Scriptura VT nr. 33

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Comentariu la cartea Proorocului Iona

de Fericitul Ieronim

 

IV, 1 Ebr: Şi s-a supărat Iona cu supărare mare şi s-a mâniat; şi s-a rugat Domnului şi a zis:

Septuaginta: Şi s-a întristat Iona cu întristare mare, şi s-a tulburat. Şi s-a rugat Domnului, şi a zis:

Văzând plinirea neamurilor (Romani 11, 25) cum intră pe ascuns, şi că s-a împlinit ceea ce este spus în A Doua Lege: Ei m-au întărâtat pre mine întru cel ce nu este Dumnezeu, mâniatu-m-au întru idolii săi, şi eu voi întărâta pre ei întru cel ce nu este neam, întru neamul cel neînţelegător voiu urgisi pre ei (A Doua Lege 32, 21; Romani 10, 19), el deznădăjduieşte de mântuirea lui Israil şi este tulburat de o mare durere care irupe în glasul său. Şi el dezvăluie pricinile mâhnirii sale şi grăieşte cam aşa: ,,Eu singur am fost ales dintr-un număr atât de mare de prooroci ca să vestesc năruirea propriului popor prin mântuirea altora”. Prin urmare, el nu s-a întristat, cum socotesc unii, că se mântuieşte plinirea neamurilor, ci fiindcă piere Israil.

De aceea, şi Domnul nostru a plâns pentru Ierusalim (Luca 19, 41) şi nu a voit a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor (Matei 15, 26; Marcu 7, 27). Apostolii au propovăduit de asemenea întâi lui Israil (Faptele Apostolilor 13, 46), şi Pavel dorea a fi anatema de la Hristos pentru fraţii săi, rudele sale după trup, care sunt israilteni; a cărora este punerea de fii şi slava, şi aşezământurile şi punerea de lege, şi slujba, şi făgăduinţele; ai cărora sunt părinţii, şi dintru care este Hristos după trup (Romani 9, 3-5). Însă, pătimitorul – aşa cum se traduce Iona – este profund mâhnit, şi întristat este sufletul său până la moarte (Matei 26, 38; Marcu 14, 34), fiindcă el a îndurat multe – pe cât i-a stat în putere – ca poporul iudeilor să nu piară. Numele de pătimitor este de asemenea foarte potrivit pentru istorie, arătându-l pe prooroc copleşit de necazuri şi împovărat de nenorocirile călătoriei şi naufragiului său.

 

IV, 2-3 Ebr: Rogu-mă, Doamne, oare nu acesta era cuvântul meu, pe când eram încă în ţara mea ? De aceea m-am grăbit să fug în Tharsis: căci ştiu că Tu eşti Dumnezeu îndurător şi milostiv, răbdător şi mult milostiv, iertător de rele. Şi acum, Doamne, ia-mi, rogu-te, sufletul meu de la mine, căci mai bună mi-este moartea decât viaţa.

Septuaginta: O Doamne ! Au nu sunt acestea cuvintele mele, care am grăit încă fiind eu în pământul meu ? Pentru aceasta apucasem mai înainte să fug la Tarsis, că am ştiut că tu milostiv eşti şi îndurat, îndelung răbdător şi mult milostiv, şi îţi pare rău de răutăţi. Şi acum stăpâne Doamne ! Ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie a muri decât a fi viu.

Ceea ce noi am tradus prin rogu-mă şi Septuaginta a tradus o !, este scris în ebraică anna: această interjecţie de rugăciune mi se pare că indică sentimentul cuiva care caută să placă. Deoarece rugăciunea lui, când spune că el dorea pe drept să fugă, Îl învinuieşte oarecum pe Dumnezeu de nedreptate, el temperează plângerile sale la începutul rugăciunii.

El spune: Au nu sunt acestea cuvintele mele, care am grăit încă fiind eu în pământul meu ? Am ştiut că vei face aceasta, nu eram necunoscător că Tu eşti milostiv, şi din această pricină nu vroiam să vestesc că eşti aspru şi crud. De aceea am vrut să fug în Tharsis, să am răgaz pentru ,,contemplarea” lucrurilor şi pe ,,marea” veacului acestuia să mă bucur mai degrabă de linişte şi tihnă. Părăsit-am casa mea, lăsat-am moştenirea mea (Ieremia 12, 7), ieşit-am din sânul Tău, şi am venit. Dacă aş fi spus că eşti  îndurător şi milostiv, iertător de rele, nimeni nu s-ar fi pocăit. Dacă aş fi vestit că eşti crud şi numai judecător, ştiam că nu aceasta este firea Ta. Aşadar, şovăind între acestea două, am preferat mai degrabă să fug decât să-i înşel cu blândeţea pe cei care se pocăiau sau să propovăduiesc despre Tine ceea ce nu erai.

