Scriptura nr. 51

Transformarea duhovnicească

– Cuvântarea a XVIII-a despre mântuire a Sfântului Macarie Egipteanul –

 

Universalitatea şi originea răului

Toţi oamenii întocmesc legi prin care se ocupă de acţiunile frumoase. Toate Scripturile de Dumnezeu insuflate: cea a Legii, a proorocilor, cuvintele Evangheliei Domnului şi cele ale apostolilor au fixat pedepse împotriva răufăcătorilor şi arată pe cei care săvârşesc fapte bune şi frumoase şi cărora li se făgăduieşte Împărăţia veşnică. Or, legile din afară ale neamurilor şi magistraţii lor pedepsesc pe cei vi­novaţi înaintea tuturor spre înspăimântarea celorlalţi, voind astfel să împiedice şi să reteze din rădăcină activitatea răufăcătorilor. Nici un învăţat sau crainic nu îndeamnă la săvârşirea faptelor rele, ci toţi fac elogiul faptelor bune. În fapt, după cum vedem, răul stăpâneşte cel mai deplin; el se comite şi el împărăţeşte peste lume.

Dintr-această constatare, cei cu judecată şi prevăză­tori pot să socotească, mai cu seamă prin experienţă – chiar şi cei care au primit Scripturile –, că există o putere po­trivnică a răutăţii care lucrează şi înşală pe ascuns neamul oamenilor spre cele rele, învăţându-i nevăzut în inimă la tot felul de nelegiuiri. De atunci nimeni dintre oameni n-a mai putut discerne ceea ce li s-a sugerat tăinuit de ceea ce vine din propria lor voinţă. În cea mai mare parte, ei nu ştiu de unde vin aceste insuflări amăgitoare, ci erau convinşi că vin dintr-o tendinţă firească, cauzată din obişnuinţa de a vedea ţâşnindu-le din inimă gânduri rele împotriva firii. Dar simţurile şi gândurile sufletelor au fost împărţite de Creator în omenire.

Situaţia se prezintă aşa ca şi cum unul are o mare avuţie în numerar şi în obiecte de aur, de argint şi în alte feluri de bunuri mişcătoare, iar altul nu are decât foarte puţin din toate, pe când al treilea are o avuţie potrivită. Tot aşa-i şi cu sufletele oamenilor: au grade diferite în ceea ce priveşte bogăţia lor nevăzută şi puterea de a deosebi gândurile. Unele suflete sunt largi, deschise raţiunii, altele sunt strâmte.

 

Omul trebuie să se lipească de Dumnezeu ca să poată fi eliberat de rău

Există, aşadar, o esenţă a luminii, bună, raţională şi gânditoare, imaterială, şi aceasta este Dumnezeu. Există şi o esenţă întunecată dar din libera alegere, şi aceasta este cea a duhurilor înşelăciunii şi a începătoriilor acestui veac. Sufletul, având pe de o parte puţină temelie de adâncime a raţiunii şi discernământului, iar pe de altă parte fiind bogat în gânduri, prevederi şi discernământ, trebuie să lupte, să se oştească şi să grăbească pe cale şi să caute cum se va învrednici să se unească cu esenţa luminii lui Dumnezeu, a cerului şi a spiritului. Acest suflet va putea fi păzit împotriva bolirii de patimi şi va primi învăţătura Acestuia şi va fi călăuzit de El cum să împlinească mai bine toate sfintele porunci. Odată sfinţit prin puterea dum­nezeiască, sufletul se va înfăţişa sfânt şi curat.

