Scriptura NT nr. 22

Tâlcuiri la Noul Testament

Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu

de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei

 

Capitolul 7

Făţărnicia fariseilor. Fiica Hananeencei. Vindecarea unui surdo-mut.

7, 1-5: Şi s-au adunat la dânsul fariseii şi unii din cărturari, care veniseră din Ierusalim. Şi văzând pre oarecare din ucenicii lui cu mâinile necurate, adică nespălate, mâncând pâine, i-au prihănit. Că fariseii şi toţi Iudeii, de nu-şi vor spăla mâinile până în cot, nu mănâncă, ţinând aşezământul bătrânilor. Şi din târg venind, de nu se vor spăla, nu mănâncă; şi altele multe sunt, care au luat a le ţine: spălarea paharelor şi a urcioarelor şi a căldărilor şi a paturilor. După aceea l-au întrebat pre el fariseii şi cărturarii: pentru ce ucenicii tăi nu umblă după aşezământul bătrânilor, ci cu mâinile nespălate mănâncă pâine ?

1. Mat. 15, 1 şi urm. 2. Luca 11, 38.

Ucenicii Domnului, fiind învăţaţi numai de fapta bună a se ţine şi nimic altceva a nu mai iscodi, cu mâinile nespălate mănâncă pâine, simplu şi fără a mai întreba.

Iar fariseii, vrând să afle pricină de prihănire, aduc în mijloc rânduiala spălării mâinilor. Şi nu-i învinuiesc de călcarea Legii, ci a aşezământului bătrânilor, căci nu era scris în Lege să se spele până în cot, ci de la bătrâni aveau această rânduială.

 

7, 6-13: Iar el răspunzând, au zis lor: bine a proorocit Isaia pentru voi, făţarnicilor, precum este scris: norodul acesta cu buzele mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la mine; şi în zadar mă cinstesc, învăţând învăţături, porunci omeneşti. Că lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi aşezământul bătrânilor, spălarea urcioarelor şi a paharelor, şi alte asemenea ca acestea multe faceţi. Şi zicea lor: bine, lepădaţi porunca lui Dumnezeu, ca să păziţi aşezământul vostru ? Că Moisi a zis: cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta; şi: cela ce va grăi de rău pre tatăl său sau pre mama sa, cu moarte să moară. Iar voi ziceţi: de va zice omul, tatălui său sau mamei sale: corban, adică: dar este aceea cu care te-ai fi folosit de la mine. Şi nu-l mai lăsaţi pre dânsul să mai facă ceva tatălui său sau mamei sale. Călcând cuvântul lui Dumnezeu pentru aşezământul vostru, care l-aţi dat; şi asemenea ca acestea multe faceţi.

6. Isaia 29, 13. 10. Ieş. 20, 12.

Mai cu asprime mustrând Domnul pe iudei, aduce înainte şi pe proorocul, care îi prihăneşte pe dânşii. Aşadar, ziceau fariseii şi cărturarii din Ierusalim că era greşeala ucenicilor, anume de a fi călcat aşezământul bătrânilor. Dar Domnul, împotrivă, le aduce mai mare vină fariseilor, anume că ei calcă Legea lui Moisi. Şi aşa zice Domnul: ,,Legea porunceşte: cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta, iar voi îi învăţaţi pe fii să zică părinţilor: corban, adică: dar este aceea cu care te-ai fi folosit de la mine”. Pentru că fariseii, voind să mănânce averile oamenilor de rând, îi învăţau pe fii, ca de ar fi avut ceva pe care-l socoteau a fi numai câştig al lor şi cerând părinţii din câştig, fiii să răspundă: ,,Iată, am afierosit-o pe aceasta lui Dumnezeu şi să nu o mai ceri, fiindcă s-a afierosit Domnului”. Deci întru acest fel înşelându-i fariseii pe fii şi plecându-i pe dânşii să afierosească cele ce aveau ca şi cum le-ar fi dăruit lui Dumnezeu, îi făceau să treacă cu vederea ajutorarea părinţilor şi mâncau ei cele afierosite. Deci pentru aceasta îi prihăneşte pe ei Domnul, anume că pentru câştig calcă legea lui Dumnezeu.

 

7, 14-23: Şi chemând la sine pre tot norodul, au zis lor: ascultaţi-mă pre mine toţi şi înţelegeţi. Nimic nu este dinafară de om, ce intră într-însul, care poate să-l spurce pre el; ci cele ce ies dintr-însul, acelea sunt care spurcă pre om. De are cineva urechi de auzit, auză. Şi după ce au intrat în casă, de la norod, l-au întrebat pre el ucenicii lui pentru pildă. Şi le-au zis lor: şi voi aşa de neînţelegători sunteţi ? Au nu vă pricepeţi, că tot ce intră în om dinafară, nu poate să-l spurce ? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese pre afedron, curăţind toate bucatele. Şi zicea, că ceea ce iese din om, aceea spurcă pre om. Că dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile cele rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile, înverşunările, ochiul viclean, hula, trufia, nebunia. Toate relele acestea ies dinlăuntru şi spurcă pre om.

