Scriptura NT nr. 05

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

CARTEA A III-A

(Luca 3, 23-38)

1. ,,Şi acest Iisus era ca de treizeci de ani începând, fiind (precum se socotea) fiul lui Iosif” (Luca 3, 23). Înainte de a vorbi despre generaţii între care noi vedem o oarecare variaţie în Evanghelia după Sfântul Matei (potrivit Matei 1, 1-16) şi aceasta, a cărei interpretare o avem în mâinile noastre, de vreme ce este de necrezut ca sfinţii să se poată contrazice unul pe altul, mai ales cu privire la faptele Domnului şi Mântuitorului nostru, haideţi să arătăm cu ce râvnă ne stă în putinţă că ei nu au spus lucruri diferite.

2. Şi, mai întâi de toate, se cuvine ca nimeni să nu schimbe ceea ce este scris astfel: ,,Fiind (precum se socotea) fiul lui Iosif” (Luca 3, 23). Căci El era ,,socotit” în mod potrivit aşa, deoarece El nu era aşa prin fire, ci era socotit a fi pentru că El S-a născut din Maria, care era căsătorită cu Iosif, bărbatul ei; de aceea tu ai: ,,Au nu este acesta feciorul teslarului ?” (Matei 13, 55). Noi am spus mai înainte de ce ,,dintr-o fecioară”; am spus de asemenea de ce Domnul şi Mântuitorul a vrut să Se nască dintr-o fecioară căsătorită şi de ce în vremea unui recensământ; nici nu pare neobişnuit ca noi să spunem de ce tatăl Său era tâmplar. Fiindcă prin această imagine, El arată că Tatăl Său este Cel care, ca Plăsmuitor a toate, a întemeiat lumea, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). Căci deşi omenescul nu poate fi comparat cu dumnezeiescul, imaginea este bună, deoarece Tatăl lucrează cu focul lui Hristos şi Duhul (potrivit Matei 3, 11) şi, asemenea unui Pădurar Bun al sufletului, taie patimile noastre, punând iute securea la rădăcina pomilor neroditori (potrivit Matei 3, 10; Luca 3, 9), iscusit în curăţire, în păstrarea vârfurilor cu coroanele, în atenuarea durităţilor minţilor cu focul Duhului, şi în modelarea întregului neam omenesc pentru diverse scopuri cu diferite însuşiri ale slujirilor.

3. Ne-am putea întreba de ce este descrisă mai degrabă genealogia lui Iosif decât cea a Mariei, dacă Maria L-a născut pe Hristos de la Sfântul Duh, iar Iosif pare un străin în descendenţa Domnului, decât că obiceiul Scripturilor care caută întotdeauna obârşia soţului ne-a învăţat. Fiindcă tu ai: Fares a fost fiul lui Iuda, patriarhul seminţiei; el ,,a născut pre Esrom, iar Esrom a născut pre Aram. Iar Aram a născut pre Aminadav, iar Aminadav a născut pre Naason, iar Naason a născut pre Salmon. Iar Salmon a născut pre Vooz din Rahav, iar Vooz a născut pre Ovid din Rut, iar Ovid a născut pre Iese. Iar Iese a născut pre David (Matei 1, 3-6). Fiindcă identitatea soţului este căutată, el care conferă de asemenea demnitate obârşiei în senat şi în celelalte adunări ale oraşelor. Prin urmare, cât de necuviincios ar fi ca descendenţa soţului să fie trecută cu vederea şi cea a soţiei să fie căutată, astfel încât Cel care trebuie vestit popoarelor din întreaga lume să pară că nu are tată !

4. Dar haideţi să aflăm că genealogia este prezentată altundeva într-o ordine diferită, ca nu cumva evangheliştii care au urmat vechea ordine să pară că se contrazic şi aici. Căci tu ai: ,,Era un om din Armatem-Sifa din muntele Efraim, şi numele lui Elcana, feciorul lui Ieremeil, fiul lui Iliu, fiul lui Toche” (I Împăraţi 1, 1). Tu vezi că descrierea obârşiei este legată prin vechiul obicei de la taţi la fii, şi de la fii la taţi; tu vezi că familia este pretutindeni prezentată prin genealogia soţului; nu te mira dacă Matei relatează succesiunea generaţiilor de la Avraam la Iosif, şi Luca de la Iosif la Adam şi la Dumnezeu. Nu te mira că este zugrăvită descendenţa lui Iosif.

Într-adevăr, fiind născut după trup, El trebuie să urmeze uzanţa trupului, şi Cel care a venit în lume trebuie să fie descris după obiceiul lumii, mai ales pentru că descendenţa Mariei este de asemenea în descendenţa lui Iosif. Căci de vreme ce Iosif era un bărbat drept, el şi-a luat soţie din seminţia sa şi din patria sa, nici nu putea un bărbat drept să calce ceea ce este poruncit în Lege (potrivit Numerii 4, 1). Pentru că tu ai că fiii lui Israil vor rămâne credincioşi moştenirii seminţiei patriei lor, nici nu vor trece ei dintr-o seminţie în alta, şi fiecare fiică care se trage din seminţiile fiilor lui Israil va fi soţie unuia din poporul seminţiei tatălui ei (potrivit Numerii 36, 6-8).

De aceea, în vremea recensământului, Iosif a călătorit din casa sa şi patria lui David pentru a fi înscris cu Maria, soţia sa (potrivit Luca 2, 4-5). Faptul că ea se înscrie în aceeaşi casă şi aceeaşi patrie cu el arată fără îndoială că ea este din aceeaşi seminţie şi aceeaşi patrie.

5. Elisabeta este de asemenea pomenită ca fiind rudenia Mariei (potrivit Luca 1, 36), în primul rând fiindcă toţi evreii sunt rudenii, precum a învăţat apostolul zicând: ,,Că aş fi poftit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup; care sunt israilteni” (Romani 9, 3-4). Deci, rudenii fiindcă amândouă erau israiltence, şi rudenii fiindcă amândouă erau din seminţia lui Iuda. Tu ai aflat că Maria era din seminţia lui Iuda; află despre Elisabeta. Căci se spune: ,,Şi sculându-se Mariam în zilele acelea, mers-a la munte cu degrabă, în cetatea Iudei. Şi a intrat în casa Zahariei” (Luca 1, 39-40). Întrucât Moisi a poruncit ca fiecare să rămână credincios seminţiei sale (potrivit Numerii 2, 2), fără îndoială, de vreme ce ea locuia într-o cetate a Iudei, ea este de asemenea din seminţia lui Iuda (potrivit A Doua Lege 18, 6), mai ales când erau în familia Elisabetei preoţi a căror parte este Dumnezeu.

Totodată, cât de potrivit este că dacă una l-a purtat pe Vestitorul lui Hristos, cealaltă L-a purtat pe Hristos, şi una a zămislit de la Sfântul Duh, iar cealaltă plină de Sfântul Duh a proorocit; amândouă cărora după Dumnezeu nu le-a lipsit rudenia duhovnicească sunt văzute a fi fost verişoare după trup ! Dar dacă, potrivit sfântului apostol (potrivit Efeseni 5, 23), capul fiecărei femei este soţul ei şi cei doi sunt un trup după legea dumnezeiască (potrivit Facerea 2, 24), cum s-ar putea întâmpla ca aceştia doi care erau fără îndoială un trup şi un duh să pară a avea patrii şi seminţii diferite ?

Există o altă particularitate pe care Arhanghelul Gavriil a vestit-o cu privire la Domnul: ,,Şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David tatăl lui” (Luca 1, 32). Deci este cert că Maria era din casa lui David. În acelaşi timp, noi aflăm că nu are nici o însemnătate în ce ordine este exprimată succesiunea generaţiilor, deoarece modul trece încoace şi încolo.

6. Încă pare necesar să explicăm de ce Sfântul Evanghelist Matei a început să prezinte descendenţa lui Hristos de la Avraam, iar Sfântul Luca a luat-o de la Hristos până la Dumnezeu. Dar mai întâi socotesc că sub nici un chip nu ar trebui trecut cu vederea de ce Sfântul Matei, când a început succesiunea descendenţei de la Avraam, nu a spus: ,,Cartea neamului lui Avraam”, ci ,,Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1, 1), şi de ce i-a numit pe aceştia doi îndeosebi. Fiindcă cei mai credincioşi autori ai neamului sunt aleşi dinadins, astfel ca noi să putem înţelege că în însăşi genealogia trupului trebuie căutată mai degrabă succesiunea duhovnicească; fiindcă aceştia sunt cei doi bărbaţi asupra cărora s-au revărsat făgăduinţele dumnezeieşti.

7. În primul rând, Avraam care a părăsit pământurile sale (potrivit Facerea 12, 4), înainte de Legea lui Moisi şi înaintea poporului evreilor, L-a cunoscut pe Dumnezeu şi s-a învrednicit de mărturisirea credinţei, fiindcă ,,a crezut lui Dumnezeu, şi s-a socotit lui spre dreptate” (Facerea 15, 6); el a primit de asemenea proorocia de la Dumnezeu, care i-a spus: ,,Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în pământul, care voiu arăta ţie. Şi te voiu face pre tine neam mare; şi te voiu binecuvânta; şi voiu mări numele tău şi vei fi binecuvântat. Şi voiu binecuvânta pre cei ce te vor binecuvânta şi voiu blestema pre cei ce te vor blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facerea 12, 1-3). Prin urmare, tu vezi că adunările popoarelor şi unirea prea sfintei Biserici a fost făgăduită întâi lui printr-o proorocie dumnezeiască. Şi, din acest motiv, el trebuie să fie prezentat drept autorul neamului care s-a învrednicit cel dintâi de făgăduinţa facerii Bisericii.

8. David, de asemenea, este pe drept mărturisit a fi el însuşi autorul neamului, deoarece a primit printr-un jurământ răspunsul că Hristos va veni din el după trup; căci de aceea este scris: ,,Juratu-s-au Domnul lui David cu adeverinţă, şi nu se va lepăda de dânsa; din rodul pântecelui tău voiu pune pre scaunul tău” (Psalmi 131, 11). Şi într-alt loc: ,,Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, au minţi-voiu lui David ? Sămânţa lui în veac va rămânea, şi scaunul lui ca soarele înaintea mea” (Psalmi 88, 35-36). Şi în Paralipomene: ,,Şi va fi după ce se vor plini zilele tale şi vei adormi cu părinţii tăi, voiu ridica sămânţa ta după tine, care va fi unul din fiii tăi, şi voiu găti împărăţia lui. Acesta va zidi mie casă, şi voiu îndrepta scaunul lui până în veac. Eu voiu fi lui tată şi el va fi mie fiu, şi mila mea nu o voiu depărta de la el, precum o am depărtat de la cei ce au fost mai înainte de tine” (I Paralipomene 17, 11-13).

