul s-a îmblânzit, a deschis uşa, i-a primit cu sărutarea frăţească şi a vorbit cu ei cu dragoste. Cu adevărat, a zis el, nu numai că sunt adevărate toate cele pe care le-am auzit până acum despre voi, dar văd în voi însutit mai mult bine decât am bănuit”. De atunci, bătrânul a devenit cinstitor al Sfântului Pimen.

Iată cum iubirea de pace reuşeşte să facă prieteni pe vrăjmaşi. Dacă Sfântul Pimen nu ar fi avut pace în suflet şi nu s-ar fi deprins să trăiască în pace cu semenii săi, el s-ar fi supărat auzind că, fără nici o vină din partea sa, bătrânul egiptean îl pizmuieşte şi vorbeşte rău despre el. Ar fi mers să se îndreptăţească şi să se certe cu el. Dar în aceste lămuriri născute din iubire de slavă şi mândrie ar fi fost îngropată sfinţenia celor doi bătrâni şi răul ar fi stăpânit între ei.

Oare cât de des bunele noastre relaţii cu oamenii suferă din cauza aceasta, că nu ştim să ne smerim ? Dacă vrei să trăieşti în pace cu semenii, caută pacea în propria ta smerenie, şi nu în buna lor dispoziţie faţă de tine. Dacă cineva te-a jignit, nu te grăbi să te superi pe el, ci gândeşte-te înlăuntrul tău dacă nu cumva tu ai dat prilej pentru această jignire. Dacă găseşti că ai dat prilej, smereşte-te şi spune: Ce am semănat, aceea culeg. Astfel te vei linişti şi pacea dintre tine şi aproapele tău va fi păzită. Iar dacă nu ai dat prilej, iarăşi, nu te mânia, ci smereşte-te, spunându-ţi: Eu sunt om păcătos. Poate că am jignit cu voie sau fără voie alţi oameni, care au suferit din pricina mea. Pentru ei, Dumnezeu a îngăduit acuma ca eu să fiu ocărât.

Răbdând astfel jignirea nedreaptă, îţi vei păzi pacea în inimă şi cu aproapele tău. Acesta din urmă mai devreme sau mai târziu va înţelege că te-a jignit în chip nedrept şi va veni să-şi ceară iertare. În această iertare va arde şi mândria lui şi simţământul lui rău faţă de tine şi va domni încă mai trainică pacea între voi.

Smerenia este temelia legăturilor paşnice dintre oameni. Dacă într-o ceartă unul se smereşte, pacea este salvată între cei doi. Dacă însă nu se află nici unul care să se smerească, pacea piere din sufletele celor doi.

Se istoriseşte despre Sfântul Tihon din Zadonsk următoarea întâmplare însemnată. A mers el odată la un boier bogat, despre care a auzit că îşi apasă cumplit ţăranii, dorind să-l roage să fie mai bun cu ei. Boierul, mânios, a început a se certa. Sfântul i-a răspuns blând, dar ferm. Boierul încă mai mult îşi ieşea din fire şi la sfârşit a ajuns până acolo încât, uitând cu totul de sine, l-a lovit cu palma pe Sfântul Tihon.

Sfântul a plecat. Dar pe drum, amintindu-şi de porunca evanghelică, s-a hotărât să-şi ceară iertare de la cel care l-a rănit, că l-a dus într-o aşa ispită şi, întorcându-se, a căzut la picioarele lui. Această faptă neaşteptată a blândului păstor l-a ruşinat într-o asemenea măsură pe boierul obraznic, încât a început a plânge, şi el însuşi a căzut la picioarele sfântului, rugându-l să-l ierte. De atunci el şi-a schimbat în chip desăvârşit purtarea faţă de ţărani, le-a dat diferite privilegii şi le-a făcut binefaceri.

Sfântul Tihon din Zadonsk

Smerenia unuia aduce pacea şi binecuvântarea asupra celorlalţi. Cât de mult greşesc aceia care, atunci când se ceartă cu voie sau fără voie cu semenii lor, în loc să se smerească, se grăbesc a se explica ! Nu există nimic mai ucigător pentru pace decât nesfârşitele explicaţii şi învinovăţiri a unuia sau altuia. De obicei fiecare caută să se îndreptăţească pe sine, călăuzit de iubirea de sine şi iubirea de slavă. De aceea, prin explicaţii nu poate să domnească pacea lui Hristos, care se zideşte nu pe iubire de slavă şi iubire de sine, ci pe lepădare de sine, fapte jertfelnice şi smerenie.

Ştiind foarte bine aceasta, Sfântul Apostol Pavel mustra pe creştinii din Corint că se judecau între ei şi că nu puteau să îndure jertfe în numele păcii obşteşti în Hristos. El le scria: Deci dar cu adevărat păcat este vouă, căci judecăţi aveţi între voi. Pentru ce mai bine nu suferiţi strâmbătatea ? Pentru ce mai bine nu răbdaţi paguba ? (I Corinteni 6, 7). Cel ce îngăduie în astfel de întâmplări câştigă, căci îşi păstrează pacea sufletului şi pacea cu semenul său. El este făcător de pace şi se învredniceşte de mare răsplată de la Dumnezeu.

Pacea cu semenii este bineplăcută lui Dumnezeu

Dar oare trebuie să cedăm necondiţionat în toate situaţiile, pentru a face pace ? Nu ! Sunt momente când tăria, statornicia, neclintirea este mai bineplăcută lui Dumnezeu decât o pace greşit înţeleasă.

