Scriptura nr. 27

 

Anul trecut am făcut o prezentare a perioadei Triodului, adică a duminicilor dinaintea şi din timpul Postului Mare. În acest an, ne-am gândit să prezentăm o serie de cugetări pe marginea câtorva tropare din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, însoţite de icoane care înfăţişează Patimile Mântuitorului.

Canonul cel Mare se citeşte în primele 4 zile ale Postului Mare şi miercuri în cea de-a cincea săptămână, la Denia Canonului cel Mare. El este constituit din 9 cântări (inclusiv cântarea a doua), care au în total 250 de tropare de umilinţă; acestea cuprind întreaga istorie a omenirii, de la Adam până la Înălţarea Domnului, trecând prin Vechiul şi Noul Testament şi culegând din ele învăţături din vieţile drepţilor şi bineplăcuţilor lui Dumnezeu.

Cugetările despre troparele canonului aparţin Arhiepiscopului Ioan Lindul, al Mirelor Lichiei, care a trăit în secolul al XVIII-lea. Născut în localitatea Lindos din Insula Rhodos, el a plecat la mânăstire de foarte tânăr. Având o educaţie deosebită pentru epoca sa, s-a dedicat lucrării de îndrumare duhovnicească a poporului său, aflat sub stăpânirea otomană. Fiindu-i remarcate calităţile duhovniceşti şi râvna apostolească de către Patriarhul Procopie al Constantinopolului, i s-a încredinţat misiunea de a ţine predici în Biserica Sfânta Sofia. Apoi, în 1786 a fost numit arhiepiscop al Mirei Lichiei.

Confruntându-se cu probleme grave în eparhia sa şi nevrând să fie părtaş la acestea, el a sfârşit prin a fi alungat din scaun. Restul vieţii a lucrat pentru călăuzirea duhovnicească a poporului, scriind cărţi şi scrisori pline de poveţe către credincioşi. Printre lucrările sale se numără Erminia sfântului şi marelui canon al Sfântului nostru Părinte Andrei, arhiepiscopul Cretei şi al Ierusalimului, volumul I, prima, a doua şi a treia cântare, publicată chiar în anul trecerii sale la Domnul, 1796, la Viena. El a tâlcuit doar primele 100 de tropare ale canonului (ce alcătuiesc primele trei cântări), neapucând să-şi ducă la bun sfârşit această lucrare duhovnicească.

Din cuvintele sale răzbate cu limpezime însemnătatea Canonului cel Mare, care nu este alta decât nevoia de pocăinţă a omului păcătos şi de întoarcere a sa la Dumnezeu. El îl cheamă neîncetat pe credincios – prin cuvinte blânde şi mângâietoare – să ia aminte la ceea ce lucrează, să-şi păzească paşii vieţii, şi să privească mereu către Cer, acolo unde trebuie să se afle comoara sa, căci unde este comoara, acolo va fi şi inima sa (Matei 6, 21).

Seria de icoane care însoţeşte cugetările Arhiepiscopului Ioan Lindul sunt din Mânăstirea Dobrovăţ. Situată la cca 30 km de Iaşi, vechea mânăstire de la Dobrovăţ se numără printre ansamblurile monahale cele mai importante ale Moldovei, ale cărei obârşii se pierd în negura timpului. După ce a devenit mânăstire domnească la sfârşitul secolului al XV-lea, ea s-a bucurat de dărnicia voievodului Ştefan cel Mare, graţie căruia biserica sa a fost reconstruită între anii 1503-1504.

Apoi, în 1529, la aproape 2 ani de la venirea sa pe tronul Moldovei, Petru Rareş s-a îngrijit ca tot interiorul bisericii să fie împodobit cu frescă. Pictura murală de la Dobrovăţ, care este de o mare intensitate şi complexitate iconografică, se înscrie în linia tradiţiei constituite de ctitoriile lui Ştefan cel Mare, dar are şi o latură originală care a fost pe deplin dezvoltată în perioada iconografică imediat următoare. Icoanele pe care le vom prezenta ocupă registrele superioare ale naosului, înfăţişând scenele principale din ciclul Patimilor Mântuitorului Hristos.

 

 

Cine nu a gustat niciodată mierea nu poate să înţeleagă cât este de dulce. Şi cine nu s-a împărtăşit niciodată cu evlavie din Sfintele Taine ale lui Hristos, după ce s-a pregătit cât mai bine, nu poate să înţeleagă dulceaţa nespusă a Domnului nostru.