Mai mult, Domnul Dumnezeu a dezvăluit genealogia Domnului prin Isaia, zicând: ,,Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iese şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni preste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” (Isaia 11, 1-2). Şi mai târziu: ,,Şi va fi în ziua aceea rădăcina lui Iese, şi cel ce se va scula să stăpânească neamurile; spre dânsul neamurile vor nădăjdui” (Isaia 11, 10). Şi într-alt loc: ,,Căci prunc s-a născut nouă, fiul, şi s-a dat nouă, a căruia stăpânire s-a făcut preste umărul lui, şi se cheamă numele lui înger de mare sfat, (…) că voiu aduce pace preste domni şi sănătate lui. Şi mare va fi stăpânirea lui, şi păcii lui nu va fi hotar, pre scaunul lui David şi întru împărăţia lui (Isaia 9, 6-7).

9. Este făcut cunoscut prin proorocii limpezi că toate lucrurile corespund cu privire la Hristos; pentru că nici nu se putea ca rodul puterii dumnezeieşti să fie atribuit darului lui Solomon, care era fiul lui David, al cărui sfârşit este cunoscut fără îndoială (potrivit III Împăraţi 11, 43); fiindcă a existat un sfârşit al împărăţiei lui Solomon şi al păcii, aşa cum este arătat în III Împăraţi. Hristos este Singurul a cărui Împărăţie nu are sfârşit (potrivit Luca 1, 33). Apoi, Solomon nu a domnit peste păgâni, ci Hristos a adunat Biserica din neamuri.

În fine, Solomon s-a născut în timpul vieţii lui David şi i-a urmat la împărăţie (potrivit II Împăraţi 12, 24; III Împăraţi 1, 39), dar este arătat că Cel care este făgăduit se va ridica după moartea lui David, deoarece tu ai: ,,Şi va fi după ce se vor plini zilele tale şi vei adormi cu părinţii tăi, voiu ridica sămânţa ta după tine, care va fi unul din fiii tăi, şi voiu găti împărăţia lui. Acesta va zidi mie casă, şi voiu îndrepta scaunul lui până în veac” (I Paralipomene 17, 11-12). Oare Solomon a împărăţit în veac, el care a domnit doar 40 ani ? Pentru că ,,eu voiu fi lui tată şi el va fi mie fiu” (I Paralipomene 17, 13). Cine este Fiul lui Dumnezeu, dacă nu Cel căruia i S-a spus: ,,Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut” (Psalmi 2, 5) şi ,,mila mea nu o voiu depărta de la el, (…) şi-l voiu încredinţa pe el în casa mea şi întru împărăţia lui până în veac” (I Paralipomene 17, 13-14) ?

Dar, într-adevăr, noi cunoaştem dintr-o serie de Scripturi dumnezeieşti că probabil Solomon a păcătuit atât de grav, ca nu cumva oamenii să greşească şi să creadă că făgăduinţa s-a risipit la el; pentru dragostea unei femei, el a ridicat un templu idolului Astarte, iar Domnul S-a mâniat pe Solomon (potrivit III Împăraţi 11, 5-6).

Aşadar, dacă domnia sa a început în timpul vieţii lui David – de aceea, tu ai că atunci când i s-a spus lui David că Solomon domnea, slugile s-au închinat împăratului pe patul său şi el a spus: ,,Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, cel ce au dat astăzi din sămânţa mea şezător pe scaunul meu, şi ochii mei văd” (III Împăraţi 1, 48) –, tu vezi că el a păcătuit sau a jignit, deoarece moştenirea făgăduinţei Îl avea drept chezăşie pe Hristos.

 

Sfântul Prooroc Solomon. Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

10. Şi, de aceea, evanghelistul i-a ales pe aceşti doi autori ai neamului (n.tr.: Avraam şi David), unul care a primit făgăduinţa cu privire la adunarea neamurilor, şi celălalt care a dobândit proorocia zămislirii lui Hristos. Şi, astfel, deşi este în timp după Avraam, David este pus înaintea lui Avraam în genealogia Domnului, fiindcă înseamnă mai mult a fi primit făgăduinţa legată de Hristos decât cea cu privire la Biserică, deoarece Biserica însăşi este prin Hristos.

Apoi, există un domn al neamului după trup, şi altul după duh; unul prin darul sămânţei, celălalt prin credinţa noroadelor. Fiindcă mai mare este Cel care mântuieşte decât cel care este mântuit. De aceea, El este numit ,,fiul lui David”: ,,Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David” (Matei 1, 1); căci în primul rând, El trebuie să fie numit Fiul lui, căruia i-a fost făgăduit să-i fie dat un Fiu, cu toate că apostolul spune că Hristos a fost făgăduit şi lui Avraam: ,,Iar lui Avraam s-au grăit făgăduinţele şi seminţei lui. Nu zice: şi seminţelor, ca de mulţi; ci ca de unul; şi seminţei tale, carele este Hristos” (Galateni 3, 16), astfel că însuşirea zămislirii este conferită unuia, şi superioritatea celuilalt. Este dăruit unuia că s-a spus că Iisus Hristos va fi Fiul lui, dar cinstea a fost păstrată pentru celălalt în calitate de conducător al familiei şi al neamurilor, astfel că începutul genealogiei Domnului a provenit de la Avraam; deoarece Scriptura trebuie să afirme de asemenea că cel care este autorul credinţei (potrivit Evrei 12, 2) este autorul genealogiei dumnezeieşti.

11. Prin urmare, Luca a crezut că obârşia Sa ar trebui să fie urmărită în istorie până la Dumnezeu (potrivit Luca 3, 38), deoarece Dumnezeu este adevăratul Părinte al lui Hristos, fie Tatăl potrivit adevăratei genealogii, fie Autorul darului tainic potrivit renaşterii prin botez. Mai mult, el nu a început cu descrierea genealogiei Sale, ci mai întâi a relatat botezul Său, dorind să-L arate pe El ca Dumnezeu, Autorul a toate, îmbinând toate laolaltă prin botez, şi pe lângă acestea a afirmat că Hristos S-a născut din Dumnezeu în ordinea succesiunii, pentru a-L vădi pe El a fi Fiul lui Dumnezeu după fire, după dar şi după trup.

Apoi, ce mărturie mai limpede există despre zămislirea dumnezeiască, decât că înainte de a vorbi despre genealogia Sa, el L-a arătat pe Tatăl Însuşi spunând: ,,Tu eşti Fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit” (Matei 3, 17; Luca 3, 22).

12. Aici, de asemenea, unii au obiceiul să ridice probleme, că Matei a socotit 42 generaţii de la Avraam la Hristos (potrivit Matei 1, 2-17), dar Luca 50 (potrivit Luca 3, 23-34), şi că Matei a notat că genealogia a coborât prin unele persoane, în timp ce Luca a menţionat altele. În această privinţă, tu poţi verifica ceea ce am spus, că deşi Matei a stabilit nişte strămoşi ai descendenţei dumnezeieşti şi Luca alţii, în ordinea generaţiilor, cu toate acestea, fiecare a indicat autorii de seamă ai neamului de la Avraam şi David.

13. Însă că Matei a socotit că genealogia ar trebui să treacă prin Solomon (potrivit Matei 1, 6-7), iar Luca prin Natan (potrivit Luca 3, 31) pare să arate atât o familie preoţească, cât şi împărătească a lui Hristos. Noi nu ar trebui să credem că una este mai adevărată decât cealaltă, ci că una corespunde cu cealaltă în egală credinţă şi adevăr. Căci după trup, El a fost cu adevărat dintr-o familie preoţească şi împărătească, împărat din împăraţi, preot din preoţi. Cu toate că proorocia se referă nu la cele trupeşti, ci la cele cereşti, de vreme ce un împărat se veseleşte în puterea lui Dumnezeu (potrivit Psalmi 20, 1), Căruia i-a fost încredinţată judecata de către Împăratul, Tatăl Său (potrivit Ioan 5, 22), şi un preot este pentru totdeauna. După cum este scris: ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 5).

Apoi, fiecare a păstrat credinţa în chip potrivit, astfel că Matei a stabilit obârşia Sa condusă prin împăraţi, iar Luca, trasând genealogia neamului Său transmisă prin preoţi de la Dumnezeu la Hristos, a afirmat descendenţa Sa chiar mai sfântă. În acelaşi timp, este arătată imaginea unui viţel, întrucât evanghelistul socoteşte că trebuie păstrată taina preoţească.

14. Nici nu ar trebui să te minunezi că există mai multe generaţii de la Avraam la Hristos după Luca, şi mai puţine după Matei, când descoperi că genealogia trece prin persoane diferite; pentru că se poate întâmpla ca unii să fi trăit vieţi lungi, iar cei din altă generaţie să moară înainte de vreme, deoarece vedem că diverşi oameni în vârstă trăiesc alături de nepoţii lor, însă alţii mor îndată după ce dau naştere la copii.

15. În plus, noi remarcăm că Sfântul Evanghelist Matei a reamintit că Iacov, care era tatăl lui Iosif, a fost fiul lui Matan (potrivit Matei 1, 15); dar Luca l-a înfăţişat pe Iosif, cu care a fost căsătorită Maria, ca fiul lui Ili, dar Ili era fiul lui Melhi (potrivit Luca 3, 23-24). Cum are un om doi taţi, adică, pe Ili şi Iacov ? Şi cum are el doi bunici după tată, pe Matan şi Melhi ? Dar dacă tu stărui, vei afla că, potrivit învăţăturii Legii Vechi, doi fraţi au dat naştere la fii diferiţi dintr-o singură soţie (potrivit A Doua Lege 25, 5-6). Căci se spune că Matan, care se trăgea din Solomon, l-a născut pe fiul său Iacov şi a murit, lăsând în urmă o văduvă, pe care Melhi a luat-o după aceea de soţie, şi din care s-a născut Ili. Din nou, când fratele lui Ili a murit fără copii, Ili s-a căsătorit cu soţia fratelui său şi a născut un fiu Iosif, care potrivit legii este numit fiul lui Iacov, deoarece urmând Legea Veche, un frate a ridicat sămânţa unui frate mort (potrivit Facerea 38, 8).

