Pagini de istorie EP nr. 61

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 183. Ierarhia, cultul, pietatea, moravurile şi disciplina bisericească în romano-catolicism

Papalitatea n-a fost atinsă esenţial în drepturile sale prin luptele Reformaţiei şi prin controversele la care aceasta dădu îndemn în romano-catolicism, relativ la organizaţia Bisericii. Totuşi prin concesiuni papale (Indulte) suveranii romano-catolici câştigară din nou dreptul de a numi episcopi, egumeni şi canonici la episcopii, drept ce li s-a fost luat prin concordatul de la Vorms, din anul 1122 şi prin altele ca acesta. Regele Franciei mai dobândi la 1516 şi dreptul de a numi pentru 225 mânăstiri egumeni (Abbes), care să aibă drept la titlul şi veniturile oficiului respectiv, însă să nu fie obligaţi la serviciu; de aici vine că în Francia titlul ,,Abbe” intră în uz pentru toţi ecleziasticii, fără a fi obligaţi la serviciul bisericesc, iară la urmă şi pentru ecleziasticii fără titlu bisericesc mai superior. Totodată Francia, Austria şi Spania, mai târziu şi Portugalia câştigară de la secolul XVI, alţii zic de la  secolul XVII privilegiul, ca la alegerile de papă să excludă pe candidaţii neagreaţi; de acest privilegiu s-a făcut uz chiar la 1903, dar la 1904 fu suprimat de Papa Piu X (1903-1914).

În schimb tot de atunci papii numiră în diferite ţări împuterniciţi papali numiţi ,,Nuntii apostolici”. Dintre aceştia ,,Internuntii” sunt o treaptă inferioară nunţiilor, iară ,,Pronuntii”, o treaptă superioară, căci Pronuntii sunt investiţi cu demnitatea de cardinal, în fine ,,Nuntii cum potestate legati” adică nunţii cu împuternicire de ambasadori din împrejurimea papei, sunt treapta cea mai superioară. Aparatul administrativ al papei sau Curia Romană se împărţi în mai multe secţiuni sau oficii ale Curiei, numite congregaţiuni. De acestea erau 15 sub Sixt IV (1585-1590) şi ele se compuneau din cardinali, din prelaţi, adică alţi ecleziastici mai superiori şi din funcţionarii mai mici sau curiali.

Colegiul cardinalilor (a se vedea §. 146) fu organizat definitiv sub Sixt V. Conform acestei organizaţii la 74 titule sau biserici de cardinali el are a fi compus din cel mult 70 membri şi anume din 6 episcopi, 50 preoţi şi 14 diaconi cardinali. Ca semne exterioare cardinalii, pe lângă pălăria roşie, pe care o conferi cardinalilor din clerul de mir chiar de la 1245 Papa Inocenţiu IV (1243-1254), iară celor din clerul monahal, tocmai în 1591 Papa Grigoriu XIV (1590-1591), au mai obţinut de la începutul acestui period, după data obişnuită, sub Papa Paul II (1464-1471) mai întâi biretul roş (biret, barret), ce se deosebeşte numai prin culoare de cel obişnuit la preoţi triunghiular sau pătrat, cu acelaşi nume, dar la preoţi este negru, iară la episcopi violet, apoi mantia de purpură şi talarul roş (antereul, sutana, subtaneum), mai târziu şi titlul ,,eminenţă”, anume la 1670 sub Papa Urban VIII (1623-1644).

Spre distincţie de cardinali papa poartă îmbrăcăminte albă, episcopii şi prelaţii violetă, episcopii diecezani încă şi cruce la piept cu cordon violet, apoi toţi episcopii mai poartă un fes mic pe creştet de culoarea hainelor. Episcopii, care erau din un ordin monahal de cele mai vechi, păstrară culoarea îmbrăcămintei ordinului lor, iară pentru ceilalţi clerici îmbrăcămintea fu continuu neagră. Patriarhia onorifică sau titulară (Patriarchatus minores) există din secolul VII şi anume patriarhia de Acvileia (Acvileia veche) şi patriarhia de Grado (Acvileia nouă); această din urmă, de la 1451 transferată în Veneţia, există şi azi, iară cea de Acvileia, transferată de la 1341 la Udine pe teritor veneţian, fu desfiinţată în 1571.

Pe lângă aceste patriarhate onorifice sau titulare s-au mai adaos în secolul XVI patriarhia onorifică din India occidentală şi în secolul XVIII cea din Lisabona. Pe cea dintâi o înfiinţă Papa Leon X (1513-1521), iară nu Paul III (1534-1549), cum se credea îndecomun mai înainte, pentru episcopul spaniol, pe care regele Spaniei l-ar numi superior la capela luişi prim păstor sufletesc al armatei, iară pe cea din urmă o conferi în 1716 Papa Climent XI (1700-1721) arhiepiscopului Lisabonei tot ca superior la capela regelui.