Însă, aşa cum unul şi acelaşi lucru îi bucură pe unii şi îi întristează pe alţii, pe unii îi desfată, iar pe alţii îi amărăşte, şi Domnul nostru Iisus Hristos este pentru unii dulce şi pentru alţii amar. Mâncărurile bune, vinurile dulci, lumina soarelui, briza răcoroasă, florile frumos-mirositoare şi toate celelalte lucruri care mulţumesc gustul, încântă văzul, îndulcesc auzul, bucură mirosul şi odihnesc pipăitul, pentru oamenii sănătoşi sunt lucruri dorite, dar pentru cei bolnavi sunt de multe ori respingătoare. Nu pentru că aceste lucruri şi-ar schimba firea şi trăsăturile, ci pentru că simţurile bolnavilor se schimbă.

În acelaşi fel, pentru oamenii care au bunăvoinţă şi simţurile sufletului curate, Hristos este dulce şi plăcut, preasfânt şi preabun, după cum este în realitate Dumnezeu. Aşa L-au văzut, spre exemplu, cei doisprezece ucenici ai Săi. De aceea, când a fost părăsit de mulţimi, El i-a întrebat pe aceştia: Nu vreţi şi voi să vă duceţi ?, iar ei I-au răspuns: Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6, 67-68). Şi altădată, când i-a întrebat: Voi cine ziceţi că sunt ?, Petru a făcut următoarea mărturisire: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 15-16). În felul acesta Îl vedeau pe Hristos ucenicii Săi. În acelaşi fel Îl văd şi astăzi cei care se împărtăşesc cu vrednicie din preasfântul Său Trup şi din Sângele Său dătător de viaţă.

 

Iuda primind arginţii

 

Dimpotrivă, nemulţumitorul Iuda L-a văzut ca pe cineva care nu valora mai mult de treizeci de arginţi, pentru că acesta a fost preţul cu care L-a vândut. De asemenea, iudeii, cărturarii şi fariseii L-au văzut ca pe un om demonizat, rătăcit, răufăcător, hulitor şi vrednic de moarte. Pentru oamenii buni şi cu inimă curată, chiar şi ucenicii credincioşi ai Domnului erau bună mireasmă a lui Hristos, […] mireasmă a vieţii spre viaţă, iar pentru cei vicleni, ei erau mireasmă a morţii spre moarte (II Corinteni 2, 15-16).

Aşa cum soarele este plăcut pentru cei care au ochi sănătoşi şi neplăcut pentru cei care suferă de vreo boală a ochilor, la fel şi Soarele înţelegător al dreptăţii luminează cu străluciri dumnezeieşti pe cei care au ochii sufletului sănătoşi şi îi orbeşte pe cei care au ochii sufletului stricaţi de răutate şi de mândrie. Tot aşa şi dulceaţa Sa dumnezeiască bucură inimile curate, după curăţia lor, şi amărăşte inimile necurate, după necurăţia lor.

De aceea, dacă Îl iubeşti pe Hristos, dacă te lupţi duhovniceşte şi trăieşti în virtute, să nu te miri că te urăsc mulţi oameni. Îndură cu bărbăţie ura lor nedreaptă şi fă aşa cum porunceşte Domnul în Evanghelie: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44). Să te rogi pentru aceştia, pentru ca Dumnezeu să-i curăţească de patimi, ca să se deschidă ochii orbiţi ai sufletului lor şi să vadă strălucirea preadulcelui Iisus care se află în tine. Şi chiar dacă aceştia nu deschid ochii, tu ţi-ai făcut datoria, iar ei îşi vor primi plata după cuviinţă, atât în această viaţă, cât şi în cealaltă, pentru că au fost răuvoitori şi de aceea au văzut lumina ca pe întuneric.

Iar dacă vreodată vei rătăci drumul virtuţii, vei cădea din harul lui Dumnezeu, vei fi lipsit de dulceaţa lui Iisus din inima ta şi vei ajunge în întuneric, în mâhnire şi în tristeţe, rogu-te, nu-ţi pierde cumpătul şi nu deznădăjdui. Aleargă fără întârziere la baia renaşterii, care este spovedania, ca să regăseşti ce-ai pierdut din pricina semeţiei tale. Şi după ce te-ai umplut din nou de har, ai grijă să nu te mândreşti pentru bogăţia ta, căci o poţi pierde de îndată. Iar atunci când inima ta se umple de dulceaţă sfântă, spune Domnului cu mulţumire: ,,Tu eşti dulcele meu Iisus. De la Tine, care eşti izvorul dulceţii nespuse, se îndulceşte inima mea. Pentru aceea, Doamne, Îţi mulţumesc şi Te slăvesc”.

Atunci când cazi şi păcătuieşti, strigă la El cu lacrimi fierbinţi: ,,Tu eşti Ziditorul meu. Prin tine, care eşti adâncul iubirii de oameni, voi renaşte, căci mă îndrept spre sfânta spovedanie”. Şi să crezi din tot sufletul tău că nu te vor mântui virtuţile şi faptele tale cele bune, ci mila lui Dumnezeu. Fără harul şi puterea Lui, nu putem să facem nimic, aşa cum ne spune El Însuşi (potrivit Ioan 15, 5). De aceea, rosteşte din tot sufletul tău aceste cuvinte: ,,Prin Tine, Doamne, care eşti bun şi întru tot milostiv, mă voi mântui”. Amin.