Astfel, el este numit fiul a doi oameni, nu născut de fiecare, ci pentru că el a devenit fiul unuia potrivit zămislirii, şi fiul celuilalt potrivit legii. În această hotărâre a legii, poporul iudeu nu a înţeles că moştenirea viitoare a sămânţei celor morţi era făgăduită nouă, ci interpretând-o literal (potrivit Marcu 12, 19; Luca 20, 28), ei au redus la zero darul proorociei. Căci era alt Frate care va ridica sămânţa fraţilor morţi, un Frate nu după frăţia trupului, ci după curăţia harului. Şi, de aceea, probabil, ,,fratele nu izbăveşte; au izbăvi-va omul ?” (Psalmi 48, 7) Pentru că acel Frate, nu propriul frate, ci Domnul şi ,,mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos” (I Timotei 2, 5) a adus darul Învierii; chiar dacă există şi altă interpretare a acestui verset, pe care o vom menţiona la timpul cuvenit.

16. Nici nu pare absurd că Sfântul Evanghelist Matei a crezut că cele 40 generaţii ar trebui împărţite în 4 perechi de numere mistice, de la Avraam la David (potrivit Matei 1, 2-6), de la David la mutarea în Vavilon (potrivit Matei 1, 6-11), de la mutarea în Vavilon la Hristos (potrivit Matei 1, 12-16), prin care el a indicat în acelaşi mod împrejurările schimbărilor. Pentru că de la Avraam până în vremea lui David, poporul evreilor a fost fără împăraţi – căci domnia dreaptă a început cu David –; apoi, întregul neam al evreilor a fost condus de împăraţi, şi domniile lor au rămas neatinse până la mutarea în Vavilon; dar după mutarea în Vavilon, nobilimea izolată s-a avântat către ruinarea unui popor decăzut.

Într-adevăr, în ce priveşte cele 50 generaţii pe care Luca s-a gândit că ar trebui înlănţuite de la Avraam, darul numărului mistic este păstrat îndeajuns de limpede: pentru că numerele 10 şi 7 sunt mistice, şi fiecare repetat de 3 ori vădeşte o taină; mai mult, 50, de care a vorbit Luca, şi 40, de care a vorbit Matei, au urmat darul, suficient şi mai mult decât atât de evidentul număr mistic.

17. În plus, foarte mulţi se minunează de ce Evanghelistul Matei s-a gândit că ar trebui inclusă în genealogia Domnului amintirea femeii cu reputaţie proastă – aşa cum le pare lor – Tamar, şi de ce a lui Rut; de asemenea, de ce cea a femeii care a fost soţia lui Urie şi s-a căsătorit cu David după moartea bărbatului ei, când, îndeosebi, el nu le pomeneşte nicicând pe Sarra şi Rahila, sfintele femei. Astfel, tu ai: ,,Avraam a născut pre Isaac, iar Isaac a născut pre Iacov, iar Iacov a născut pre Iuda şi pre fraţii lui. Iar Iuda a născut pre Fares şi pre Zara din Tamar” (Matei 1, 2-3). Aşadar, evanghelistul nu a trecut fără scop numele acestei femei asupra căreia opiniile par să fi diferit uneori.

18. În primul rând, dacă tu îţi întorci duhul către adevăruri, această femeie nu a fost atât infamă, cât dreaptă; căci ea nu a căutat plăcerea poftei trupeşti vremelnice, ci a dorit darul descendenţei: pentru că era ruşinos a nu avea copii, lucru care era de asemenea pedepsit de autoritatea legilor civile. Iuda a făgăduit-o pe ea fiului său şi a amânat îndelung împlinirea contractului de căsătorie convenit (potrivit Facerea 38, 11-12). Din cauza întârzierii făgăduinţei, mirele a murit. Darul, încă nu al fecioriei, încă nu al văduviei, a fost reînnoit înainte de venirea lui Hristos. Tristă fiindcă era încă fără copii, în râvna ei de a zămisli, ea a pus la cale un şiretlic şi l-a abordat pe Iuda, astfel că ea s-a arătat înaintea lui minunat împodobită; după aceea, el a recunoscut-o ca soţie a sa eliberată de îndatoriri.

Tu vezi că viaţa femeii este încuviinţată din toate punctele de vedere, fiindcă ea nu a pretins patul unui străin, ea nu era împodobită cu zel înşelător ca o curvă; pentru că ea nu s-a agăţat de pofta promiscuă, ci amăgită multă vreme de făgăduinţele socrului ei, ea a dorit ca răsturnând amăgirea să dobândească rodul zămislirii din familia de care fusese aleasă.

Cine este cu adevărat mai virtuos ? Ea care a aşteptat atât de mult făgăduinţa, sau el care nu a putut îndura dragostea oferită ? Ea care nu şi-a întors faţa de la familia logodnicului ei, sau el care a crezut că ea este o curvă ? Ea care nu a deschis poarta trupului ei pentru căsătorie cu cei care ar fi vrut, sau el care prin virtutea femeii a desăvârşit de dragul descendenţei ceea ce începuse în râvna greşelii ? Ea care nu avea fii şi se temea că ar fi trecut vremea pentru zămislire din pricina amânării căsătoriei, ea care a ales prestigiul unui bărbat mai în vârstă, sau el care a fost atras de tinereţea unei fete ? În cele din urmă, el a mărturisit spunând: ,,S-a îndreptat Tamar mai mult decât mine, pentru că nu o am dat pre ea lui Silom feciorului meu” (Facerea 38, 26).

Prin urmare, ea a dorit să cunoască pe însuşi păzitorul virtuţii ei. După aceea, ea nu a mai cunoscut nicicând un bărbat; după unirea lor, ea a îmbrăcat veşmântul văduviei (potrivit Facerea 38, 14, 19). El, care pretindea anii de virtute de la fată, dornic de o singură oră, a lăsat deoparte mâhnirea sa, şi-a schimbat veşmintele, şi-a tăiat părul, a părăsit mormântul, şi ca un iubit s-a urcat în pat.

19. Dar noi nu o apărăm pe ea ca să-l acuzăm pe el – nu, mai degrabă, noi îi apărăm pe amândoi; şi nu noi, ci taina pe care o reprezenta rodul acelei uniri; pentru că femeia a născut fii, pe Fares şi Zara; ea a născut gemeni (potrivit Facerea 38, 27-30). Prin urmare, Evanghelistul Matei nu i-a amintit fără scop pe amândoi, când raţiunea cerea să-l menţioneze doar pe Fares; fiindcă ,,Fares a născut pre Esrom, iar Esrom a născut pre Aram” (Matei 1, 3); în cazul acesta, printr-o succesiune unică. La urma urmei, de ce când Isaac a născut 2 fii şi Iacov mai mulţi (potrivit Facerea 25, 25-26 şi 49, 1) genealogia din Scriptură îl aminteşte doar pe unul, dar aici aminteşte numele acestor doi, dacă nu fiindcă taina este aici în amândoi ?

20. Noi am discutat fragmentul din punct de vedere moral, deoarece Tamar nu a săvârşit faptele unei curve, ci a ales darurile rodniciei; haideţi să-l discutăm din punct de vedere istoric, haideţi să-l cercetăm sub aspect mistic; poate că nu este fără taină că ea a primit inelul, gherdanul şi toiagul (potrivit Facerea 38, 18, 25). Ea care se învredniceşte să primească podoaba, pecetea şi puterea, pecetea faptelor, podoaba pieptului şi simbolul neatârnării împărăteşti nu este o femeie de obârşie umilă.

Astfel, pentru a începe istoria, tu ai citit că atunci când Tamar a născut, unul din copii a scos mâna din pântecele ei; moaşa a apucat-o şi a legat un fir roşu de ea, spunând: ,,Acesta va ieşi mai înainte” (Facerea 38, 28). Dar de îndată ce băiatul şi-a tras mâna în pântecele mamei sale, a ieşit fratele său. Atunci moaşa a spus: ,,Pentru ce s-a rupt pentru tine gard ? Şi a chemat numele lui Fares. Şi după acesta a ieşit fratele lui la a căruia mână era roşul, şi a chemat numele lui Zara” (Facerea 38, 29-30). Tu vezi cât de multe alegorii dezvăluie taina: mâna care a ieşit, firul roşu, mâna care s-a retras, cuvintele îndoite ale moaşei, că unul va ieşi primul, iar celălalt va rupe gardul.

21. Deci, de ce unul a scos mâna din pântece, iar celălalt iese înaintea lui, dacă nu că prin taina gemenilor este înfăţişată viaţa îndoită a oamenilor, una potrivit legii, cealaltă potrivit credinţei, una după literă, cealaltă după dar ? Darul înaintea legii, credinţa înaintea literei. Astfel, chipul darului întinde mai întâi mâna, deoarece faptele darului au mers înainte, care erau în Iov, Melchisedec, Avraam, Isaac, Iacov, care au trăit prin credinţă fără lege; fiindcă ,,a crezut Avram lui Dumnezeu, şi s-a socotit lui spre dreptate” (Facerea 15, 6). Preînchipuirea jertfei a arătat de asemenea darul Sfântului Melchisedec (potrivit Facerea 14, 18); căci sfinţii patriarhi, prevestind legea, neconstrânşi de lanţurile poruncilor sale, au strălucit cu un dar liber asemenea celui al Evangheliei.

22. Cel mai tânăr dintre aceşti fraţi reprezintă cel de-al doilea rang al evlaviei; fiindcă primul rang este în patriarhi, cel de-al doilea în împăraţi şi preoţi. Deoarece fiecare viaţă este după Dumnezeu. Deoarece, de asemenea, cei care potrivit legii lui Moise au dus o luptă pioasă şi sinceră nu sunt lipsiţi de dar şi cinste, însă rodul evlaviei aparţine autorilor dinaintea urmaşilor. Fiindcă Zara este primul, care prin tâlcuire înseamnă ridicare sau răsărit; pentru că lumina evlaviei este strălucirea unui Răsărit Adevărat, despre care s-a spus: ,,Iată bărbat căruia este numele Răsăritul” (Zaharia 6, 12), a cărui Lumină a strălucit în toată splendoarea la început asupra patriarhilor. Căci ei erau primii care au rânduit călăuzirea vieţii lor în această lume, ei a căror mână preînchipuie faptele ca ale unui trup întreg al nostru care încă suntem ţinuţi în pântecele naturii în chinurile facerii.

