Scriptura nr. 32

Despre pocăinţă şi rugăciune

de Sfântul Ioan Gură de Aur

PARTEA I

Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba este mai mare, şi nu le mută până ce oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca păstorii, căci iată, astăzi este a patra zi când pasc turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc turma în altă parte. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos. Frunzişul copacilor, acoperiş şi odihnă oilor în amiaza zilei, nu le dă o umbră atât de plăcută şi folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, pe cât de întăritoare şi odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe.

Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă tăria şi fierbinţeala durerii din sufletul nostru şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu numai când avem pagubă de bani, când ne mor copiii sau în alte necazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi mulţi îl mângâie, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte.

De multe ori ne ruşinăm să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacă le-am spune, mângâierea lor nu ne este de mare folos; dar când ne mângâie şi ne atinge inima Dumnezeu, atunci este izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să se câştige din ele şi cei ce fac fapte bune, şi cei ce săvârşesc păcate.

Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că şi altul a căzut, dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când vede că mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înţelepţit de teama căderii acelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unul săvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridică iute din cădere.

Sfântul Ioan Gură de Aur. Icoană rusească, secolul al XVI-lea

Când ne mângâie tristeţea un om, părem uşuraţi pentru o clipă, dar mai pe urmă tristeţea ne cuprinde iarăşi. Când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora care au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea Lui, ca să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea pe care o primim este trainică şi adevărată. Tot aşa în vreme de primejdie, vechile istorisiri ale Scripturii dau leacuri bune celor întristaţi, tuturor celor ce vor să ţină seama de ele.

De ni s-ar confisca averile, de-am fi defăimaţi, de-am fi băgaţi la închisoare, de-am fi biciuiţi, de-ar veni peste noi orice altă primejdie, iute putem să ne recăpătăm curajul când ne uităm la drepţii din Scriptură care au îndurat aceleaşi suferinţe.

Când eşti bolnav şi te uiţi la alţi bolnavi, boala ţi se înrăutăţeşte, şi adeseori capeţi o boală pe care n-o aveai. Unii, de pildă, s-au îmbolnăvit de ochi numai pentru că s-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu este la fel, ci dimpotrivă: dacă te gândeşti mereu la cei care au trecut prin aceleaşi suferinţe ca şi tine, ţi se uşurează tristeţea pricinuită de necazuri. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel îi mângâie pe credincioşi în acest chip, dându-le pildă nu numai pe sfinţii în viaţă, ci şi pe cei răposaţi.

Vorbind evreilor care erau gata să se împiedice şi să cadă, el le aduce înainte bărbaţii sfinţi, pe Daniil şi cei trei tineri, Ilie, Elisei, grăindu-le aşa: Care prin credinţă … au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţitul sabiei, … alţii de batjocuri şi de bătăi au luat ispitire, încă şi de legături şi de temniţe. S-au ucis cu pietre, … în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi, cărora nu era lumea vrednică (Evrei 11, 33-38).

Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa şi, după cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a căzut în acelaşi necaz, necazul devine mai uşor.

Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu mare luare-aminte la istoriile din Sfânta Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare şi ne vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţe ca şi noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa cum să scăpăm de nenorocirile ce vin asupra noastră. Ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, să nu ne trândăvim, dar nici să nu ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de necazuri să fie smerit şi evlavios. Aşa este natura încercărilor: îi sileşte şi pe cei cu inimă de piatră să se întristeze.

Dar un suflet cu adevărat evlavios, care Îl are pe Dumnezeu necontenit înaintea ochilor, nu-L uită niciodată după ce a scăpat de încercări, aşa cum îl uitau adesea iudeii. De aceea şi proorocul spune: Când îi ucidea pe dânşii, atunci îl căutau pe el, şi se întorceau, şi mânecau la Dumnezeu (Psalmi 77, 38), iar Moisi, cunoscându-le năravul, îi îndemna adeseori cu cuvintele: Când vei mânca şi te vei sătura, ia aminte de tine să nu se lăţească inima ta, şi să uiţi pe Domnul Dumnezeul tău (A Doua Lege 6, 11-12). Şi aceasta s-a şi întâmplat, fiindcă spune Scriptura: Şi a mâncat Iacov şi s-a săturat şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul cel ce l-au făcut pe el, şi s-a depărtat de la Dumnezeu mântuitorul său (A Doua Lege 32, 15).

De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi filozofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că au rămas tot aşa de sârguitori şi vrednici şi după trecerea furtunii, când s-au liniştit lucrurile.

Un cal este de admirat atunci când poate merge frumos fără frâu, dar nu-i de admirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi zăbale. Mersul lui frumos trebuie pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa se poate spune despre suflet, căci nu-i de admirat un suflet care este liniştit din pricina fricii ce-1 ameninţă. Atunci să-mi arăţi filozofia sufletului şi toată buna lui rânduială, după ce au trecut încercările, după ce ai luat frâul fricii.

Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să-i învinuiesc pe iudei, să învinuiesc felul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i oare biserica prea strâmtă din pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete, ciumă, grindină, secetă, foc sau năvala vrăjmaşilor ?

