Pagini de istorie EP nr. 68
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
§. 137. Răspândirea Bisericii de Apus
Biserica Latină se afla în o situaţiune mai bună decât Biserica Ortodoxă şi decât Bisericile heterodoxe din Răsărit; ea deci cu mai mult curaj a putut încerca a se răspândi şi obţinu rezultate mai favorabile. În adevăr, Biserica Latină pe de o parte a întreprins a se răspândi în Răsărit între mahomedani şi păgâni, respectiv a câştiga pentru Biserica creştină prin expediţiile cruciade teritoriul, pe care erau odinioară dominanţi creştinii şi care era acum în mâinile necredincioşilor, şi a-l supune Bisericii de Apus, iar pe de altă parte ea s-a silit cu deadinsul a-şi întinde dominaţiunea şi în dauna Bisericii de Răsărit; la aceasta i-a dat încâtva ocazie tot expediţiile cruciade[1]. În privinţa dintâi sforţările sale au reuşit numai în parte şi provizor, iar în cea din urmă ajunse la un rezultat în parte durabil. Apoi contra păgânismului, ce se mai menţinea în Apus, acţiunea ei misionară avu succes, în special pe litoralul de miazăzi şi de răsărit al Mării Baltice. Să vedem acum în detaliu aceste încercări şi rezultatul lor.
A. Încercările Bisericii de Apus a se lăţi în Răsărit între creştini, mahomedani şi păgâni prin expediţiile cruciade
Încercările cea dintâi şi mai grandioasă, ce Biserica de Apus a făcut în acest period (IV) de a-şi întinde dominaţiunea în Răsărit, au fost expediţiile cruciade. Biserica de Apus încercă de a câştiga din nou ţara creştină de odinioară, ce fu leagănul creştinismului, din mâinile mahomedanilor sau ale saracinilor, cum se numeau ei acum de creştini, căci mahomedanii profanau în modul cel mai infam aceste locuri sfinte pentru creştini şi apăsau şi persecutau cu cruzime pe creştinii, care locuiau sau mergeau în pelerinaj acolo. Încă din secolul X papii, în special Silvestru II (999-1003) au avut această idee, apoi Papa Grigoriu VII (1073-1085), o reluă fără rezultat, în fine ea ajunse la maturitate tocmai spre sfârşitul secolului XI sub Papa Urban II (1088-1099).
O legendă posterioară spune că la cruciade a dat îndemn un pelerin, Petru Eremitul din Amiens (Francia), care făcuse o călătorie la locurile sfinte şi văzu acolo actele de vexaţiune şi de profanare, ce comiteau necredincioşii, precum şi consternarea creştinilor; după raportul său şi pe baza suplicilor, ce creştinii din Orient au trimis prin el către Papa Urban II, acesta l-a autorizat a predica pretutindenea pe unde va merge, liberarea sfintelor locuri din mâinile necredincioşilor; Petru d’Amiens a şi făcut astfel, mergând prin mai multe ţări şi rezultatul fu, că a pregătit pentru această idee Apusul şi în special Francia; când deci Papa Urban II făcu apel, a putut decide pentru ea pe toţi.
Dar adevărul este, că abia după ce Papa Urban II apelă la toţi credincioşii, Petru Eremitul începu a propaga această idee şi câtva timp fu chiar şef al armatei cruciferilor; poate şi epistolele cu trimişii lui Alexiu Comnen, împăratul bizantinilor (1081-1128), vor fi decis pe papa a convoca spre acest scop două mari adunări de clerici şi mireni la Piacenţa (Italia de sus) şi la Clermont (Francia de sud[2]). În ambele adunări însuşi Papa Urban a predicat miilor de asistenţi, ce alergară acolo, liberarea Sfintelor Locuri prin o expediţie de război, ce din consideraţie pentru scopul ei, primi numele Cruciadă, spre slava lui Dumnezeu şi pentru iertarea păcatelor; papa asigură fiecărui, din cei ce vor lua parte la această întreprindere, indulgenţă plenară, adică iertare de pedepsele temporale pentru păcate, precum şi protecţie familiei şi averii din partea Bisericii. Chiar la această adunare mulţi s-au decis şi ca semn al deciziunii lor şi-au cusut pe haine o cruce şi s-au numit cruciferi. Apoi cei ce s-au întors de la Piacenţa şi Clermont, precum şi episcopii, preoţii şi monahii, între care şi Petru Eremitul, au propagat această idee pretutindenea şi în curând începu o mişcare generală spre îndeplinirea ei. Mişcarea dură aproape 200 ani şi rezultatul ei au fost aşa numitele expediţii cruciade în număr de 7.
Încă din prima cruciadă, ce s-a făcut în anul 1096, fu cucerit Ierusalimul (1099), fundându-se aici un regat al creştinilor apuseni, compus din Palestina, cu principate vasale în Siria şi Fenicia, adică la Edesa, Antiohia şi Tripolis. Dar nu trecură 90 ani şi Ierusalimul a fost pierdut din nou în 1187, iar cucerirea lui a doua oară în jumătatea întâi a secolului XIII fu de scurtă durată (1229-1244). În anul 1291 cu căderea cetăţii Ptolomaida sau Aca (Akka) din Fenicia, creştinii de apus pierdură ultimele lor posesiuni de la răsărit şi expediţiile cruciade s-au sfârşit. Încercarea n-a reuşit. Ea n-a reuşit nu din lipsă de mijloace, căci toată Europa apuseană din capul locului a fost dispusă cu însufleţire la sacrificii pentru această întreprindere şi la început întreprinderea a avut destul de mare succes; încercarea n-a reuşit însă din cauza climei şi a altor dificultăţi locale, apoi din cauza duşmăniilor dintre creştinii de Apus şi de Răsărit, manifestate îndată ce ei s-au întâlnit unii cu alţii, precum şi din cauza geloziilor, împerecherilor, egoismului, rapacităţii, avidităţii pentru teritoriu şi a demoralizării dintre înşişi cruciferii posteriori, nu mai puţin şi din cauză că patria îi reclama a se întoarce în ea, în fine, din cauză că lupta dură lung timp şi nereuşita ei de mai târziu produse descurajare din ce în ce mai generală şi dezgust de expediţii cruciade.
Dar dacă din aceste cauze cruciadele nu şi-au ajuns scopul lor principal, căci apusenii n-au luat în mod durabil de la necredincioşi pământul sfânt şi ţările vecine, totuşi ele avură consecinţe foarte importante pentru popoarele creştine din Apus şi Răsărit relativ la viaţa lor politică, culturală şi bisericească; deci cruciadele sunt de o importanţă capitală şi pentru istoria Bisericii. În special consecinţele religioase ale cruciadelor sunt următoarele:
1. Întărirea pentru un timp a conştiinţei religioase a creştinilor, iar de altă parte depravarea pentru mai mult timp a moravurilor creştine şi a disciplinei bisericeşti, ceea ce fu inevitabil prin contactul îndelungat cu atâtea popoare străine şi necreştine şi prin fierberea, dezordinea şi vălmăşeala, ce domneşte de regulă în războaie atât de lungi; mai departe, o practică ce se menţinu chiar şi după periodul IV, anume practica de a întreprinde cruciade chiar şi contra creştinilor, care sunt în opoziţie cu dogma sau cu ierarhia Bisericii[3].
2. Creşterea puterii papilor, căci niciodată şi nici într-o împrejurare papa nu s-a arătat şef al familiei popoarelor din Apus, ca în cursul cruciadelor; evident acestea au fost întreprinse de popoarele creştine din Apus din iniţiativa scaunului papal.
3. Înfiinţarea de ordine militare ale Bisericii sau de asociaţiuni între cavalerism şi monahism, între juruinţele monastic şi angajamentul de a combate pentru Biserică şi pentru credinţă contra necredincioşilor, efect al spiritului creştin devenit războinic. Acest spirit a produs în special mai întâi chiar în Palestina 3 ordine militare, care sunt: ioaniţii, templierii şi teutonii. Cele 2 dintâi s-au înfiinţat în anul 1118, iar al 3-lea în 1190[4]. Ca imitaţiune a lor în anul 1202 s-a înfiinţat şi în Europa, anume în Livonia, ordinul Spadei, spre a converti cu forţa populaţiunea păgână de acolo; mai târziu (1227) acest ordin s-a unit cu ordinul cavalerilor teutoni, ca ordin filial; în Spania încă de la 1156-1158 s-a înfiinţat ordinul Alcantara şi Calatrava, numite aşa de la oraşele Alcantara şi Calatrava, în care aveau sediul lor principal, spre a combate contra maurilor; în fine în Portugalia s-a înfiinţat în 1317 ordinul lui Hristos cu acelaşi scop.