Dar respectarea legii este aşezată ca un gard, şi viaţa strămoşilor este tăiată în aceeaşi măsură, despre care moaşa ca imagine poate a dreptăţii, care ne-a primit pe noi aşa cum am ieşit din pântecele mamei natură, a spus: ,,Acesta va ieşi mai înainte” (Facerea 38, 28). Şi, cu adevărat, minunată este această rânduială a evlaviei, introdusă nu de Moise, nu de un om, nici printr-un om, ci de un dar al înţelepciunii care s-a revărsat în mod spontan.

23. Deci, întâi rânduiala evlaviei potrivit Evangheliei, deoarece noi credem prin Crucea şi Sângele lui Hristos, a cărui zi Avraam a văzut-o şi s-a bucurat (potrivit Ioan 8, 56), al cărui dar Noe prin înţelegere duhovnicească l-a perceput prefigurat în chipul arcei (potrivit Facerea 6, 14), a cărui răsplată Isaac nu a refuzat-o în jertfă (potrivit Facerea 22, 10), pe care Iacov L-a cinstit când El a biruit (potrivit Facerea 32, 25), a cărui roşeală a veşmintelor a văzut-o Isaia (potrivit Isaia 63, 2) – pentru că potrivit Evangheliei, El este şi viaţa proorocilor –, în al cărui Sânge, în mijlocul distrugerii lumii ei, curva Raav preînchipuind Biserica a arătat într-o taină (potrivit Isus Navi 2, 1-3) simbolul mântuirii viitoare de obşte: Biserica, care nu respinge unirea cu multe turme; şi cu cât este unită cu mai multe, cu atât ea este mai virtuoasă, fecioară fără de prihană, fără de pată (potrivit Efeseni 5, 27), desăvârşită în smerenie, aparţinând omului de rând, o curvă castă, o văduvă stearpă, o fecioară rodnică.

O curvă castă, fiindcă ea este vizitată de mulţi iubiţi, cu farmecul dragostei şi fără scursorile păcatului – pentru că ,,cel ce se lipeşte de curvă un trup este” (I Corinteni 6, 16). O văduvă stearpă, care nu va da naştere în absenţa Bărbatului ei (potrivit Isaia 54, 1) – Bărbatul ei a venit şi a născut această naţiune şi popor. O fecioară rodnică, care a zămislit această mulţime cu rodul dragostei, fără de poftă trupească.

24. Dar pentru a ne întoarce la istorie, care este tâlcul cuvintelor moaşei, când ea spune: ,,Acesta va ieşi mai înainte” (Facerea 38, 28), decât că el preînchipuia pe Cel care, născut mai târziu în trup dar cel dintâi în virtute, pe drept a cerut stăpânirea tuturor lucrurilor pentru El Însuşi ? De aceea, Ioan spune de asemenea: ,,După mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut” (Ioan 1, 30). Ce semnifică firul roşu legat de moaşă la mâna sa, decât că el prefigura pe Cel care a revărsat lumină asupra purtării omeneşti prin semnul crucii Sale şi vărsarea Sângelui Său ? Prin urmare, după ce el şi-a retras mâna, gardul fiind rupt, fratele său a ieşit, pe care apostolul l-a numit peretele cel din mijloc al zidului sau ţarcului (potrivit Efeseni 2, 14), şi el însuşi şi-a luat numele de la despărţire; pentru că Fares înseamnă despărţire. Pornind de la aceasta, fariseii erau numiţi aşa, deoarece stăteau departe de unirea cu cei mulţi.

Deci, ar fi fost mai binecuvântat şi mult mai bine dacă gardul nu s-ar fi rupt, ci ar fi rămas unul şi acelaşi şi nedespărţit, ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă lupta vieţii care a urmat ar fi fost în concordanţă cu cea a vieţii care şi-a întins mâna mai înainte, adică şi-a arătat acţiunea. Căci ar fi fost mult mai bine dacă poporul tăiat împrejur ar fi fost dornic să imite viaţa strămoşilor săi; fiindcă aşa ar fi fost un gard, un ţarc, o zidire a strămoşilor şi urmaşilor lor. Dar deoarece slăbiciunea urmaşilor nu a putut împlini acel prim act al vieţii, cu ruptura evidentă a acelui gard sau ţarc care a fost ridicat potrivit lui Dumnezeu, a fost aşezat un perete de mijloc – ca să spunem aşa – astfel încât gardul, adică construcţia veşnică şi neîncetată a bunelor obiceiuri, a fost rupt. Fiindcă există un gard cu care este împrejmuit un ogor roditor, cu ajutorul căruia se împiedică intrarea nedorită a unui hoţ, care îngrădeşte pământul cultivat şi îl separă de sălbăticie. Mai mult, un gard viu împrejmuieşte o casă. Dacă acesta rămâne, casa este în siguranţă. Atunci, el a spus: ,,Lua-voiu gardul ei şi va fi de jaf” (Isaia 5, 5).

25. Haideţi să ne dorim ca acest gard viu al casei noastre, casa duhovnicească care este înlăuntrul nostru, să fie întreg; pentru că nu poate fi ridicat de om, ci de Dumnezeul cel viu care a spus: ,,Şi o am îngrădit” (Isaia 5, 2). Prin urmare, cei care au distrus gardul, au distrus paza lor. De aceea, fie ca gardul să rămână, fie ca acest ţarc să rămână. Vrei să ştii cât de folositor este un gard ? ,,Gard în urechile tale cu spini şi ciulini, şi să nu asculţi o limbă vicleană” (Ecleziasticul 28, 24), pentru că acel gard te păzeşte de vină.

26. Astfel, Domnul Iisus, după ce a venit ca o Lumină în trup, reparând protecţia acelui gard vechi, ne-a reclădit pe noi spre fapta strămoşilor noştri şi simplitatea străveche a credinţei. De aceea, proorocul a spus de asemenea despre El: ,,Te vei chema tocmitor de cele stricate” (Isaia 58, 12). Pentru că El a îndepărtat acel gard care dezbina unitatea cugetului şi a trupului şi cursul vieţii fireşti, şi El Însuşi a devenit ,,pacea noastră, care au făcut amândouă una, şi peretele cel din mijloc al zidului au sfărâmat” (Efeseni 2, 14).

Apostolul a explicat acest zid ca fiind duşmăniile în trup. Prin urmare, Domnul a purtat aceste duşmănii şi a revărsat pace, şi a desfiinţat Legea în hotărârile poruncilor ca El să poată croi cele două într-un om nou (potrivit Efeseni 2, 15), cu ajutorul căruia El exprimă nu numai cele din afară şi cele dinlăuntru, ci şi pe evrei şi pe greci (potrivit Romani 1, 16; 10, 12): ,,Ci toate şi întru toţi Hristos (Coloseni 3, 11; potrivit I Corinteni 15, 28). Căci Domnul a îndepărtat superstiţia sâmbetei, sâmbăta trupească (potrivit Matei 12, 2-6; Coloseni 2, 16), şi, ca să spunem aşa, a distrus peretele cel din mijloc al Legii, care prin greutatea poruncilor ei ne-a împiedicat în evlavia care este după Dumnezeu, întrucât prin Legea lui Moisi nu era nici uşor, nici posibil pentru popoare să slujească lui Dumnezeu, deoarece superstiţia deşartă a evreilor stăvilea înclinaţia curată a neamurilor de a se supune faţă de manifestarea exterioară.

Ei şi ? Este nefolositoare Legea ? Să nu fie (potrivit Romani 3, 31). Ci folositoare celor necredincioşi, de trebuinţă celor slabi, pentru a-i înfrâna pe cei vicleni şi cei în eroare cu austeritatea învăţăturilor sale mântuitoare şi a-i îngrădi pe ei cu atenţia îndeplinirii lor. Ci Legea este bună, pentru că este duhovnicească (potrivit Romani 7, 14). Nu este bună pentru cel care nu o crede duhovnicească, care fiind slab la minte şi umil nu ar putea vedea măreţia lui Hristos, care este deasupra Legii. Fără îndoială, Isaia, înălţându-se cu mintea, ca şi cum ar fi privit peste acel zid, a văzut slava lui Dumnezeu (potrivit Isaia 6, 1), care este văzută pe munţi, nu pe dealuri (potrivit III Împăraţi 20, 28).

27. Astfel, Biserica noastră ne-a învăţat în Cântarea Cântărilor că zidul nu I se va putea împotrivi Domnului nostru Iisus Hristos, nici celui care-L urmează pe Hristos, spunând: ,,Glasul frăţiorului meu, iată el vine sărind preste munţi, săltând preste dealuri. Asemenea este frăţiorul meu căprioarei, sau puiului de cerb pre Munţii Vetel; iată el stă după peretele nostru privind pre ferestre, uitându-se prin mreji. Răspunde frăţiorul meu şi zice mie: scoală-te vino iubita mea, frumoasa mea, porumbiţa mea. Că iată iarna a trecut, ploaia s-a dus, a încetat. Florile s-au ivit pre pământ, vremea plivelii a sosit, glasul turturelei s-a auzit în pământul nostru” (Cântarea Cântărilor 2, 8-12). Florile sunt apostolii, vremea plivelii este roada lui Hristos, glasul turturelei este glasul Bisericii.

Prin urmare, după ce El a privit către pământ la oamenii muritori care nu se ridicau către înălţimi şi erau constrânşi de condiţia trupească – căci ,,nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3) –, pe drept Fiul lui Dumnezeu a binevoit să coboare pe pământ pentru a îndepărta zidul Legii, adică greutatea şi superstiţia înţelegerii trupeşti, care, ca să spunem aşa, asupreau şi întunecau inimile oamenilor. Deci un gard este mai bun decât un zid sau un perete. Dar un perete bun nu este văruit – aşa cum nu s-a spus în van arhiereului (potrivit Faptele Apostolilor 23, 2-3), deoarece el păstra opreliştile peretelui celui din mijloc pe care Domnul Hristos l-a îndepărtat – asemenea luptei neîndurătoare pentru a revărsa păzirea radioasă a credinţei, ca nu doar neamul evreilor să fie îngrădit, ca să spunem aşa, într-o regulă fizică a legii, ci toate neamurile să fie chemate prin Evanghelie la proslăvirea lui Dumnezeu.