Aşa cum o cetate este cucerită cu uşurinţă de duşmani dacă rămâne multă vreme nepăzită şi fără ziduri de apărare puternice, la fel şi sufletul nostru raţional este cuprins degrabă de gândurile viclene ale demonilor, dacă nu ne îngrijim, alungând prin aceasta gândurile cele bune de la Duhul Sfânt, pe care îngerul nostru păzitor ni le pune întotdeauna dinainte. Aşa cum tâlharii şi hoţii, atunci când vor să jefuiască un oraş, aşteaptă până se sting luminile şi adorm paznicii, şi atunci se năpustesc înăuntru fără veste, îi omoară şi îi înrobesc pe oamenii ce trăiesc în acel oraş, răpindu-le avutul, la fel fac diavolii cei vicleni cu noi. Ne pândesc gândurile, care sunt ca nişte turnuri ale sufletului, şi dacă le văd întunecate, lipsite de harului Duhului Sfânt, dacă îşi dau seama că gândurile cele bune sunt ca nişte străjeri adormiţi din pricina nepăsării noastre, atunci se năpustesc asupra inimii noastre, împrăştie gândurile cele bune, ne rănesc sufletul, ne murdăresc gândurile şi ne răpesc comoara virtuţilor. Iar după ce ne rănesc de multe ori, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, ne aruncă într-o stare de totală nepăsare.

 

Prinderea lui Hristos – detaliu. Mântuitorul nostru a fost prins pe nedrept, neavând nici păcat, nici vreo prihană de vreun fel, în vreme ce noi suntem prinşi în capcana vicleanului vrăjmaş din pricina neatenţiei sau nepăsării noastre

 

În felul acesta se îngrijesc diavolii de prietenii lor. Cu asemenea daruri îi răsplătesc ei pe aceia care se supun voirii lor viclene. Adică alungă lumina cerească din gândurile lor, îi despart de harul dătător de viaţă al Duhului Sfânt, le împietresc inimile, făcându-le nepăsătoare faţă de orice lucru care i-ar putea salva, le ard sufletele cu mânia iraţională şi cu fulgerele drăceşti ale dorinţelor spurcate, le murdăresc trupurile cu mocirla necurăţiei trupeşti. Ca să nu mai lungim vorba, după ce-i robeşte în întregime pe cei care nu se îngrijesc de sufletele lor, diavolul îi aduce într-o stare atât de jalnică, încât aceştia nu mai sunt cu adevărat vii, ci am putea spune că sunt morţi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aceşti oameni nu pot fi readuşi la viaţă decât dacă sunt îndrumaţi duhovniceşte în mod corect spre locul de vindecare a sufletelor, care este Biserica lui Hristos, unde Se află El Însuşi nevăzut şi le dăruieşte tuturor Viaţa prin sfânta spovedanie. Şi aşa cum l-a ridicat odinioară din morţi pe Lazăr, care era de trei zile în mormânt, le va vindeca acestora rănile de moarte prin puterea Sa dătătoare de viaţă, şi le va unge sufletele cu uleiul sfânt al bucuriei cereşti.

Aşadar, cei care sunteţi răniţi de gândurile viclene ale diavolilor, cei care sunteţi plini de rănile făcute de păcatele cele purtătoare de moarte, cei care sunteţi robi ai tâlharilor celor înţelegători, din nepăsare sau din neatenţie, alergaţi degrabă către puterea tămăduitoare a Bisericii. Plângeţi şi suspinaţi căci aici şade nevăzut Mântuitorul nostru iubitor de oameni ! Iată, aici şade Doctorul cel fără de arginţi şi preabunul Izbăvitor al sufletelor şi trupurilor noastre. Acesta are puterea de a săvârşi cele peste fire, slobozindu-ne din robie şi tămăduindu-ne rănile. Aşadar, să nu trecem cu vederea această mână pe care ne-o întinde Dumnezeu, prin care dobândim atât de lesne vindecarea sufletească, ca să nu ne prindă moartea nepocăiţi. După sfârşitul acestei vieţi, vom căuta cu înfrigurare şansa aceasta, dar nu o vom afla.

 

Acest tropar ne aminteşte de înfricoşătoarea Judecată de Apoi, despre care am vorbit şi în erminia troparului 23, al cântării întâi. Întorcându-se la tema judecăţii, Sfântul Andrei ne atrage atenţia asupra mai multor lucruri minunate.

În primul rând, ne îndeamnă să cugetăm la venirea Domnului, adică de cea de-a Doua Venire a Sa pe pământ.