4. Un contact mai viu al creştinilor de Apus cu mahomedanii şi cu păgânii din Orient, precum şi cu creştinii de Răsărit; acest contact a dat motiv ierarhiei din Apus a porni propagande între mahomedanii şi păgânii din răsărit, precum şi a supune Bisericii de la Roma pe creştinii răsăriteni.
Despre această a patra consecinţă a cruciadelor vom trata chiar aici, ca despre o încercare a Bisericii din Apus de a-şi întinde dominaţiunea asupra celei de Răsărit, pe când despre celelalte consecinţe (1, 2, 3) se va trata în alte capitole.
Cruciadele au fost în primul loc numai o încercare a Apusului creştin de a cuceri din nou teritoriul creştin de odinioară; dar Biserica de Apus s-a servit de ele nu numai spre a funda în Orient o dominaţiune a creştinilor apuseni, ci şi spre a recomanda creştinismul şi a-l propaga la mahomedani şi la păgânii de pe teritoriile mahomedane şi de pe cele păgâne din Asia şi Africa. Deci Roma trimise misionari în Asia şi Africa şi ea însăşi intră în corespondenţă cu hanii păgâni ai mongolilor, spre a-i atrage şi pe ei la creştinism şi spre a planta creştinismul în imperiul, ce ei fundase în Asia. Sultanii mahomedani din Asia de Apus şi din Africa de miazănoapte au respins hotărât pe misionari şi tot ce le-a permis fu, a-i concedia cu cinste. Astfel trată în 1219 sultanul El Kamil din Egipt pe Francisc d’Assisi († 1226), care fundă ordinul franciscan şi inspira pretutindenea respect; iar 5 franciscani, trimişi de el în Maroc, au murit martiri; apoi Raimund Lullus, celebrul ascet spaniol, care de la 1291 se dusese de 3 ori în Africa de miazănoapte şi voia a convinge pe mahomedani despre veritatea religiunii creştine după o metodă proprie a lui, numită ,,ars Lullica”, în 1315 a fost ucis cu pietre la Tunis.
Mongolii păgâni primiră mai amabil pe trimişii Papei Innocenţiu IV (1245) şi mai apoi pe ai lui Ludovic IX Sfântul (1226-1270); se părea că ei promit mai bun succes. Mongolii, popor al naturii plecând din vechile lor locuri, părăsiră şi vechea lor credinţă, căutând alta nouă. Ei balansară mult între creştinism, mahomedanism şi buddhism, de aceea s-a părut că între mongolii din Asia este oarecare perspectivă de a face convertiri la creştinism. În adevăr, după ce Marco Polo, celebrul călător din Veneţia († 1323), de la 1271 sondase mai întâi terenul, Biserica Romei sub scutul mongolilor avu oarecare succese în China (chiar în Peching) şi în 1307 fundă aici pentru abilul misionar Ioan de Montecorvino o arhiepiscopie, care şi după moartea lui (1330) progresă în bune condiţii. Dar mongolii, doritori de credinţă nouă, s-au decis ei înşişi în fine, o parte pentru mahomedanism şi o parte pentru buddhism, aşa că speranţa ce Biserica Romei nutrea despre ei a fost în zadar. Chiar Biserica de rit apusean, fundată sub scutul mongolilor în China, a fost desfiinţată la 1368, când dominaţiunea mongolă fu respinsă de acolo şi se restabili o nouă dinastie indigenă.
Biserica Romei reuşi mai bine a răspândi creştinismul apusean şi dominaţiunea ei în dauna Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Cruciferii veniră în ţările creştinilor de Răsărit cu ideea preconcepută, că aceştia sunt schismatici şi eretici, care trebuie convertiţi sau striviţi. Iar cronicarii cruciadelor narează cu sânge rece cum cruciferii prefăceau în cenuşă oraşe creştine, pentru că locuitorii lor erau eretici încăpăţânaţi. Ori unde ajungeau şi dominau cruciferii, se instituia Biserica latină, iar cea de Răsărit era pe cât posibil apăsată. Când în 1099 cruciferii deveniră suverani în Antiohia şi Ierusalim, în ambele aceste cetăţi s-a înfiinţat îndată câte o patriarhie latină, iară patriarhul grec fu gonit; tot astfel s-au instituit şi arhiepiscopi şi episcopi latini, iară cei greci au fost alungaţi, aceeaşi soartă aveau uneori şi preoţii; unde însă nu se putea recurge la atari măsuri, arhiepiscopii şi episcopii, cum şi preoţii răsăriteni erau cel puţin puşi sub jurisdicţia patriarhilor latini, iară cei ce nu se supuneau şefului ecleziastic latin, erau urmăriţi şi pedepsiţi cu cruzime.
Aşa la anul 1225 în Insula Cipru, pe care cruciferii o luară de la greci în anul 1191, instituind şi aici un arhiepiscop şi 4 episcopi latini, au fost arşi 13 monahi, pentru că n-au voit a recunoaşte pe arhiepiscopul latin şi a se supune lui. Deşi împăratul Manuil Comnen în anul 1155 obţinu cu forţa să fie admis în Antiohia şi un patriarh grec, dar aceasta fu numai pentru scurt timp. În 1203-1204 aşa-zisa a patra cruciadă în loc de a năvăli asupra Ierusalimului, care căzuse din nou în mâinile necredincioşilor, a tăbărât asupra Constantinopolei, centrul bisericesc al creştinilor de Răsărit, şi cucerindu-l înfiinţară degrab aici un imperiu latin, şi lângă împăratul latin fu instituit şi un patriarh latin (Toma Morosini, veneţian)[5]. Împăratul grec şi patriarhul au fugit din Constantinopole şi s-au stabilit în Niceea, unde au rămas până la 1261, când se restabili starea de lucruri anterioară prin alungarea latinilor din Constantinopol. În atari împrejurări fu posibil ca Nicolae, patriarhul grec al Alexandriei să intre în relaţii cu orgoliosul Papă Innocenţiu III şi să trimită în Roma pe un anume Ghermanos, ca delegat la Sinodul al IV-lea din Lateran[6].
În Constantinopole după restabilirea imperiului grec, precum şi în Ierusalim şi în Antiohia după sfârşitul cruciadelor ierarhia latină nu s-a putut menţine şi a trebuit a se întoarce în patrie; cu toate acestea Biserica Romei nu încetă de a considera dominaţiunea Bisericii latine în Răsărit ca existentă de drept şi hirotoni continuu pentru ea patriarhi, arhiepiscopi, episcopi în partibus (scilicet infidelium, haereticorum, schismaticorum), adică ,,patriarhi, arhiepiscopi şi episcopi în părţile locuite de necredincioşi, eretici şi schismatici”, cu alte cuvinte patriarhi, arhiepiscopi şi episcopi nominali pe teritoriile celor de altă credinţă, dar în realitate patriarhi, arhiepiscopi şi episcopi titulari ai Bisericii latine; de aceştia sunt astăzi 3 patriarhi, peste 80 de arhiepiscopi şi peste 350 episcopi (după statistica din 1908 sunt 456 episcopi de toate gradele).
Dar de la cruciade Biserica latină a câştigat şi teren încâtva durabil în Răsărit. De atunci creştinii de Răsărit au trebuit a împărţi cel puţin Biserica Sfântului Mormânt cu monahii latini din ordinul franciscan, înfiinţat în secolul XIII-lea de asemeni au rămas continuu în Răsărit şi alte colonii de monahi, aşa încât acolo s-a dezvoltat treptat un drept de posesiune al Bisericii latine, în virtutea căruia de la 1847 Ierusalimul este din nou reşedinţa unui patriarh activ de rit latin. Iar de la 1300 şi Alexandria obţinu un patriarh titular de rit latin. Pe teritoriile creştinilor de Răsărit, adică în insulele grecilor şi pe litoralele grecilor, care şi după sfârşitul cruciadelor au rămas în mâinile veneţienilor, genovezilor şi ale altor state din Apus, suveranii apuseni au menţinut continuu şi Biserica latină ca dominantă, iară Biserica grecească de pe acele teritorii fu oprimată şi persecutată continuu. Această situaţiune se modifică radical, abia când teritoriile mai sus numite trecură sub dominaţiunea turcilor, în Cipru tocmai la 1517.