Pe de altă parte însă, fiecărui suflet îi este necesară o mare luptă spre a se elibera de puterea întunericului nematerial şi viclean, de duhurile vicleniei şi de patimile răutăţii. Şi aceasta pentru că de la căderea lui Adam se lipesc de suflet aceste rele mai sus-zise ca să-l lupte. Aşadar, acesta este scopul oricărui om care voieşte să se învrednicească de Împărăţia cerurilor, anume acela ca raţiunea să-i lucreze la lărgime sau strâmtoare ca să se elibereze de răutatea patimilor şi să se învrednicească de comuniunea cu fiinţa Duhului Sfânt. Căci biruinţa şi eşecul depind de voinţa proprie libertăţii, fie că înclină spre duşmani, fie că prin ajutorul harului se luptă şi biruieşte patimile. Abia după aceea sufletul, sfinţindu-se, intră în comuniune cu Duhul şi aşa, unit cu harul, devine vrednic de Domnul şi se face vrednic să moştenească Împărăţia.

Sfântul Macarie Egipteanul

 

Starea sufletelor după moarte

Dacă puterea întunericului patimilor şi al duhurilor celor viclene s-a unit cu sufletul, dacă duhurile nevăzute ale înşelăciunii l-au însorit şi i-au pardosit căile şi cărările cu gânduri care l-au dus la trezirea patimilor şi dacă acest suflet s-a îmbrăcat cu ele, atunci la ieşirea din trup a unui astfel de suflet, duhurile înşelăciunii, începătoriile răului şi chiar însuşi stăpânitorul întunericului lumii îl primesc şi îl iau de mână şi-l reţin la ei. Şi fac aceasta fiindcă lor le aparţine şi le este casnic, întrucât acest suflet le-a împlinit voia, iar el, pe când era în trup, i-a însoţit până la sfârşitul vieţii.

Şi dimpotrivă, dacă pe suflet l-a însoţit esenţa fru­museţii dorite şi de negrăit a luminii dumnezeiescului Duh, şi dacă sufletul însoţit de harul adevărului care este Hristos, dacă sufletul în care acesta locuieşte încă în lumea de aici s-a bucurat de sfinţenia inimii şi de călăuzirea lui Hristos în căile şi în cărările gândurilor sale, pe acest suflet, la ieşirea din trup, îl primesc sufletele luminoase ale sfinţilor şi Însuşi Împăratul păcii Hristos, care Se bucură de sufletele cele bune. El Însuşi primeşte acest suflet şi-l aduce la Sine ca pe propria-I mireasă şi casnica Lui, pe acesta care pe pământ nu a lucrat în afara voinţei Sale.

Fiecare trebuie să-şi cerceteze înclinaţiile lăuntrice

Fiecare din oameni, după ce şi-a cercetat inima şi s-a aplecat cu cea mai iscoditoare atenţie asupra propriilor gânduri, apoi trebuie să cugete foarte precis unde este sufletul, încotro înclină mintea, cu cine se uneşte ea: cu Duhul lui Dumnezeu sau cu duhul lumii ? Către ce tinde ea şi spre ce-şi îndreaptă dragostea ? Oare spre poruncile vieţii şi spre voinţa lui Dumnezeu ca să-L iubească numai pe El cu toată inima şi cu tot sufletul, după cuvântul Scripturilor, fără să mai privească nimic în afară, fără să odihnească în nimic altceva decât numai în Dumnezeu şi numai în mângâierea Sfântului Duh, adevărata odihnă ? Nu cumva este mai degrabă prins şi preocupat de lucrurile pământeşti, adică de cele materiale, de călcarea poruncilor prin cugetările numai la lumea aceasta şi nu cumva pe acestea le iubeşte cu iu­birea lui ? Fiecare, deci, după ce s-a cercetat pe sine însuşi şi şi-a dat seama de starea în care se află, trebuie să se pocăiască, să plângă şi să strige către Domnul ziua şi noaptea, cum a poruncit Acesta, până ce-şi va găsi sufletul, mintea şi gândurile străjuite de pacea lui Hristos, dar în aşa fel încât el însuşi să fie lipsit de răutate.