În al doilea rând, ne aminteşte că Domnul va veni cu slavă, însoţit de toate cetele îngereşti.

În al treilea rând, ne îndeamnă să luăm aminte asupra faptului că toţi oamenii din toate neamurile şi din toate timpurile, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, credincioşi şi necredincioşi, bogaţi şi săraci, robi şi oameni liberi, căpetenii şi supuşi, de la Adam până la ultimul om, se vor înfăţişa cu frică dinaintea Domnului ca să fie judecaţi.

 

Judecata Domnului nostru Iisus Hristos. El – Ziditorul nostru cel îndelung răbdător şi atotmilostiv – a fost adus la judecată de nişte oameni. Dar cum vom fi aduşi noi la judecată, ale căror fapte se vor descoperi şi vom rămâne ruşinaţi înaintea scaunului Judecătorului celui drept ?

 

În al patrulea rând, ne aminteşte că faptele fiecăruia vor fi descoperite în amănunt. Aşa cum culorile, formele şi lucrurile sunt ascunse de întunericul nopţii, dar se vădesc de îndată ce răsare soarele şi aruncă lumină pe pământ, la fel se vor vădi şi faptele tuturor oamenilor în ziua prealuminoasă a Judecăţii, când în lumea aceasta întunecată va răsări din nou pe cer Soarele dreptăţii, adică Domnul nostru Iisus Hristos.

În fine, ne aminteşte că Judecătorul este drept, neînduplecat şi nepărtinitor. Mila, bunătatea şi îndelunga-răbdare vor lăsa loc dreptăţii absolute. Atunci, Dumnezeu ne va răsplăti cu adevărat pentru felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ.

Dacă aşa stau lucrurile, cum se face că Sfântul Andrei, care vorbeşte în numele fiecărui păcătos, Îl roagă pe Domnul să-l miluiască atunci când va veni cu îngerii Săi să-i judece pe oameni ? Dacă fiecare dintre noi va fi judecat sau slăvit numai şi numai după faptele din viaţa aceasta, va mai fi atunci loc de milă ? Nu ! Mila se găseşte numai aici, în viaţa de acum. Aici putem să lucrăm pentru mântuirea noastră, prin pocăinţă adevărată, prin mărturisire curată şi prin lacrimi de părere de rău. Numai aici putem să culegem strugurii dulci ai milei cereşti şi florile preafrumoase ale iubirii de oameni a lui Dumnezeu, să secerăm spicele coapte ale milostivirii sfinte, să dobândim logodna cerească a bunătăţii cereşti, să câştigăm comorile duhovniceşti ale Duhului Sfânt şi să ne pregătim cele de trebuinţă pentru fericirea viitoare.

Când sărbătoarea acestei vieţi se va termina, nu va mai fi nici o nădejde de mântuire. Dacă în ceasul morţii nu suntem vrednici de mântuire, nici mila lui Dumnezeu, nici pocăinţa noastră nu ne vor mai izbăvi. A şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23). Şi cum este pregătit acest lucru ? Prin voia şi prin faptele noastre.

Prin cuvintele: ,,Miluieşte-mă, Doamne, miluieşte-mă, strig Ţie, când vei veni cu îngerii Tăi”, Sfântul Andrei vrea de fapt să spună: ,,Doamne, ştiu că sunt om păcătos. Am păcătuit dinaintea Ta, care eşti Dumnezeul meu iubitor de oameni, iar conştiinţa mă mustră. Am încălcat poruncile sfinte, am dispreţuit harului Duhului Sfânt, am făcut voia demonilor vicleni şi am săvârşit toate faptele ruşinoase. Dar mă căiesc din toată inima mea. Mă lepăd de păcatele mele şi mă întorc la Tine, că Tu eşti Domnul şi Mântuitorul meu preamilostiv, şi Te rog: miluieşte-mă pe mine, nevrednicul, acum, cât mai este vreme de pocăinţă ! Miluieşte-mă şi-mi iartă toate păcatele, ca să fiu şi eu milostivit şi iertat atunci când vei veni cu îngerii Tăi ca să răsplăteşti pe fiecare după faptele lui”.

 

Adesea, ceea ce pare vătămător este, în realitate, folositor şi invers – ceva ce pare folositor este vătămător. Noi, oamenii, având gândul întunecat de patimi, nu putem să deosebim lucrurile cu dreptate şi cu exactitate. Astfel, de multe ori, crezând că ceva rău este bun, ne facem vrednici de mustrarea proorocului: Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar ! (Isaia 5, 20).