În fine Biserica Romei profită de epoca cruciadelor şi pentru a încerca să convertească Bisericile heterodoxe din Răsărit, în special pe armeni, iacoviţi, maroniţi şi nestorieni. Dar iacoviţii şi nestorienii au respins categoric şi de astădată orice încercare pentru convertirea lor. Nu tot aşa de respingători au fost armenii faţă de latini: puţin mai înainte, în 1080, armenii întemeiară principatul Armeniei Mici (cu centrul în Cilicia); în 1095 principatul acesta deveni regat; armenii deci aveau nevoie de sprijin şi ajutor de la latini spre a conserva regatul acesta. Astfel misionari latini, înfiinţară între armeni numeroase staţiuni, şi tindeau a întreprinde să-i atragă la ritul latin; dar nu avură succese însemnate, mai ales că în 1375 zisul regat apuse; ei înfiinţară între armeni chiar un ordin propriu de monahi uniţi, adică asociaţi cu Biserica Romei, ordinul aşa zis al uniţilor sau unitorilor. Mai strâns şi mai sincer s-au unit cu Biserica Romei maroniţii sau monoteliţii, care locuiau pe Muntele Liban şi pe teritoriile vecine. Mai ales Aimerich, patriarh latin al Antiohiei, pe la sfârşitul secolului XII (1182) reuşi a convinge pe maroniţi să se apropie de Biserica Romei, ceea ce ei şi făcură din ce în ce mai mult, iar la capătul periodului (IV) s-au unit definitiv, atât ei cât şi coloniile de maroniţi din Cipru.
B. Încercările Bisericii Romei de a se întinde în dauna Bisericii Ortodoxe dincolo de teritoriul de sub dominaţiunea bizantinilor şi a mahomedanilor
Biserica Romei chiar deosebit de cruciade a tins a face cuceriri în diferite ţări ale Bisericii Ortodoxe cu concursul puterii politice. Aceste cuceriri trebuie bine distinse de încercările de unire, ce ea a întreprins cu mijloace canonice faţă de Biserica Ortodoxă în totalitatea ei. Încercările de acest fel au atins culmea lor în sinoadele unioniste de la Lyon anul 1274 şi Florenţa anul 1439 şi în unirea de formă ce Roma a încheiat cu Biserica de Răsărit la zisele sinoade. Despre aceste încercări vom trata mai jos, odată cu expunerea istoriei istoriei schismei între Răsărit şi Apus în cursul periodului IV. Biserica latină aspira însă a se întinde cu concursul suveranilor respectivi în Italia de jos, unde locuiau greci, şi în Bosnia, în Herzegovina, în Dalmaţia şi Albania, unde trăiau sârbi şi albanezi sub domnitori apuseni, apoi în statul sârbilor şi al româno-bulgarilor, precum şi la românii de pe teritoriul despre miazănoapte de Dunărea, în fine la maloruşi şi moscali şi la iberi. În aceste ţări Roma avu succes după împrejurări, în parte durabil, în parte numai provizor, în parte mai mult pregătitor, iar în parte nul.
În Italia de jos, unde locuiau greci sub dominaţiunea normanilor, apoi sub hohenstaufeni şi în fine sub francezi şi spanioli, fu uşor a supune Romei credincioşi din ce în ce mai mulţi ai Bisericii Ortodoxe şi a face ca aceasta să fie sub dominaţiunea Bisericii latine, deşi i s-au încuviinţat a continua să existe.
Ierarhia de Apus reuşi a latiniza complet o parte din populaţiunea Bosniei şi Herzegovinei de sub dominaţiunea Croaţiei şi apoi a Ungariei, precum şi o parte dintre sârbii, care fugind de groaza turcilor, au emigrat în partea de miazănoapte a Dalmaţiei, şi dintre sârbii indigeni din partea de miazăzi a Dalmaţiei, toţi fiind sub dominaţiunea Croaţiei, Ungariei, respectiv a Veneţiei şi încâtva a Ragusei; de asemenea, fu latinizată o parte din populaţiunea Albaniei, unde avea multă influenţă Croaţia, Ungaria şi Italia. În special Bosnia şi Herzegovina au fost latinizate în parte, prin luptă cu Biserica Ortodoxă precum şi cu eretici răspândiţi acolo, anume cu bogomili sau patareni, care s-au format din pavlicieni, răspândiţi la graniţele acestor ţări încă din periodul precedent (III).
Serbia a opus mai multă rezistenţă, cu toate că papii precum şi regii apostolici ai Ungariei smomiau pe suveranii sârbilor cu coroane regale şi cu alte mijloace, aşa că unii dintre aceştia s-au făcut a trece la Biserica latină. Un exemplu de rezistenţă a fost pentru sârbi Sava Nemanici, sfântul lor naţional şi primul lor arhiepiscop autocefal (1219-1236). Acesta fiind încă monah în Aton s-a opus fratelui său Stefan Nemanici, principele Serbiei, a ceda la ademenirile lui Innocenţiu III, puternicul papă (1196-1216) şi ale succesorului său Onoriu III (1219-1227). Aceste ademeniri începând la 1204 au fost susţinute cu oferirea coroanei regale şi cu exempţiune de orice jurisdicţiune patriarhală. Sava menţinu Biserica Serbiei în legătura spirituală cu celelalte Biserici Ortodoxe, dar obţinu pentru ea rangul de arhiepiscopie independentă de patriarhul Constantinopolului şi coordinată cu el; apoi, ca cel întâi arhiepiscop autocefal al Serbiei, Sava a pus în anul 1217 el însuşi pe capul fratelui său coroana trimisă de papa. Stefan Duşan, cel mai puternic suveran al Serbiei (1321-1355), tinzând a fi prieten cu scaunul Romei, negocia de repetite ori o unire cu acesta, dar niciodată n-a încheiat-o; în acelaşi timp da legi severe contra celor ce ar trece la Biserica latină.
Papa Innocenţiu III, despre care am pomenit acum, avu mai bun succes în noul stat al româno-bulgarilor dintre Munţii Em (Balcani) şi Dunărea. Teritoriul acesta se afla sub jurisdicţiunea patriarhului de Constantinopol încă de la 971 când fu cucerit de Ioan Zimisces, împăratul bizantinilor. După negocieri ce durară de la 1191, Innocenţiu, în anul 1204, când s-a adresat şi Serbiei, profitând de ostilitatea dintre româno-bulgari şi greci, a convins pe principele Ioniţă (1197-1207), căruia îi aminti că este de sânge roman[7], a se supune împreună cu statul său scaunului Romei, iar în schimb i-a trimis corona de rege şi a ridicat pe episcopul din capitala lui la rangul de arhiepiscop, coordinat cu patriarhii, sub jurisdicţiunea papei.
Timp de 30 ani, adică de la 1204-1234 Roma şi-a menţinut jurisdicţiunea asupra Bisericii româno-bulgare cu Târnova ca arhiepiscopie. Dar în 1234 regele Ioan Asan (1218-1241), împăcându-se cu curtea imperială a grecilor de la Niceea prin căsătoria lui cu o principesă imperială, restabili în statul său Biserica Ortodoxă, pe care acum grecii o recunoscură autocefală, şi chiar patriarhie. Papa s-a opus la aceasta prin invitaţiuni către Bela IV, regele Ungariei (singur pe tron 1235-1270), şi către Balduin II, împăratul latin din Constantinopol (1228-1261), încă şi către regii posteriori ai Ungariei, de a întreprinde o cruciadă contra acestor schismatici, precum şi prin rugăminţi şi admoniţiuni către regii româno-bulgarilor. Dar în zadar; Biserica româno-bulgară a rămas ortodoxă până ce a apus statul româno-bulgar (1393 şi 1396), când ea natural veni din nou sub patriarhia de Constantinopol şi deci a rămas cu atât mai vârtos în orbita Bisericii de Răsărit.
Biserica Romei avu nu mai puţin intenţii de a converti şi pe românii din statul Ungariei şi din ţările vecine despre Răsărit şi miazăzi, precum făcuse şi cu cumanii, care năvălise în secolul XI în Carpaţi şi vieţuiau între românii şi rutenii din apropiere.
Dacă documentul respectiv din 1096 şi cartea pastorală dată de un episcop în anul 1228, cu privire la această chestiune[8], ar fi autentice, atunci încă de la sfârşitul secolului XI, sub Vladislav I Sfântul (1079-1098), care era foarte zelos pentru întărirea creştinismului şi a Bisericii latine, s-a restabilit în acest scop episcopia Milcovia la Trifiniu, între Transilvania, Moldova şi Muntenia, adică pe râul Milcov, ce de acolo serveşte ca hotar între Moldova şi Ţara Românească şi se varsă în Siret. Episcopia latină de Milcovia se zice că fu înfiinţată în secolul V şi reînnoită pe la anul 1000 pentru secuii din munţii răsăriteni ai Transilvaniei, iar mai târziu de la 1227 deveni episcopie a cumanilor. Dar deşi documentul din 1096 şi cartea pastorală dată de un episcop în 1228 nu sunt autentice, totuşi a existat în Milcovia o episcopie cu titlul ,,Episcopia cumanilor” în secolele XIII şi XIV şi anume de la 1227-1241, când ea fu pustiită din cauza năvălirii tătarilor, iară de la 1332, cu titlul ,,Episcopia Milcovia”.