28. Aşadar, băieţii gemeni (n.tr.: Fares şi Zara, fiii lui Iuda şi ai lui Tamar) sunt căile gemene ale vieţii, formele gemene ale luptei, iar prima este mai bună decât cea de-a doua. Şi care este mai bună este, în consecinţă, preschimbată. Atunci, cine ar nega că Evanghelia covârşeşte Legea ? Încă Legea este bună dacă tu îţi ridici mintea deasupra literei, căci ,,slova omoară” (II Corinteni 3, 6). Dar ce har ar fi avut această istorie dacă noi nu am fi văzut lumina unei taine atât de mari ? Fiindcă sfântul apostol ne-a învăţat să căutăm taina Adevărului în simplitatea istoriei şi să legăm înţelegerea de considerentele care nu pot fi înţelese în mod literal, spunând: ,,Spuneţi-mi, cei ce voiţi să fiţi sub lege, legea n-o auziţi ? Pentru că scris este, că Avraam doi feciori a avut, unul din slujnică, iar altul din cea slobodă. Ci cel din slujnică după trup s-a născut, iar cel din cea slobodă prin făgăduinţă. Care au altă înţelegere; că acestea sunt cele două legi” (Galateni 4, 21-24), şi mai jos, ,,iar Ierusalimul cel de sus slobod este” (Galateni 4, 26).

29. Prin urmare, haideţi să luăm aminte în înălţimea cugetului la ceea ce peretele cel din mijloc nu poate străpunge şi dezbina. Căci peretele Vechiului Testament a fost îndepărtat potrivit înţelegerii trupeşti; slujnica a fost izgonită, cea slobodă a rămas. Noi suntem fiii celei slobode; pentru că Biserica este slobodă, sinagoga a fost izgonită – deoarece poporul evreilor era rob –; jugul robiei este îndepărtat, care apăsa grumajii sufletelor noastre (potrivit Faptele Apostolilor 15, 10), ca nu cumva noi să putem privi dincolo de zidul vieţii de mai înainte. Noi avem un jug bun şi uşor (potrivit Matei 11, 30), care mai degrabă ne călăuzeşte cu frâurile păcii şi lanţurile harului decât ne constrânge pe cei uniţi laolaltă.

Acesta este Domnul care a fost preînchipuit de Zara, într-atât încât din seminţia şi sămânţa acestui Zara, Domnul Iisus Hristos a fost nu numai zămislit după trup de o femeie, ci şi sub Lege (potrivit Galateni 4, 4), ca El să răscumpere pe cei care erau sub Lege cu preţul Sângelui Său. Aşadar, chipul acestei zămisliri a ieşit prin mâna acestui Zara, că El ne-a făgăduit că va veni. El va desfiinţa întrebuinţarea acelei vechi vieţuiri şi va reda libertatea – pe care El a dăruit-o celui dintâi Adam – celui de-al doilea Adam (potrivit I Corinteni 15, 45), ca neamul omenesc să fie deja fără Legea robiei (potrivit Romani 8, 15).

30. Deci dacă ştim că Tamar este pomenită în genealogia Domnului datorită tainei, trebuie să credem că neîndoios nici Rut nu este trecută sub tăcere dintr-o raţiune asemănătoare, ea despre care sfântul apostol pare să fi ştiut. El a proorocit prin Duhul că chemarea neamurilor străine ar trebui prăznuită prin Evanghelie, spunând ,,că dreptului lege nu este pusă, ci celor fărădelege” (I Timotei 1, 9). Căci cum s-a căsătorit Rut, fiind de neam străin, cu un evreu (potrivit Rut 1, 4) ? Şi de ce a socotit evanghelistul că ar trebui amintită în genealogia lui Hristos această unire, care era interzisă de Lege (potrivit A Doua Lege 7, 3) ?

Atunci Mântuitorul nu descindea dintr-o genealogie legiuită ? Acest lucru pare nedemn, dacă nu te întorci la cuvântul apostolului, că Legea nu este făcută pentru cei drepţi, ci pentru cei nedrepţi. Fiindcă ea este străină şi moaviteancă, iar Legea lui Moisi interzicea îndeosebi astfel de căsătorii şi excludea pe moaviteni din Biserică (potrivit Ieşirea 34, 15-16) – căci este scris în acest fel: ,,Să nu intre amanitean şi moavitean întru adunarea Domnului, şi până la al zecelea neam să nu intre în Biserica Domnului, şi până în veac” (A Doua Lege 23, 3; Neemia 13, 1). Deci cum a intrat ea în Biserică, dacă nu pentru că a devenit sfântă şi fără de pată întru totul deasupra Legii ? Căci dacă Legea a fost făcută pentru cei nedrepţi şi pentru păcătoşi, cu siguranţă Rut, care a întrecut Legea, a intrat în Biserică, a devenit israeliteancă şi s-a învrednicit să fie numărată printre strămoşii familiei Domnului, aleasă pentru înrudirea minţii, nu a trupului, şi este un mare exemplu pentru noi, deoarece ea ne-a preînchipuit pe noi toţi, care suntem adunaţi din neamuri pentru a intra în Casa Domnului.

Deci haideţi să o imităm căci, aşa cum ea s-a învrednicit prin purtarea ei de această cinste de a dobândi înrudirea, precum ne învaţă istoria, tot aşa noi având drept temelie virtuţile noastre, prin alegerea purtării noastre, să fim aleşi pentru Biserică.

31. Într-adevăr, în zilele de odinioară ale Judecătorilor, când foametea i-a împresurat pe israeliţi, un om din Betleemul lui Iuda, unde S-a născut Hristos, a mers să locuiască în pământul lui Moav cu soţia sa şi cei doi fii. Numele omului era Elimeleh şi al soţiei sale Noemi (potrivit Rut 1, 1-2). Fiii lui şi-au luat soţii moavitence – una se numea Orfa, cealaltă Rut (potrivit Rut, 1, 3-4) –, şi ei au locuit acolo vreo 10 ani şi au murit. Dar femeia, lipsită de soţul şi de fiii ei, pregătindu-se să plece acasă deoarece Dumnezeu cercetase pe Israil, a început să le convingă pe soţiile fiilor ei să se întoarcă la casele lor părinteşti. Una dintre ele a primit, dar Rut a rămas cu soacra sa. Când soacra sa i-a spus ei: ,,Iată cumnata ta s-a întors la poporul său şi la dumnezeii săi, întoarce-te dar şi tu după cumnata ta”, Rut i-a răspuns: ,,Departe de mine, ca să te las pre tine sau să mă întorc înapoi de la tine, că unde vei merge tu, şi eu voiu merge, şi unde te vei sălăşlui tu, şi eu mă voiu sălăşlui, poporul tău poporul meu, şi Dumnezeul tău Dumnezeul meu. Şi unde vei muri tu, voiu muri şi eu, şi acolo mă voiu îngropa” (Rut 1, 15-17). Şi, în acest fel, amândouă au venit în Betleem.

Prin urmare, când a cunoscut purtarea ei, respectul faţă de soacra sa, devotamentul faţă de soţul ei mort, evlavia ei faţă de Dumnezeu, Vooz, strămoşul lui David, potrivit Legii lui Moisi (potrivit Rut 4, 10, 13, 17), pentru a ridica sămânţa rudei sale moarte, a luat-o pe ea de soţie sieşi (potrivit A Doua Lege 25, 5; Marcu 12, 19; Luca 20, 28).

32. Dar este important de remarcat că fiind întâlnită în câmpul plin de roade (potrivit Rut 2, 5-7), aşa cum este scris, adunând mănunchiuri şi păstrând roadele pentru soacra sa, ea nu s-a dus după un bărbat tânăr, ci a urmat bărbatul matur (potrivit Rut 3, 10). De aceea, ea s-a şi învrednicit a auzi: ,,Că femeie vrednică eşti tu” (Rut 3, 11), sau ,,Pentru că ai îmbunătăţit mila ta cea de apoi mai mult decât cea dintâi” (Rut 3, 10), deoarece mila cea de apoi a Bisericii adunate o depăşeşte pe cea dintâi.

Aici noi spunem aceasta pe scurt, deoarece am reflectat asupra ei pe deplin în cărţile în care am scris despre credinţă. Dar ea care era departe a venit aproape, pentru că cel care era aproape de cel mort, acceptând femeia, a dobândit încălţămintea rudeniei sale. Fiindcă era obiceiul ca cel care era rudenia cea mai apropiată, dacă nu dorea să ia soţia rudei sale în căsătorie, să-şi scoată încălţămintea şi să o dea altuia (potrivit A Doua Lege 25, 9; Rut 4, 7). Aici este o taină nemaiauzită, deoarece cel care lua o femeie străină primea, ca într-o reflectare în oglindă, puterea de a propovădui Evanghelia.

33. Atunci, binecuvântarea strămoşilor adevereşte această căsătorie ca într-o reflectare în oglindă, deoarece ei spun: ,,Dea Domnul, ca femeia ta, care intră în casa ta, să fie ca Rahila şi ca Lia, care amândouă au întemeiat casa lui Israil, şi va face putere în Efrata, şi va fi vestită în Vitleem. Şi să se facă casa ta ca casa lui Fares, pre care l-a născut Tamar lui Iuda, din sămânţa ta să dea ţie Domnul din tânăra aceasta feciori. Şi a luat Vooz pre Rut, şi i-a fost lui femeie” (Rut 4, 11-13), şi ea l-a născut pe Ovid, tatăl lui Iesse, bunicul lui David (potrivit Rut 4, 15, 17). Atunci, înainte de chemarea neamurilor la Biserică prin Evanghelie, pe drept a amintit Sfântul Matei că Făcătorul şi Domnul Însuşi a luat asupra Sa în trup zămislirea străinilor dintr-o unire a neamurilor, ca un semn că Zămislirea ar produce un propovăduitor al neamurilor, pe care noi cu toţii, adunaţi din străini, îl vom urma, părăsind bunurile noastre strămoşeşti şi spunând celui care ne-a chemat către închinarea Domnului prin darul cuvântului, lui Pavel sau oricărui alt episcop: ,,Poporul tău poporul meu, şi Dumnezeul tău Dumnezeul meu” (Rut 1, 16).