14. Mat. 15, 10.

Domnul, învăţând pe oameni că ferirea de bucatele pe care le porunceşte Legea nu suntem datori a o înţelege trupeşte, începe de aici a descoperi câte puţin voinţa Legii şi zice: ,,Nimic din cele ce intră înăuntru nu pot spurca, adică a pângări pe cineva, ci cele ce ies din inimă, acelea sunt cele care spurcă” – şi le numără pe acestea.

Iar ochi viclean numeşte sau zavistia sau înverşunarea, pentru că şi cel ce zavistuieşte, ochi pizmaş şi zavistnic pune asupra celui zavistuit precum şi înverşunatul, prin ochi căzând, face lucrul cel rău.

Şi numeşte hulă ocara cea către Dumnezeu – ca atunci când hulind, cineva zice că nu este pronie dumnezeiască. Pentru aceasta şi pune Domnul împreună hula cu trufia, căci mândria este oarecum defăimare a lui Dumnezeu, când cineva făcând vreun bine, nu îl pune în seama lui Dumnezeu, ci în seama puterii sale.

Iar prin nebunie să înţelegi ocara cea către oameni.

Pentru că toate aceste patimi – gândurile cele rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile, înverşunările, ochiul viclean, hula, trufia, nebunia – pângăresc sufletul, fiindcă izvorăsc şi se arată dintr-însul.

Deci mulţimilor în chip mai umbrit le-a grăit Domnul, de aceea şi zicea: De are cineva urechi de auzit, auză, adică acela ce înţelege să înţeleagă. Dar pe apostolii, cei care au socotit că ceea ce a zis Domnul ascunde un înţeles mai adânc şi au venit la Dânsul şi L-au întrebat despre pildă, adică despre cuvântul cel tainic – căci pildă este cuvântul cel tainic, pe aceştia mai întâi i-a dojenit, zicând: Şi voi aşa de neînţelegători sunteţi ? După aceea le-a dezlegat nedumerirea.

 

7, 24-30: Şi sculându-se de acolo, s-au dus în hotarele Tirului şi ale Sidonului, şi intrând în casă, vrea să nu ştie nimeni de el, dar nu au putut să se tăinuiască. Că auzind o muiere pentru dânsul, a cărei fiică avea duh necurat, venind a căzut la picioarele lui. Şi era muierea elină, de neam din Finichia Siriei. Şi-l ruga pre el ca să gonească dracul din fiica ei. Iar Iisus au zis ei: lasă să se sature întâi fiii; că nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor. Iar ea răspunzând a zis lui: adevărat Doamne, că şi câinii sub masă mănâncă din sfărâmăturile fiilor. Şi au zis ei: pentru acest cuvânt, mergi, a ieşit dracul din fiica ta. Şi mergând la casa sa, a aflat pre dracul ieşit, şi pre fiică zăcând în pat.

24. Mat. 15, 21. 27. Mat. 15, 26.

După ce a zis Domnul despre mâncări şi i-a văzut pe iudei că nu se supun, a trecut în hotarele păgânilor, că necrezând iudeii, mântuirea avea să ajungă la păgâni. Însă El mai întâi se sârguieşte să Se tăinuiască, pentru ca să nu-L poată învinui iudeii mai pe urmă cum că la păgânii cei necuraţi aleargă. Dar nu au putut să se tăinuiască, căci nu era cu putinţă a Se tăinui Domnul şi a nu fi cunoscut de cineva.

Deci, auzind femeia despre El, arată credinţă fierbinte. De aceea, Domnul nu îndată o ascultă, ci întârzie darul, pentru ca să arate credinţa cea statornică a femeii şi cum că, măcar că o goneşte pe dânsa, ea stăruie, ca şi noi să ne învăţăm ca nu degrabă să dăm înapoi atunci când ne rugăm şi nu dobândim îndată cele ce cerem, ci să stăruim până ce vom primi.

Iar câini îi numeşte pe păgâni, ca pe cei care păreau spurcaţi pentru iudei. Iar pâine este numită facerea de bine, pe care fiilor, adică iudeilor, a rânduit-o Dumnezeu, pentru că lor li s-a trimis facerea de bine. Deci, Domnul zice că nu se cuvine a se împărtăşi păgânii de facerea de bine cea rânduită iudeilor. Dar, deoarece cu multă iscusinţă şi înţelepciune a răspuns femeia, dar şi cu credinţă, a dobândit ea ceea ce dorea. Că zice femeia: ,,Iudeii au pâinea, adică pe Tine cu totul întreg, care din Cer Te-ai pogorât[1], dar şi pe toate facerile Tale de bine. Iar eu sfărâmături cer, adică în parte facere de bine”. Dar vezi şi pe Domnul, că nu a zis: ,,Puterea mea te-a mântuit pe tine”, ci ce zice ? ,,Pentru acest cuvânt al tău, adică pentru credinţa ta, mergi, că s-a curăţit fiica ta”.