După gândirea omenească, porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Osie de a se însura cu o femeie desfrânată (potrivit Osie 1, 2) este de neînţeles. De neînţeles este şi porunca dată unui om de a-l răni la cap pe proorocul ce fusese trimis ca să-l mustre pe Ahaav, împăratul lui Israil (potrivit III Împăraţi 20, 35-43). La fel pare şi faptul că cel mai râvnitor dintre ucenicii lui Hristos s-a lepădat de trei ori de El (potrivit Matei 26, 69-75), chiar dacă nu cu mult timp înainte, spunea sus şi tare: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine (Matei 26, 35). Şi nu mai puţin înfricoşător şi de neînţeles ni se pare faptul că marele prooroc şi împărat David, cel plin de înţelepciune, de blândeţe şi de harul lui Dumnezeu, cel care era atât de cunoscut şi respectat de oameni pentru purtarea sa, din al cărui os S-a întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, a ajuns să cadă, la o vârstă înaintată, în păcate de moarte ca preacurvia şi uciderea (II Împăraţi 11, 1-27). Cu adevărat, aşa este. Dar toate aceste lucruri rele şi de neînţeles ascund un bine, un folos, pe care îl înţeleg doar cei care au gândul curat şi luminat de Dumnezeu. De aceea, nu este bine să judecăm niciodată după ceea ce ne pare că vedem, căci vom fi înşelaţi de gândirea noastră pătimaşă şi întunecată.

Să ne întoarcem, însă, la exemplele de mai înainte.

De ce i s-a poruncit lui Osie să ia de nevastă o femeie păcătoasă ? Pentru ca astfel să fie mustrate mai aspru fărădelegile şi desfrâul iudeilor. Viaţa zbuciumată de familie a lui Osie este un exemplu viu, aşa cum se înfăţişează el însuşi în cartea sa proorocească, unde scrie despre dragostea ce o purta femeii sale necredincioase, care închipuie dragostea lui Dumnezeu pentru poporul nelegiuit, şi, în acelaşi timp, el mustră poporul acesta pentru starea în care ajunsese. 

De ce proorocul trimis la împăratul Ahaav a fost lovit în cap din poruncă dumnezeiască ? Pentru ca robii împăratului să-l vadă plin de sânge şi, crezând că este vreun războinic rănit în luptă, să nu-l îndepărteze de lângă tron. În felul  acesta, proorocul a izbutit să se arate dinaintea împăratului Ahaav şi să vorbească cu el, vestindu-i pedeapsa lui Dumnezeu, ce avea curând să-l lovească, pentru încheierea unei înţelegeri nelegiuite cu sirienii.

 

Lepădarea lui Petru

 

De ce a îngăduit Dumnezeu ca Petru să cadă în înfricoşătorul păcat al lepădării ? Ca să nu se bizuie cu semeţie pe puterile sale, ci să se supună cuvintelor nemincinoase ale Domnului; ca să se smerească şi să scape de încrederea necugetată pe care o avea în sine; ca să dobândească respect şi îngăduinţă faţă de păcătoşi, pentru vremea în care avea să propovăduiască Evanghelia în toată lumea; în fine, ca să fie pildă vie de pocăinţă pentru oameni.

De ce l-a lăsat Dumnezeu pe David să cadă în păcate atât de grele ? Ca să nu se mândrească cu faptul că dobândise tron împărătesc sau pentru virtuţile şi sfinţenia sa, ci să-şi smerească inima şi să înţeleagă neputinţa firii sale, mărturisind că toate bunătăţile şi darurile pe care le avea erau de la Dumnezeu, căci el fusese cândva doar un păstor de oi, necunoscut de nimeni şi fără nici o putere.

Aşadar, cel care în viaţa sa a dobândit o oarecare putere – fie politică, fie bisericească – să aibă întotdeauna dinaintea ochilor săi pilda căderii lui David şi să-şi amintească cuvintele lui Isus Sirah: Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult te smereşte şi înaintea Domnului vei afla har (Cartea Înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah 3, 18). La fel, cel care crede că are virtute şi râvnă dumnezeiască să-şi aducă aminte de lepădarea întreită a lui Petru şi de sfatul duhovnicesc al slăvitului Pavel: Cel căruia i se pare că stă, să ia seama să nu cadă (I Corinteni 10, 12). Şi, în general, oricine păcătuieşte să se gândească neîncetat la păcătoşenia sa, să plângă cu amar, la fel ca David şi ca Petru atunci când s-au pocăit, şi să-L roage pe Domnul să-l curăţească de murdăria păcatelor. Altfel, Dumnezeu îl va lăsa să alunece în mocirla patimilor şi să fie târât de simţurile sale spre zădărnicia lumească, ajungând în cele din urmă nepocăit în iad.

De aceea, noi toţi, care în fiecare zi cădem în păcat, să ne pocăim, să ne mărturisim cu lacrimi fierbinţi şi să-L rugăm pe Domnul: ,,Iisuse, care eşti Mântuitorul lumii acesteia, miluieşte-ne şi ne scoate din mocirla faptelor noastre, ca un bun şi de oameni iubitor”. Amin.