În acest period episcopii, spre a acorda oarecare dispense din cele rezervate papei, primiră de la el autorizaţii speciale pe timp anumit, aşa zise facultăţi, de obicei pe timp de 5 ani, aşa zise facultăţi quinquenale. De asemenea spre a da decizii judiciare, din cele rezervate papei, Curia delega în fiecare caz judecători proprii în chiar bisericile ţărilor respectiv şi din mijlocul lor, aşa numiţi ,,judices in partibus”. Sinodul din Trident (1545-1563) a desfiinţat cea mai mare parte din exempţiile clericilor superiori de treapta preoţiei, sau ale aşa zişilor prelaţi mai mici, exempţii, ce în periodul precedent (IV) deveniseră foarte numeroase, mai cu seamă pe timpul captivităţii babilonice a papilor (1305-1376) şi pe timpul schismei papilor (1378-1417); prin atari exempţii clericii respectivi erau scoşi de sub jurisdicţia episcopului lor diecezan şi investiţi cu o jurisdicţie proprie quasi-episcopală în cercul lor pastoral; totuşi în mod excepţional şi de atunci au existat atari prelaţi exempţi (mai mici), aşa numiţii Praelati nullius (dioeceseos), adică clerici superiori dintre preoţi, care nu ţineau de nici o dieceză; ei sunt azi ca vreo 30.

În ţările misiunilor şi în alte oarecare teritorii cu jurisdicţia bisericească de categoria lor, ca provincii supuse direct papei, Curia numi ca conducători cu jurisdicţie quasi-episcopală o nouă clasă de reprezentanţi papali şi anume ,,Vicarii apostolici”[1]. După gradul de dezvoltare bisericească a teritorului ce li se încredinţa, ei sunt preoţi sau episcopi titulari, sau chiar episcopi diecezani din vecinătatea provinciei misiunii respective; deci vicarii apostolici se clasifică în 3 trepte şi anume: prefecţi apostolici, în număr de 43, după statistica din 1900 şi de 55 după cea din 1908, vicari apostolici, în sens mai strâns, în număr de 130 după statistica din 1900 şi de 145 după cea din 1908, şi delegaţi apostolici, care erau 8 în 1900 şi 12 în 1908.

Cultul în parte fu dezvoltat cu scop de a face opoziţie protestantismului, iar în parte mai redus spre a răspunde exigenţilor timpului. În particular cultul Sfintei Fecioare se dezvoltă continuu, consfinţindu-i-se mai multe sărbători, devoţiuni şi asociaţii nouă (Sodalitates Mariae). Sărbătoarea imaculatei concepţii a Sfintei Fecioare luă un mare avânt de când Maria († 1665), o maică din Agreda (oraş în Spania), publică viaţa Sfintei Fecioare, inclusiv concepţia ,,imaculată” a ei, după nişte pretinse descoperiri, ce i-ar fi făcut chiar Maica Domnului, în o carte cu titlul ,,Cetatea mistică a lui Dumnezeu”, ce fu tipărită întâi la 1670 şi a produs mare zgomot şi controversă.

Margareta Alacoque († 1690), altă maică din Bourgogne prin povestirea vedeniilor ei, încurajată cu zel de iezuiţi, a dat ocazie de a se răspândi o specială ,,adorare a sfintei inimi a lui Iisus”, ce fu sancţionată şi de Biserică; pe lângă aceasta s-a adaus în curând şi o ,,adorare a sfintei inimi a Maicii Domnului”. Totodată erau în floare pelerinagii şi devoţiuni simile cu pelerinagiile. Indulgenţa pentru jubileul din 1600 a adus la Roma 3 milioane de oameni. Indulgenţe se distribuiau şi în alte cazuri, dar nu se mai făcea trafic cu ele. Papa Benedict XIII (1724-1730) a stabilit o indulgenţă şi pentru uzul de a rosti şi răspândi închinăciunea: ,,Lăudat fie Iisus Hristos”.

De altă parte pretutindenea se luă din timpul Reformaţiei iniţiativa de a mai reduce numărul prea mare de sărbători şi această exigenţă fu satisfăcută mai cu seamă de Benedict XIV (1740-1758) şi Clement XIV (1769-1774) papi liberali; de asemeni s-au mai îndulcit posturile prin acte de concesiuni indulgente (Indulte) ale papilor. Pentru Austria s-au redus în mod foarte just sărbătorile la 1771, iară Papa Piu VI (1775-1799) a îndulcit tot astfel şi posturile la 1781, dând dezlegare la carne chiar în postul mare, afară de săptămâna Patimilor şi de miercuri, vineri şi sâmbete din tot cursul acestui post.