Deci Rut, asemenea Liei şi Rahilei, uitând poporul ei şi casa părintelui ei (potrivit Psalmi 44, 12), dezlegând lanţul Legii, a intrat în Biserică.

 

Vooz, Ovid şi Iesse, tatăl lui David

Frescă de la Mânăstirea Studenica, Serbia

 

34. Atunci, cel care nu acceptă Biserica pierde încălţămintea. Şi este spus lui Moisi: ,,Dezleagă încălţămintele de la picioarele tale” (Ieşirea 3, 5), ca nu cumva să se creadă că el este Mirele Bisericii. Doar Cel care este adevăratul Mire nu-şi dezleagă încălţămintele. Şi din această pricină, Ioan spune: ,,Căruia nu sunt vrednic a-i dezlega cureaua încălţămintelor lui” (Luca 3, 16). Prin urmare, el este de asemenea o preînchipuire şi a zidit Casa lui Israil.

35. Cu adevărat, de ce pomenirea ei ar trebui să fie unită cu familia Domnului este arătat în expresia unei taine mai înalte, prin care s-a proorocit că Hristos trebuie să Se nască din neamul ei din Efrata, când este spus: ,,Şi va face (Domnul) putere în Efrata, şi va fi vestită în Vitleem” (Rut 4, 11). Căci ce este această putere dacă nu cea care prin Hristos a adunat neamurile ? Apoi, ce este această vestire decât că Vitleemul a devenit locul natal al Domnului când El S-a născut după trup ? De aici, a fost spus în proorocie: ,,Şi tu Vitleeme, pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între domnii Iudei, că dintru tine va ieşi Povăţuitor, care va paşte pre norodul meu Israil” (Miheea 5, 2; Matei 2, 6). Astfel, noi vedem că istoria, morala şi taina mărturisesc pentru pomenirea femeilor.

36. Mai mult, când le apăr pe Tamar şi pe Rut, nu neg că păcătoşii s-au numărat de asemenea printre strămoşii Domnului; dorind să evite pomenirea lor, Sfântul Luca a relatat o succesiune întrucâtva diferită a generaţiilor; nici nu a crezut că Ahaav, sau Iehonia, sau în sfârşit soţia lui Urie ar trebui amintiţi, astfel că el a mărturisit cursul liniei preoţeşti neprihănite.

Dar asemenea sfatului căruia i se opune raţiunea, aşa sfatul Sfântului Matei nu se opune dreptăţii raţiunii. Deoarece atunci când a propovăduit Evanghelia – că Domnul care va purta păcatele tuturor S-a născut după trup a fost expus nedreptăţilor şi supus Patimii (potrivit I Petru 2, 24) –, el nu a crezut că ar trebui să se spună că El este slobod chiar de această loialitate faţă de neamul Său, astfel că el nu a respins nedreptatea obârşiei ruşinoase, în aceeaşi măsură în care nu s-a ruşinat că Biserica a fost adunată din păcătoşi când Domnul S-a născut din păcătoşi; mai mult decât atât, că binecuvântarea răscumpărării ar trebui să înceapă chiar de la strămoşii Săi, ca nu cumva cineva să cugete că o pată pe obârşia Sa ar putea fi un impediment pentru virtute, şi cu semeţie să se laude cu nobleţea propriei familii şi să nu roşească de ruşine din cauza păcatului părinţilor săi, el căruia i-a fost dată putinţa de a umbri obârşia sa cu floarea virtuţii.

37. Cu adevărat, deşi multe din cuvintele sale au fost înveşmântate în taină, Sfântul David nu a fost mai înalt că el ştia că era om şi socotea că păcatul pe care l-a comis prin răpirea soţiei lui Urie (potrivit Marcu 10, 11) ar trebui ispăşit prin lacrimile pocăinţei (potrivit II Împăraţi 12, 13-15; Psalmi 50, 10), arătându-ne nouă că nimeni nu ar trebui să se încreadă în propria virtute ? Pentru că noi avem un duşman puternic (potrivit I Petru 5, 8) pe care nu-l putem învinge fără ajutorul lui Dumnezeu. Şi foarte adesea, tu vei găsi că păcate grele au fost săvârşite de oameni aleşi şi sfinţi, ca tu să poţi vedea că ei, ca oameni, au fost ispitiţi, ca nu cumva prin virtuţile lor minunate să se fi crezut a fi mai mult decât oameni.

Căci dacă David, înflăcărat de siguranţa virtuţii, a spus: ,,De am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele” (Psalmi 7, 4), şi în altă parte: ,,Iar eu am zis întru prisosinţa mea: nu mă voiu clăti în veac” (Psalmi 29, 6), el a amintit pe dată că a suferit pedeapsa pentru această aroganţă, spunând: ,,Ţi-ai întors faţa ta şi m-am tulburat” (Psalmi 29, 7). Dacă însuşi autorul genealogiei Domnului a menţionat cu limpezime păcatul aroganţei, cu atât mai mult trebuie ca noi ceilalţi păcătoşii, care nu suntem sprijiniţi de nici o cinste a vredniciilor, să ne temem de stânca mândriei, care ar putea pricinui naufragiul celui bun. Şi aceasta mai cu seamă când un om atât de mare este autorul propovăduirii şi un model pentru noi, el care a crezut că ar trebui cântată o palinodie printre urmaşii săi pentru a câştiga milostivirea Domnului, spunând: ,,Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei” (Psalmi 130, 1), şi: ,,De-a dreapta mea este (Domnul), ca să nu mă clătesc” (Psalmi 15, 8); căci a cunoscut că atunci când a crezut în el însuşi, a căzut.

Apoi, el a văzut că nimic nu are importanţă pentru om decât că el Îl cunoaşte pe Dumnezeu; pentru că de aceea tu ai: ,,Ce este omul ? Că te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului ? Că-l socoteşti pre el” (Psalmi 143, 4). Astfel, dacă David condamnă aroganţa şi îmbracă smerenia, învăţătura din istoria soţiei lui Urie este pe drept recunoscută pentru dobândirea smereniei.

38. Şi încă, dacă acel Solomon făcător de pace s-a născut din ea (potrivit I Paralipomene 22, 9), haideţi să vedem dacă, cumva, există o taină, că după schimbarea din mijlocul lui care mai înainte prin căsătoria sa a eliberat neamurile, Biserica s-a căsătorit cu alt om, anume cu David. Pentru că David a fost numit ,,Hristos”, care a fost primit în numele strămoşului Său, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Aflat-am pre David sluga mea” (Psalmi 88, 20; potrivit Iezechiil 34, 23). Biserica s-a căsătorit cu el, ea care era plină de sămânţa Cuvântului, şi Duhul lui Dumnezeu a dat naştere Trupului lui Hristos, adică poporului creştin. Astfel, ea este femeia ,,legată de lege cu bărbatul cât trăieşte el” (Romani 7, 2), şi, prin urmare, soţul ei este mort, astfel că ea nu va fi adulteră dacă va fi cu alt bărbat.

De aceea, este o taină în genealogie, dar un păcat în istorie; vina prin om, sfintele taine prin Cuvânt. Deoarece am vorbit despre această istorie mai pe deplin într-alt loc, pare că aici ar trebui tratată succint. Atunci, pe bună dreptate, Sfântul David a scris psalmul 50 cel mistic despre această istorie a căsătoriei cu Virsavia, spunând: ,,Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmi 50, 3). Dacă prietenul lui Dumnezeu recunoaşte că fărădelegea sa şi păcatul său zădărnicesc virtuţile sale, dacă în sfârşit el mărturiseşte lui Dumnezeu că a păcătuit, de ce te-ai ruşina tu la mărturisirea păcatului tău, când premeditarea păcatului, şi nu mărturisirea lui, este ruşinoasă ?

39. Aşadar, deoarece David nu a trecut sub tăcere istoria Virsaviei din psalmii săi, ca taina sau fapta pocăinţei desăvârşite din ea să ne înveţe, noi vedem pe drept că ea nu este trecută cu vederea nici în genealogia Domnului; pentru că David însuşi care a luat-o pe ea de soţie este socotit strămoş al Domnului după trup. Vrednicia sa deosebită a fost, precum am spus, că el a văzut originea Bisericii în această taină şi a primit proorocia că Hristos Se va naşte din sămânţa sa. Fiindcă una se referă la Biserică, fiindcă el a spus: ,,Iată o am auzit pre ea în Efrata; aflatu-o-am pre ea în câmpii dumbrăvii” (Psalmi 131, 6), cealaltă, mai ales la făgăduinţa cu privire la Trupul Domnului, care este revelată într-o proorocie cât se poate de limpede: ,,Din rodul pântecelui tău voiu pune pre scaunul tău” (Psalmi 131, 11).

Totuşi să nu fim neatenţi faţă de o făgăduinţă atât de mare; pentru că nu a fost dată fără rezervă, ci dacă tu vei păzi aşezământul de lege al Meu (potrivit Psalmi 131, 12) şi vei păstra mărturiile Domnului, pe care El făgăduieşte să le vestească în Evanghelie, şi belşugul scaunului veşnic va fi dat ţie. Aceste cuvinte despre soţia lui Urie.