Această episcopie, în prima ei fază, avea să ia măsuri pentru convertirea cumanilor păgâni şi a românilor ortodocşi la Biserica latină şi a păstori pe secuii şi pe germanii din partea de miazăzi a Transilvaniei, ceea ce alţi autori contestă; iar în a doua fază a ei, Episcopia Milcovia nemaiavând a se ocupa de cumani, care între timp dispăruse de pe acest teritoriu, a trebuit în schimb a servi cu atât mai vârtos scopurilor romano-catolicismului în Principatele Române. Episcopia, după lupte grele pentru a-şi apăra existenţa sa, ce era în primejdie, din cauză că avea reşedinţa într-un loc expus în special la tătari şi turci, a apus cu totul abia în 1526, când în Principatele Române Biserica Ortodoxă se organizase solid, aşa că Biserica Romei pierdu orice speranţă de a o cuceri.
În secolul XIII, după dorinţa lui Andrei II (1205-1235) şi Bela IV (1235-1270), regii Ungariei, de asemenea s-au făcut încercări de a obţine succese pentru romano-catolicism spre miazănoapte răsărit şi spre miazăzi de Transilvania; astfel de încercări făcu mai întâi, sub Andrei II, ordinul cavalerilor teutoni, care în anul 1215 zidi cetatea Neamţu, dar în 1220 o şi părăsi; tot ordinul cavalerilor teutoni primi de la regele Andrei II în anul 1211 ţara Bârsei lângă Braşov, dar în 1225 acelaşi rege alungă pe cavalerii teutoni, ca fiind periculoşi pentru stat; apoi, sub Bela IV a făcut atari încercări spre miazăzi de Transilvania, ordinul cavalerilor ioaniţi sau ospitaliţi, chemat şi el aici pe la 1250; acest ordin negreşit a câştigat aici teren, deşi numai pentru scurt timp. Primaţii Ungariei încă au trimis câţiva misionari în regiunile locuite de cumani, spre a-i converti şi boteza; iar în 1227-1229 Robert, arhiepiscop de Gran (Strigonium, Estergom), chiar în persoană a botezat în ţara cumanilor pe principele Boris şi 15.000 cumani (părerea unor autori moderni, că acest fapt s-ar fi petrecut la Siret, în Bucovina, nu este fundată).
Teodoric, pe atunci episcop al cumanilor, de asemenea a fost foarte zelos. Dar acţiunea latinilor, de a converti pe români n-avu spor cel puţin în massa poporului, chiar cumanii s-au convertit dificil, aşa că ei au rămas în parte păgâni, iar în parte au fost atraşi la Biserica Ortodoxă desigur de românii, cu care locuiau, până ce în sfârşit au fost absorbiţi de tătari, care năvăliră pe la 1241, afară de cei 40.000, care în anul 1239 fugind de frica tătarilor, au aflat azil în Ungaria, unde au trecut la Biserica Romei treptat, iar de la 1350 în masse mai mari, precum şi afară de o mică parte a lor, din care unii s-au refugiat în statul româno-bulgarilor, iar unii au rămas tot în ţara zisă a cumanilor, cei dintâi asimilându-se cu populaţiunea ortodoxă a româno-bulgarilor, iar cei din urmă, cu populaţiunea ortodoxă a românilor, respectiv a rutenilor.
Cât despre rezistenţa românilor de a trece la Biserica latină, Papa Grigoriu al IX-lea (1227-1241) a scris în anul 1234 lui Bela IV, încă fiind asociat cu tatăl său Andrei la tronul Ungariei. Bela IV rămânând singur pe tron (1235-1270) înfiinţă în 1238 spre convertirea românilor o episcopie latină la Severin; atunci papa îi aminti jurământul, ce a depus, de a converti sau de a nimici pe toţi ,,schismaticii” din ţară şi-l invită a trata după cuvântul dat pe numeroşii ,,valahi schismatici” care s-ar fi aflând în statul său, adică în ţinutul cumanilor şi ar fi convertind la credinţa lor chiar unguri şi germani. Tot atunci Grigoriu IX rugă pe Bela IV, iar peste 140 de ani, adică în 1344 Grigoriu XI, pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei şi pe episcopii Ungariei, a da românilor un episcop de neamul lor, devotat scaunului Romei. Aceasta nu s-a făcut, totuşi la 1374, datorită măsurilor lui Ludovic cel Mare, se numărau 50.000 ,,schismatici”, poate mai mulţi din ei români, convertiţi în ultimii 20 ani.
Dar regii Ungariei au luat toate măsurile ca Biserica Romei să fie dominantă şi în statul Ţării Româneşti, care încă pe timpul lui Ludovic cel Mare era consolidat, precum şi în principatul Moldovei, pe atunci întemeiat, ca şi la românii din Ungaria. Papii susţineau măsurile luate de regii Ungariei în Principate, sfătuind pe domnitori prin epistole, aşa încă în anul 1327 Papa Ioan XXII a scris lui Basarab Voevod, domnul Ţării Româneşti, în 1345 Papa Climent VI, lui Alexandru Vodă, fiul lui Basarab, iară în 1370 Papa Urban V, lui Vladislav (Vlaicu) Vodă, fiul lui Alexandru.
Totuşi singurele succese cunoscute, ce au avut aceste măsuri în Principatele Române pe timpul lui Ludovic cel Mare (rege al Ungariei 1342-1382 şi al Poloniei 1370-1383), au fost că acest rege, întreprinzând fără succes o cruciată contra lui Ştefan Uroş, ţarul Serbiei, contra lui Vladislav (Vlaicu), domnul Ţării Româneşti şi contra regatului româno-bulgarilor, în anul 1369 a convins pe Vladislav, domnul Ţării Româneşti, căruia îi cedă ducatul Făgăraş din Banatul Severin, a permite ca un episcop latin să aibă jurisdicţiune asupra romano-catolicilor, care locuiau în Ţara Românească şi apoi a admite înfiinţarea unei episcopii latine la Argeş; episcopia s-a înfiinţat pe la 1380, tot aşa în anul 1370 Ludovic prin ameninţare cu război, secondată de intervenirea paşnică a lui Cazimir cel Mare, regele Poloniei, făcu pe Laşcu, domnul Moldovei (1365-1373), să treacă la Biserica Romei şi să ceară a se înfiinţa o episcopie latină în Siret; Papa Urban V a şi înfiinţat această episcopie la anul 1370, liberând ţara de sub jurisdicţiunea episcopului de Halici şi în acelaşi timp ridicând târgul Siret la rangul de ,,cetate”. În schimb însă tot în anul 1370 Vladislav-Vodă înfiinţă la Severin a doua mitropolie ortodoxă pe lângă cea din Argeş, ce exista de la 1350.
În Moldova n-au reuşit a converti poporul la Biserica Romei nici papa, nici Laşcu Vodă, care nu putu face chiar pe soţia lui a se converti împreună cu el la Biserica latină, nici episcopul latin din Siret, care veni din Polonia şi pentru care pe la 1370 Margareta (numită familiar Muşata, adică Frumoasa), poate soră cu Laşcu, principesă indigenă, convertită şi ea la Biserica Romei, zidi o Biserică episcopală cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, renumită de la 1391 prin un acoperământ de potir, făcător de minuni, apoi n-au reuşit a converti pe moldoveni la papism nici dominicanii stabiliţi în Siret, pentru care tot Margareta Muşata zidi o mânăstire închinată Maicii Domnului, nici această principesă cu influenţa ei personală şi nici altele după ea, originare din Lituania şi Polonia, deci fiice ale Bisericii Romano-Catolice şi soţii ale domnilor Moldovei. Chiar Laşcu Vodă înainte de moarte va fi revenit la vechea lui credinţă, căci fu înmormântat în mânăstirea ortodoxă de la Rădăuţi, mai târziu biserica episcopiei de acolo. Cei trei fii ai Margaretei Muşata, care se succedară la tron alternativ de la 1370 sau 1377 până la 1390, anume Petru, Roman şi Ştefan, cu toate că erau liberali cu Biserica Romei, au rămas în credinţa ortodoxă. De la anul 1434 episcopia din Siret n-a mai fost ocupată.