Atunci filozofia noastră este mare, mare este şi dispreţuirea lucrurilor din lumea aceasta. Atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nici dorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim pe Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi. Atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor de răzbunare caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie, mâniosul şi arţăgosul ajung smeriţi, dar după ce Dumnezeu împrăştie acea mânie, după ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci ne întoarcem iarăşi la gândurile şi faptele de mai înainte. În vremea încercărilor, eu nu am încetat a vă spune toate acestea şi a vi le mărturisi mai dinainte, dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic. Au trecut ca umbra şi ca visul, atât de repede aţi izgonit din minte toate încercările acelea.

De aceea mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră-ne nenorociri mai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de care n-am mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-1 striveşte desăvârşit, fiindcă nu mai are vreme de pocăinţă.

Aşa s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi la cea dintâi plagă, şi la cea de-a doua, şi la cea de-a treia, şi la cea de-a patra, ca şi la plăgile de mai târziu; dar pentru că nu s-a îndreptat, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui.

Aşa au păţit şi iudeii. Vrând să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, Hristos a spus: Ierusalime, Ierusalime, cela ce ai omorât pe prooroci şi ai ucis cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, în ce chip adună găina puii săi sub aripi, şi nu aţi vrut ! Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 37-38). Mă tem să nu păţim şi noi aşa.

Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu încetam a le spune, spărgându-mi pieptul, ca după ce vor trece încercările, să rămână în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerile lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine.

Acestea vi le spuneam atunci, vi le spun şi acum, iar prin voi acelora. Să-i imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri, dar nici n-au ajuns trândavi când au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare, scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat, dar după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit de nepăsători.

De aceea, vă rog să lăsăm totul deoparte şi să ne punem în rânduială sufletele, spre mântuirea fiecăruia dintre noi. Dacă sufletul este în bună rânduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpânului şi al nădejdii în El, foametea, boala, defăimarea, pierderea averilor, sau orice altceva. După cum iarăşi, dacă sufletul nostru nu este împăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfâşia viaţa, chiar de-ar curge bogăţia, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita.

Să nu umblăm dar după bogăţie, nici să nu fugim de sărăcie, ci fiecare să ne îngrijim înainte de toate de sufletul nostru, să-1 facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. Încă puţin şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, când toţi ne vom înfăţişa înaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, când vom vedea cu ochii noştri aici lacrimile orfanului, colo desfrânările noastre neruşinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; ici suspinele văduvelor, colo purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor. Şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice, pe care le-am săvârşit cu gândul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 57/iulie-august 2010 

 

 

PARTEA A II-A

Domnul Hristos este judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evrei 4, 12) şi El este cel ce cearcă rărunchii şi inimile şi va da fiecăruia după faptele lui (potrivit Apocalipsa 2, 23). Aceste cuvinte le spune nu numai celor ce trăiesc în lume, ci şi celor care şi-au ridicat chilii în munţi, ca să ducă acolo viaţă singuratică; că unii ca aceştia nu sunt datori să-şi păzească numai trupurile lor de întinăciunea desfrânării, ci şi sufletul de orice poftă drăcească.

Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi întregii Biserici, atunci când spune că cel ce trăieşte în feciorie trebuie să fie sfânt şi cu trupul, şi cu duhul. Şi iarăşi: Înfăţişaţi trupurile voastre fecioară curată. Cum curată ? Neavând pată sau zbârcitură.

Că şi fecioarele acelea, care au avut candelele stinse, erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă. Chiar dacă nu le stricase bărbatul, le stricase iubirea de arginţi; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrânare, de gânduri rele cuibărite în el, de neomenie, mânie, invidie, lene, mândrie: toate acestea pângăreau sfinţenia fecioriei lor.

De aceea şi Apostolul a spus: Fecioara să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul şi să se înfăţişeze fecioară curată lui Hristos. După cum trupul se strică de desfrânare, tot aşa şi sufletul se pângăreşte de gânduri rele, învăţături stricate şi cugete netrebnice. Cel care spune: ‘sunt curat la trup’, dar poartă în suflet pizmă fratelui său, acela nu este curat fiindcă pizma îi strică curăţia trupului. Tot aşa nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă. Odată ce-a intrat în suflet această patimă, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decât curat la trup şi suflet.

Pe scurt, îşi pierde fecioria orice om stăpânit de o patimă. De aceea, Sfântul Apostol Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici în aşa chip, încât să nu primim de bunăvoie nici un gând vrăjmaş în sufletul nostru.

Ce să vă mai spun pe lângă acestea ? Cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mântuim ? Să suim totdeauna în inima noastră rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blândeţea, precum spune Mântuitorul: Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Iar David spune: Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18).

Ia şi tu aminte, frate ! Când vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima; doar El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate clătina.

Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, care vrea şi poate să ne scape de necazuri şi nenorociri. Când e vorba să-i rugăm pe oameni, trebuie neapărat să dăm ochii mai întâi cu portarii lor, să-i rugăm pe favoriţii şi linguşitorii lor, să batem cale lungă; dar când e vorba să-L rugăm pe Dumnezeu, nu este nevoie de nimic din toate acestea: pe Dumnezeu Îl rugăm fără mijlocitori, fără bani, El ne ascultă rugămintea fără cheltuieli şi de îndată.

E de-ajuns doar să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm îndată la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Când rugăm un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de faţă un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să înfăţişeze spusele noastre altfel şi să strice dreptatea. Când însă rogi pe Dumnezeu nu poţi bănui nimic din acestea.

Dumnezeu ne spune: ‘Când vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de faţă, strigă cu inima, fără să mişti buzele’. Domnul Hristos ne spune: Intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie la arătare (Matei 6, 6). Vezi ce cinste covârşitoare ? Dumnezeu îţi spune: ‘Când Mă rogi, să nu te vadă nimeni, dar când te cinstesc Eu, aduc martoră întreaga lume pentru binefacerea ce-ţi fac’.

Să ne convingă aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici împotriva duşmanilor noştri şi nici să-L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute. Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rânduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie să facem aceasta cu Dumnezeu.

I-ai spus Lui pricina ta ? I-ai spus ce ai păţit ? Nu-I mai spune cum să te ajute ! Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sunt mulţi oameni care pun în rugăciunile lor mii de cereri, spunând: ‘Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averile, pedepseşte pe duşmanul meu’, cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13), şi Dumnezeu ştie cum să te ajute. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).

Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere în suflet şi cu smerenie, bătându-ne pieptul ca şi vameşul, şi vom dobândi ceea ce cerem; dar dacă ne rugăm plini de mânie şi de furie, Dumnezeu Se va scârbi de noi. Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele; să ne rugăm şi pentru noi, dar şi pentru duşmanii noştri.

Dacă vrei să îndupleci pe Judecător ca să vină în ajutorul sufletului tău şi să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată împotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru. Face dreptate şi împlineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă în suflet dor de răzbunare, care nu se ridică împotriva duşmanilor lor. Şi cu cât se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atât Dumnezeu îi pedepseşte mai cumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc.

Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi îndată şi să nu vă supăraţi când vă ocărăşte cineva, ci, filozofând, să mulţumiţi, aşteptând ajutorul Domnului. N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune înainte de a-L ruga ? N-ar putea oare să ne dăruiască o viaţă lipsită de dureri şi fără de necazuri ? Da, dar nu o face, din dragoste pentru noi.

Dar pentru ce îngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de necaz ? Pentru ca noi să stăruim, cerându-I sprijinul, ca să alergăm la El şi să-L chemăm mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strâmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi către El şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viaţa cea netrecătoare.

Suntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, care pe multe căi ne vindecă şi ne mântuieşte sufletele.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Frescă din biserica mânăstirii noastre

Dacă oamenii ne fac un bine cât de mic şi apoi fără voia noastră îi supărăm puţin, se supără că ne-au făcut bine şi îşi blestemă zilele. Dumnezeu însă nu este aşa, ci, când este dispreţuit şi ocărât după ce a făcut bine, se apără îndată şi dă socoteală celor ce L-au ocărât, grăind aşa: Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie ? Iudeii nu voiau să-L numească Dumnezeul lor, iar El nu înceta a-i numi popor al Său; iudeii respingeau stăpânirea Lui, iar El nu-i tăgăduia, ci căuta să Şi-i facă prieteni, îi trăgea la El, spunându-le: Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie ? Ţi-am fost, oare, împovărător, greoi, de nesuferit ? Dar nici asta n-o poţi spune ! Chiar dacă aş fi fost aşa, nici atunci n-ar fi trebuit să te abaţi ! Care este fiul pe care nu-1 ceartă tatăl ? Şi iarăşi, în altă parte, Dumnezeu le spune: Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine ?

Mari şi minunate sunt cuvintele acestea. Dumnezeu îi întreabă pe oameni: ‘Cu ce am greşit ?’, întrebare pe care nici robii nu îndrăznesc s-o pună stăpânilor lor. Şi Dumnezeu nu le spune: ‘Cu ce v-am greşit ?’, ci: ‘Cu ce am greşit părinţilor voştri?’ ‘Dar voi – le spune Dumnezeu iudeilor – nici asta n-o puteţi spune, pentru că îmi păstraţi ură strămoşească. Că n-am dat prilej strămoşilor voştri să-Mi învinuiască purtarea Mea de grijă, că i-aş fi trecut cu vederea în vreo împrejurare mare sau mică. Multe au căutat ei, spune Domnul, mult au răscolit ei în atâţia ani cât au fost sub călăuzirea Mea, dar n-au găsit greşeală întru Mine’.

Pentru toate acestea, dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu. În orice necaz să căutăm mângâierea Lui, în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui, în orice încercare, ajutorul Lui. Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndepărta, şi nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, puterea, sănătatea trupului şi filozofia sufletului, bunele nădejdi şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul faţă de El.

Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri faţă de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 58/septembrie-octombrie 2010