40. Apoi, este îndeajuns de limpede în ce-l priveşte pe Ahaav, a cărui soţie a fost Iezavel (potrivit III Împăraţi 16, 31), şi Iehonia, în privinţa căruia Ieremia este un autor potrivit, că el era vinovat de o fărădelege foarte gravă, de la care a primit numele pe care-l purta (potrivit IV Împăraţi 23, 34). Şi din această pricină, el care este numit ,,Ioachim” în Cartea Împăraţilor este numit ,,Iehonia” de Ieremia, când spune: ,,Necinstitu-s-a Iehonia ca un vas de nici o treabă, pentru că s-a lepădat, şi s-a scos la pământul, pe care nu l-a ştiut. Pământule, pământule auzi cuvântul Domnului. Scrie pre bărbatul acesta, om izgonit, pentru că din seminţia lui, nu va mai şedea nimeni pre scaunul lui David, domn în Iuda” (Ieremia 22, 28-30). Pentru că în vremea domniei sale, babilonienii au pustiit Iuda (potrivit IV Împăraţi 24, 1-6), nici nu ar fi putut vreun bărbat din seminţia lui să dobândească vreodată după aceea suveranitatea în Iuda, fiindcă după ce poporul a fost eliberat din robie (potrivit Esdra şi Neemia 2, 1; Neemia 7, 6), ei erau sub preoţi şi tetrarhi. Deci, chiar în genealogia lui Hristos, au rămas tetrarhii, după câte învaţă istoria, care nici măcar nu au păstrat rangul familiei împărăteşti pentru ei înşişi.

41. Se spune – de către cei care prin aducere de dovezi, simplă învăţătură, sau cu adevărat afirmând, au transmis până la noi – că tâlharii idumei au atacat oraşul Ashkelon din Palestina; din Templul lui Apollo care era în apropierea zidurilor, ei au răpit printre alţii pe Antipater, fiul unuia Irod, un sclav din templu, pe care tatăl său nu l-a putut răscumpăra din pricina sărăciei sale. Astfel el, cunoscător al rânduielilor şi tainelor iudeilor, a devenit prietenul lui Hyrcanus, regele Iudeei, care l-a trimis ca ambasador al său la Pompey; şi deoarece era prosper în misiunea sa, a fost răsplătit cu o parte din împărăţie.

Când Antipater a fost ucis din invidie pentru succesul său, fiul său Irod a fost numit printr-un decret al senatului să domnească peste iudei; Irod şi ceilalţi tetrarhi erau fiii săi. Noi ne-am gândit că aceasta ar trebui transcrisă din istoriile grecilor, pentru a face limpede că Irod, neînrudindu-se deloc cu neamul evreiesc, a căutat împărăţia printr-o înşelăciune.

Apoi, conştient de originea sa modestă, ca nu cumva să se nască mai târziu vreo întrebare din vechi consemnări, a ars documentele despre familiile lor, gândind că dacă a îndepărtat dovada din arhive, nu s-ar putea clarifica prin nici o altă mărturie dacă el descindea din neamul patriarhilor sau din tulpina vechilor prozeliţi. Dar cum foarte multe lucruri sunt importante pentru oameni, el nu putea anticipa cunoaşterea sau cercetarea adevărului.

42. Cu toate acestea, ca noi să nu-l prejudiciem (adevărul), haideţi noi – care spunem că Hristos este dintr-un neam adevărat şi împărătesc – să vedem că familia Domnului se trăgea din împăraţi adevăraţi şi nobili. Dar dacă un bastard a pus mâna pe suveranitate, o rânduială, nu a autorităţii, ci a obârşiei a păstrat succesiunea nobleţei, însă nu-l primim pe împăratul însuşi potrivit cinstei lumeşti ca pe Hristos. Atunci, de ce ,,din rodul pântecelui tău voiu pune pre scaunul tău” (Psalmi 131, 11) ? Şi cum un înger spune despre El că ,,îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David tatăl lui, şi va împărăţi preste casa lui Iacov” (Luca 1, 32-33) ?

Sau de ce este spus prin proorocul, că nimeni din seminţia lui Iehonia nu va domni (potrivit Ieremia 22, 30) ? Căci dacă Hristos a domnit, iar Hristos este din seminţia lui Iehonia, proorocul a minţit şi profeţiile au minţit. Dar nu se neagă că va exista urmaş din seminţia lui Iehonia şi, prin urmare, Hristos este din sămânţa lui, şi faptul că Hristos a domnit nu este împotriva proorociei. Căci El nu a domnit cu cinste lumească, nici nu a stat pe tronul lui Iehonia, ci a domnit pe scaunul lui David (potrivit I Macavei 2, 57).

43. Însă întrucât Iehonia însuşi a stat pe scaunul lui David, cum este împlinit cuvântul că descendenţii lui Iehonia nu vor sta pe scaunul lui David, chiar dacă se pare că acelaşi tron a aparţinut amândurora ? Aşadar, noi nu putem tăgădui că acesta era tronul lui David, cu toate că Hristos nu a stat pe acelaşi tron al lui David pe care a stat Iehonia; într-adevăr, nici nu putea nimeni altcineva de un sânge cu David, decât Hristos, să stea pe scaun, deoarece nu este revelată sămânţa sa veşnică în nici un alt om decât în Hristos ca Dumnezeu Însuşi, precum se spune: ,,Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, au minţi-voiu lui David ? Sămânţa lui în veac va rămânea, şi scaunul lui ca soarele înaintea mea” (Psalmi 88, 35-36).

La cine se referă El aici ? Nu la Solomon, într-adevăr, nici la Rovoam, nici la Nathan, ci la Cel despre care doar El poate spune: ,,Şi voiu pune în mare mâna lui, şi în râuri dreapta lui. Acela mă va chema pre mine: Tatăl meu eşti tu” (Psalmi 88, 25-26) şi ,,Voiu pune în veacul veacului sămânţa lui, şi scaunul lui ca zilele cerului” (Psalmi 88, 29). Cu siguranţă, Solomon nu a stat pe acest scaun, nici Rovoam, nici Iehonia. Ai vrea să ştii Cine a stat pe el ? Cel despre care îngerul spune Mariei: ,,Şi iată vei zămisli în pântece, şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare, şi Fiul celui de sus se va chema; şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David tatăl lui. Şi va împărăţi preste casa lui Iacov în veci, şi împărăţiei lui nu va fi sfârşit” (Luca 1, 31-33).

Dacă nu-l crezi pe înger, măcar crede-L pe Domnul Însuşi, când spune: ,,Tu zici că împărat sunt eu” (Ioan 18, 37). Deci a minţit El Însuşi când a spus că El domneşte, El care nu a domnit pe pământ ? Cum este împlinită Scriptura care spune că El domneşte, şi nu dovedeşte că El domneşte ?

44. Noi ajungem la dificultatea raţionamentului, suntem înţepeniţi în bancurile de nisip şi şovăim pe o epavă a adevărului. Atunci, haideţi să apelăm la Hristos, haideţi să-L întrebăm pe El, să-L lăsăm pe El să răspundă (potrivit Matei 8, 23-27). Haideţi să întrebăm Scripturile. Noi găsim că împărăţia Domnului nu este din lumea aceasta, căci El Însuşi a spus: ,,Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Cel care spune că împărăţia Sa nu este din această lume arată că este deasupra lumii.

Deci, împărăţia Sa era şi nu era; nu era din această vreme, era deasupra acestei vremi. Astfel, exista o altă împărăţie a adevăratului David, pe care Hristos singur a primit-o, şi exista o altă sămânţă a lui David, care dăinuie pentru totdeauna, din care Hristos singur a fost zămislit, El care singur este adevăratul Fiu al lui David, al cărui nume doar El l-a primit, după cum este scris: ,,Aflat-am pre David sluga mea, cu untdelemn sfânt al meu l-am uns pre el” (Psalmi 88, 20).

Cele amintite mai sus afirmă că aceasta este spusă nu despre Proorocul David, ci despre Domnul; căci este scris: ,,Pus-am ajutor spre cel tare, înălţat-am pre cel ales din norodul meu” (Psalmi 88, 19). Deci, numai Hristos este tare, numai El este ales. Pentru că sămânţa sfinţilor este mai mare în credinţă decât în descendenţă. De aceea, apostolul spune: ,,Cei ce sunt din credinţă, aceia sunt fii lui Avraam” (Galateni 3, 7).

45. Mai mult, noi nu credem că ar trebui trecut cu vederea că din vremea lui David până în vremea lui Iehonia, adică până la robia babiloniană, când au fost 17 împăraţi ai lui Iuda, Sfântul Matei a numărat 14 generaţii, şi din nou de la Iehonia până la Iosif, când sunt socotite 12 generaţii distincte, el a amintit 14 generaţii. Pentru că tu ai: ,,Toate neamurile de la Avraam până la David, neamuri paisprezece; şi de la David până la mutarea în Vavilon, neamuri paisprezece; şi de la mutarea în Vavilon până la Hristos, neamuri paisprezece” (Matei 1, 17). Şi este esenţial a înţelege mai întâi ceea ce am spus deja mai înainte, că ar putea fi mai mulţi urmaşi, mai puţine generaţii; fiindcă cineva ar putea trăi mai mult şi ar putea da naştere la copii mai târziu, sau cu siguranţă unii nu au avut parte de urmaşi.

Ca urmare, duratele generaţiilor nu sunt aceleaşi cu cele ale împăraţilor. De aceea, Matei i-a trecut cu vederea pe cei despre care a crezut că nu au aparţinut Genealogiei. Căci dacă scopul său a fost de a prezenta descendenţii, noi suntem în chip firesc tulburaţi de ce, atunci când se afirmă în Cărţile Împăraţilor şi Paralipomene că Ohozia, Ioas şi Amasia au domnit după Ioram, apoi că Ozia i-a urmat la tron lui Amasia (potrivit IV Împăraţi 8, 24; 11, 2; 12, 21; 15, 1; II Paralipomene 22, 1; 24, 1; 25, 1; 26, 1), Sfântul Matei nu i-a amintit pe cei trei împăraţi, Ohozia, Ioas şi Amasia, şi l-a adăugat pe Iosafat înainte de Ioram (potrivit Matei 1, 8). Însă l-a adăugat nu în succesiunea împăraţilor, ci în genealogia lor, apoi a menţionat că el era arhivarul generaţiilor. Dar se poate să se fi întâmplat şi ca Ioram să fi întârziat în a zămisli copii, şi ca Iosafat să fi primit împărăţia destul de târziu, astfel că Ioram l-a urmat pe tatăl său în generaţie, dar nu l-a urmat la tron.

46. Dar dacă tu remarci cu sârguinţă că evanghelistul pare să fi numărat 12 generaţii după Iehonia, tu vei găsi de asemenea aici motivul pentru cele 14 generaţii: 12 sunt numărate până la Iosif, nu până la Hristos; cea de-a 13-a este Hristos din Iosif. Dar nu contează dacă eroarea este de două generaţii sau de una; cu toate acestea, nici măcar aici tu nu vei găsi o piatră de poticnire sau o epavă a adevărului. Fiindcă istoria consemnează că au fost doi Ioachimi, adică, doi Iehonia, unul înainte de robia babiloniană, unul născut în timpul robiei, adică tată şi fiu.