Pe baza mărturiei unei bule de la Papa Eugeniu IV din 1439 se credea odinioară că Papa Bonifaciu IX (1389-1404) ar fi înfiinţat în anul 1401 o episcopie la Bacău, mai cu seamă pentru ungurii numeroşi care erau stabiliţi în vecinătate; după cercetări recente acea bulă este falsificată; episcopia de Bacău s-a înfiinţat la sfârşitul secolului XVI şi intră în activitate la 1607; aşa primul episcop a fost Ieronim Arsengo, grec din Hio latinizat, totodată şi episcop de Argeş; el fusese până atunci şi episcop al Moldovei; numai episcopi de Bacău au fost abia episcopii următori, care toţi erau din Polonia şi cu reşedinţa mai mult în Polonia, iar apoi în Sneatin, la graniţa Moldovei, mai târziu a Bucovinei. Episcopia de Bacău a existat până la 1808. O episcopie aprobată de Papa Ioan XXIII (1410-1415) avu reşedinţa în capitala Moldovei, adică în Suceava, zic unii, iară după argumentarea istoricului Iorga, în Baea, capitala cea mai veche a Moldovei, pe râul Moldova, unde se aflau numeroşi secui; acea episcopie a existat până la 1510, dar câtva timp poate numai nominal.
Monahi din ordinele franciscan şi dominican, înfiinţate în secolul XIII, de asemenea au fost trimişi din Ungaria şi Polonia, ba chiar din Boemia nu numai în Moldova, ci şi în Ţara Românească, dar nu avură între români succes mai bun decât episcopii mai sus amintiţi, ba încă 2 din aceşti misionari franciscani, se zice că pentru exces de zel, au fost ucişi în Siret la 1349, adică pe când se întemeia principatul Moldovei, alţii zic că faptul s-a întâmplat pe la 1378, adică chiar după ce s-a înfiinţat episcopia latină din Siret şi după moartea lui Laşcu Vodă.
În fine la 1436 a răsărit în Apus şi un ,,Grigoriu mitropolit al Moldovei”, câştigat de Biserica Romei şi autorizat a face convertiri şi între ortodocşii din ţările vecine. Unii autori din eroare îl identifică cu Grigoriu, episcop latin de Milcovia (1433-1468), iar alţii, cu Grigoriu Ţamblac, mitropolit de Kiev (1415-1419), care nu mai era în viaţă atunci; aceşti autori pretind că Ţamblac n-ar fi murit în 1419 sau 1420 ca mitropolit de Kiev; în adevăr el mai înainte (pe la 1402) fiind încă preot (ieromonah) a predicat în Moldova dar în 1415 Vitold (Vitovd), marele principe al Lituaniei, atunci suveran al său, l-a trimis în Apus, spre a negocia unirea şi anume la sinodul din Constanţa; dar s-a dus în zadar, căci sinodul se închisese chiar atunci. Nu ştim nimic însă despre vreo activitate şi despre vreun succes al lui ,,Grigoriu mitropolit al Moldovei”, cel atât de devotat Bisericii Romei; nu se ştie nici chiar, oricât este de neprobabil lucrul de a fost atunci el mitropolit al Moldovei sau vreun altul.
Românii nu numai cei din Moldova, ci şi cei din Muntenia s-au apărat hotărâtor de latinizare. Aceasta se vede din faptul că în 1370 Papa Urban V a trimis o epistolă lui Vladislav sau Vlad I (Vlaicu), domnul Munteniei (1364-1372), admonestându-l că nu ascultă de sfaturile Clarei, mama lui vitregă, o principesă de origine străină, care mărturisea religia romano-catolică, pe când el nu voieşte să îmbrăţişeze această religie; tot aşa scrisese încă în anul 1327 Papa Ioan XXII (1316-1324) lui Basarab Voevod bunicul lui Vlaicu şi în 1345 Papa Climent VI (1342-1352) lui Alexandru Basarab, tatăl lui Vlaicu cu aceeaşi invitare, dar tot în zadar. În Muntenia exista şi se bucura de sprijin domnesc o episcopie latină la Severin, înfiinţată la 1238 şi restabilită la 1376, iar alta la Argeş, înfiinţată la 1370; dar dintre acestea a rămas în 1502 numai cea de Argeş şi aceasta numai nominal, căci în realitate încă de la 1400 se chema ,,episcopie de odinioară (episcopatus olim Argesensis)”; în sfârşit pe la jumătatea secolului XVII i-a pierit urma.
În Ungaria şi Transilvania se făceau tot felul de încercări a converti pe români prin legi şi măsuri aspre şi oneroase. Aşa a fost în special măsurile, ce luă în 1279 un sinod din Buda şi legile date de Ludovic cel Mare (1342-1382) şi de Sigismund (1387-1437); prin acele legi românii erau obligaţi a plăti zăciuială Bisericii latine şi purtau numele de schismatici, ba chiar erau puşi în aceeaşi categorie cu necredincioşii, iară ca atari adesea ori lipsiţi de drepturi civile, de libertatea cultului, de bisericile şi de preoţii lor. Din această cauză mulţi români, mai ales cei notabili, neputând suporta aşa soartă, s-au înstrăinat de Biserica lor, iar în consecinţă, şi de naţionalitatea lor. Români, latinizaţi şi maghiarizaţi vor fi fost poate cei mai mulţi dintre cei 50.000 ,,schismatici” convertiţi în 1374 şi în cei 20 de ani anteriori, iară pe la jumătatea secolului XV român a fost şi marele general şi bărbat de stat al maghiarilor Ioan Corvin de Hunyadi, în 1444-1452 regent al statului † 1456 şi tatăl lui Matei Corvin, care deveni rege (1458-1490), precum şi rudele sale laterale, din care descindea Nicolai Olah sau Olahul, adică Nicolai Valahul († 1568), arhiepiscop de Gran (Estergom, Strigonium) şi un bărbat erudit şi de mare consideraţie[9].
Se zice că Ioan Corvin, care a fost şi voevod al Transilvaniei (1442-1456), în acest timp a convertit la Biserica Romei 30.000 de români din Transilvania şi că chiar în 1456 anul morţii sale a dat ordin în Transilvania a prinde şi converti la Biserica Romei pe episcopul ortodox Ioan de ,,Cafa”[10] oraş atunci al genovezilor pe ţărmul despre miazăzi răsărit al Crimeei, acum oraşul rus Teodosia). Informaţia ce dau unii autori că Ioan Corvin a procedat în acelaşi mod şi cu Matei de Sebeş episcop român ortodox, o combat alţi autori, obiectând că zisul episcop a fost din capul locului episcop romano-catolic, deci informaţia n-ar fi exactă.
În Maramureş domnea mai multă libertate; voevozii români Dragoş şi fiul său Sas, care-şi câştigară merite faţă de regele Ludovic cel Mare, pe la jumătatea secolului XIV, au putut obţine prin favoarea regelui toleranţă mai mare pentru românii ortodocşi de acolo. Ei fundară chiar o mânăstire ortodoxă. La 1391 doi fii ai lui Sas Voevod, anume Baliţa (Balc) şi Dragoş (Drag) au obţinut pentru zisa mânăstire drept de stavropighie de la patriarhul Constantinopolului (adică drept de a fi exemptă de jurisdicţiunea episcopului local, atârnând direct de patriarh); de asemenea românii ortodocşi din Maramureş au putut avea ca chiriarh al lor pe episcopul de Halici, care de la 1371 fu mitropolit.
Biserica Romei uză de mijloace politice pentru a converti şi pe ruteni şi ruşi. Rutenii din Ungaria de miazăzi vor fi avut la început aceeaşi soartă ca şi massa românilor din Ungaria. Bela IV regele, care la 1234 se legase prin jurământ către Papa Grigoriu IX, a supune Bisericii latine pe românii din statul său, la 1254 în o scrisoare către Innocenţiu IV (1243-1254) se laudă că a îngrijit cu zel a converti şi pe ruteni, supunându-i scaunului apostolic. Totuşi mai târziu rutenii ortodocşi din Muncaci vor fi fost trataţi mai blând, fiind dată favoarea, de care se bucura la rege şeful lor, principele ortodox Teodor Coriatovici († 1394), emigrat în 1354 din Lituania; prin aceeaşi favoare el deveni duce de Muncaci şi pe la 1360 putu zidi acolo o vestită mânăstire ortodoxă, ce fu mai apoi scaun episcopal, iar soţia lui, o mânăstire de maici, ce mai târziu se ruină.