Gândul meu încearcă să cuprindă adâncimea de neînţeles a credinţei lui Avraam, precum şi ascultarea deplină a fiului său, Isaac, atât de el, cât şi de Dumnezeu.

După ce Domnul i-a făgăduit atâtea şi atâtea lucruri lui Avraam, spunându-i: Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Facerea 18, 18), precum şi că din el se vor ridica urmaşi mulţi, ca stelele cerului, şi după ce abia la bătrâneţe a dobândit un fiu mult iubit, pe care l-a crescut cu nesfârşită grijă, văzând în el atât împlinirea făgăduinţelor dumnezeieşti, cât şi a visurilor sale omeneşti, deci, după toate acestea, dintr-o dată, Avraam a auzit o voce: Avraame, Avraame ! Era Dumnezeu, care îi vorbea. Iată-mă ! – i-a răspuns Avraam. Iar Domnul i-a zis robului Său: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu ! (Facerea 22, 1-2).

Vă las pe domniile voastre să vă gândiţi cam ce a simţit acel părinte la auzul neaşteptatei şi înfricoşătoarei porunci dumnezeieşti. Cum, oare, nu şi-a dat duhul în acel ceas ? Cum de inima sa de părinte iubitor a putut îndura o asemenea nenorocire ? Ştim prea bine că sfinţii şi drepţii, care L-au urmat pe Hristos, simt în sufletul lor o iubire nesfârşită şi o milă nemărginită, nu numai faţă de propriii copii, ci şi faţă de vecini şi prieteni, nu numai faţă de oamenii de aceeaşi credinţă şi acelaşi neam, ci şi faţă de vrăjmaşii lor de moarte. Drepţii îi iubesc pe toţi oamenii, fie că sunt buni sau răi, credincioşi sau necredincioşi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Ei au milă până şi de fiarele sălbatice şi fără raţiune. Dreptul are milă de viaţa dobitoacelor sale, spune înţeleptul Solomon (Pildele lui Solomon 12, 10).

Cunoscând, dar, iubirea şi mila nesfârşită a inimii sale părinteşti, mă întreb cum de nu a căzut mort atunci când a auzit porunca aceea sfântă ? Aşadar, ce trebuia să facă ? Să urce pe un munte, să lege cu propriile mâini pe fiul său mult iubit, să-l aşeze pe jertfelnic, să-l înjunghie cu un cuţit mare, ca pe un miel, şi după aceea, când fiul său era deja mort şi scăldat în sânge, să-l ardă în foc, aducându-l jertfă lui Dumnezeu ! Numai când mă gândesc la toate acestea, simt cum îmi îngheaţă sângele în vene. Închipuiţi-vă ce simţea Avraam !

Iată câtă credinţă şi iubire de Dumnezeu ascundea în el omul acela ! Credinţa şi dragostea lui au biruit până şi legile firii ! Aşadar, el s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe măgar, a încărcat lemnele pentru jertfă, l-a luat cu sine pe Isaac împreună cu doi slujitori şi s-a îndreptat către locul pe care îl alesese Dumnezeu. Văzând în depărtare locul sorocit, le-a spus slujitorilor: Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi. Fără să mai piardă timpul, a încărcat lemnele pe umerii lui Isaac, a luat în mână focul şi cuţitul şi s-au îndreptat amândoi spre locul unde trebuia să aducă jertfă lui Dumnezeu. Acolo, patriarhul a făcut un jertfelnic şi a pus lemnele deasupra. Apoi, a legat picioarele copilului său şi l-a aşezat pe jertfelnic. Dar în momentul în care Avraam a apucat cuţitul ca să-l înjunghie, îngerul Domnului a strigat din cer: Avraame, Avraame ! […] Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău (Facerea 22, 3-12).

Din iubire faţă de Creatorul său, omul acela binecuvântat şi-a înjunghiat şi nu şi-a înjunghiat fiul. L-a înjunghiat în ceea ce priveşte intenţia şi, în acelaşi timp, nu l-a înjunghiat, supunându-se din nou poruncii lui Dumnezeu. Dacă nu l-ar fi oprit glasul îngerului, l-ar fi înjunghiat fără nici o îndoială, atât de mult Îl iubea el pe Domnul. De aceea a fost lăudat şi fericit de oamenii tuturor veacurilor, iar Dumnezeu l-a cinstit şi i-a dat cunună cerească. Îmbrăţişarea sa – sânul lui Avraam (Luca 16, 22) – este însăşi îmbrăţişarea Dumnezeului şi Creatorului a toate. De aceea, atunci când dorim cuiva să ajungă în sânul lui Avraam, nu-i dorim altceva decât să ajungă în îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Nimeni altcineva nu şi-a mai jertfit propriul fiu decât Părintele ceresc, care, din bunătate şi iubire nesfârşită de oameni,  L-a trimis la moarte pe Unul-născut Fiul Său, pentru viaţa şi mântuirea lumii. De altfel, jertfa lui Isaac preînchipuie jertfa înfricoşătoare a lui Iisus Hristos de pe Golgota.