Dacă trebuie să cedezi în credinţa ta, ca să ai pace cu semenii tăi, nu eşti iubitor de pace adevărată. Trebuie să alegi credinţa înaintea păcii. Urmarea neclintită pe calea credinţei te va aşeza în pace cu Dumnezeu. Acesta este cel mai de seamă lucru. Dacă cedezi însă în credinţa ta ca să ai, chipurile, pace cu oamenii, vei intra în vrajbă cu Dumnezeu, iar ca urmare pacea ta cu oamenii nu va fi nici bineplăcută lui Dumnezeu, nici trainică. Căci ce pace adevărată poate fi în sufletul tău şi cu semenii tăi în afara lui Dumnezeu şi a legii Sale ? Şi tâlharii dintr-o ceată trăiesc în pace între ei. Dar asta nu trebuie să fie idealul vieţii creştine.

Există dezacorduri şi conflicte care sunt de preferat decât anumite feluri de pace care se ridică pe o temelie mincinoasă. Pentru a ne arăta întâietatea credinţei asupra păcii plăcute oamenilor, Iisus Hristos spune: Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie. Că am venit să despărţesc pre om de tatăl său şi pre fiică de mama sa, şi pre noră de soacra sa (Matei 10, 34-35). O astfel de dezbinare are loc atunci când unul crede în Dumnezeu, iar celălalt nu crede, când unul vrea să-i slujească lui Dumnezeu, iar celălalt îl împiedică. O creştină din zilele noastre spunea cu blândeţe, dar cu tărie, bărbatului ei care voia să o despartă de Biserică: ,,De tine mă lepăd, dar de Dumnezeu nu, căci cu tine voi trăi încă 20-30 ani, dar cu Dumnezeu voi fi veşnic”.

O astfel de stăruinţă în credinţă cu riscul de a-ţi atrage chiar necazuri este mai bună decât pacea nedreaptă. Şi nedreaptă este orice pace pentru a cărei dobândire se jertfeşte credinţa şi mântuirea veşnică a sufletului. Fireşte, mijloacele celor ce luptă pentru credinţă sunt paşnice. Creştinul nu este răzvrătit. El îi iubeşte pe vrăjmaşii săi şi se roagă pentru ei.

Dacă ţi se cere să cedezi din moralitatea evanghelică, sau din îndemnurile conştiinţei, sau din ceea ce îţi cere datoria ca să fie pace, nici într-un astfel de caz nu trebuie să încalci valori atât de înalte şi veşnice pentru ţeluri pământeşti. Căci pacea care nu se ridică pe legea lui Dumnezeu şi pe îndemnurile conştiinţei nu poate fi decât o pace pământească, vremelnică, condiţionată de interesele momentului. Dar o astfel de pace nu este bineplăcută lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie al Rostovului spune: ,,Acel făcător de pace care povăţuieşte spre o pace potrivnică legii lui Dumnezeu este vrednic de plâns, şi nu fericit”. Cugetări minunate pe aceeaşi temă a rostit şi Sfântul Grigorie Teologul: ,,Să nu creadă unii, spune el, că orice pace trebuie să fie înalt preţuită, căci eu ştiu că există o minunată felurit glăsuire, precum şi o pierzătoare împreună glăsuire. Trebuie iubită pacea bună care are ţel bun şi uneşte cu Dumnezeu. Când este vorba însă despre necinste vădită, atunci omul trebuie să iasă mai degrabă împotriva focului decât să se alăture aluatului viclean şi să se unească cu cei vătămaţi”. Iar Sfântul Isidor Pelusiotul adaugă: ,,Există un război sfânt şi pace mai rea decât orice război de neprimit …, căci şi lupii se adună în haită când însetează după sânge, şi desfrânatul cu desfrânata trăiesc în pace. De aceea, nu socoti că pacea este bună oriunde … Iată de ce şi Sfântul Apostol Pavel a spus ’de este cu putinţă, în cât este despre voi, cu toţi oamenii având pace’; căci a văzut limpede că uneori aceasta este cu neputinţă”.

Aceia care năzuiesc spre o pace fără cinste şi spre folosul lor, lucru pentru care sunt în stare să jertfească orice au de valoare şi sfânt, se aseamănă lui Pilat şi lui Irod, cei doi slujitori tipici ai intereselor egoiste. Ei erau învrăjbiţi între ei. I-a împăcat faptul că şi-au călcat conştiinţa, nesocotind sfântul adevăr dumnezeiesc, s-au lepădat de Hristos şi L-au dat chinurilor judecăţii şi morţii. Dar cât de ruşinos este să închei pace cu vrăjmaşul tău pe mormântul adevărului batjocorit ! După cum se istoriseşte, Pilat l-a trimis pe Hristos la Irod şi cum Irod după ce L-a umilit şi L-a batjocorit pe Mântuitorul, iarăşi l-a întors la Pilat, evanghelistul mărturiseşte: Şi s-au făcut prieteni Pilat şi Irod într-aceeaşi zi unul cu altul; că mai înainte erau învrăjbiţi între dânşii (Luca 23, 12). Jalnică împăcare, izbutită cu preţul respingerii adevărului, dreptăţii şi conştiinţei !

Şi astfel, rezumând, vom spune: Fericiţi nu sunt oamenii aceia care pentru a avea pace cu semenii de la care aşteaptă anumite binefaceri pentru sine, jertfesc cinste, legea lui Dumnezeu şi pe Însuşi Dumnezeu. Nu. Fericiţi sunt aceia care jertfesc binefacerile pământeşti şi interesele lor personale pentru a păzi pacea plăcută lui Dumnezeu, împreuna vieţuire cu semenii, cu scopul de a-i ajuta să cunoască adevărul dumnezeiesc şi de a-şi mântui sufletele.