Dar Roma îşi îndreptă atenţiunea mai ales asupra massei rutenilor şi a ruşilor despre miazănoapte şi răsărit de Carpaţi. În special Roma s-a silit a trage pe diferiţi principi ai Rusiei punându-le în perspectivă coroane regale şi drepturi de a domni peste celelalte ţări ruseşti. Aceste încercări ale Bisericii din Roma când cu un principe rus când cu altul, au început încă din secolul XI, dar de la secolul XIII ele deveniră mai îndrăzneţe, fiind susţinute şi prin influenţa şi mijloacele, de care dispuneau suveranii apuseni, vecini cu acei principi.
În anul 1204 sau 1205, Papa Innocenţiu III, tot acela care în 1204 a atras la Biserica Romei pe Ioniţă principele româno-bulgarilor şi încercase a atrage şi pe Ştefan Nemanici, principele Serbiei, s-a adresat şi către Roman, principele de Halici (1198-1205), promiţându-i coroana de rege şi ajutor contra inamicilor, dacă se va supune scaunului Romei. Dar Roman rezistă încercării trimişilor papei. Tot fără rezultat a fost o propunere de unire, ce făcu papa în 1208 episcopilor ţării. Mai bun succes avu Roma în Halici după câtva timp. Această schimbare începu în parte sub succesorii lui Roman, când principatul Halici de repetite ori fu sub dominaţiunea maghiarilor. Regii ,,apostolici” ai Ungariei profitară de situaţiunea lor ca suzerani spre a înfiinţa în Halici episcopi latini şi a proteja acolo Biserica latină. În secolul XIII, când era pe tronul principatului Halici Daniil (încă de la 1205, din copilăria lui, dar cu multe întreruperi, iar stabil abia de la 1242-1264), Papa Innocenţiu IV se sili a-l converti în 1246, promiţându-i coroana regală şi ajutor contra mongolilor (tătarilor). Daniil primi propunerea, la 1253 se şi încoronă rege şi trată despre unire cu Biserica Romei[11], dar în 1254 neprimind ajutorul promis contra tătarilor sau mongolilor a întrerupt tratativele cu Papa Alexandru IV (1254-1261) şi a rămas în Biserica Ortodoxă.
Curând apoi Halici trecând sub influenţa Poloniei, iar în anul 1340-1349 fiind cu totul supus Poloniei, regii Poloniei se sforţară atunci, cum se sforţară mai înainte şi regii Ungariei, a susţine în Halici Biserica latină[12]. Se înfiinţară în curând şi mai multe episcopii latine, ba în 1375 se înfiinţă chiar o arhiepiscopie latină, în oraşul Halici, dar în 1412 ea fu transferată la Lemberg. După ce Halici fu supus cu totul Poloniei şi după moartea lui Cazimir cel Mare (1370), suveran tolerant, creştinii ortodocşi de sub dominaţiunea Poloniei au fost trataţi tot atât de sever ca şi massa românilor ortodocşi din Ungaria şi în general ca şi rutenii ortodocşi din Muncaci, cel puţin până la 1354, până în timpul lui Teodor Coriatovici, ducele de Muncaci. Dar şi succesul a fost tot acelaşi. Situaţiunea creştinilor ortodocşi din fostul principal al Haliciului deveni foarte critică de la 1386, când începu domnia dinastiei Iagelon în Polonia. Vladislav Iagelon (1386-1434) precum şi succesorii săi uzară de presiuni făţişe, când şi când chiar de persecuţiuni directe contra rutenilor, care erau fiii Bisericii Ortodoxe. Situaţiunea Bisericii Ortodoxe a rutenilor fu mai favorabilă în Lituania, graţie constituţiunii ţării.
În Rusia Mare sau de miazănoapte ţinta cea dintâi şi mai apropiată a încercărilor de convertire la Biserica latină a fost în secolele XIII şi XIV Novgorod[13]. Papii se adresară principilor de Novgorod invitându-i a se converti, iară regii Suediei şi cavalerii ordinului Spadei din Livonia se sforţară a decide Novgorodul cu armele să se supună Bisericii din Roma. Astfel spre jumătatea secolului XIII şi anume în 1247 însuşi Papa Innocenţiu IV (1243-1254) se adresă în acest scop la Alexandru Nevschi, principele de Novgorod, după ce încă din 1240 svezii sub regele lor Eric XI şi în 1242 cavalerii ordinului Spadei încercase în zadar prin cruciade, spre a converti la Biserica Romei pe Iaroslav, tatăl şi predecesorul lui Alexandru Nevschi, care-i succedă în anul 1247. Dar Alexandru s-a opus şi admoniţiunilor papei, precum în 1240 şi 1242 înfruntase şi puterea svezilor şi a ordinului Spadei, bătând şi respingând pe cei dintâi lângă Neva, de unde primi şi supranumele ,,Nevschi”, iar pe aceşti din urmă lângă Lacul Ciudschi; pentru strălucitele sale fapte, Alexandru, după moartea lui (1263) fu pus între sfinţii Bisericii ruseşti, ca apărător al Bisericii Ortodoxe. De la 1238-1246 Iaroslav, iar de la 1252-1263 Alexandru Nevschi au fost şi mari principi ai Rusiei cu reşedinţa în Susdal şi Vladimir. După un secol Magnus II, regele Suediei, încercă din nou a supune Bisericii latine cu armele Novgorodul. Acel rege chiar reuşi a bate Novgorodul şi a introduce acolo silnic Biserica latină. Dar îndată ce svezii ieşiră din ţară, ruşii au desfiinţat toate rânduielile bisericeşti ale svezilor şi au restabilit în Novogorod iarăşi starea de lucruri de înainte.
În sfârşit Roma nu pierdu din vedere nici Biserica Iberiei (Georgia, Gruzia). Pe timpul cruciatelor s-au dus şi acolo misionari latini şi de la 1224 au convins pe Rusolana, regina văduvă, pe care o nelinişteau mongolii, a se adresa la Biserica Romei, pentru ajutor. Rusolana ceru ajutor contra mongolilor, iară Grigoriu IX (1227-1250) i-a trimis 7 dominicani şi sfătuiri pentru unire. Expediţia papei a rămas însă fără rezultatul dorit de el. Succesorii lui continuară corespondenţa cu regii posteriori, însă tot în zadar.
C. Convertirile ce latinii făcură pe coasta despre miazăzi răsărit a Mării Baltice
Pe lângă convertirile despre care am tratat aici mai sus între cumani, mai întâi chiar în ţara lor (1227-1239) şi apoi între cumanii din Ungaria (1239-1250), Biserica de Apus a mai întreprins convertiri efective şi durabile pe litoralul despre miazăzi răsărit al Mării Baltice. Astfel a fost convertită Insula Rugea precum şi teritoriile continentale Holstain, Meclenburg şi mai spre miazăzi de acestea ţara slavă a venzilor între Elba şi Oder. Mai departe au fost convertită Pomerania, Prusia, Livonia, Estonia cu Semigallia şi Curlandia, Finlandia, ba chiar o parte din Laponia fu convertită la creştinism, iară Lituania o parte fu convertită la creştinism şi o parte fu atrasă de la credinţa ortodoxă la cea romano-catolică.
1. În Insula Rugea (Rugen), în Holstain, Meclenburg şi în ţara situată spre miazăzi de acestea între Elba şi Oder erau stabiliţi la începutul acestui period (IV) slavi sau venzi, între care cei mai însemnaţi fură mai ales obotriţii, vilţii (velatabii), numiţi şi liutiţi sau leutiţi şi sorbii. Încă la capătul periodului precedent (III) pe la 1047 Goceac (Gottschalk), principe slav, educat în Germania, reuşi cu obotriţii şi vilţii a funda Slavinia, un mare stat slav şi încerca a-l converti la creştinism. Însă tocmai pentru aceasta şi-a atras ura supuşilor săi şi fu asasinat. Creştinismul exterminat atunci între Venzi, fu sădit iarăşi de la 1105 sub Enric, fiul lui Goceac (1105-1127), dară complet şi peste tot creştinismul a pătruns acolo abia după disolvarea Slaviniei, statul venzilor, în decursul secolului XII.
