Pagini de istorie EP nr. 69

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

Capitolul II

Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică

A. Răsăritul

§. 138. Starea deplorabilă a patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim

În acest period (1054-1453) în Imperiul Bizantin s-a dezvoltat complet patriarhismul şi cesaropapismul, ce se iviră încă din periodul precedent (622-1054), adică patriarhul a centralizat toată puterea ierarhică, iar împăratul a ajuns a domni în biserică[1]. Patriarhii uzurpară toată autoritatea mitropoliţilor, aşa că aceştia aveau numai dreptul de a şedea înaintea episcopilor, iar patriarhul exercita toate celelalte drepturi de odinioară ale lor; ei erau acum numai locţiitori ai patriarhului. Sinoadele mitropolitane de asemenea ieşiră din uz şi se ţineau numai sinoade patriarhale. Numai mitropoliţii, care erau din patriarhia Constantinopolei, dar nu şi din Imperiul Bizantin şi-au păstrat drepturile lor şi sinoadele lor.

Patriarhul cu autoritatea sa domina în biserică aşa, că el se silea a acomoda şi teoria cu această practică. Deci în cercurile patriarhiste se formulă doctrina că patriarhii sunt singuri succesori ai apostolilor, iar mitropoliţii şi episcopii sunt numai vicarii lor, pe când în periodul precedent (III) patriarhiştii susţineau numai doctrina, că cei 5 patriarhi sunt cele 5 simţiri ale Bisericii. Centralizarea autorităţii ierarhice în patriarh se manifesta şi în aşa numitul drept stavropighial (τα σταυροπηγια) al patriarhilor derivat din σταυρος, cruce şi πηγνυμι, înfig. Acest privilegiu s-a introdus în periodul prezent (IV); în virtutea lui patriarhul are facultatea de a scoate de sub jurisdicţia episcopului orice biserică sau mânăstire la zidirea ei, şi a o supune jurisdicţiuni sale proprii numai prin faptul că un trimis al său înfigea acolo o cruce. Această formalitate se numi dreptul de stavropighie al patriarhului, iar bisericile sau mânăstirile respective primeau numele de stavropighii, spre distingere de bisericile sau mânăstirile din enorii, sau din dieceze, cum este uzul de vorbire la apuseni, ce stau sub jurisdicţia episcopului local şi fac parte din enoria, eparhia sau dieceza lui.

Episcopii şi-au apărat un timp dreptul lor contra acestui privilegiu în formaţiune al patriarhilor, însă au fost învinşi. Patriarhii au pretins de asemenea privilegiul de a-şi însuşi clerici de la oricare episcop din cuprinsul patriarhiei, fără autorizare prealabilă a episcopului respectiv şi a-i pune în serviciul patriarhiei. Acest drept n-a fost aşa de neuzitat, căci după canoanele din Cartagina încă de la începutul secolul al V-lea, primatele de acolo uza de dânsul în toată Biserica Africii, apoi nici nu era aşa de sensibil pentru episcopi ca dreptul stavropighial, prin care patriarhul putea lua episcopilor după plac multe biserici şi mânăstiri, ce se înfiinţa din nou. De ordinar patriarhul făcea aceasta chiar după dorinţa fundatorilor care de predilecţie voiau, ca bisericile sau mânăstirile înfiinţate de ei să fie patriarhale[2].

Dar patriarhii erau omnipotenţi numai faţă de mitropoliţii şi episcopii subordinaţi lor, pe când faţă de împărat ei n-aveau nici o autoritate, fiindcă împăraţii bizantini deveniră din ce în ce mai despotici în afaceri bisericeşti şi făcură ierarhia din ce în ce mai dependentă de ei. În timpul modern acest sistem faţă de Biserică se numi cesaropapism bizantin, în sensul că împăraţii îşi însuşiră în Biserica bizantină atribuţiunile, ce-şi însuşi papa în Biserica de Apus. Cesaropapismul s-a manifestat şi în controversele dogmatice, la care împăraţii voiau a lua parte cu vot normativ. În istoria dezbaterilor dogmatice din acest period (IV) vom vedea cât de adeseori împăraţii bizantini voiau a conduce destinele Bisericii şi chiar deciziunile ei dogmatice după interesele lor sau după scopurile lor politice. În această privinţă unii autori cesaropapişti s-au silit de asemenea să justifice practica prin teorie. Ei au formulat teoria, că şi împăratul, prin ungerea la încoronare primeşte un fel de consacrare în episcop, ce-i cam de aceeaşi valoare cu taina preoţiei, având efectul de a-i ierta păcatele comise înainte de încoronare şi a-i da drept să exercite în Biserică autoritatea preoţiei superioare.

Cu toate acestea şi în periodul prezent au fost diferiţi patriarhi, care n-au voit nici cu un preţ a se lăsa la capriciul împăraţilor în domeniul jurisdicţiunii Bisericii al moralei şi al dogmei. Câteodată împăraţii nu cutezau a se atinge de aceşti bărbaţi şi a-i lovi; dar uneori bărbaţi de aceştia au avut să sufere a fi scoşi din scaun şi exilaţi. Un exemplu celebru de bărbat curajos şi inflexibil, dar şi lovit, a fost pe scaunul patriarhal de Constantinopol Arseniu Antorian (1255-1263)[3]. El ocupă scaunul patriarhal în timpul agoniei Imperiului Latin şi al restabilirii Imperiului Bizantin în Constantinopol. În primul răstimp al păstoriei sale avu reşedinţa la Niceea, iar în al doilea, la Constantinopol. În 1261 Mihail Paleologu, tutor al împăratului minor Lascaris, distrugând Imperiul Latin din Constantinopol, uzurpă şi tronul imperial orbind pe moştenitorul legitim al tronului, spre a-l face inofensiv. Atunci patriarhul Arseniu avu curajul de a excomunica pe uzurpator, ceea ce făcu aşa de mare senzaţie în popor, că Mihail Paleologu, temându-se de consecinţe, se oferi a face penitenţă. Arseniu îi dădu canonul să dezbrace purpura, ce-şi însuşise prin asemenea crimă şi să restabilească pe împăratul Ioan Lascaris, cel orbit de dânsul, pe tronul său legitim.

Mihail nu s-a aşteptat la acest canon, nici nu era dispus a-l împlini, de aceea îşi răzbună contra patriarhului pentru canonul, ce i-a dat, scoţându-l din scaun; el se sili a legitima şi bisericeşte această măsură, convocând un sinod de episcopi devotaţi lui; în 1267 aceştia declarară scos pe patriarhul Arseniu. Dar în faţa indignării generale, ce izbucni din această cauză, primul succesor, care i s-a dat, anume Ghermano III, nu s-a putut menţine; chiar după o lună împăratul fu nevoit a-l înlătura şi a lua măsuri ca să vină la scaunul patriarhal Iosif I (1268-1275), pe care poporul îl venera ca pe un sfânt; dar şi aceasta s-a putut menţine foarte cu greu. Pe lângă aceasta împăratul încerca continuu a decide pe Arseniu să retragă excomunicarea, ce rostise asupra lui. În zadar încercă el atât amical cât şi prin mijloacele cele mai silnice, până a face să moară de foame patriarhul exilat şi arestat.

Acesta muri (1273-1274), fără a retrage excomunicarea; partida lui puternică trată şi mai departe pe împărat ca excomunicat şi în consecinţă ca uzurpator, iară după moartea lui ca nedemn de a fi înmormântat cu onoruri imperiale; de asemenea nu recunoscu pe primul succesor al lui Arseniu, nici pe cei următori ca patriarhi legitimi şi n-a stat în comuniune cu ei. De aceea partida s-a numit arsenită; ea fu aşa de îndârjită şi luă o atitudine aşa de ameninţătoare, că chiar după 45 ani Andronic II cel bătrân (1283-1338), fiul şi succesorul lui Mihail Paleologu crezu necesar a face acestei partide concesiuni, spre a o împăca. Proiectul său reuşi abia în 1312 şi iată cum: împăratul Andronic şi patriarhul Nifon I au dispus ca oasele lui Arseniu să fie aduse la Constantinopol cu cele mai mari onoruri şi să fie îngropate solemn în biserică, totodată ei, curtea, clerul, şi poporul s-au supus la post şi pocăinţă 3 zile. Pe lângă aceasta au condamnat cu suspendare de 40 zile pe clericii, care fusese până atunci adversarii lui Arseniu, pentru a repara astfel nedreptatea ce i s-a făcut. Abia acum arseniţii recunoscură pe succesorii lui Mihail Paleologu ca suverani legitimi şi pe patriarhii lor ca patriarhi legitimi.

Dar chiar sub presiunea cesaropapismului şi făcând abstracţiune de acesta, patriarhul de Constantinopol, în periodul prezent IV, iar în unele privinţe tocmai acum era înconjurat în grad şi mai înalt de nimbul situaţiunii sale ca autoritate supremă a Bisericii Ortodoxe. Apoi, deşi în ierarhie prepondera continuu monahismul, chiar pe acest prim scaun s-au putut urca şi acum clerici de mir, iară nu numai monahi. Când aceia erau aleşi la scaun întâi se făceau monahi. Viaţa lor trecută ca preoţi de mir avu de consecinţă acum o simplă particularitate în portul patriarhului de Constantinopol şi anume, că acei care din clerici de mir se ridicau la scaunul patriarhal, nu purtau camilavcă neagră, ci camilavcă albă; iar atât camilavca neagră cât şi cea albă, erau ornate cu chipul Mântuitorului, al sfintei cruci, al Maicii Domnului, al Sfântului Ioan Botezătorul, sau cu chipuri de heruvimi, toate brodate în aur. Episcopii ceilalţi se vor fi deosebit prin uzul camilavcei negre şi albe, după cum vor fi fost aleşi dintre monahi sau dintre preoţi de mir.

Ierarhia din patriarhiile Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului avea o soartă din cele mai triste. Situaţiunea acestor patriarhi era foarte precară, precum ştim acum din ochirea ce am făcut asupra vieţii politice din acest period, din istoria persecuţiunilor Bisericii de Răsărit de către mahomedani şi din istoria cruciatelor. Astfel a fost situaţiunea lor sub dominaţiunea mahomedană pe tot teritoriul şi în tot timpul, iară de la 1254 ea fu şi mai rea sub dominaţiunea mamelucilor. Atunci scaunele patriarhale rămâneau adesea neocupate. Dar situaţiunea lor a fost încă mai rea sub dominaţiunea cruciferilor (1099-1268) în Antiohia şi Ierusalim. Aşa Teodor Valsamon, canonist celebru, care fu patriarh al Antiohiei (1190-1203), a trebuit să stea ca atare în Constantinopol, fiindcă Antiohia era în mâinile cruciferilor. Oraşele Alexandria şi Antiohia pierdură şi importanţa lor bisericească ca reşedinţe efective ale patriarhilor. Patriarhul Alexandriei chiar de la 995 avea reşedinţa lui principală în Cairo, noua capitală a Egiptului şi numai pentru diversiune îşi lua câteodată reşedinţa şi în Alexandria; iară patriarhul Antiohiei se strămută definitiv în Damasc la 1228, când Antiohia, reşedinţa lui, a fost distrusă de mameluci.

[1] N.tr.: Tot aşa s-a dezvoltat în Rusia, cu deosebire pe vremea dominaţiunii mongolilor sau tătarilor, mitropolitanismul.

[2] N.tr.: Stavropighie fu şi Mânăstirea Cernica la înfiinţarea ei (sfârşitul secolului XVI), după cererea ctitorilor săi Cernica Ştirbey, mare vornic şi soţia lui Chiajna, cum era pe la sfârşitul secolului XIV şi Mânăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Peri (Maramureş), după cererea ctitorilor săi părinţii voivozilor români Baliţa şi Dragoş.

[3] Arseniu a fost patriarh în Niceea (1255-1260) sub împăratul Teodor II Lascaris († 1259), iar a doua oară, în Constantinopol (1261-1267) sub Mihail Paleologu.