Controversele, luptele şi războaiele religioase, iară în secolul XVIII şi filozofia şi literatura poetică cu acţiune destructivă, precum şi exemplul de imoralitate al curţii şi nobilimii franceze au înrâurit dăunător asupra vieţii religioase şi morale. Cu toate acestea n-au lipsit şi exemple de pietate şi moralitate profundă şi de zel ardent spre penitenţă, precum şi efecte rezultând din atari exemple. După jumătatea secolului XVI ca semn caracteristic în această privinţă fu revenirea penitenţilor la practica flagelaţiei şi răspândirea acesteia, precum şi a societăţilor de flagelanţi, dar fără pelerinagiu.

Mania contra vrăjitoarelor, ce se ivea pretutindenea în periodul precedent (IV), a fost încă încurajată după începutul periodului prezent (V), în 1484 de Papa Inocenţiu VIII (1482-1492) prin o bulă anume şi prin numirea de judecători pentru vrăjitoare, iară în 1489 şi prin sancţionarea unui codice penal despre vrăjitoare, numit ,,Măişorul vrăjitoarelor” (Malleolus maleficarum). Această manie făcu mii de victime, nu numai între romano-catolici ci şi între protestanţi. Abia iezuiţii Tanner († 1632) şi Spee († 1635), urmând exemplul dat pe la jumătatea secolului XVI de Wier sau Weier (1573), medic romano-catolic, care a lucrat în contra acestei manii, iar după un secol de la Tanner şi Spee, încă mai complet Christian Tomasiu, jurisconsult protestant († 1728), au stârpit prin scrierile lui această manie, ce domnea peste tot. De atunci ea numai pe alocuri a mai costat vieţi omeneşti.

În anii 1773-1775 parohul Gassner († 1779) din Ellvangen, în cuprinsul episcopiei de Regensburg, a produs mare senzaţie în Germania şi atrase la sine un număr enorm de bolnavi prin vindecările ce făcea cu exorcisme (conjurări asupra diavolului), până ce împăratul Iosif II le-a oprit.

Inchiziţia, numită sanctum officium adică oficiul sfânt prin noua organizaţie ce i-a dat în Spania perechea regală Ferdinand (1479-1516) şi Isabela (1474-1504) a luat de la 1480 în Spania şi după exemplul Spaniei de la 1557 şi în Portugalia, proporţiile redutabile, despre care am tratat mai sus (§. 170 a. I); ceva mai mult, strivită în statele Germaniei prin asaltul Reformaţiei, inchiziţia reînvia în toate statele romanice cu ocazia luptei contra protestantismului şi mai cu seamă în 1542 prin ordonanţele Papei Paul III (1539-1549) şi prin insistenţa zeloasă a lui Paul IV (1555-1559); tot atunci fu creată ca instanţă administrativă supremă a ei Congregaţia inchiziţiei sau a oficiului sfânt (congregatio inquisitionis seu sancti officii).

În Francia inchiziţia s-a stins complet abia la 1772, în celelalte ţări o vedem desfiinţându-se provizor şi sporadic tot pe atunci, dar în general ea dură în acele ţări până în secolul XIX. În Italia cazul cel mai adânc întipărit în memoria posterităţii despre jurisdicţia inchiziţiei fu sub Papa Urban VIII (1623-1644), când în 1636 ea condamna pe Galileo Galilei († 1642) fizician în etate de 72 ani, a cărui greşeală era numai că susţinea sistemul solar al lui Copernic, canonic din Germania, care trăi cu un secol înainte († 1543) şi cu toate acestea Galilei numai prin retractare şi favoarea personală a unor protectori influenţi scăpă de pedeapsa prevăzută în jurisprudenţa inchiziţiei pentru eretici.

În legătură cu reînnoirea inchiziţiei Sinodul din Trident, mai întâi în 1559 sub Papa Paul IV (1555-1559), apoi în 1562-1563 sub Papa Piu IV (1559-1563), a dat ordin a se ţinea şi publica un registru de toate cărţile oprite de Biserică, adică aşa zisul Index librorum prohibitorum, iar în 1571 Papa Piu V (1566-1572) a instituit în acest scop o congregaţie proprie la Curtea din Roma.

[1] Se ştie că în periodul II (313-622) vicari apostolici (vicarii apostolici) se numeau primaţii, care în postul lor de primaţi erau consideraţi ca locţiitori ai papei.