Holstain şi Meclenburg trecură la ducii saxonilor şi Enric Leul, care cuceri aceste ţări ale obotriţilor pe la jumătatea secolului XII (1142-1262), le converti la creştinism mai mult cu armele, deşi-l ajutară prin silinţa şi sprijinul lor Vicelin, episcop de Oldenburg († 1154) şi Hartvig (Hartwig), arhiepiscop de Brema, apostolii obotriţilor. În 1157 şi Marcgraful Albert (Albrecht) Ursul, fundatorul Mărcei Brandenburg, făcu tot aşa cu ţara vilţilor, situată spre sud. Iar sorbii adică venzii despre sud, în 928 subjugaţi de Enric I regele Germaniei (919-939), nu mai câştigară libertatea de odinioară şi au fost convertiţi mai de timpuriu, mai lesne şi mai paşnic, în special de Benon, episcop de Maisa (Meissen) (1066-1107). În 1168 Insula Rugea trecu sub dominaţiunea Danemarcii şi curând fu convertită la creştinism tot cu armele sub regele Valdemar I; ea fu ultimul cuib al slavilor păgâni, iar apostolul Rugiei a fost Avesalon, Absalon (Axel), episcop danez de Rostov (Roskild, Rocskild), un prelat pasionat de război († 1201).
2. Pomerania în 1121 recunoscu dominaţiunea Poloniei sub ducele ei Boleslav III şi de la 1124-1128 a şi fost convertită la creştinism de Oton, episcop german de Bamberg, însă nu atât prin predică şi prin cuvioşie apostolică, ci mai vârtos prin fastul cu care se înconjura şi pompa cu care oficia.
3. Pruşii, popor de origine slavă-letonă, vecin cu pomeranii, au rezistat mai mult timp a primi creştinismul, deşi încă din secolul X s-au făcut încercări pentru convertirea lor. Se ştie că încă din 997 între pruşi a murit martir Adalbert episcop de Praga, ca propagator al creştinismului, tot aşa după 12 ani (1009) Bruno, episcop de Querfurt, împreună cu 18 soţi ai lui. Alte încercări, ce s-au mai făcut în secolele XI şi XII pentru convertirea lor de asemenea au dat greş. Abia la începutul secolului XIII, în primele lui decenii, misionari poloni din Pomerania avură mai bun succes şi convertiră la creştinism mulţi pruşi. De la 1209 apostol propriu al pruşilor a fost monahul Cristian din Mânăstirea Oliva lângă Dantzig în Pomerania; de la 1215 Cristian fu şi episcop al lor. Însă când odată cu misionari poloni cercă să pătrundă în ţară şi dominaţiunea polonă, pruşii se revoltară cu o furie de fiare, exterminară creştinismul, uciseră pe misionari şi spre a-şi răzbuna au năvălit în Polonia şi au devastat-o.
Atunci episcopul Cristian († 1245), şi polonii, adică Conrad principele Masoviei, vechea ţară a mazurilor cu capitala Varşovia, independentă încă de la 1194-1526, spre a supune pe pruşi au chemat în anul 1226 cu aprobarea împăratului Germaniei şi a papei, ordinul cavalerilor teutoni, care se strămutase în Europa din Palestina, unde văzu că nu-şi mai poate împlini misiunea. Ordinul consimţi cu condiţie ca ţara supusă şi convertită să fie a lui. Deci în 1228 începu lucrul, ce trebui să dureze 55 ani, adică până la 1283. A fost o luptă grea şi crâncenă, căci pruşii rezistau cu cea mai mare îndârjire şi vitejie, de aceea au fost mai mult exterminaţi decât convertiţi şi supuşi. În ţara aşa pustiită, cavalerii teutoni au adus colonii de germani şi astfel Prusia fu germanizată şi totodată convertită. Războaiele, ce cavalerii teutoni avură cu lituanii şi polonii, iar mai ales înfrângerea lor în bătălia de la Tannenberg anul 1410 îi slăbiră cu totul[14]. Începând atunci a împila pe supuşii lor, avură cu ei în înţelegere cu Polonia un război de 12 ani (1455-1466). Prin acel război cavalerii teutoni pierdură Prusia apuseană la poloni şi fură nevoiţi a pune Prusia răsăriteană sub suzeranitatea Poloniei. Aceasta era situaţiunea ordinului cavalerilor teutoni la începutul periodului următor (V), când în anul 1525 pierdură şi Prusia răsăriteană, ce cu voia Poloniei, suzerana ei, fu prefăcută în ducat civil pentru Albert de Brandenburg, marele măiestru al ordinului.
4. Livonia, Estonia cu Semigallia şi Curlandia s-au convertit la creştinism înainte de Prusia, în jumătatea întâi a secolului XIII, ba încă Livonia începu a se converti chiar pe la sfârşitul secolului XII. Livonii păgâni erau în relaţii comerciale cu Brema, oraş al Germaniei. Deci în 1184 un canonic, numit Mainhard, şi-a propus a începe să predice Evanghelia în Livonia sub scutul comercianţilor din Brema. El avu la început aşa de bun succes, că în 1186 deveni primul episcop al Livoniei. Dar a fost greu a converti întreaga ţară; de aceea succesorii lui Mainhard († 1196) veniră la convingerea, că ea se va putea converti numai după ce va fi subjugată. De această convingere fu Albert (Albrecht) de Buxhoevden, al treilea episcop al Livoniei (1199-1229). El îşi luă deci reşedinţa în Riga şi pentru a converti Livonia înfiinţă în 1202-1204 un ordin militar propriu, după modelul ordinelor, ce cruciferii înfiinţară la Răsărit. Ordinul fu numit ,,al Spadei” sau ,,Ordinul fraţilor Spadei”. Cu ajutorul său Albert a supus şi a convertit întreaga Livonie. De la 1211 el putu trece la convertirea Estoniei cu Semigallia, dar tot cu armele. Din Livonia s-a putut apoi converti mai lesne şi fără violenţă Letonia (Curlandia). Ordinul Spadei deveni stăpân al Livoniei, Estoniei cu Semigallia şi al Letoniei (Curlandiei); dar în 1237 când el s-a unit cu ordinul teuton odată cu el şi numitele ţări trecură sub dominaţiunea acestui ordin.
5. Finlandia începu a fi convertită şi mai de timpuriu de misionari din Svedia, după ce fu cucerită de svezi. Cuceritorul Finlandiei şi primul fundator al Bisericii finice (1157) este Eric VIII, regele Svediei, supranumit pentru aceasta ,,sfântul”. Însă tocmai la sfârşitul secolului XIII Finlandia a fost convertită complet. În anul 1270 svezii şi-au întins dominaţiunea şi asupra Laponiei, care de la 1335 de asemenea începu a se converti la creştinism.
6. În acest period s-a convertit cel mai târziu Lituania întreagă. Despre aceasta am tratat în istoria răspândirii Bisericii de Răsărit (§. 136). Încă de la jumătatea secolului XIII au predicat în Lituania misionari ruşi, convertind o parte a ei şi pe diferiţi mari duci cu supuşii lor. De altă parte tot de la jumătatea secolului XIII ordinul cavalerilor teutoni se sforţă a atrage Lituania cu armele la creştinismul de rit latin; iară din Polonia veniră în ea misionari apuseni. Dar mult timp ambele părţi n-au obţinut rezultat decisiv, deşi mai mulţi lituani fusese convertiţi la credinţa Bisericii de Răsărit decât la acelei de Apus. De la jumătatea secolului XIII casa marelui principe era când păgână, când creştină. În 1246 marele principe Mindovg (Mindovc) primi botezul de la Biserica de Răsărit, iar în 1251-1252 ordinul cavalerilor teutoni îl constrânse a primi botezul de la Biserica de Apus şi pe un episcop anume Vitu (Vitus), dar în 1261 Mindovg reveni la păgânism. Astfel a oscilat convertirea Lituaniei mai 1 ½ secol precum am spus mai înainte (§. 136), tratând despre activitatea misionarilor din Biserica Rusiei.
Dar la 1386 Iagelon, marele duce al Lituaniei, cerând mâna Edvigăi, moştenitoarea tronului Poloniei, o obţinu cu condiţie de a primi creştinismul de rit latin, ceea ce el şi făcu împreună cu curtea şi armata lui. Nu este sigur dacă până atunci Iagelon a fost creştin de rit grec sau a fost păgân, deşi se zice că el a fost botezat în Polonia, înainte de a se căsători. Dacă în acest punct s-ar observa principiile generale ale Bisericii latine, ar fi just a conchide că până atunci Iagelon a fost păgân, însă dacă este adevărat, ce se relatează despre botezul lui Mindovg, atunci nu este just a conchide că a fost păgân. Iagelon, de atunci şi rege al Poloniei se mai numi Vladislav II Iagelon (1386-1434); el prin mijloace în parte paşnice şi în parte silnice a introdus creştinismul de rit latin şi la toţi compatrioţii săi lituani, respingând şi persecutând păgânismul, precum şi creştinismul de rit ortodox.