 

Iehonia (nepotul lui Iosia), Salatiil şi Zorovavel, care i-au urmat la tron

Frescă de la Mânăstirea Studenica, Serbia

 

Astfel, tatăl, care i-a urmat la tron lui Iosia, este numărat printre generaţiile mai timpurii, iar fiul, care l-a succedat pe tatăl său, adică nepotul lui Iosia, printre generaţiile mai târzii. Deci, Cărţile Împăraţilor arată că au fost doi. Pentru că este scris: ,,Şi a pus Faraon Nehao preste ei împărat pre Eliachim feciorul lui Iosie împăratul Iudei în locul lui Iosie tatăl său, şi i-a schimbat numele în Ioachim. (…) Şi unsprezece ani a împărăţit în Ierusalim” (IV Împăraţi 23, 34, 36). La aceasta el a adăugat: ,,Iar celelalte întâmplări ale lui Ioachim şi toate câte a făcut, au nu iată acestea scrise sunt în cartea cuvintelor anilor împăraţilor Iudei ? Şi a adormit Ioachim cu părinţii săi, şi a împărăţit Ioahin feciorul lui în locul lui. (…) În vârstă de optsprezece ani era Ioahin, când a început a împărăţi, şi trei luni a împărăţit în Ierusalim, şi numele mamei lui Nesta fata lui Elanastan din Ierusalim. Şi a făcut rele întru ochii Domnului, după toate câte a făcut tatăl lui. Şi în vremea aceea s-a suit Navuhodonosor împăratul Vavilonului asupra Ierusalimului” (IV Împăraţi 24, 5-6, 8-10; potrivit III Esdra 1, 43-44).

Deci, tu vezi că unul era fiul lui Iosia, celălalt era nepotul lui. Fiul era cel căruia i-a dat numele Ieremia (potrivit Ieremia 37, 1); nepotul, cel care a fost numit după numele tatălui său. Şi Sfântul Matei în mod potrivit nu a dorit să spună altfel decât proorocul, astfel că l-a numit nu Ioachim, ci Iehonia (potrivit Matei 1, 11-12). Totodată, aşa cum am spus mai înainte, el a adăugat un rod mai mare al evlaviei Domnului; astfel, Domnul nu a avut nevoie de nobleţea familiei în toţi (strămoşii Săi), ci a binevoit să Se nască din robi şi păcătoşi, El care a venit să propovăduiască slobozirea robilor.

În concluzie, evanghelistul nu i-a tăinuit pe nici unul, ci i-a pomenit pe amândoi, deoarece fiecare este numit ,,Iehonia”. Astfel, când tânărul Iehonia este adăugat, sunt numărate 14 generaţii. Atât pentru Matei.

47. Dar cu toate că el nu a putut include mai mulţi fii ai lui Iacov, ca nu cumva să pară că se abate dincolo de generaţii într-o succesiune de prisos, chiar dacă în alţi descendenţi ai patriarhilor, adică îndepărtaţi, (Sfântul Evanghelist) Luca nu s-a gândit defel că numele ar trebui trecute cu vederea, dar că aceia din Iosif (potrivit Luca 3, 23-24, 26, 30), Iuda (potrivit Luca 3, 26, 30, 33), Simeon (potrivit Luca 3, 30), şi Levi (potrivit Luca 3, 24, 29) ar trebui preferaţi faţă de restul. Căci noi ştim că erau 4 soiuri de virtuţi în cei din care se trăgeau: cea din Iuda, adică strămoşul în care a fost preînchipuită taina Patimii Domnului (potrivit Facerea 49, 10-12); cea din Iosif, o pildă de curăţie dată mai înainte (potrivit Facerea 39, 7-15); în Simeon, plata pentru fecioria furată (potrivit Facerea 34, 25-31; Iudit 9, 2-4); în Levi, slujba unui preot (potrivit Numerii 3, 6; II Împăraţi 12, 1). Noi vedem demnitatea proorociei manifestată de asemenea prin Natan (potrivit Luca 3, 31), astfel că deoarece Hristos Iisus este toate şi întru toţi (potrivit Coloseni 3, 11), felurite soiuri de virtuţi au mers înainte de asemenea în strămoşii individuali.

48. Pomenirea Dreptului Noe ar trebui să nu fie trecută cu vederea în genealogia Domnului (potrivit Luca 3, 36), deoarece El S-a născut ca Ziditor al Bisericii (potrivit Facerea 6, 8, 13-21), astfel că Cel care a întemeiat-o mai înainte într-un chip ar trebui văzut că l-a trimis pe el înaintea Sa, ca un strămoş al neamului Său. Ce aş putea spune despre Matusala (potrivit Luca 3, 37), ai cărui ani sunt număraţi înainte de potop (potrivit Facerea 5, 27), astfel că deoarece viaţa lui Hristos singur nu a cunoscut bătrâneţea, El a fost văzut de asemenea printre strămoşii Săi care nu au trecut prin potop.

Nu este Enoh (potrivit Luca 3, 37) cu adevărat un simbol evident al milostivirii Domnului şi al dumnezeirii Sale, deoarece Domnul, al Cărui strămoş a fost luat la cer, nu a gustat moartea şi a plecat în cer (potrivit Facerea 5, 24; Înţelepciunea lui Isus Sirah 44, 16) ? Deci, este limpede că Hristos, de asemenea, nu putea muri, dar era gata să o facă, astfel ca moartea Sa să ne fie de folos nouă. Şi, într-adevăr, Enoh ,,răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11), însă Domnul, pe care răutatea lumii nu L-ar putea schimba, a plecat într-acolo de unde El a venit prin măreţia firii Sale.

Într-adevăr, se păstrează tăcerea cu privire la uciderea unui frate (potrivit Facerea 4, 8); nici nu este drept să-l socotim pe cel care şi-a ucis fratele printre strămoşii Domnului, când El a mântuit robii pentru a le da lor cinstea numelui de frate (potrivit Matei 12, 49; Ioan 15, 15). Dar nici nu este un lucru nelalocul lui că Sit nu a fost neglijat (potrivit Luca 3, 38), pe care Adam l-a născut mai târziu (potrivit Facerea 5, 3), astfel că deoarece există două genealogii ale oamenilor, este prefigurat că Iisus Hristos ar trebui să Se numere mai degrabă în ultima decât în prima genealogie.

49. În ce-l priveşte pe Adam însuşi, care potrivit apostolului L-a preînchipuit pe Hristos (potrivit Romani 5, 14), ce este mai potrivit decât că cea mai sfântă genealogie a început de la fiul lui Dumnezeu şi a dus la Fiul lui Dumnezeu (potrivit Luca 3, 38); în plus, el fiind zidit a premers într-un chip, astfel că Cel care S-a născut cu adevărat a urmat; el, făcut după chip (potrivit Facerea 1, 27), pe seama căruia Chipul lui Dumnezeu a coborât (potrivit Efeseni 4, 10; Coloseni 1, 15), a venit mai înainte.

Şi dacă noi am discuta taina primei greşeli prin înşelăciunea diavolului şi puterea de convingere a Evei (potrivit Facerea 3, 1-6), unul a gustat din pomul ştiinţei binelui şi răului (potrivit Facerea 2, 9), ca Celălalt, înainte ca El să fi cunoscut răul, să aleagă binele, şi la puterea de convingere a Bisericii, să surpe înşelătoriile şarpelui grozav, după cum este scris: ,,Că mai înainte de ce va cunoaşte pruncul binele sau răul, lepăda-va răul ca să aleagă binele” (Isaia 7, 15), şi: ,,Mai înainte de a şti pruncul să zică: tată sau mamă, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei” (Isaia 8, 4). Căci acesta este Pruncul ale cărui scutece înfăşate magii le-au umplut cu prăzile Răsăritului (potrivit Matei 2, 11), deoarece păgânii, necredincioşi înainte de Hristos, cu credinţă, acum schimbaţi, au dăruit Domnului prada biruitoare din cursele idolilor.

50. Am socotit, frate, că aceste lucruri referitoare la genealogia lui Hristos, care nu-ţi sunt necunoscute, ar trebui descrise în mai mare amănunţime, ca nu cumva cineva să fie oarecum nesigur când le revede în Evanghelie cu un ochi mai puţin atent. Sfinţii evanghelişti, grăbindu-se către mai mari minuni şi mai multe fapte dumnezeieşti ale Domnului, au socotit că acestea ar trebui mai degrabă condensate mai pe scurt, decât răspândite peste tot.

De aceea, după obiceiul celor care cred că este suficient a arăta căile şi, ca să spunem aşa, indicatoarele de direcţie de-a lungul drumului pentru cei care nu cunosc calea, adunând cărările drumului duhovnicesc – voi vedea dacă voi aduna cu urmarea secundară a adevărului, dar cu siguranţă cu călăuzirea religioasă a credinţei –, noi ne grăbim către taine. Şi ne temem ca nu cumva când cineva a citit acestea, precum este spus proverbial: ,,Ca un băiat cu o sabie”, să fie neştiutor din pricina imaturităţii despre cum se mânuiesc armele grele, şi din lipsă de prevedere mai degrabă să pătimească vătămare, decât să dobândească mântuire prin citirea sa.

Căci propriile lănci rănesc pe cei slabi, nici nu poate cel care nu ştie cum să ţină o armă să o folosească cum trebuie. Şi, prin urmare, un om desăvârşit este călăuzit în ce priveşte credinţa (potrivit I Corinteni 14, 20); el nu se târăşte ca un prunc de-a lungul pământului învăţării, nici ca un om bătrân olog care, lipsindu-i simţurile înţelegerii mistice, merge cu paşi nesiguri; bătrâneţea, pierzând virtutea tinereţii, nu caută cununa luptei slăvite, ci asemenea unui vultur încărunţit, care mai înainte era deprins să înşface un iepure sau o gâscă cu ghearele sale, istovit de lungimea vieţii, caută rodul imatur al unei păsări mai mici, care nu poate da hrana cea vârtoasă (potrivit Evrei 5, 12-14).