Stiri nr. 24

Legea cultelor – între acceptare şi contestare

 

PARTEA I

Adoptarea legii cultelor stârneşte o nouă furtună în societatea românească

Anul trecut, relaţia dintre stat şi cultele din România a cunoscut o evoluţie tumultuoasă. După furtunile declanşate de cererile de deconspirare a clericilor care au colaborat cu securitatea (august-septembrie), cererile de verificare a averilor acestora (septembrie), de decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de eliminare a icoanelor şi, în general, a simbolurilor religioase din şcolile româneşti (noiembrie), de publicarea raportului Tismăneanu privind regimul comunist, în care erau culpabilizaţi unii ierarhi ortodocşi (decembrie), anul s-a încheiat cu o dispută aprinsă pe marginea adoptării legii cultelor.

Trebuie spus că, după 1989, s-a încercat în mai multe rânduri reglementarea regimului cultelor şi a relaţiei dintre stat şi culte, prin adoptarea unei legi a cultelor care să înlocuiască decretul-lege nr. 177 introdus de regimul comunist în 1948. În această perioadă, proiectul legii cultelor a fost reluat în fiecare nouă legislatură, în diferite variante, care au fost dezbătute în cadrul unor întâlniri organizate de stat şi cultele recunoscute din România, fără a se ajunge însă la un consens.

Discuţiile pe marginea acestui proiect au fost iniţiate în martie 2005, pentru ca în iunie 2005 el să fie adus la cunoştinţa opiniei publice. Proiectul a fost semnat de ,,majoritarea cultelor, cu excepţia Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, şi a unor culte neoprotestante, separate total de stat”[1]. La sfârşitul anului 2005, proiectul a trecut de Senat, pentru ca un an mai târziu să fie votat şi în Camera Deputaţilor.

Astfel, în decurs de numai două săptămâni, mult dezbătuta şi amânata lege a cultelor este votată cu repeziciune de Camera Deputaţilor la 13 decembrie pentru ca, la 27 decembrie, să fie promulgată de preşedintele Traian Băsescu, deşi se ridicaseră voci împotriva ei dinaintea promulgării.

 

Legea cultelor este alcătuită din patru capitole mari

Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, reglementează, după cum îi spune numele, problema libertăţii religioase şi a regimului cultelor.

Este alcătuită din patru capitole mari: Dispoziţii generale, Cultele, Asociaţiile religioase şi Dispoziţii tranzitorii şi finale. În articolul 1, legea afirmă că statul ,,respectă şi garantează dreptul fundamental la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României”, pentru ca în articolul 2 să definească libertatea religioasă ca fiind ,,dreptul oricărei persoane de a avea sau adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă”.

De asemenea, prin lege, ,,orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau grupări religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional” (art. 4), fără nici o obligativitate în acest sens.

Articolul 6 defineşte gruparea religioasă ca ,,formă de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă” şi asociaţia religioasă ca ,,persoana juridică de drept privat, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă”, completând aceste definiţii cu faptul că asociaţiile religioase se pot transforma în culte recunoscute în condiţiile stabilite de lege (Capitolul II, Secţiunea a 2-a – Recunoaşterea calităţii de cult).

 

Capitolul II, intitulat Cultele este dedicat în întregime regimului cultelor recunoscute de stat, a relaţiilor dintre stat şi culte (secţiunea 1), condiţiilor pe care trebuie să le întrunească o asociaţie religioasă pentru a se transforma în cult (secţiunea a 2-a), reglementării statutului personalului cultelor (secţiunea a 3-a), patrimoniului cultelor (secţiunea a 4-a) şi învăţământului organizat de culte (secţiunea a 5-a).

Printre aspectele importante din acest capitol reţinem faptul că ,,statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale” (art. 7-1); de asemenea, statul recunoaşte ,,rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7-2), afirmând în acelaşi timp că ,,în România nu există religie de stat, iar statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee” (art. 9); în plus, prin această lege, statul numeşte cultele recunoscute ,,persoane juridice de utilitate publică” (art. 8-1), putând încheia cu ele ,,parteneriate în domeniile de interes comun” (art. 9). De asemenea, statul sprijină cultele la nivel material, oferind facilităţi fiscale, bani de la buget şi încurajând sponsorizările.