 

Hristos reaşază sufletul în vrednicia originală

Căci, într-adevăr, toate cele asupra cărora Dum­nezeu ne-a atras atenţia prin Părinţi, toate acestea au fost făcute atât pentru fiinţa cea gânditoare şi grăitoare a sufletului, aşa de preţios creat după chipul lui Dumnezeu, cât şi pentru îndreptarea şi vindecarea minţii şi a gândurilor. Căci sufletul bolea din pricina profundei căderi în robia patimilor, după ce mai întâi căzuse în mâinile duhurilor răului, a începătoriilor, puterilor şi stăpânitorilor lumii întunericului, atunci când Adam a călcat primul porunca. Aşa se îm­brăcase sufletul în patimile păcatelor provenite din răutate, înstrăinându-se astfel de Dumnezeu.

Apostolul, referindu-se şi scoţând în evidenţă vinde­carea şi eliberarea fiinţei duhovniceşti a sufletului, zice: Pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, va păzi ini­mile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7). De aceea, vinde­carea loviturilor sufletului şi ridicarea din cădere a minţii constau în faptul că puterea de a reflecta simţămintele şi gândurile sufletului sunt legate succesiv în Hristos şi păstrate în lumina cerească a duhului păcii: în faptul că esenţa sufletului cu bagajul gândurilor lui sunt ferite de duhurile răutăţii, de cugetele rele, materiale şi deşarte. Aceasta-i răscumpărarea obţinută prin Domnul, prin venirea şi petrecerea Sa întru neamul oamenilor, în scopul ca de acum înainte să restabilească în înălţimea morală şi curăţia originală fiinţa gânditoare şi grăitoare, atât de valoroasă a sufletului; şi mai mult încă, să aşeze sufletul în comuniune cu propria fiinţă duhovnicească, izvor al harului şi mai demnă decât celelalte creaturi văzute şi nevăzute. Iar noi, prin ne­cunoaşterea şi delăsarea noastră, prin nepăsare şi uitare îi dăm în schimb leproasele, vremelnicele, ticăloasele şi stricăcioasele noastre preocupări şi îndeletniciri.

Ne lipim de cele pământeşti, de materie, de lume şi de slava ei; iubim lucrurile văzute, suntem atenţi la preocu­pările trecătoare ale acestei lumi şi ne sunt dragi toate acelea pe care ar trebui să le aruncăm departe de noi, să ne lepădăm de treburile trecătoare ale pământului şi de gândurile stri­cate ale materiei şi ale pulberii, ca, prin dragoste, să ne lipim numai de Hristos şi să fim răniţi de dragostea cerească nu­mai pentru El şi, printr-o duhovnicească iubire să fim atraşi numai de El.

 

Sufletul este miza în lupta dintre Dumnezeu şi satana

Cu adevărat mare şi preţioasă, nobilă şi încântătoare este demnitatea sufletului, fire gânditoare şi cuvântă­toare, pentru care Dumnezeu, îngerii şi sfintele puteri prin Părinţi şi Patriarhi, prin Prooroci şi Domnul Însuşi au venit ca soli spre a-l întoarce iarăşi la El, de asemenea şi prin Apostoli, prin dascăli, meşteri iscusiţi ai adevărului care să-l întoarcă la voinţa Domnului şi să-l în­demne a se uni şi a-L avea cu ei pentru viaţa veşnică. Şi tot la fel, pentru acest suflet, satana, începătoriile şi stăpâniile puterilor rele dezlănţuie luptă, efort, război şi strădanii prin falşi prooroci şi mincinoşi apostoli, prin înşelări, prin făuritori de erezii şi, în cele din urmă, prin antihrist. Astfel şi aceştia luptă să se unească definitiv cu sufletul pentru ca acesta să nu mai scape din mâinile lor, căci şi ei voiesc a fi şi sufle­tul cu ei în întunericul osândei. Oare acest suflet, mult preţuitul chip al lui Hristos, căzut în prăpastia patimilor răutăţii, va mai voi el să se unească cu Hristos prin voinţa lui ? Pentru aceasta va trebui într-un anumit fel schimbat, transformat, reîntors, reînnoit şi recreat acum, cât timp se găseşte în trup, după tradiţia Scripturilor.