Vedem însă, cu uimire, că preabunul Părinte ceresc S-a milostivit asupra robului Său credincios şi nu l-a lăsat să-şi jertfească fiul mult iubit. I-a arătat în schimb un berbec, ce-şi încurcase coarnele într-un tufiş, pe care dreptul Avraam l-a adus jertfă Domnului. Însă Părintelui ceresc nu I-a fost milă de Fiul Său, ci L-a dat să fie batjocorit, biciuit, scuipat, umilit şi, în cele din urmă, să fie răstignit pe cruce, numai şi numai ca să ne izbăvească pe noi, osândiţii, de tirania diavolului, a morţii şi a păcatului.

 

Încoronarea cu spini şi batjocorirea Mântuitorului Hristos

 

Trebuie să spunem că atunci când Îl dispreţuim sau Îl înjurăm şi Îl necinstim pe Dumnezeu, Acesta, ca un bun şi de oameni iubitor, ne arată îngăduinţă şi îndelungă-răbdare. Însă atunci când facem acelaşi lucru semenului nostru, nu întârzie să ne pedepsească. El spune că dacă un creştin are o femeie care nu crede în Dumnezeu, nu trebuie să se despartă de ea, dacă ea vrea să trăiască alături de el (I Corinteni 7, 12). Dacă, însă, femeia se arată necredincioasă faţă de bărbatul ei, el poate să se despartă de ea (Matei 5, 32). Atunci când Cain a păcătuit dinaintea lui Dumnezeu, aducând jertfă din cele mai rele dintre roadele sale, nu a păţit nici un rău, dar când a păcătuit faţă de fratele său Abel a fost pedepsit cu asprime. Lucrul acesta reiese şi din Noul Testament: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13; 12, 7) sau: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Matei 5, 23-24) şi alte asemenea.

Ce înseamnă toate acestea ? Că Dumnezeu vrea mai mult să facem bine şi să-l cinstim pe aproapele nostru, decât să-L iubim şi să-L cinstim pe El. Tocmai de aceea ne porunceşte să ne iubim chiar şi vrăjmaşii, pe care putem în felul acesta să-i facem prieteni, dacă au bunăvoinţă, fireşte; iar dacă nu au bunăvoinţă şi rămân neîndreptaţi, Dumnezeu îi ceartă şi îi pedepseşte: Nu vă izbândiţi singuri vouă iubiţilor, ci daţi loc mâniei (lui Dumnezeu); că scris este: a mea este izbânda; eu voi răsplăti, zice Domnul (Romani 12, 19).

Dacă Dumnezeu a făcut şi face atâtea pentru noi, suntem şi noi datori să-L răsplătim prin recunoştinţa şi bunăvoinţa noastră, împlinind cu râvnă toate câte sunt spre slava Sa şi fugind de cele ce sunt spre necinstirea numelui Său. Fireşte că Dumnezeu nu are nevoie de cinstirea şi slăvirea noastră, pentru că este cu totul cinstit şi preaslăvit. Însă noi trebuie să-L urmăm în iubire şi în bunătate, spre folosul sufletului nostru. În felul acesta, vom primi şi noi darurile cereşti împreună cu drepţii şi oamenii sfinţi, care au plăcut lui Dumnezeu prin fapte luminoase şi izbânzi duhovniceşti. Să urmăm viaţa fericită şi faptele acestora, ca să ne învrednicim să intrăm alături de ei în corturile cereşti ale împărăţiei veşnice, cu harul şi milostivirea preasfântului nostru Domn. Amin.

Înainte ca Sodoma să fie arsă cu foc, doi îngeri, pe care i-a trimis Dumnezeu, l-au sfătuit pe Lot să fugă cu familia sa la muntele ce se vedea dinaintea lor. Însă Lot a vrut mai degrabă să se ducă în mica cetate Sigor, care era mai aproape. Îngerii i-au îngăduit lucrul acesta, dându-i poruncă  să nu se oprească  nicăieri şi să nu arunce nici măcar o privire înspre Sodoma (potrivit Facerea 19, 15-22). 