Articolul 13 interzice ,,orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defămare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”; el a fost subiectul unor proteste vehemente din partea unor organizaţii non-guvernamentale şi organisme internaţionale.

În secţiunea a 2-a sunt stabilite condiţiile în care o asociaţie religioasă poate dobândi calitatea de cult recunoscut. Astfel asociaţiile care pot tinde spre a deveni culte sunt cele ,,care prin activitatea şi numărul lor de membri oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public” (art. 17). Concret, printre condiţiile pe care trebuie să le întrunească se numără: ,,funcţionarea neîntreruptă pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani” (art. 18-a), ,,un număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1 % din populaţia României” (art. 18-b). Aceste condiţii au stârnit, de asemenea, reacţia unor culte nerecunoscute de stat, organizaţii non-guvernamentale şi organisme internaţionale.

Legea mai prevede că guvernul ,,poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (art. 21).

În secţiunea a 4-a, Patrimoniul cultelor, legea specifică limpede că deşi ,,bunurile sacre (…) sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult” (art. 27-2), nu împiedică în nici un fel ,,redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu” (art. 27-3). Prin urmare, articolul permite revendicarea şi redobândirea bunurilor confiscate de stat în perioada comunistă. Legea stabileşte şi faptul că ,,în învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute” (art. 32).

 

Capitolul III este dedicat în întregime asociaţiilor religioase, ,,persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase” (art. 40). Asociaţiile religioase ,,beneficiază, alături de culte, de facilităţi fiscale legate de activitatea lor religioasă” (art. 44), iar statul le sprijină şi prin alte mijloace.

 

În ultimul capitol, Dispoziţii tranzitorii şi finale, este abrogat decretul nr. 177/1948, care rămăsese norma de funcţionare a cultelor şi după 1989. De asemenea, în acest capitol, sunt enumerate cele 18 culte recunoscute care funcţionează în România, la data intrării în vigoare a legii, şi cărora li se cere să prezinte statutele şi codurile canonice pentru a fi recunoscute (art. 49-2).

Acestea sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română, 2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, 3. Biserica Romano-Catolică, 4. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, 5. Arhiepiscopia Bisericii Armene, 6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România, 7. Biserica Reformată din România, 8. Biserica Evanghelică C.A. din România, 9. Biserica Evanghelică Lutherană din România, 10. Biserica Unitariană din Transilvania, 11. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, 12. Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, 13. Biserica Evanghelică Română, 14. Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, 15. Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România, 16. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 17. Cultul Musulman şi 18. Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova.

* * *

Secretarul de stat pentru culte, Adrian Lemeni, a declarat, pentru cotidianul Adevărul, că adoptarea legii cultelor ,,este un moment istoric rezultat în urma repetatelor întâlniri cu reprezentanţii tuturor cultelor recunoscute de stat … Este o lege de inspiraţie europeană, deoarece legea americană funcţionează după o altă filozofie”[2]. Consilierul de stat pentru cultură şi culte din cadrul administraţiei prezidenţiale, Bogdan Tătaru Cazaban, declara că ,,legea cultelor se află în consonanţă cu demersul de a consolida funcţionarea statului de drept”[3].

Deşi respectă legislaţia europeană şi prevederile în materie de libertate religioasă din Uniunea Europeană şi are unele măsuri asemănătoare cu cele din legile cultelor altor state europene, legea cultelor adoptată de Parlamentul României a provocat multe tensiuni şi dezbateri intense, scindând societatea în două tabere. Unele culte au declarat că susţin legea adoptată, în timp ce altele s-au arătat nemulţumite de unele dispoziţii ale acesteia. De asemenea, o parte a societăţii civile a privit favorabil votarea legii, în vreme ce mai multe organizaţii non-guvernamentale s-au coalizat pentru a o combate. În plus, o serie de organizaţii internaţionale au declanşat un adevărat război împotriva legii, folosind cuvinte dure împotriva ei, a parlamentului şi a preşedintelui ţării care a promulgat-o.

În acelaşi timp, o parte a presei a pornit o campanie puternică împotriva legii, din nefericire susţinută cu neadevăruri, exagerări şi informaţii false, care au creat multă confuzie şi tulburare, ziariştii făcându-se avocaţii diferitelor grupări care s-au opus adoptării acestei legi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007

 

 

PARTEA A II-A

P.S. Vincenţiu Ploieşteanul declarǎ: ,,Ne bucurǎm cǎ Parlamentul României a adoptat proiectul legii cultelor”

Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, care s-au implicat în elaborarea legii cultelor, au avut cuvinte de laudǎ pentru aceasta. Purtǎtorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pǎrintele Adrian Stoica, declara cǎ ,,este o lege în spirit european, pentru cǎ respectǎ toate prevederile internaţionale referitoare la libertǎţile religioase”[4]. De asemenea, P.S. Vincenţiu Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal şi secretar al Sfântului Sinod al BOR, afirma: ,,Ne bucurǎm cǎ Parlamentul României a aprobat proiectul legii cultelor. (…) Este o lege modernǎ, o lege care asigurǎ manifestarea liberǎ a credinţei pentru toţi cetǎţenii acestei ţǎri, o lege care asigurǎ un echilibru şi o bunǎ înţelegere între toate cultele religioase din ţara noastrǎ”[5].

 

,,Biserica Catolicǎ din România salutǎ promulgarea noii legi a cultelor”

Biroul de presǎ al Conferinţei Episcopilor Catolici din România a emis un comunicat în care este prezentatǎ poziţia Bisericii Romano-Catolice cu privire la legea cultelor. ,,Biserica Catolicǎ din România salutǎ promulgarea noii legi a cultelor. Aceasta reflectǎ efortul autoritǎţilor, cât şi dialogul interreligios din ultimii ani al tuturor Bisericilor şi cultelor din România. Este clar cǎ noua lege este perfectibilǎ. Forma actualǎ, însǎ, manifestǎ echilibrul – recunoaştem cǎ încǎ imperfect – al unui cadru legislativ pentru cultele care reprezintǎ marea majoritate a populaţiei din România ce se declarǎ credincioasǎ”.

Singurul punct asupra cǎruia romano-catolicii îşi exprimǎ nemulţumirea este problema retrocedǎrii proprietǎţilor confiscate Bisericii Greco-Catolice: ,,Suntem, însǎ, alǎturi de Biserica Greco-Catolicǎ, care nu a semnat proiectul de lege datoritǎ nerezolvǎrii încǎ a situaţiei proprietǎţilor confiscate”[6].

Aşa cum se aratǎ şi în comunicatul episcopilor catolici, Biserica Greco-Catolicǎ nu şi-a dat avizul pentru noul proiect, nemulţumitǎ cǎ problemele retrocedǎrilor patrimoniale, rǎmase nerezolvate din 1990 încoace, nu au fost legiferate[7].

 

În vreme ce ortodocşii şi catolicii s-au arǎtat mulţumiţi de legea cultelor, reprezentanţii cultelor protestante şi ai altor culte, cu puţine excepţii, au criticat legea

Episcopul Bisericii luteranilor vorbitori de limbǎ germanǎ, Christoph Klein a declarat pentru Mediafax cǎ ,,este încântat cǎ noua lege a fost în cele din urmǎ adoptatǎ şi a subliniat faptul cǎ aceasta a fost susţinutǎ de toate cultele recunoscute în România, mai puţin de Biserica Greco-Catolicǎ”[8].

Viorel Dima, director în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a şaptea din România, a avut o opinie mai rezervatǎ: ,,Legea cultelor este rezultatul unor negocieri între reprezentanţii tuturor cultelor recunoscute din România. Ca atare, fiind o negociere, existǎ şi unele compromisuri”[9].

Preşedintele Cultului Creştin Baptist din România, Paul Negruţ, care este, în acelaşi timp, preşedintele Alianţei Evanghelice Române (formatǎ din cultul baptist, cultul penticostal şi cultul creştin dupǎ Evanghelie), are o poziţie tranşantǎ faţǎ de lege: ,,Cultul Creştin Baptist îşi exprimǎ îngrijorarea faţǎ de adoptarea legii privind libertatea religioasǎ şi regimul general al cultelor, de cǎtre Camera Deputaţilor, în data de 13 decembrie 2006. Prin adoptarea acestei legi, România instaureazǎ etatizarea organizaţiilor religioase, precum şi discriminarea religioasǎ. Considerǎm cǎ prin aceastǎ decizie, România se îndepǎrteazǎ de familia statelor civilizate şi democratice şi creeazǎ premisele unor îngrǎdiri ale libertǎţilor fundamentale ale omului”[10].

Paul Negruţ mai preciza: ,,Susţin ideea continuǎrii demersurilor la Curtea Constituţionalǎ şi la Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Va consuma ceva timp şi resurse, dar sunt sigur cǎ aceastǎ barierǎ va fi înlǎturatǎ”[11].

Este interesant de remarcat cǎ Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste se numǎrǎ printre criticii cei mai înverşunaţi ai legii, deşi este unul dintre cele 18 culte recunoscute.

Pastorul adventist Adrian Bocǎneanu ,,s-a declarat îngrijorat în legǎturǎ cu prevederile privind defǎimarea religioasǎ şi a ofensei publice aduse simbolurilor religioase, argumentând cǎ ,,esenţa libertǎţii religioase este sǎ poţi sǎ-ţi exprimi liber credinţa şi pǎrerile şi sǎ poţi compara credinţa ta religioasǎ cu cea a altora”[12].

De asemenea, reprezentanţii Uniunii Bisericilor Penticostale considerǎ cǎ ,,legea este foarte restrictivǎ, nefiind destinatǎ susţinerii întregii societǎţi, ci numai ajutorǎrii câtorva comunitǎţi religioase”[13]. Si pastorul penticostal Ion Ceuta şi-a exprimat în mod vehement dezaprobarea faţǎ de lege: ,,Dacǎ citeşti printre rânduri, reiese cât se poate de clar cǎ intenţia a fost de a face cu neputijnţǎ oricǎrei comunitǎţi religioase nerecunoscute în prezent sǎ obţinǎ recunoaşterea”[14].

Organizaţia religioasǎ Martorii lui Iehova, cult care a fost recunoscut în România în 1990, a reuşit sǎ-şi pǎstreze statutul în pofida încercǎrilor ulterioare de a-i fi revocat. Organizaţia susţine cǎ are 83.000 de adepţi în 540 de congregaţii în întreaga Românie. Aceştia se opun cu fermitate legii deşi se abţin sǎ comenteze, purtǎtorul de cuvânt al organizaţiei, Florin Manoliu declarând cǎ ,,numai timpul va arǎta dacǎ impunerea acestei legi este sau nu împotriva drepturilor Martorilor lui Iehova”[15].

O altǎ organizaţie care se opune legii este Adunarea Spiritualǎ Naţionalǎ a Baha’ilor din România. Wargha Enayati, unul din membrii acestei organizaţii, considerǎ cǎ ,,legea este cu totul nedreaptǎ. Noi speram ca problemele noastre, cum ar fi cea a recunoaşterii calitǎţii de cult a religiei noastre, sǎ se soluţioneze, dar din nefericire nu s-a întâmplat aşa”. În plus reprezentanţii Baha’i au acuzat Biserica Ortodoxǎ de presiuni puternice pentru ca legea sǎ fie adoptatǎ în aceastǎ formulǎ[16].

Se pare cǎ toate aceste nemulţumiri au fost iscate de critica venitǎ din partea unor organizaţii neguvernamentale americane. Ziarele au titrat: ,,La semnalul dat de Washington, mai multe grupǎri religioase din România revin pentru a se declara nemulţumite de legea cultelor”[17].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

 

PARTEA A III-A

Cultele care au protestat împotriva legii privind libertatea religioasă au fost susţinute de unele organizaţii internaţionale. Dintre acestea, atacul cel mai înverşunat a venit din Statele Unite ale Americii, mai multe instituţii din această ţară exprimând o poziţie defavorabilă legii.

Mai întâi, Comisia Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa[18] i-a cerut preşedintelui României, Traian Băsescu, să nu promulge legea în varianta adoptată de parlament. Astfel, la 20 decembrie 2006, copreşedinţii comisiei, senatorul Sam Brownback şi congresmanul Christopher Smith au adresat preşedintelui român o scrisoare, cerându-i ,,insistent” să retrimită legea în parlament şi afirmând că ,,dacă legea va fi promulgată în forma actuală, România va fi ţara cu cel mai greoi sistem de înregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de ţări membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa”.

În plus, comisia consideră că legea ,,este incompatibilă cu angajamentele României faţă de OSCE în privinţa libertăţilor religioase”[19]. Comisia s-a referit în special la articolul 18, care priveşte modul în care o asociaţie religioasă se poate transforma în cult recunoscut de stat, considerând că condiţiile prevăzute de lege sunt prea restrictive.

O altă organizaţie americană care s-a ridicat împotriva legii cultelor este Institutul pentru Religie şi Politici Publice (IRPP), cu sediul la Washington. Acesta a făcut mari valuri emiţând, la 3 ianuarie a.c., un comunicat agresiv, în care preşedintele institutului, Joseph K. Grieboski, afirma că România are ,,cea mai proastă lege din Europa referitoare la religie. (…) Promulgarea acestei legi de către preşedintele Băsescu este un atac flagrant la adresa libertăţii de religie şi a drepturilor fundamentale şi demonstrează distanţarea nesemnificativă sau chiar absenţa oricărei distanţări de precedentele regimuri comuniste, pe care Băsescu o promisese în timpul campaniei sale electorale”.

În comunicat se mai afirmă că noua lege ,,contrazice constituţia statului român şi alte legi aflate în vigoare, precum şi instrumente recunoscute pe plan internaţional în domeniul drepturilor omului, pe care guvernul român are obligaţia de a le respecta. (…) România nu mai poate fi considerată un stat care acordă libertatea de religie, aşa cum a fost considerată până acum”[20]. Nemulţumirea institutului este identică cu cea a Comisiei Helsinki, adică face referire la articolul 18, ca şi la valoarea fondurilor pe care o grupare religioasă le poate primi de la statul român.

Este de notat faptul că senatorul Brownback, care a semnat scrisoarea de protest a Comisiei Helsinki, este un reprezentant important al IRPP, care s-a opus puternic adoptării legii cultelor[21]. Concluzia celor de la institutul american a fost că vor contesta legea la Curtea Constituţională şi chiar la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO).

Concret, pe 9 ianuarie a.c., reprezentanţii institutului american s-au adresat preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso şi preşedintelui Parlamentului European, Josep Borell, cerându-le ,,să verifice dacă noua lege a cultelor din România respectă drepturile omului şi standardele de bază ale Uniunii Europene”[22].

* * *

În timp ce majoritatea ziarelor au expus pozitiv afirmaţiile reprezentanţilor IRPP, au existat şi câteva jurnale care au prezentat lucrurile uşor diferit. Astfel, Gardianul a evidenţiat dedesubturile protestului american: ,,Deşi Institutul pentru Religie şi Politici Publice de la Washington îl acuză pe Traian Băsescu că a promulgat o lege care îngrădeşte libertatea religioasă, miza este alta: banii statului român. IRPP susţine că această prevedere îngrădeşte dreptul unor ,,culte” de a primi fonduri guvernamentale”[23].

Cotidianul Ziua dezvăluie detalii despre institutul american: ,,Majoritatea presei din România s-a speriat la unison de reacţia IRPP din Washington. Nimeni nu s-a grăbit să verifice cine este respectivul institut. Am fi aflat astfel că IRPP este acuzat de un fost scientolog, Gerry Armstrong, că institutul susţine în acţiunile sale secta scientologilor”[24].

De asemenea, revista Lumea Magazin, scria în urmă cu câţiva ani despre IRPP: ,,Institutul pentru Religie si Politici Publice, recomandat cu căldură de Departamentul de Stat american, reuneşte câţiva senatori ultraconservatori, pe moonişti, pe gurul sectei Sri Chinmoy şi alţii. Acest institut, care se declară „catolic integralist”, se află la câteva străzi distanţă de Casa Albă şi militează deschis pentru respectarea drepturilor scientologilor, ale mooniştilor şi ale altor religii zise-minoritare din Europa”.

În campania împotriva legii cultelor a intervenit şi partidul Uniunea Creştină din Olanda, care potrivit site-ului BosNewsLife.com, ,,şi-a exprimat îngrijorarea că unele grupări religioase, inclusiv Uniunea Baptistă din România, vor fi curând interzise, pentru că nu ating pragul necesar de membri”. Purtătorul de cuvânt al acestui partid, Joel Voordewind, declara: ,,Noile reglementări ar putea duce la discriminare şi persecuţie, pentru că bisericile mai mici vor deveni ilegale”. ,,Nu putem accepta această lege în context european”, a subliniat olandezul[25]. În mod straniu, realitatea infirmă afirmaţiile de mai sus, Uniunea Baptistă din România numărând de vreo şase ori mai mulţi credincioşi decât pragul necesar pentru recunoaşterea de către stat.

La atacurile organismelor internaţionale, cultele protestante şi neoprotestante din ţară au ţinut isonul. Spre exemplu, Paul Negruţ, preşedintele Cultului Creştin Baptist din România, a declarat că ,,va sprijini total ideea de a se face noi paşi la Curtea Constituţională şi la CEDO, la Strasbourg”[26].

În general, presa s-a plasat în tabăra contestatarilor legii cultelor, iniţiind o campanie mediatică puternică contra legii şi folosind termeni duri precum ,,legea inchiziţiei”, ,,Inchiziţia lui Băsescu”[27], ,,Sfântul Băsescu”[28]. În plus, în această campanie, s-a uzitat de dezinformare şi prezentare trunchiată a realităţii.

* * *

Un alt subiect care a stârnit controverse puternice a fost articolul 13 din lege, care interzice ,,orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Împotriva acestui articol s-au ridicat numeroase organizaţii neguvernamentale româneşti, cărora li s-au alăturat organizaţii internaţionale. Printre cei mai vehemenţi contestatari ai acestui articol din lege s-au numărat Asociaţia Pro Democraţia, Centrul pentru Studii Internaţionale, Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul de Resurse Juridice, Agenţia de Monitorizare a Presei, APADOR-CH, Asociaţia Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă[29].

Mai mulţi oameni de artă români au exprimat opinii extrem de critice la adresa articolului 13. Artistul plastic Dumitru Gorzo a afirmat că legea cultelor, pe care a numit-o ,,aberaţie”, îi va afecta pe toţi artiştii şi ,,se va răsfrânge asupra tuturor modurilor de manifestare umană”, conchizând : ,,Ajungem în acelaşi punct ca pe vremea inchiziţiei”. Silviu Lupescu, editorul piesei ,,Evangheliştii” şi al ,,Versetelor satanice” ale lui Salman Rushdie, crede că ,,este o formulare ambiguă în lege. Pot fi considerate delicte şi operele de artă, ceea ce contrazice necesitatea unei arte laice”. De asemenea, cântăreţul Florin Chilian consideră legea cultelor ,,o mare prostie şi un act de dublă impunere, deoarece aspectele menţionate se regăsesc şi în constituţie”[30].

Pe de altă parte, mai multe asociaţii ale societăţii civile au mulţumit, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Traian Băsescu şi parlamentului ţării, pentru aprobarea şi promulgarea legii cultelor. Asociaţiile care au mulţumit sunt cele care au susţinut păstrarea simbolurilor religioase în şcoli. Ele au arătat că ,,era de aşteptat să apară atacuri la legea cultelor, în contextul mai larg al unei ofensive atee anti-religioase”[31].

Şi o serie de artişti au sărit în sprijinul legii şi al articolului 13. Dan Puric, actor şi regizor, a afirmat: ,,Cred că forţa unui artist nu constă în a defăima simbolul creştinismului sau al iudaismului. Eu nu am văzut un artist mare pe lumea asta care să-şi înalţe opera pe defăimarea unui simbol religios. (…) Libertatea nu înseamnă libertinaj. E un lucru de igienă civilă, nu mai spun religioasă, care trebuie respectat. Nu consider această lege o modalitate de restrângere a creaţiei şi a exprimării”.

Regizorul Grigore Gonţa declarǎ: ,,Trebuie văzut ce are bun această lege. Sigur că există tabu-uri care nu trebuie batjocorite. Poţi să ai chemare sau nu pentru astfel de subiecte, dar ele nu trebuie defăimate pentru că ele conţin ceva sacru. E uşor de batjocorit. Nu ştiu cui ajută astfel de lucruri, decât, poate, celor fără de Dumnezeu”.