Drept urmare, Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie a muri decât a fi viu. Ia sufletul meu care era întristat până la moarte (Matei 26, 38). Ia sufletul meu căci în mâinile tale încredinţez duhul meu (Luca 23, 46). Că mai bine este mie a muri decât a fi viu. Fiind viu, nu am putut mântui un singur neam, Israil; voi muri şi lumea se va mântui.

Istoria este limpede, şi cu privire la persoana proorocului se poate înţelege astfel, precum am spus în mai multe rânduri, anume că el s-a întristat şi vroia să moară fiindcă se temea ca nu cumva Israil să piară pe veci atunci când plinirea neamurilor va fi convertită.

 

IV, 4 Ebr: Şi a zis Domnul: crezi oare că faci bine mâniindu-te ?

Septuaginta: Şi au zis Domnul către Iona: foarte te-ai supărat tu ?

Cuvântul ebraic hadra lach se poate traduce şi te-ai mâniat şi te-ai supărat. Şi amândouă se potrivesc proorocului şi Domnului: căci fie s-a mâniat ca nu cumva în Ninevi el să pară a fi un mincinos, fie s-a întristat cunoscând că Israil va pieri. Şi pe drept nu-i spune lui: ,,Rău ai făcut că te-ai mâniat sau te-ai întristat”, ca nu cumva să pară că-l condamnă pe el când este întristat. Din nou, nu-i spune lui: ,,Bine ai făcut că te-ai mâniat sau te-ai întristat” ca nu cumva să meargă împotriva propriei hotărâri. Dar îl întreabă pe cel care s-a mâniat sau s-a întristat, astfel ca el să-i poată răspunde care sunt pricinile mâniei sale, sau ale întristării sale, sau dacă tace, prin tăcerea lui să se adeverească că judecata lui Dumnezeu este adevărată.

 

IV, 5 Ebr: Şi a ieşit Iona din cetate şi s-a aşezat la răsărit de cetate şi şi-a făcut sieşi acolo un umbrar. Şi şedea sub el la umbră, ca să vadă ce se întâmplă cu cetatea.

Septuaginta: Şi a ieşit Iona din cetate, şi a şezut în preajma cetăţii, şi şi-a făcut luişi acolo umbrar, şi a şezut sub dânsul la umbră, până când va vedea ce va fi cetăţii.

Cain, ucigaşul de frate şi ucigaşul de oameni, care a pângărit lumea pătată de sânge cu sângele fratelui său, a fost primul care a zidit cetate şi a chemat cetatea pre numele fiului său Enoh (Facerea 4, 17). De aceea şi Proorocul Osie spune: Eu sunt Dumnezeu, şi nu om, întru tine sfânt, şi nu voiu intra în cetate (Osie 11, 10). Căci aşa cum spune psalmistul: Ale Domnului sunt ieşirile morţii (Psalmi 67, 21). Din această pricină, de asemenea, una din cetăţile fugarilor se numeşte Ramot (A Doua Lege 4, 43), care înseamnă vedenia morţii. Şi oricine este fugar şi nu se învredniceşte să trăiască în Ierusalim din cauza păcatelor lui, pe drept locuieşte în cetatea morţii, şi trăieşte dincolo de apele Iordanului, care înseamnă coborâş.

Cain îl ucide pe Avel

Mozaic din Catedrala din Monreale, Sicilia, secolul XII

Deci, porumbelul sau pătimitorul iese dintr-o astfel de cetate şi locuieşte la răsărit de unde răsare soarele, şi el stă în cortul său. El cercetează fiecare clipă care trece şi aşteaptă [să vadă] ce s-ar putea întâmpla cetăţii despre care am vorbit mai sus. Înainte ca Ninevi să fie salvată şi dovleacul să se veştejească, înainte ca Evanghelia lui Hristos să strălucească şi proorocia lui Zaharia să se împlinească: Iată bărbat căruia este numele răsăritul (Zaharia 6, 12), Iona şedea sub umbrar. Fiindcă adevărul încă nu sosise, despre care acelaşi evanghelist şi apostol spune: Dumnezeu este Adevărul (Ioan 3, 33; 14, 6; I Ioan 5, 6).

