Scriptura VT nr. 34

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Tâlcuire la cartea Proorocului Daniil

de Fericitul Teodoret al Cirului

Despre Fericitul Teodoret[1]

Fericitul Teodoret s-a născut pe la anul 393, la Antiohia, dintr-o familie aleasă şi cu mari resurse materiale şi a primit încă din copilărie o educaţie evlavioasă creştină, precum şi o formaţie literară îngrijită. A fost ucenicul lui Teodor al Mopsuestiei, reprezentant de seamă al Şcolii teologice antiohiene şi a avut colegi pe viitorul ereziarh Nestorie şi pe Ioan, episcopul Antiohiei.

În vremea aceea, în pustiul sirian, se ducea o viaţă plină de eroism ascetic. Fiinţe omeneşti duceau acolo ,,o viaţă nepătimitoare în trupuri pătimitoare”[2]. Muntele care se afla lângă oraşul Antiohia era împodobit cu aşezări monahale. Aici trăia în schimnicie şi mentorul duhovnicesc al lui Teodoret, Petru Galatul. Mama sa îl îndemna ca, o dată pe săptămână, să primească binecuvântarea acestui pustnic, care va urmări să-l atragă spre viaţa contemplativă şi ascetică.

În această atmosferă de contemplaţie, Teodoret va îmbrăţişa viaţa monahală în 416, în jurul vârstei de 20 ani, în Mânăstirea Nicerta (Sfântul Evprepie) de lângă Antiohia, unde va rămâne până în anul 423. Atunci, deşi tânăr, pentru calităţile sale duhovniceşti şi intelectuale, i se încredinţează conducerea Episcopiei Cirului, pe fluviul Eufrat, în provincia Osrhoene. Teodoret va păstori această Biserică, cu unele întreruperi, până la moartea sa, în anul 458.

În această eparhie cu peste 800 sate, răspândite într-o regiune mărginaşă, de răsărit, a Imperiului Roman, Teodoret va fi un păstor model. Astfel, din scrisoarea nr. 113, pe care el o adresează Papei Leon al III-lea, reiese că acest neobosit păstor de suflete întreprinsese o acţiune vastă de curăţire a turmei sale de eretici, adică de erezia lui Marcion, Arie şi Eunomiu şi ,,nu mai era nici o neghină, iar turma sa a scăpat de toate erorile ereticilor”. A dus astfel lupta împotriva păgânilor, iudeilor şi a tuturor ereticilor în multe cetăţi ale eparhiei sale.

De remarcat că acest neobosit păstor de suflete întreprinde şi o operă socială pentru o mai bună viaţă materială a păstoriţilor săi. Astfel, în altă scrisoare către acelaşi papă, Teodoret arată că din veniturile bisericeşti a construit două poduri mari peste fluviul Eufrat, precum şi un apeduct prin care să alimenteze cu apă tot oraşul Cir.

Teodoret, episcopul Cirului

În ce priveşte traiul său material, el ne arată în aceeaşi scrisoare că îmbrăţişase sărăcia, deoarece, pe tot parcursul episcopatului său, nu a primit nici locuinţă, nici ogor şi nici bani, iar ceea ce moştenise de la părinţi a împărţit la săraci, aşa cum ştia toată lumea.

Atitudinea sa faţă de defăimători şi de cei care îl ameninţau cu moartea este demnă şi corectă, aşa cum reiese din scrisoarea sa către consulul Nomiminus, în care răspunde duşmanilor săi că în anii episcopatului nu a fost acuzat, nici chemat în judecată de nimeni şi tot aşa, în tot acest timp, nici unul din clericii în fruntea cărora era nu a călcat pe la tribunal.

Ca unul care trăise viaţa monahală contemplativă între pustnicii din Siria, Teodoret va fi mereu admiratorul acestora. El va fi mereu în comuniune cu ei, iar multora dintre ei le va descrie viaţa[3] şi va primi sfaturile lor.

Teodoret socotea monahismul o armă a Ortodoxiei, care ştie să potrivească cu fiecare timp cele folositoare, adică şi când să îmbrăţişeze viaţa pustnicească, dar şi când să iubească mai mult oraşele decât pustia[4]. Potrivit lui, monahii nu trebuiau să stea numai în mânăstiri, ci, atunci când dreapta credinţă era în pericol, ei trebuiau să iasă pentru a lupta cu armele evlaviei lor neîntinate şi cu curajul lor mucenicesc. Cea mai vie pildă a dat-o, pe lângă atâţia alţii, Sfântul Antonie cel Mare, care străbătea oraşul Alexandria combătând pe arieni[5].

Activitatea pastorală în eparhia sa nu l-a împiedicat pe Teodoret să ia parte la frământările vremii sale, îndeosebi la disputele hristologice şi totodată să fie, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Chiril al Alexandriei, unul din cei mai productivi scriitori de limbă greacă, deşi limba sa maternă era cea siriană. În calitate de episcop, el desfăşura o activitate considerabilă în afara eparhiei sale, scriind epistole către creştinii prigoniţi, participând la disputele hristologice în cadrul sinoadelor, sau fiind în corespondenţă cu marile personalităţi creştine ale vremii sale.

Teodoret intră în polemică cu Sfântul Chiril al Alexandriei, pornind de la cele 12 anatematisme pe care acesta din urmă le enunţă împotriva învăţăturii greşite a lui Nestorie. Între cei doi ierarhi începe o luptă, dar Teodoret va condamna în cele din urmă învăţătura lui Nestorie la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451.

Prin lucrarea sa Cerşetorul apărută în 447, Teodoret va denunţa monofizismul, a cărui învăţătură o socotea o culegere de nimicuri, cerşite de la ereticii anteriori. Căpetenia acestor monofiziţi cerşetori era călugărul Eutihie, conducătorul unei mânăstiri de peste 300 monahi din Constantinopol. La Sinodul tâlhăresc de la Efes (449), monofiziţii îl condamnă, anatematisindu-l şi trimiţându-l la mânăstirea sa de metanie. El va reveni în scaun abia după cel de-a IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451.

Astfel, în şedinţa a VIII-a, când a fost chemat, la rugămintea împăratului Marcian, să anatematisească pe Nestorie, Teodoret a declarat că a fost crescut de părinţi ortodocşi, a primit învăţătură şi educaţie ortodoxă şi că el condamnă nu numai pe Nestorie şi pe Eutihie, ci pe oricine nu gândeşte ortodox. Ameninţărilor unora dintre sinodali el le răspunde cu convingere şi cu curaj că nu a venit la sinod ca să-şi apere scaunul şi eparhia, ci pentru că a fost calomniat şi pentru a-şi arăta dreapta credinţă.

El este reprimit în rândul episcopilor sinodali şi salutat cu titlul de învăţător ortodox. După ce şi-a reluat scaunul episcopal şi activitatea pastorală, Teodoret a murit în comuniune deplină cu Biserica în anul 458.

[1] A se vedea şi Istoria Bisericii, de Vladimir Guettee, cartea a XI-a, partea 1.

[2] Teodoret, Istoria Bisericească, IV, 28, 1.

[3] A se vedea Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.

[4] Teodoret, Istoria Bisericească IV, 27, 5.

[5] Pentru lupta monahilor pentru dreapta credinţă, a se vedea serialul Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei.