Scriptura nr. 07

Duminica a XXI-a după Pogorârea Sfântului Duh

A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic

– pentru nerodirea ceea ce se vede a cuvântului celui dumnezeiesc –

Lucru de mirare vedem acum, fraţilor, că se întâmplă la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, cu totul deosebit de ceea ce se întâmpla la începutul credinţei creştineşti. Când întâi în Ierusalim au deschis gura sa Petru înaintea norodului, şi scurt şi simplu au învăţat cuvântul lui Dumnezeu, au crezut îndată şi s-au botezat ca la trei mii de oameni. Că zice: ,,Deci ei cu dragoste primind cuvântul lui s-au botezat: şi s-au adaos în ziua aceea suflete ca la trei mii”. Altă dată iarăşi au propovăduit Petru în pridvorul ce se numeşte al lui Solomon; şi au crezut din cei ce ascultau învăţătura lui ca la cinci mii. Precum iarăşi zice: ,,Şi mulţi dintru aceia ce au auzit cuvântul au crezut, şi s-au făcut numărul bărbaţilor ca la cinci mii”. Vine Filip în Samaria, propovăduieşte acolo împărăţia lui Dumnezeu, şi numele lui Iisus Hristos, şi cred îndată şi se botează bărbaţi şi femei. Vin Varnava şi Pavel la Pafo, învaţă acolo cuvântul lui Dumnezeu, şi crede îndată proconsulul Serghie Pavel.

Şi socotiţi ce învăţau atuncea dumnezeieştii Apostoli pre ascultătorii lor. Îi învăţau pre dânşii să se lepede de credinţa lor cea părintească, şi să primească alta, pre cea întru Hristos. Îi învăţau pre dânşii să se supună la altă lege, cea evanghelicească, care era potrivnică legii lor. Îi îndemnau pre dânşii să părăsească năravurile lor cele obişnuite, şi să îmbrăţişeze altele, cele creştineşti, altă viaţă, alte obiceiuri, altă petrecere, cea duhovnicească în loc de cea trupească, cea cerească în loc de cea pământească. Însă auzind ei propovăduirea Evangheliei, se lepădau de obiceiul lor cel vechi şi părintesc, şi primeau credinţa cea nouă şi străină. Se îndepărtau de libertatea cea din legile lor, şi puneau grumazul lor supt jugul cel evanghelicesc al Domnului. Se întorceau de la dezmierdările trupului, şi de la toată desfătarea şi odihna trupească, şi alergau la goană, la lupte, la primejdii, la moarte.

În vremile cele de acum şi se propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, şi se ceteşte, dar nici o roadă nu se face. Învaţă şi în vremile cele de acum propovăduitorii, nu să ne lepădăm de credinţa cea părintească, ci să o păzim pre dânsa nespurcată şi neîntinată. Învaţă, nu să primim altă lege nouă, ci să păzim legea cea creştinească, pre care am luat-o de la părinţii noştri. Învaţă, nu să urmăm altor obiceiuri şi năravuri, ci să petrecem după obiceiurile cele vechi ale creştinilor. Dar în vremile cele de acum nici o roadă nu se face. Lesne poate fiecare socoti, câtă greutate avea atuncea, şi câtă lesnire are acum ascultarea la propovăduirea Evangheliei. Dar acum nici o roadă nu se face. Acest lucru cu adevărat este vrednic de mirare şi de nedumerire.

Zic oarecari că atuncea rodea cuvântul lui Dumnezeu, pentru că îl întărea pre el minunile. Au crezut ca la trei mii de suflete, când au învăţat Petru întâi, pentru că s-au minunat, şi s-au spăimântat auzind pre Apostoli de năpraznă grăind în felurite limbi. Au crezut ca la cinci mii, când au învăţat acelaşi Apostol a doua oară, pentru că au văzut pre cel ce era din pântecele maicii sale olog şi umbla şi sărea. Au crezut în Samaria bărbaţi şi femei, când a propovăduit Apostolul Filip, pentru că multe duhuri necurate, strigând cu glas mare, ieşeau din ei. Şi mulţi slăbănogi şi ologi s-au vindecat. A crezut proconsulul, când a învăţat Pavel, pentru că a văzut că blestemul lui îndată a orbit pre Elima vrăjitorul. Adevărat este, că semnele şi minunile ajutau şi întăreau propovăduirea, precum mărturiseşte Sfântul Marcu Evanghelistul, zicând: ,,Iar ei ieşind, au propovăduit pretutindenea Domnul ajutându-i, şi cuvântul adeverindu-l prin semnele cele ce urmau”.

Dar mai întâi vedem că mulţi au crezut, nevăzând minuni. Ce minune a văzut famenul arapul, puternicul Candachiei împărătesei Etiopilor, când prea lăudatul Filip deschizând gura sa, şi tâlcuind graiul Proorocului Isaia, a bine vestit lui pe Iisus ? Nici o minune nu a văzut. Dar însă auzind tâlcuirea lui Filip, îndată a crezut şi s-a botezat. Ce minune au văzut antiohienii, când oarecari bărbaţi Chipriani şi Chirinei grăiau către elinii cei de acolo, bine vestind pre Domnul Iisus ? Nici o minune nu au văzut. Dar însă mulţi crezând, s-au întors către Domnul. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, când Pavel şi Varnava s-au arătat şi i-au învăţat pre ei credinţa cea întru Hristos ? Nici una: ,,Dar însă neamurile cele de acolo auzind propovăduirea, se bucurau şi slăveau cuvântul Domnului, şi au crezut câţi erau rânduiţi spre viaţa cea veşnică”. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, când aceiaşi Pavel şi Varnava intrând în sinagoga cea de acolo, au grăit cuvântul lui Dumnezeu: Dar însă mulţime multă din iudei şi elini au crezut. Nu au văzut minune cei ce locuiau în Verria, însă când Pavel şi Sila au învăţat în sinagoga iudeilor cea de acolo: ,,Au primit cuvântul cu multă osârdie, şi mulţi dintr-înşii au crezut, şi din femeile elene cele cucernice, şi din bărbaţi nu puţini.” Nici o minune nu au văzut atenienii, însă au crezut în propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul, şi o femeie anume Damaris şi alţii împreună cu ei. Ce minune au făcut Ioan Botezătorul, când propovăduia, şi zicea: ,,Pocăiţi-vă că s-au apropiat Împărăţia Cerurilor ? Nici una. Dar însă atuncea mergea către el Ierusalimul, şi toată latura dimprejurul Iordanului, şi se botezau în Iordan de la dânsul, mărturisindu-şi păcatele sale”.

Iar a doua, de ar fi avut minunile putere de a îndupleca şi de a întoarce, trebuia ca toţi cei ce au văzut minuni să se fi întors. Dar Faraon au văzut minuni şi multe şi mari, şi în loc de a crede s-au împietrit. De ar fi avut minunile puterea întoarcerii, trebuia ca cei ce au văzut minunile lui Iisus Hristos să crează întru El. Dar noi vedem că fariseii văzând pre cel mut şi îndrăcit că s-au vindecat de către Iisus Hristos, ziceau: ,,Cu Domnul dracilor scoate dracii.” Iar mai marele sinagogii văzând pre muierea cea gârbovă că s-au îndreptat, în loc de a crede, se mânia. Iarăşi oarecari din farisei văzând pre cel orb din naştere că vede, nu au crezut, ci ziceau pentru Iisus Hristos: ,,Omul acesta nu este de la Dumnezeu că sâmbăta nu păzeşte”. Iar iudeii văzând aceeaşi minune, nu au crezut, ci ziceau: ,,Noi ştim că omul acesta păcătos este.” Şi se sfătuiseră că de îl va mărturisi cineva pre El a fi Hristos, să fie scos afară din sinagogă.

Oarecari iarăşi zic că cuvântul lui Dumnezeu în vremile aceste de acum nu rodeşte, pentru că lucrurile propovăduitorului sunt nevrednice propovăduirii, şi potrivnice învăţăturii lui. Aceasta se vede că o întăreşte şi fericitul Pavel, grăind: ,,Deci cela ce înveţi pre altul, pre tine nu te înveţi ? Cela ce propovăduieşti să nu fure, furi ? Cela ce zici să nu prea curvească, prea curveşti ? Cela ce urăşti idolii, furi de la biserică ?” Apostolul Pavel nu au zis că cuvântul lui Dumnezeu rămâne neroditor, pentru că cel ce îl învaţă pre el este nevrednic, şi face lucruri potrivnice învăţăturii sale: Ci numai au mustrat şi au ruşinat pre învăţătorul acela ce are viaţă rea, carele învaţă pre alţii, dar de îndreptarea sa nu poartă grijă. Iar Domnul şi Stăpânul tuturor au grăit pentru pricina aceasta curat şi arătat. Cărturarii şi fariseii erau vicleni, mincinoşi, zavistnici, de multe ori grăind Domnul împotriva lor cuvântul acela, vai vouă cărturarilor şi fariseilor ! Îi osândea pre ei ca pre nişte făţarnici, şi nebuni şi orbi. Însă nu numai că nu au zis că cuvântul carele propovăduiesc ei este nefolositor şi neroditor pentru nevrednicia lor, ci şi au poruncit şi au îndemnat pre iudei, ca să asculte cuvântul carele învăţa ei şi să păzească toate câte ziceau ei. Dar să se depărteze şi să urască faptele lor.,,Toate câte vor zice vouă să păziţi, păziţi şi faceţi: Iar după lucrurile lor nu faceţi: Căci ei zic, şi nu fac.”

Nu tăgăduim noi, cum că, când propovăduitorul are faptă bună şi sfinţenie, atuncea şi cuvânt are, şi dar de la Dumnezeu, şi nume bun la oameni: Şi ajută spre întoarcerea celui rătăcit, şi foloseşte spre îndreptarea celui păcătos. Ci zicem, că nici sfinţenia propovăduitorului nu este pricina, nici răutatea lui nu este împiedecarea rodirii propovăduirii. Precum nici a rodirii seminţei pricina este frumuseţea şi podoaba plugarului, nici a nerodirii urâciunea şi sluţimea feţii lui. Dacă numai singur cuvântul sfinţilor ar fi avut putere a întoarce pre cei necredincioşi, şi a îndrepta pre cei păcătoşi, ar fi crezut toată lumea când învăţau Sfinţii Părinţi, şi ar fi crezut toată lumea când propovăduiau Sfinţii Apostoli ai lui Dumnezeu, ar fi crezut toată lumea, când propovăduia Sfântul sfinţilor, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar noi vedem, că mulţi şi din cei ce au ascultat propovăduirea adevărului din singur cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, nimic nu le-a folosit.

Dar de ce pentru această pricină întrebări şi nedumeriri, răspunsuri şi dezlegări ? Au răspuns la toată întrebarea, şi au dezlegat toată nedumerirea, pilda Sfintei Evanghelii ce s-au cetit astăzi, şi tâlcuirea ei, pre carea nici om, nici înger nu o au făcut, ci înseşi puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu cea ipostatnică, Domnul nostru Iisus Hristos: El începând pilda au zis întâi. ,,Ieşit-au semănătorul să semene sămânţa sa.” Nu au zis, ieşit-au dreptul, sau, ieşit-au râvnitorul şi îmbunătăţitul, ci au zis simplu, ieşit-au semănătorul să semene sămânţa sa. Deci, dacă învăţătorul seamănă sămânţa dreaptă, şi nu neghini vătămătoare, adică dacă învaţă dogmele cele drepte, şi legile cele dumnezeieşti, iar nu socoteli eretice, şi cuceriile cele fără de cale ale oamenilor, aceasta este din destul din partea învăţătorului spre rodirea cuvântului, şi nu este nici o nevoie, să cercăm viaţa şi petrecerea lui. Aceasta au spus Domnul numai pentru cărturarii şi fariseii cei vicleni şi răzvrătiţi, pentru aceasta au zis: ,,Pre scaunul lui Moisi au şezut cărturarii şi fariseii”. Fiindcă, zice, că ei învaţă dogmele şi legile lui Moisi, pentru aceasta toate câte învaţă, păziţi-le pre ele şi le faceţi. Dar fiindcă ei învaţă şi nu fac lucruri după învăţătura lor, pentru aceasta voi să nu faceţi după lucrurile lor.

Iar după aceea au arătat Domnul trei pricini ale nerodirii cuvântului, neluarea aminte, lenevirea, şi amăgirea vieţii aceştia. Iar a rodirii o pricină, bunătatea. Pentru aceasta şi împărţind pre ascultătorii cuvântului în patru cete, le-au pus lor nume după asemănare, numindu-i pre dânşii cale, piatră, mărăcine, şi pământ bun şi curat. Acestea sunt pricinile cele adevărate ale nerodirii şi ale rodirii cuvântului, iar nu altele câte noi nălucim. Şi fiindcă în vremile acestea de acum mai toţi suntem, sau cale călcată de patimi şi de draci, sau piatră uscată şi fără de umezeală, adecă goi de toată aşezarea cea bună, sau mărăcine, adecă plini de griji lumeşti şi trupeşti, şi de toată deşertăciunea, care îneacă înţelegerea cea de suflet mântuitoare: Iar cei ce avem aşezare bună şi curată, suntem foarte puţini şi rari, pentru aceasta vedem puţin şi prea rar rodul cuvântului.

Deci, o creştine ! Dacă atunci când se propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, mintea ta nicidecum nu ia aminte, ca să înţeleagă cele ce se grăiesc, ci smulgându-se aici şi acolo, se pironeşte la alte înţelegeri. Sau dacă atunci când se propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, te leneveşti şi dormitezi, atuncea tu eşti cale, atuncea văzând vrăjmaşul tău diavolul că pentru neluarea aminte a ta nu intră cuvântul înlăuntru în mintea ta, ci cade numai în urechile tale, îndată îl răpeşte pre el şi îl risipeşte, ca să nu intre în mintea ta, şi în inima ta, şi să rodească întoarcerea ta, şi dintru aceasta rămâi neroditor şi neîndreptat. Dacă viind să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu, nu ai ţel să îndreptezi năravurile tale, ci să judeci ştiinţa învăţătorului. Nu ai scop să-ţi foloseşti sufletul tău, ci să pândeşti meşteşugul cuvântului cel ritoricesc, sau să iscodeşti pre ascultători, sau să plineşti obiceiul, atuncea deşi vei lua aminte, deşi vei înţelege pre cele ce se grăiesc, tu eşti piatră. Pentru aceea se iveşte în inima ta odrasla cuvântului cea tânără, adecă puţina umilinţă, dar fiindcă inima ta nu are aplecare spre ascultarea cuvântului, se usucă, şi se risipeşte îndată umilinţa ta, şi rămâne neroditoare. Iar dacă atunci când auzi cuvântul lui Dumnezeu, ai aplecare şi voinţă de îndreptare, şi iei aminte şi înţelegi cele ce se grăiesc, dar ieşind afară din Biserică, în loc de a gândi la cele ce ai auzit, îţi afunzi îndată mintea ta în deşertăciunile lumii, şi te îneci în dezmierdările trupului, atuncea tu eşti pământ mărăcinos. Pentru aceea, atuncea cuvântul lui Dumnezeu face să răsară întru tine mlădiţele sale cele moi, adecă umileşte inima ta, aduce lacrimi în ochii tăi, şi scop de îndreptare în sufletul tău, dar mărăcinii grijilor tale celor deşarte, şi ai dezmierdărilor tale celor trupeşti îneacă şi şterg şi umilinţa, şi lacrimile, şi scopul pocăinţei şi al întoarcerii tale. Şi aşa cuvântul lui Dumnezeu se face întru tine neroditor.

Iar dacă atunci când auzi cuvântul lui Dumnezeu, şi scopul tău este drept, şi luarea aminte mare, şi cuceria multă, şi auzind cuvântul şi înţelegându-l pre el, cugeţi la el adeseori, şi socoteşti totdeauna înţelegerile cuvântului, atuncea cuvântul lui Dumnezeu se face la tine folositor, atuncea dezrădăcinezi din inima ta vlăstarele păcatului, şi rodeşte roadele faptei celei bune.

Deci, o fraţilor ! Când veniţi la biserică, ca să ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, sau când îl citiţi pre el în cărţi, să nu fiţi nici cale, nici piatră, nici mărăcine, ci faceţi inima voastră pământ bun şi curat, ştiind că Dumnezeu cel ce au făcut pre om slobod, milostiv fiind, voieşte ca toţi să se mântuiască, dar drept fiind, pre nimenea nu sileşte, ci au aflat milostivirea lui chip şi mijloc prin care nici sileşte, nici trage, ci cheamă şi îndeamnă: Iar chipul şi mijlocul este propovăduirea cuvântului. Pre cuvânt Dumnezeu dintru început l-au uneltit spre mântuirea oamenilor, printr-însul chemând şi îndemnând pre cei ce au fost mai înainte de lege, pre cei ce au fost în lege, pre cei ce au fost după lege, pre cei ce au fost în vremea venirii lui celei trupeşti, pre cei ce au fost după arătarea lui cea în trup. Au vorbit încă şi prin cuvântul cel vorbitor, şi prin cel dat în scris, şi el singur fără de mijlocire, şi cu mijlocire prin Prooroci, prin Apostoli, prin Sfinţii Părinţi. Prin cuvânt au proorocit cele viitoare, au vestit mai înainte întruparea Fiului Său celui Unul-născut, au învăţat dogmele credinţei, au dat tainele cele mântuitoare, au arătat legile cele dumnezeieşti, au dat predaniile cele sfinte. Cuvântul lui au arătat calea mântuirii, au scris prăpastia pierzării, au făgăduit împărăţia cea cerească, au îngrozit cu muncă vecinică.

Prin acest mijloc, adecă prin cuvânt, unelteşte Dumnezeu până acum, grăind prin păstori, prin învăţători, prin părinţi duhovniceşti, prin cărţi. Pentru aceea, până în vremile acestea de acum, Cuvântul lui Dumnezeu are puterea întoarcerii celor necredincioşi, a îndreptării celor păcătoşi, a întăririi celor îmbunătăţiţi. Prin cuvânt până în vremile acestea de acum darul lucrează mila sa preste noi. Deci, o iubiţii mei, de nu ne vom supune cuvântului lui Dumnezeu, şi nu vom dobândi nici un folos de la el, nici o nădejde de mântuire nu avem. Trebuinţă dar este de osârdie şi de sârguinţă pentru ascultarea cuvântului, de luarea aminte şi de cucerie întru ascultarea cuvântului, de pomenire şi de aducere aminte după ascultarea cuvântului. Aşa se face inima noastră pământ bun şi curat, întru acest chip rodeşte cuvântul întru noi roadele faptei celei bune, şi se face pricinuitor de mântuire întru Hristos Iisus Domnul nostru, căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999