Şi se adaugă limpede: Şi-a făcut luişi acolo umbrar, lângă Ninevi. Şi-a făcut luişi fiindcă nici unul din ninevitenii din acea vreme nu putea locui cu proorocul. Şi a şezut sub dânsul la umbră fie sub înfăţişarea unui judecător, fie micşorat în măreţie, încingându-şi mijlocul său cu tărie (Pildele lui Solomon 31, 17; Iov 38, 3; 40, 2; Psalmi 64, 7), astfel încât veşmintele sale să nu-i alunece cu totul la picioare – şi la noi care suntem jos – ci să poată fi strânse laolaltă cu o cingătoare mai înaltă[1].

În plus, când se spune: până când va vedea ce va fi cetăţii foloseşte obiceiul Scripturilor, de a-I atribui simţăminte omeneşti lui Dumnezeu.

 

IV, 6 Ebr: Şi a pregătit Domnul Dumnezeu iederă şi s-a înălţat peste capul lui Iona ca să fie umbră deasupra capului lui şi să-l ocrotească; căci trudise. Şi s-a bucurat Iona pentru iederă cu bucurie mare.

Septuaginta: Şi au poruncit Domnul Dumnezeu unei cucurbete, şi a crescut preste capul lui Iona, ca să fie umbră deasupra capului lui, şi să-l umbrească de necazurile lui, şi s-a bucurat Iona pentru cucurbetă, bucurie mare.

În acest loc, un oarecare Canterius, din străvechea familie a Corneliilor, precum se laudă singur, din stirpea lui Asinius Pollio, se zice că m-a acuzat recent la Roma de sacrilegiu fiindcă în loc de dovleac am tradus iederă. De bună seamă, el s-a temut ca nu cumva dacă răsare iederă în loc de dovleac el nu va avea nimic din ce să bea în taină şi pe întuneric ! De fapt, chiar pe aceşti dovleci folosiţi drept cupe mici, care în general se numesc saucomariae, sunt reprezentate de obicei chipurile apostolilor, de la care el şi-a luat chiar numele – care nu este al lui. Dacă numele sunt schimbate atât de uşor, şi în loc de Cornelii, tribuni răzvrătiţi, ei se numesc Aemilii, consuli, sunt uluit că nu-mi este îngăduit să traduc iederă în loc de dovleac.

Dar să ne întoarcem la chestiuni serioase. În loc de dovleac, sau iederă, în ebraică noi citim ciceion, care de asemenea se spune ciceia în limbile siriacă şi punică. Este un soi de tufă sau arbust, care are frunze late de felul frunzei de vie şi face o umbră foarte deasă. Ea creşte din abundenţă în Palestina, şi mai cu seamă în locuri nisipoase, şi este uimitoare ca sămânţă. Dacă o arunci pe pământ, ea se încălzeşte repede şi devine copac, şi în câteva zile ceea ce văzuseşi a fi iarbă se face arbust. De aceea, de asemenea, în vremea în care îi tâlcuiam pe prooroci, doream să traducem însuşi numele ei din limba ebraică, de vreme ce în limba latină nu există acest soi de arbust. Dar ne-am temut de gramatici, să nu-şi găsească ei bunul plac de a comenta şi să-şi închipuie că este vreo fiară din India, sau munţi din Beoţia, sau vreo altă minune de felul acesta; şi astfel noi i-am urmat pe vechii traducători care de asemenea au tradus iederă ceea ce se numeşte kissos în greacă, fiindcă ei nu au avut alt cuvânt la îndemână.

Aşadar, haideţi să cercetăm istoria, şi înainte de semnificaţia mistică haideţi să aducem doar litera. Dovleacul şi iedera sunt de aşa natură că ele se târăsc pe pământ, şi fără reazem sau ajutor pe care să se sprijine ele nu caută să se înalţe. Atunci cum, fără ca proorocul să ştie, dovleacul, căruia nu-i stă în fire să se înalţe fără pari şi prăjini sau araci din lemn s-a ridicat într-o singură noapte şi a făcut umbră ? În schimb, ciceion-ul – în timp ce el a arătat o minune în creşterea sa bruscă şi a vădit puterea lui Dumnezeu prin întărirea umbrarului înverzit – a urmat propria fire.

Dar în ce priveşte persoana Domnului şi Mântuitorului nostru – ca nu cumva să părăsim cu totul dovleacul din cauza acelui filokolokinthos[2] – se poate înţelege astfel, amintind cele spuse de Isaia: Părăsi-se-va fata Sionului ca o colibă în vie, ca un pătul în grădină [bostănărie] şi ca o cetate înconjurată (Isaia 1, 8). Şi de vreme ce nu găsim dovleacul în nici un alt loc din Scriptură, haideţi să spunem că acolo unde creşte castravetele creşte îndeobşte şi dovleacul. Israil este asemuit cu acest soi de plantă pentru că odinioară l-a ocrotit pe Iona cu umbra sa pe când el aştepta convertirea neamurilor, şi i-a dăruit nu mică bucurie făcând mai degrabă un umbrar şi un cort pentru el decât o casă[3]: avea asemănarea unui acoperiş, dar nu avea temeliile unei case. Mai mult, ciceion-ul nostru, micul nostru arbust, care se înalţă cu repeziciune şi se veştejeşte cu repeziciune, poate fi comparat prin rânduială şi prin viaţă cu Israil, care trimite rădăcinile sale mici în pământ şi măcar încearcă să se ridice la cele înalte, dar nu atinge înălţimea cedrilor (Psalmi 79, 11) şi chiparoşilor (Isaia 37, 24; Zaharia 11, 2) lui Dumnezeu. Ei îmi par mie că semnifică şi lăcustele cu care se hrănea Ioan (Matei 3, 4; Marcu 1, 6), care a spus sub chipul lui Israil: Aceluia se cade a creşte, iar mie a mă micşora (Ioan 3, 30): o vietate mică cu aripi slabe, măcar înălţându-se de la pământ, dar nu îndeajuns de puternică pentru a zbura mai sus, astfel că este mai mult o târâtoare şi încă nu asemenea păsărilor.

 

IV, 7-8 Ebr: Şi a rânduit Dumnezeu un vierme, la ivirea zorilor de-a doua zi, şi acesta a ros iedera şi s-a veştejit. Şi, după ce a răsărit soarele, a poruncit Domnul unui vânt cald şi arzător şi a lovit soarele peste capul lui Iona şi el s-a aprins de zăduf. Şi a cerut să moară din viaţă şi a zis: mai bine mi-este să mor decât să trăiesc.

Septuaginta: Şi au poruncit Dumnezeu unui vierme a doua zi de dimineaţă, şi a ros pre dedesubt cucurbeta, şi s-a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, au poruncit Dumnezeu unui vânt cald cu zăduf, şi a lovit soarele preste capul lui Iona, şi slăbea, şi nu mai trăgea nădejde de sufletul său, şi a zis: mai bine este mie a muri, decât a trăi.

Înainte să răsară Soarele dreptăţii (Maleahi 4, 2), umbrarul creştea repede şi Israil nu se veştejise. După ce a răsărit, şi întunericul ninevitean a fost risipit de lumina Lui, un vierme a fost rânduit la ivirea zorilor de-a doua zi, pentru care psalmul 21 este scris: Pentru sprijineala cea de dimineaţă (titlul psalmului 21). El a răsărit din pământ fără vreo sămânţă şi a spus:  Eu sunt vierme, şi nu om (Psalmi 21, 6) şi a ros umbrarul: părăsit de ajutorul lui Dumnezeu, el şi-a pierdut toată verdeaţa.

Şi au poruncit Dumnezeu unui vânt cald cu zăduf, despre care este proorocit în Osie: Aduce-va vânt pălitor Domnul din pustie preste el, şi va usca vinele lui, şi va pustii izvoarele lui (Osie 13, 15). Şi Iona s-a aprins de zăduf şi iar vroia să moară în botez împreună cu Israil astfel încât în baia naşterii (Tit 3, 5) să primească umezeala pe care o pierduse în tăgăduirea sa[4]. De aceea şi Petru le spune iudeilor care sunt secătuiţi: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi veţi lua darul Sfântului Duh (Faptele Apostolilor 2, 38).

Sunt unii care înţeleg viermele şi vântul arzător ca fiind generalii romani care, după Învierea lui Hristos, au nimicit cu totul Israilul.

Sfântul Prooroc Iona. Mozaic din Catedrala San Marco, Veneţia

 

IV, 9 Ebr: Şi a zis Domnul către Iona: crezi oare că faci bine mâniindu-te pentru iederă ? Şi el a zis: bine fac eu că mă mânii până la moarte.