Deci şi tu învaţă de aici învăţătură de folos, cum că fiecare din noi când păcătuieşte, muiere este, adică suflet neputincios. Iar de neam din Finichia, ca acela care are păcatul cel ,,fenicesc”, sângeros şi ucigaş[2]. Şi un suflet ca acesta are fiică pe fapta cea rea, care are drac, căci faptele cele rele ale dracilor sunt. Deci păcătoşi fiind noi, şi câini ne numim, căci suntem plini de necurăţie; de aceea, nici nu suntem vrednici de a primi pâinea lui Dumnezeu (Ioan 6, 33), adică a ne împărtăşi cu preacuratele taine. Iar de ne vom cunoaşte pe noi înşine prin smerenie şi vom mărturisi că suntem câini şi ne vom spovedi păcatele noastre, atunci se va vindeca fiica, adică fapta cea drăcească.

 

7, 31-37: Şi iarăşi ieşind din hotarele Tirului şi ale Sidonului, au venit la Marea Galileei, în mijlocul hotarelor Decapolei. Şi au adus la dânsul un surd, grăind anevoie, şi l-au rugat pre dânsul ca să-şi pună mâna preste el. Şi luându-l pre el din mulţime deosebi, au pus degetele sale în urechile lui, şi scuipând, s-a atins de limba lui. Şi căutând la cer, au suspinat şi au zis lui: effatta, ce este: deschide-te. Şi îndată s-au deschis auzurile lui şi s-a dezlegat legătura limbii lui şi grăia drept. Şi au poruncit lor ca să nu spună nimănui; însă pre cât el le poruncea lor, ei mai mult vesteau; şi preste măsură se mirau, zicând: toate le-au făcut bine; şi pre surzi i-au făcut de aud, şi pre muţi de grăiesc.

31. Mat. 15, 29. 32. Mat. 9, 32; Luca 11, 14. 33. 8, 23. 34. Ioan 11, 41. 37. Fac. 1, 31.

Nu zăboveşte în locurile păgânilor, ci degrabă Se duce de acolo, ca, precum am mai zis, să nu dea pricină iudeilor să spună cum că este călcător de Lege, fiindcă Se amestecă cu păgânii.

Şi după ce a ieşit din hotarele Tirului şi ale Sidonului, vine în Galileea, şi iată vindecă pe un surd care grăia anevoie şi a cărui patimă de la diavolul era. Deci îl ia Hristos de o parte pe cel surd, căci nu era Domnul iubitor de slavă deşartă, El care S-a smerit pe Sine până la sărăcia noastră şi nici n-ar fi voit de multe ori să facă minunile în faţa mulţimilor, de n-ar fi fost pentru folosul celor care le vedeau. Şi scuipând, s-a atins de limba lui, ca să arate că toate părţile sfântului Său trup erau dumnezeieşti şi sfinte, precum şi scuipatul a dezlegat acum legăturile limbii; deşi lucru de prisosinţă este tot scuipatul, însă la Domnul toate sunt minunate şi dumnezeieşti[3].

Şi căutând la cer suspină, poate şi rugând pe Tatăl ca să-l miluiască pe om, dar şi pe noi învăţându-ne ca, atunci când voim să facem vreun lucru minunat, la Dumnezeu să căutăm şi de acolo să cerem puterea săvârşirii minunilor. Dar poate Domnul face aceasta şi mâhnindu-se oarecum pentru firea omenească, cum aşa s-a dat diavolului, încât întru acest chip să fie batjocorită şi unele ca acestea să pătimească. Şi după ce a tămăduit, este propovăduit El de către cei tămăduiţi, deşi Dânsul îi opreşte şi le porunceşte să nu spună nimănui. Drept aceea ne învăţăm şi noi de aici că, atunci când facem bine, nu suntem datori a cere laude şi propovăduiri; iar când primim facere de bine, datori suntem a vesti şi a propovădui, chiar dacă făcătorii noştri de bine nu voiesc.

 

[1] Deci cârteau iudeii pentru el, că au zis: eu sunt pâinea ce s-a pogorât din cer (Ioan 6, 41).

[2] Numirea regiunii din jurul Tirului şi Sidonului, Fenicia, este derivată din cuvântul grecesc phoinix, care desemnează culoarea roşu închis (vişiniu). Descoperirea şi folosirea timpurie a vopselei obţinute din această culoare a fost atribuită fenicienilor şi din această pricină le poartă numele. Mai mult, însuşi cuvântul phoinix derivă din cuvântul grec phonos, care înseamnă ,,vărsare de sânge” sau ,,crimă”.

[3] Domnul Şi-a pus degetele în urechile omului, săvârşind astfel minune fără a rosti cuvânt, arătând cât de mare este lucrarea puterii Sale dumnezeieşti, revărsată prin trupul Său.