 

Exemple de transformări în cazuri lipsite de vreo nădejde

Să ne închipuim un loc plin de miasme şi unde se mai găseşte şi o mlaştină, un loc plin cu depuneri de bălegar şi umplut cu tot felul de murdării, putregaiuri şi scârnăvii. Iată însă că un bărbat puternic şi bogat vine aici şi porneşte să-şi curăţească sieşi acel loc de toate scârnăviile şi spurcăciunile. Acesta îşi dă toată silinţa să curăţească acest loc de o astfel de putreziciune. Apoi zideşte acolo un palat împărătesc, rânduieşte în el camere elegante, săli în mar­mură pentru festivităţi, felurite încăperi splendide unde să petreacă şi să se odihnească împăratul. În felul acesta aerul rău-mirositor şi murdăriile au făcut loc bunei miresme, aerului plăcut şi unei bogate prospeţimi.

Un alt exemplu. Iată pământul pustiu, sărac, plin de mărăcini şi scaieţi. Dar vine acolo un bărbat, bun agricultor, lucrează cu grijă acest pământ pustiu, smulge mărăcinii şi scaieţii şi-i arde; aduce pe şanţuri apă din belşug, sapă pământul, reîmprospătează tot ogorul; plantează pe el vii şi grădini, trandafiri de tot felul, flori şi toate speciile de pomi roditori. Astfel, acest teren ajunge să fie un loc de plăcută linişte, bine irigat şi roditor. Iată ce prefaceri şi schim­bări s-auprodus: un loc sălbatic şi pustiu, fiind amenajat, a devenit un loc plăcut şi folositor.

Încă un exemplu. Este vorba de o femeie, cerşe­toare nenorocită pe care tot cel ce o vedea întâi o lua în derâdere şi apoi abuza de ea. Un împărat vestit se îndrăgosteşte de ea. O ia lângă el, ajutând-o să treacă de la această ruşi­noasă stare de desfrânare la cea de femeie însemnată, în rând cu femeile libere. În loc de hainele zdrenţăroase şi murdare o îmbracă în haine împărăteşti, şi este împodobită cu aur şi cu pietre scumpe. Îi pune pe cap diademă împărătească şi-i face onoarea de a se uni cu el şi a-i deveni o nobilă soţie de împărat. Iată ce transformare şi ce schimbare s-a produs ! Iată de la ce fel de stare de ocară şi sărăcie a fost înălţată, la ce slăvită cinste şi la ce bogăţie a fost adusă !

 

Reînnoirea deplină a sufletului

La fel s-a întâmplat şi în plan duhovnicesc. Raţiunea şi sufletul zăceau în păcatul răutăţii. Ele se aruncaseră în unica sărăcie, aceea a întunericului patimilor rele încă de la călcarea poruncii de către Adam. Sufletul şi ratiunea omului căzut erau murdărite şi siluite de desfrânare, de necurăţia şi întinarea produse de patimile rele. Ajunsese la sălbăticia şi la pustiirea produse de răul şi groaznicul duh al acestei lumi. Trebuia deci ca sufletul să creadă în Domnul şi să se apropie de El cu sinceritate, cu toată hotărârea şi cu toată voinţa întru dragostea Duhului lui Dumnezeu, ca astfel să fie schimbat şi transformat. Acest suflet era la început sălbatic şi pustiu, plin de duhoarea păcatelor şi patimilor răutăţii, era înveşmântat cu groaznicele haine ale duhului rău, ca necredinţa, avariţia, ura, răutatea, mânia, viclenia, nebunia, perversa poftă trupească şi cu tot felul de necurăţii, îi trebuia acum să se despartă de aceste păcate şi să-şi găsească reînnoirea şi remodelarea prin dum­nezeiescul har.

Şi în locul scaieţilor şi mărăcinilor, adică al patimilor rele şi al păcatelor răutăţii pe care pământul inimii le zămisleşte din belşug, omul trebuie să planteze şi să facă rodi­toare dreptatea şi sfinţenia bunurilor dumnezeieşti şi ce­rescul Duh Sfânt. În locul mirosului greu, al mocirlei, al sălaşelor murdare pe care duhurile răului le aşază prin patimi din tărâmul nevăzut al sufletului, trebuie să se ridice acum un palat ceresc, un loc de şedere şi de odihnă al Împăratului ceresc.