Septuaginta: Şi au zis Domnul Dumnezeu către Iona: foarte te-ai mâhnit tu pentru cucurbetă ? Şi a zis: foarte m-am mâhnit până la moarte.

Mai înainte, când ninevitenii se pocăiau şi oraşul neamurilor era salvat, proorocul însuşi a fost întrebat: Crezi oare că faci bine mâniindu-te ? El nu a răspuns, dar tăcerea sa a confirmat întrebarea lui Dumnezeu. Căci de vreme ce el ştia că Dumnezeu milostiv este şi îndurat, îndelung răbdător şi mult milostiv, şi îi pare rău de răutăţi (Iona 4, 3; Ieşirea 34, 6-7; Psalmi 102, 8), nu era supărat pentru mântuirea neamurilor. Acum însă, după ce în dovleacul uscat s-a veştejit Israil şi când a fost întrebat cu exactitate: Crezi oare că faci bine mâniindu-te pentru iederă ?, el răspunde hotărât şi spune: Bine fac eu că mă mânii (sau m-am mâhnit) până la moarte; căci eu nu am vrut să-i scap pe aceia în acest chip ca aceştia să piară; nici să-i câştig (potrivit I Corinteni 9, 19) pe acei străini în acest chip, ca să-i distrug pe ai mei[5].

Şi, într-adevăr, până în ziua de astăzi, Hristos jeleşte Ierusalimul (Luca 19, 41) şi plânge până la moartea – nu a Lui, ci a iudeilor, ca să moară cei care-L tăgăduiesc şi să învie cei care-L mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu (Romani 11, 15).

 

IV, 10-11 Ebr: Şi a zis Domnul: Tu suferi pentru iedera pentru care n-ai lucrat şi pe care n-ai făcut-o să crească, care s-a născut într-o singură noapte şi într-o singură noapte a pierit, şi eu să nu cruţ Ninevi, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu care-i dreapta şi care-i stânga lor, precum şi vite multe ?

Septuaginta: Şi au zis Domnul: tu nu te-ai îndurat de o cucurbetă, pentru care nu te-ai ostenit, nici o ai crescut pre ea, care într-o noapte a crescut, şi într-o noapte a pierit. Dar eu, cum să nu mă îndur de Ninevi cetatea cea mare, întru care locuiesc mai mult decât o sută şi douăzeci de mii de oameni, care nu-şi cunoşteau dreapta lor, nici stânga lor, şi dobitoacele lor multe ?

Este foarte dificil să arătăm în ce fel, potrivit tropologiei, I se spune Fiului: Tu suferi pentru iedera pentru care n-ai lucrat şi pe care n-ai făcut-o să crească, de vreme ce toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut (Ioan 1, 3). De aceea cineva[6], tâlcuind locul acesta ca să rezolve problema de faţă, cade în hulă. Căci adăugând acest fragment din Evanghelie: Căci îmi zici bun ? Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu (Luca 18, 18-19; Marcu 10, 18), el a înţeles că Tatăl este bun, dar pe Fiul – spre deosebire de Cel care este Binele cel desăvârşit şi adevărat – Îl aşază pe o treaptă mai mică. Şi, zicând acestea, nu a luat seama că a căzut mai degrabă în erezia lui Marcion – care spune că un Dumnezeu este doar bun, şi altul este judecător şi creator –, decât în cea a lui Arie, care, deşi a spus că Tatăl este mai mare şi Fiul mai mic, nu a tăgăduit că Fiul este Creator. Prin urmare, şi strădaniile noastre trebuie mai degrabă încurajate cu bunăvoinţă şi rugăciune decât dispreţuite de urechi răuvoitoare; fiindcă până şi cei necunoscători pot să critice şi să ponegrească, dar aparţine celor care sunt învăţaţi, şi cunosc osteneala lucrării, fie să întindă o mână de ajutor celor obosiţi, fie să arate calea celor rătăciţi.