Artistul plastic Mirel Zamfirescu spune: ,,Pot să spun că pe mine nu mă poate îngrădi nimeni şi nu-mi poate lua libertatea de exprimare doar, eventual, Dumnezeu. Sigur că sunt limite de bun simţ care se încadrează în credinţa noastră. Mi se pare că se exagerează puţin cu această chestiune şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia cultelor, să facă o astfel de îngrădire”[32]. Într-adevăr, presa a declanşat o campanie mediatică puternică împotriva legii, folosind cuvinte aspre şi exagerând lucrurile.

Apărătorii articolului 13 susţin că de vreme ce ,,legea nu impune şi sancţiuni, această prevedere nu ar avea urmări neplăcute”. De asemenea, consilierul preşedintelui, Bogdan Tătaru-Cazaban, a afirmat că ,,oamenii vor fi liberi în continuare să discute orice idee şi credinţă religioasă. Mai mult, acest articol nu prevede nici o pedeapsă, ci doar respectul pe care îl avem faţă de simbolurile religioase”[33].

Atunci se ridică întrebarea: dacă articolul nu prevede nici o pedeapsă, oare de ce a mai fost inserat în lege ? Şi dacă este vorba doar despre ,,respectul faţă de simbolurile religioase”, aşa cum afirmă Cazaban, se putea găsi o formulare mai fericită decât aceea că legea ,,interzice”.

Presa a speculat acest aspect controversat: ,,Deocamdată, temerea multora este că actualul articol de lege, deloc inspirat, va da apă la moară celor care cer interzicerea simbolurilor religioase în spaţiile publice”[34]. În plus, ,,actul normativ nu prevede ce for, instituţie sau comisie va decide că s-a petrecut un act de defăimare”[35].

Şeful departamentului de politică externă al cotidianului Ziua comenta: ,,Atacul la legea cultelor reprezintă doar o nouă bătălie din războiul anti-religios declanşat din subteranele României. O să observaţi că unor critici aduse de unele secte şi culte religioase minoritare li se vor alătura imediat ateii şi anti-creştinii, sub pretextul ,,apărării drepturilor omului” şi a ,,libertăţii de expresie”. În realitate, libertatea de expresie nu presupune şi ofensa, iar în România, libertatea religioasă este chiar mai aerisită decât în alte ţări europene cu tradiţie secularistă. De exemplu, atât în Franţa cât şi în Germania, Biserica Scientologică şi organizaţia Martorii lui Iehova sunt organizaţii interzise sau nerecunoscute ca asociaţii religioase, autorităţile considerând că acestea nu au ,,loialitate faţă de stat”.”

Un alt lucru introdus în legea cultelor este reglementarea statutului cimitirelor. Legea prevede obligativitatea înhumării persoanelor decedate potrivit ritului propriu în cimitire care nu aparţin religiei acestora. În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţin cultelor respective, sunt înhumate potrivit ritului propriu în cimitirele existente în funcţiune. Cimitirele se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut.

Există numai două excepţii de la reglementările de mai sus. Iată ce scrie Adrian Lemeni: ,,Întrucât problema cimitirelor este foarte delicată, legea prevede obligativitatea realizării de cimitire comunale. Acolo unde acestea nu există, s-a prevăzut ca înmormântarea celor de alte confesiuni să fie făcută fără acordul cultului de care aparţine cimitirul. Întrucât pentru tradiţia iudaică şi musulmană ritualul este foarte strict, cele două culte sunt exceptate de la această prevedere”[36].

La disputele pe marginea legii cultelor, care sunt departe de a se fi încheiat, se poate răspunde cu cuvintele lui Theodor Baconsky: ,,Acest proiect de lege apare după 17 ani, după doi ani de dezbateri publice, după obţinerea dificilă a consensului la nivelul şefilor de culte recunoscute din România şi are în primul rând misiunea de a moderniza o legislaţie care data din 1948 şi fusese adoptată în timpul comunismului. Pe de altă parte, proiectul legii a fost avizat de experţi internaţionali independenţi cum ar fi cei din Comisia de la Veneţia, care depinde de Consiliul Europei, Comitetul Helsinki sau Consorţiul European pentru relaţiile dintre Biserică şi stat. Actuala lege este foarte asemănătoare cu multe legislaţii din statele membre şi chiar mai permisivă decât legea cultelor din Austria, de exemplu”[37].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

Andreea Popa