Ne vindem sufletele, sau nu, pentru o bucata de paine ?

Ne vindem sufletele, sau nu, pentru o bucată de pâine ?

Personajele din acest articol succint sunt reale, ca şi faptele. Nu am dat nume, ca nimeni să nu fie pus în vreo situaţie stânjenitoare sau periculoasă. Ideea de bază a articolului este doar aceea că astfel de lucruri şi fapte sunt reale, se petrec în lumea în care trăim, sub ochii noştri …

Este ca şi cum cineva ar fi împrăştiat în lume un gaz otrăvitor pentru suflet, iar oamenii se luptă să respire fără măşti de gaze; unii sunt morţi sufleteşte şi emit ei înşişi un astfel de gaz toxic prin comportamentul pe care îl au; alţii, slabi de înger, se supun lor din slăbiciune şi lipsă de coloană vertebrală; foarte puţini se străduiesc să trăiască după o serie de principii morale, însetaţi de cinste şi dreptate, într-o lume care a renunţat la ele.

Cei care mai au încă principii sunt categorisiţi ca învechiţi şi de-a dreptul proşti sau nebuni, şi societatea se străduieşte să-i elimine, să scape de ei, pentru a putea trăi în tihnă – despre ce fel de tihnă o putea fi vorba aici … ? – fără principii şi fără ca cineva să le mai arate că, de fapt, nu trăiesc normal, ci anormal; vor să fie lăsaţi în somnul raţiunii lor care zămisleşte monştri tot mai odioşi şi cumpliţi cu care să populeze lumea.

Din această paletă de anormalitate face parte şi următoarea istorisire. Cineva din familia mea care a lucrat la Ministerul Economiei în diferite comisii de privatizare a unor fabrici din domeniul militar mi-a descris o anume stare de lucruri. În unele cazuri, în care i se părea că dosarul de privatizare al respectivei fabrici nu corespundea cu realitatea, refuza să semneze. Semnătura lui şi a colegilor de comisie era un fel de formalitate, însă trebuia să existe pe documente. Cu toate acestea, el nu a dorit să-şi pună semnătura pe falsuri.

Recent, s-a întâlnit cu un vecin de stradă (ruda mea locuieşte într-o zonă cu case, unde vecinul de stradă îţi este la fel de apropiat precum cel de bloc). Şi acela ocupase un oarecare loc la Ministerul Sportului, ca director al unui oarecare birou/departament. Când Rizi a ajuns ministru, omul ei de încredere a venit la ei şi le-a pus în faţă anumite documente să le semneze. Vecinul nu a precizat ce ar fi conţinut acele documente: chestii legate de afaceri, bani necuraţi etc, doar a dat de înţeles că era ceva necurat. Ei au fost ameninţaţi că dacă nu semnează, a doua zi vor fi concediaţi.

Vecinul nu a vrut să se trezească aruncat în cine ştie ce scandal, sau scoţând castanele din foc pentru te miri cine, şi a ales să nu semneze. A doua zi, a fost dat afară.

După ceva vreme, Rizi a căzut şi a fost acuzată de diferite lucruri. Poate că ea, la nivelul ei, va scăpa cu faţă curată, însă el, un simplu directoraş, ar fi încurcat-o într-un fel sau altul.

Vecinul a rămas pe drumuri pentru moment, fiindcă acum câteva zile am aflat că şi-a găsit serviciu în altă parte şi se descurcă destul de bine. Nu mai e director în minister, dar are un salariu şi poate merge înainte, fără să-i fie teamă sau ruşine pentru ce-a făcut …

Auzind aceste lucruri, mi-am adus aminte că în urmă cu mai bine de 15 ani, în primii ani de după revoluţie, am avut o cunoştinţă care a făcut parte din guvernul Roman, ca ministru-secretar de stat. Deşi era un cunoscut de-al părinţilor mei de peste 25-30 ani şi îl ştiam cu toţii că este un om cinstit, el s-a aflat în nişte conjuncturi urâte şi a fost nevoit să părăsească ţara. Probabil nu a fost urmărit prea departe, nici forţat să se întoarcă în ţară pe post de ţap ispăşitor, fiindcă lucrurile erau la un nivel mărunt, comparativ cu altele barosane care se întâmplă sub nasurile noastre.

În final, să vedem care a fost urmarea uneia dintre privatizările din domeniul militar. Nu este un secret, este vorba de fabrica de la Cugir, destul de mare, un fel de complex militar ascuns în pădure în apropiere de Cugir. Ei bine, a fost vândută. Cine a cumpărat-o nu i-a păstrat destinaţia iniţială, ci a transformat-o într-un … parc de distracţii pentru adulţi, adică pentru bărbaţi care plătesc bani grei pentru a veni şi a se distra făcând pe militarii.

Aţi văzut Hostel II ? Filmul în care unii lansaseră pe piaţă o nouă distracţie ? Ah, da ! Plăteai ca să ucizi un om, cum îţi doreşti …

* * *

Un alt crâmpei de viaţă, din viaţa unui om pe care-l cunoaştem cu toţii, Nicolae Steinhardt, mărturiseşte acelaşi lucru: cum poţi pune capul liniştit pe pernă, nefiindu-ţi teamă, nici bântuindu-te gândurile sau coşmarurile mustrărilor de conştiinţă.

Din Jurnalul fericirii

31 decembrie 1959

După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile (adică ancheta la care a fost supus Steinhardt), mi-a vorbit (tatăl său):

— Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule ? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.

(…)

— E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro.

De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.