Suflete al meu, atunci când cade asupra ta focul gândurilor şi se aprinde în tine  flacăra mâniei nebuneşti şi a poftei, aleargă şi tu spre munte şi spre Sigor, ca să scapi cu viaţă. Aleargă cu gândul la Golgota şi vezi-L pe Mântuitorul Hristos răstignit între doi tâlhari. Adu-ţi aminte de oţetul şi de fierea pe care le-a băut de dragul tău. Gândeşte-te la câte s-au petrecut atunci, când Dumnezeul-Om S-a răstignit de bunăvoie: pământul s-a cutremurat şi s-a întunecat vreme de trei ceasuri, mormintele s-au deschis şi mulţi sfinţi au înviat, sau alte asemenea. Dacă te gândeşti la toate acestea cu frică de Dumnezeu, în inima ta vor încolţi evlavia, zdrobirea inimii şi recunoştinţa faţă de Creatorul tău, şi-L vei slăvi pe El pentru bunătatea Sa nespusă şi pentru dragostea care L-a făcut să îndure atâtea patimi înfricoşătoare, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, ca să te mântuiască pe tine de focul Sodomei şi să te aducă la Sigorul mântuirii.

 

Mântuitorul Hristos fiind dus către Golgota

 

În felul acesta, suflete al meu, vei putea să te fereşti de ploaia de foc a gândurilor viclene şi de flacăra ucigaşă a mâniei şi a dorinţei, pe care le aprinde în tine diavolul înşelător. Să nu iei în seamă atacurile sale şi să nu arunci nici măcar o privire pătimaşă spre pământul cuprins de flăcări al inimii tale. Altfel, vei păţi ca femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare, adică te vei întări în păcat şi nu te vei sătura niciodată de plăcerea necurată şi de faptele ruşinoase.

Două au fost motivele pentru care Dumnezeu a poruncit ca evreii să aducă jertfe de animale necuvântătoare numai şi numai către El. Mai întâi, ca să-i îndepărteze pe aceştia de jertfele idolatre, ce învăţaseră să le aducă duhurilor necurate şi viclene în timpul îndelungatei lor şederi în Egipt; s-au  amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor (Psalmi 105, 35), aşa cum spune psalmistul despre evrei, certându-i pentru necucernicia lor.

În al doilea rând, Dumnezeu a cerut să se facă aceste jertfe pentru a-i pregăti pe evrei, ca printr-o icoană care închipuie ce va fi în viitor, pentru înjunghierea Fiului lui Dumnezeu întrupat, care avea să fie înfăptuită mai târziu ca o jertfă înţelegătoare adusă Celui fără de început al Său Părinte pentru mântuirea lumii întregi. Tocmai de  aceea legea cerea ca animalele jertfite lui Dumnezeu să fie de un an, neprihănite şi fără meteahnă. Dintre acestea, unele erau oferite Domnului ca ardere de tot, în semn de cinstire şi evlavie, în vreme ce altele erau jertfe pentru păcat.

Aşadar, toate animalele jertfite de evrei lui Dumnezeu, şi care erau neprihănite şi fără vreo meteahnă (miei, oi şi alte animale), Îl înfăţişează şi Îl preînchipuie pe Mântuitorul nostru Hristos, care S-a jertfit mai târziu pentru răscumpărarea omenirii. Tocmai de aceea, în Sfânta Scriptură, Domnul este numit în chip simbolic fie viţelul cel îngrăşat (Luca 15, 23), fie miel neprihănit (I Petru 1, 19), fie oaie (Faptele Apostolilor 8, 32), în vreme ce ucenicul Său cel iubit, Sfântul Ioan Teologul, Îl numeşte miel (Apocalipsa 5, 6 ş.u.) pentru nerăutatea şi blândeţea Sa. Din acelaşi motiv şi Ioan Înaintemergătorul Domnului, văzându-L pe Iisus venind către el, a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29).

 

Urcarea pe cruce a Mielului lui Dumnezeu

 

Păcatul care a căzut asupra întregii omeniri, adică acela care a fost săvârşit prin încălcarea de către strămoşii noştri a poruncii lui Dumnezeu, a fost ca un laţ, ca nişte lanţuri grele pe care nimeni altcineva nu putea să le spargă şi să le îndepărteze de mâinile şi de picioarele omului decât Domnul nostru Iisus Hristos, prin jertfa Sa pe cruce de pe Golgota. Prin această jertfă, vărsând preasfântul Său sânge ca un miel fără răutate şi neprihănit – nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia 53, 9) –, a spălat murdăria lumii întregi. Aşadar, trebuie ca şi noi, aducându-ne aminte de feluritele păcate pe care le-am făcut din copilărie, să-L rugăm cu evlavie pe Mântuitorul nostru Hristos: ,,Iisuse preadulce, Tu, care ai primit să Te jertfeşti ca un miel neprihănit dinaintea preaiubitorului Tău Părinte, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, cunoscând iubirea Ta de oameni, Te rog, ia şi de pe umerii mei greutatea greşelilor mele cele fără de număr şi dăruieşte-mi, ca un milostiv, iertarea păcatelor mele de fiecare zi pe care le fac fără încetare, cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 48/martie-aprilie 2009