În locul hainelor murdare şi întunecate pe care su­fletul le purta, îmbracă acum veşmintele luminoase ale Du­hului, veşmintele credinţei, dragostei, bunătăţii şi ale oricărei virtuţi. În loc de această groaznică ruşine a desfrânării la care se deda sufletul în gândurile lui, învoindu-se cu duhurile cele rele, acum se îndreaptă spre neprihănire, sfinţenie, curăţie şi comuniune cu Împăratul ceresc, Hristos, şi este încununat cu diadema ce­rească a slavei Duhului Sfânt, întru vrednicia harului.

În locul duhului viclean al lumii care rătăceşte şi înlănţuieşte raţiunea sufletului în materie, în cele ale pământu­lui, în răutate şi tot felul de temeri vătămătoare, acum tronează Duhul bunătăţii lui Hristos, care din cer trage pu­terea cea cugetătoare a sufletului spre tainele negrăite ale lui Dumnezeu şi-l păstrează în toate roadele sfinte ale bunătăţii Duhului. Acum raţiunea locuieşte cu el şi meditaţiile sufletu­lui sunt înşiruite spre dumnezeieştile şi cereştile gândiri ale Duhului, nici una nu mai lucrează ca altădată, când duhul răutăţii înlănţuia sufletul fără voia lui şi-l băga în raţiunile acestei lumi şi ale materiei. Căci şi Duhul Sfânt grăieşte adevărat prin proorocul: Precum este întunericul ei [al nopţii], aşa şi lumina ei (Psalmi 138, 11).

 

Lucrarea simţită a Duhului Sfânt urmează lucrării patimilor

La fel trebuie schimbat şi reînnoit sufletul care a crezut în Hristos şi L-a iubit întru totul. În el are loc pe de o parte o transformare deplină, o transformare sfinţită, iar pe de alta, prin Duhul Sfânt, dobândeşte statornicia în gândurile tainice ale inimii şi în faptele bune ale dreptăţii, deoarece Duhul bunătăţii lucrează într-însul, într-adevăr, în toată conştiinţa, în simţire şi lucrare, tot aşa cum duhurile întunericului patimilor săvârşesc răul în mod silit şi în plină conştiinţă şi în suflet şi trup. Într-adevăr, toate ereziile se mulţumesc cu enunţuri găunoase sub pretextul unei opinii drepte şi al unei deşarte pretenţii de dreptate. Pe când cei care sunt adevăraţii fii ai Bisericii lui Hristos sunt vădiţi prin fapte de adevărata lor credinţă, dar şi prin lucrarea Duhului dumnezeiesc care vine deasupra sufletului şi-l umbreşte.

În faza aceasta, harul produce în suflet roade vrednice, care au putere, simţire şi deplină conştiinţă întru reînnoirea minţii, adică întru transformarea, crearea cea nouă şi cu totul proaspătă, înfăptuită în omul cel dinlăuntru al inimii. Astfel este adevăratul creştinism şi exacta tradiţie apostolică transmisă în adevăr de toate Sfintele Scripturi. Aşa este venirea Domnului, eliberând omul căzut de sub puterea păcatului şi aceasta este nădejdea celor ce cred cu adevărat în Hristos.

Să ne străduim, aşadar, şi noi, ca să primim în noi toate virtuţile deplinei convingeri ale acestei nădejdi ca să ne împărtăşim de bunătăţile nădăjduite, adică de sălăşluirea Domnului între noi. Dacă vom câştiga în însăşi inima noastră sfinţirea Duhului Sfânt, dacă vom pune în vasul nostru comoara aceasta cerească şi dacă vom aşeza o ire­proşabilă rânduială în toate pornirile, prin harul lui Dumnezeu, numai aşa ne vom învrednici de bucuria bunătăţilor veşnice împreună cu Hristos în vecii vecilor. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 91/mai-iunie 2015