Notă: În cursul acestui period, afară de convertirile reale de mai sus şi pe lângă sforţările zadarnice de mai târziu ale Spaniei de a converti pe mauri, s-au făcut în Apus şi încercări de a converti pe iudei; însă ele avură puţin succes, fiind însoţite mai adese cu persecuţiuni, pe care cu toată opunerea autorităţii ecleziastice massa poporului creştin le dezlănţuia din timp în timp asupra iudeilor. Aşa s-au întâmplat în timpul expediţiilor cruciade (1096-1291), adică puţin timp înainte de cea dintâi, precum şi înaintea celei de-a doua; în special anii 1096 şi 1146 sunt remarcabili prin excesele, ba chiar prin barbariile, ce cruciferii au comis contra ,,Ucigătorilor lui Hristos”, apoi anii 1348-1350 pe timpul ciumei celei mari, zisă şi ,,Moartea Neagră”, când mulţimea fanatică acuza pe iudei că au provocat justiţia reparativă a lui Dumnezeu, ca unii ce ucid prunci de ai creştinilor pentru scopurile ritualului iudaic, profanează euharistia şi otrăvesc fântânele. Tot aşa s-au întâmplat în anul 1391 în Spania; acolo furia contra numeroşilor iudei ajunse în aşa grad, că acestora nu le rămânea decât ori a muri ori a se boteza.
De la 1412 a predicat creştinismul între iudeii din regatul creştin al Spaniei şi între mauri şi Vicenţiu Ferrerius († 1419), dominican celebru, pus mai apoi între sfinţi. Se zice că el a convertit 8.000 de mauri şi 35.000 de iudei. Aceşti ,,creştini noi” din Spania se numiră ,,Maranos”, fiindcă ei au abjurat credinţa lor de odinioară cu cuvintele ,,Maranatha” (,,Să fie blestemată”). Dar maurii şi iudeii rar când se converteau sincer şi durabil; de aceea curând apoi, după începutul periodului V, adică după jumătatea secolului XV, s-au recurs la măsuri violente contra lor cu atât mai mult, că unii dintre ei, primind creştinismul numai cu numele ştiură a-şi dobândi autoritate şi situaţiuni înalte[15].
[1] N.tr.: Istorici greci atestă că expediţiunile cruciade au avut ca mobil real tendinţa papilor de a supune sub jurisdicţiunea lor Biserica de Răsărit, cf. Paparigopoulos, Histoire de la Civilisation Hellenique, Paris 1878, p. 311-384. Id. Bikelas, Les Grecs au Moyen Age, traduit du grec par Emile Legrande, Paris 1878, studiu publicat de Bikelas în La Grece Bysantine et Moderne, Paris 1893, p. 28. Tendinţa papilor de a-şi supune Biserica de Răsărit prin expediţiunile cruciade o dau pe faţă chiar autori apuseni d.e. arhiepiscopul de Paris în pastorala sa, când izbucni războiul Crimeii. El zice: ,,La cause veritable de cette guerre, la cause sacree, la cause agreable a Dieu, c’est la necessite de repousser l’erreur de Photius, de la dompter, de la briser; tel est le but avoue de cette croisade … tel avait ete le but latent de toutes les autres croisades, qui au rest ne l’avouaient pas” (noi subliniem aceste din urmă rânduri). Citat de A.S. Khomiakoff în L’Eglise Latine et le Protestantisme au point de vue de l’Eglise d’Orient, Lausanne & Vevey 1872, p. 94-95.
[2] N.tr.: Paparigopoulos, op. cit. demonstră că pretinsele epistole ale împăratului Alexiu Comnen sunt un falsificat de provenienţă apuseană. Le comte Segur op. cit., p. 220 opinează că scrisoarea împăratului Alexiu este cel puţin interpolată în partea ei, în care împăratul Alexiu, spre a înflăcăra zelul unei nobilimi pasionată deopotrivă de senzualism şi de glorie, îi înfăţişează ,,le tableau attrayant de delices de l’Asie, de voluptes de l’Orient et de la beaute de femmes grecques”. Segur atribuie cu drept cuvânt atare necuviinţă urii, ce istoricii din Apus nutreau contra împăratului Alexiu.
[3] N.tr.: Papa predică o cruciadă chiar contra lui Alexiu I Comnen, viteazul împărat al grecilor.
[4] N.tr.: Cavaleri ioaniţi şi teutoni au venit şi în Ţările Române, ca misionari trimişi de regii unguri în jumătatea întâia a secolului XIII. Cf. despre cavalerii teutoni, Iorga, Geschichte des rum. Volkes, I, p. 132 scv şi 134. Despre cavalerii ioaniţi, ibid., p. 139 scv. Cf. şi Istoricul Eparhiei Râmnicului, p. lxxvii.
[5] N.tr.: Cf. Histoire de l’Eglise Latine de Constantinople, par M. Belin, Paris 1872, p. 8. Cruciaţii înainte de a supune Constantinopole decisese prin un tratat ca patriarhul să nu fie de aceeaşi naţionalitate cu împăratul. Astfel se explică alegerea unui veneţian ca patriarh de Constantinopole.
[6] N.tr.: La acest sinod, zis al IV-lea din Lateran (1215), fu recunoscut Constantinopole ca al doilea scaun al creştinătăţii; cf. Segur, op. cit., p. 349.
[7] N.tr.: Iorga, Geschichte des ruman. Volkes I, 125 dă alt sens acestei expresiuni din epistola papei.
[8] N.tr.: Acel episcop este presupus a fi Teodoric; în pretinsa lui pastorală el apără faţă de secui schimbarea numelui Episcopiei Milcovia în Episcopia cumanilor. Izvoare a se vedea Istoricul Eparhiei Râmnic, Bucureşti, 1906, p. xlvii.
[9] N.tr.: Cf. Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie. Bucureşti 1915, I, p. 213, a se vedea şi p. 192.
[10] N.tr.: Cf. Iorga, op.cit., p. 135 şi 137. A se vedea şi Istoria Bisericii Româneşti de acelaşi I, p. 99.
[11] N.tr.: Acest principe a supus în anul 1259 pe valahii de la poalele Carpaţilor Galiţiei, organizaţi cu cnezi în diferite localităţi. Una din aceste localităţi se numea ,,Villa Valahorum”. Cf. Dr. I.G. Sbiera, Contribuiri etc. Cernăuţi, 1906, p. 295 scv.
[12] N.tr.: Despre sforţările lui Roman şi ale lui Daniil de a respinge ritul latin, patronat în Galiţia de maghiari şi după ei de poloni, care îl aduse la predominare. Cf. Louis Francois de Sauve p. 180 şi 183, op. citat de noi în vol. II, Periodul III.
[13] N.tr.: Însă la 1207 papa a trimis în Rusia delegaţi cu un apel către toţi episcopii, către cler şi popor în general îndemnându-i a se uni cu el, ,,a se întoarce Efrem la Iuda şi Samaria la Ierusalim”. Apelul papei n-avu nici un efect, ca şi mai multe alte încercări anterioare faţă de ruşi. Cf. Boissard, op. cit., tomul II, p. 37 a se vedea şi p. 28.
[14] N.tr.: Această bătălie, în care au luptat vitejeşte şi ostaşi moldoveni, avu urmarea că Polonia, Lituania şi Principatele Române se curăţiră de cavalerii teutoni, care erau curat nişte paraziţi străini, cum îi numeşte Karadja.
[15] N.tr.: Cf. şi Funk-Hemmer, Histoire de l’Eglise II, 55 s., Id. F.X. Kraus. Kirchengeschichte II Aufl. Freiburg în Br. 1882 S. 419 ff. Kraus dă informaţiuni şi despre ştiinţa şi literatura iudeilor în evul mediu, precum şi despre legenda Jidovului Rătăcitor, ce a dat prilej lui Alexandre Dumas, ilustru literat francez, a scrie şi publica măiestra lui carte cu titlul Isaac Laquedem, Paris 1853, două volume, restul oprit de censură a se tipări. Cele două volume, îndată după publicarea lor, au fost traduse româneşte sub acelaşi titlu de ierodiaconul Iosif (mai târziu episcop şi mitropolit primat al României). Despre această legendă cf. şi Th. Kappstein, op. cit., p. 326 s. Id. Revue Encyclopedique 1895 suppl. p. 395, o notiţă, după care legenda Jidovul Rătăcitor este o veche tradiţie italiană.