Domnul şi Mântuitorul nostru nu a ostenit în acelaşi fel în Israil precum a ostenit printre neamuri. Într-adevăr, Israil spune încrezător în sine: Iată, atâţia ani slujesc ţie, şi niciodată porunca ta nu am călcat, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când veni fiul tău acesta, care a mâncat avuţia ta cu curvele, junghiaşi lui viţelul cel hrănit (Luca 15, 29-30). Însă tatăl său nu-i spune să tacă, ci-i spune cu blândeţe: Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt. Ci se cădea a ne veseli şi a ne bucura, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, şi pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Pentru neamuri a fost jertfit viţelul cel gras şi a fost vărsat sângele de preţ, despre care Pavel vorbeşte pe larg către evrei (Evrei 9-10). Iar David zice în psalm: Fratele nu izbăveşte; au izbăvi-va omul ? (Psalmi 48, 7). Hristos S-a micşorat ca acest popor să crească; El a murit, ca acest popor să poată trăi; El a coborât la iad, ca acest popor să poată urca la ceruri. Dar nu a existat o astfel de osteneală pentru Israil. Din această pricină Israil este invidios pe fratele său mai tânăr, deoarece după ce a risipit averea sa cu desfrânatele şi ademenitorii, el a primit inel în degetul său şi haină (Luca 15, 22) şi se bucură de rangul de mai înainte.

Dar când se spune care într-o noapte a crescut înseamnă vremea de dinaintea venirii lui Hristos, care a fost lumina lumii (Ioan 8, 12; 9, 5), despre care se spune: Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12). Şi cuvintele într-o noapte a pierit [înseamnă vremea] când Soarele dreptăţii (Maleahi 4, 2) a apus pentru ei, şi ei au pierdut cuvântul lui Dumnezeu.

Iar Ninevi cetatea cea mare şi preafrumoasă închipuie Biserica, în care există o mulţime mai mare decât cele 12 seminţii ale lui Israil, ceea ce semnifică şi cele 12 coşuri de sfărâmături din pustiu (Matei 14, 20; Marcu 6, 43; Luca 9, 17; Ioan 6, 13).

Nu-şi cunoşteau dreapta lor, nici stânga lor fie datorită nevinovăţiei şi simplităţii lor, astfel că arată vârsta lor[7] a fi cea a sugarului, şi ne lasă pe noi să înţelegem cât de mare este numărul celor de altă vârstă, dacă atât de mare este numărul celor mici. Fie într-adevăr, de vreme ce cetatea era mare, şi în casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut (II Timotei 2, 20), era în ea o mulţime foarte mare care, înainte de a se pocăi, nu ştia ce este bine şi ce este rău, care-i dreapta şi care-i stânga.

Dar şi dobitoacele lor multe, fiindcă în Ninevi este o mulţime mare de vite şi oameni fără judecată, care alăturatu-s-au cu dobitoacele cele fără de minte, şi s-au asemănat lor (Psalmi 48, 21).

 

– Sfârşit –

 

[1] Confuzia cu privire la ce vrea să spună Fericitul Ieronim în acest loc se reflectă în variaţiile manuscrisului.

[2] Iubitor de dovleac. De la filos, iubitor, drag, şi kolokinthi, dovleac rotund. Fericitul Ieronim poate că a născocit el însuşi cuvântul. Este vorba de acel Canterius, amintit mai sus.

[3] Posibil o aluzie la II Corinteni 5, 1-4.

[4] Paralela pare să fie că tăgăduirea lui Hristos este reprezentată prin pierderea umezelii lui Iona sub soarele arzător. Imaginea din urmă este de asemenea aici legată de tema botezului (de aici aluzia la Tit 3, 5). Altă asociere baptismală poate fi între ,,dorinţa de a muri” a lui Iona şi imaginea din Romani 6, 3 a morţii în botez (cu Hristos), dar este departe de a fi limpede ceea ce Fericitul Ieronim ar fi putut să înţeleagă prin ,,botez cu Israil”.

[5] Fericitul Ieronim tâlcuieşte versetul hristologic fără să se oprească asupra supărării lui Iona. Acest episod este de altfel arareori explicat. Sfântul Vasilie cel Mare vorbeşte despre bunătatea Domnului faţă de făpturile Sale, iar Teodoret al Cyrului, în finalul comentariului său la Iona, îndeamnă spre cinstirea lui Dumnezeu care, din iubire pentru cei păcătoşi, nu şovăie să-i întristeze pe cei drepţi.

[6] Identitatea acestei persoane este necunoscută. După unii, polemica Fericitului Ieronim este îndreptată aici împotriva Episcopului semi-arian Ipatie al Niceei, care a fost izgonit din scaun de împăratul Teodosie în jurul anului 380; alţii susţin mai degrabă că Ieronim îl avea în vedere pe Origen.

[7] Posibil o altă referire la Efeseni 4, 13. A se vedea tâlcuirea de la versetul 3, 5.