Stiri nr. 95

Ianuarie 2013

Introducerea actelor electronice în România

 

PARTEA I

De aproape un deceniu, autorităţile române, în concordanţă cu autorităţile statelor de pe întreg mapamondul, duc o campanie vehementă şi surdă pentru introducerea sistemelor informatizate de identificare a cetăţenilor: buletine electronice, carduri de sănătate electronice, permise auto cu cip sau legitimaţii electronice pentru transportul în comun, toate conectate la mega-baze de date (a se vedea Cărţile de identitate electronice – o perspectivă mondială). Pe lângă acestea, marile corporaţii şi bănci oferă, sau mai bine zis impun clienţilor carduri de fidelitate sau carduri bancare cu cip.

În România, primele iniţiative legislative ale autorităţilor în privinţa introducerii de acte de identitate cu cip datează din 2002, termenul prevăzut iniţial pentru introducerea lor fiind de 1 ianuarie 2003. El a fost prelungit succesiv până la 1 ianuarie 2006, ulterior 1 ianuarie 2009 şi, în final, până la 1 ianuarie 2011. Prelungirile succesive au fost motivate prin faptul că îndeplinirea obiectivului este condiţionată de modernizarea Sistemului Naţional Informatic de Evidenţă a Populaţiei, iar platforma-pilot de constituire a sistemului informatic pentru emiterea cărţii electronice de identitate va fi realizată începând cu 1 iulie 2010.

Însă, ulterior, prin ordonanţa de urgenţă aprobată la finele anului 2010, guvernul a decis abrogarea termenului de 1 ianuarie 2011 prevăzut pentru introducerea cărţii electronice de identitate, cât şi data de 1 iulie 2010 stabilită pentru realizarea platformei-pilot de constituire a sistemului informatic de emitere, hotărând că aceste două termene vor fi fixate la un moment dat în viitor, prin hotărâre de guvern.

 

În mod tacit şi pe neaşteptate, fără nici o dezbatere publică, guvernul român introduce cărţi de identitate electronice

Încă o dată, executivul a considerat că este un moment oportun pentru introducerea actelor electronice de identitate. Deoarece în 2010, proiectul de lege a stârnit dezbateri aprinse, mai multe organizaţii non-guvernamentale pronunţându-se vehement împotriva actelor de identitate cu cip, la sfârşitul anului 2012, cu doar câteva zile înainte de alegerile parlamentare, guvernul Ponta a emis ordonanţa de urgenţă OUG nr. 82 din 4 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12 decembrie 2012.

Actul guvernului are următoarea titulatură: ,,Ordonanţa de urgenţă nr. 82 din 4 decembrie 2012, pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi actele de rezidenţă ale cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rezidenţi în România”.

Aşadar, guvernul a ‘fructificat’ perioada alegerilor, când oamenii sunt preocupaţi de campania electorală şi nesfârşitele dezbateri electorale, perioada de sfârşit de an când activitatea este mai redusă, şi nu în ultimul rând faptul că în decembrie oamenii se gândesc mai mult la Crăciun, Revelion şi alte sărbători în familie.

Această ordonanţă de urgenţă ,,modifică şi completează” unele acte normative privind ,,evidenţa persoanelor” şi ,,actele de identitate ale cetăţenilor români”. Preambulul actului încearcă să justifice măsurile adoptate vorbind de ,,producerea unor acte de identitate sigure”, de ,,necesitatea alinierii la iniţiativele europene în materia evidenţei persoanelor şi a e-serviciilor” etc, fără a fi însă prea convingător.

 

Ce stipulează ordonanţa de urgenţă

Ordonanţa de urgenţă stabileşte necesitatea preschimbării actelor de identitate actualmente în uz cu cărţi de identitate fără cip şi cărţi de identitate electronice (cu cip), cel puţin în prezent alegerea tipului de carte de identitate fiind permisă cetăţenilor români. Actul stabileşte că până la 30 iunie 2013 va fi pusă la punct platforma-pilot care va servi la punerea în circulaţie a noilor cărţi de identitate, dar şi a unor cărţi de rezidenţă (măsură prevăzută pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene).

Potrivit actului, ,,cartea de identitate conţine date în format tipărit sau în format inscripţionat prin tehnologie laser, precum şi elemente de particularizare şi de siguranţă. Datele cu caracter personal înscrise în cartea de identitate sunt: numele şi prenumele titularului; sexul; cetăţenia titularului; data şi locul naşterii titularului; semnătura olografă a titularului; fotografia titularului; codul numeric personal (CNP); adresa de domiciliu a titularului” (Art. 17, paragraf 1, 2).

La rândul ei, ,,cartea electronică de identitate este de tip smart card şi conţine date în format tipărit sau în format inscripţionat prin tehnologie laser şi în format electronic, precum şi elemente de particularizare şi de siguranţă”. Pe lângă datele enumerate mai sus, ,,în format electronic (n.r.: adică pe cip) se înscriu: datele din formatul tipărit, cu excepţia semnăturii olografe a titularului; prenumele părinţilor titularului; certificate digitale; date biometrice ale titularului, constând în imaginea facială şi imaginile impresiunilor papilare (n.r.: amprente) a două degete” (Art. 17, paragraf 4, 5). La cererea solicitantului, cartea electronică de identitate va cuprinde sau nu imaginea impresiunilor papilare. Amprentele se colectează ,,numai cu acordul expres al solicitantului”.

,,După personalizarea cărţii electronice de identitate, respectiv a cărţii de identitate şi transmiterea acestora la autoritatea competentă să le elibereze, toate datele stocate în bazele de date de producţie se şterg prin procedură automată” (Art. 19, paragraf 4). La fel se procedează şi cu imaginile impresiunilor papilare (Art. 19, paragraf 5).

Datele biometrice sunt înscrise în cartea electronică de identitate pentru verificarea autenticităţii acesteia şi a identităţii titularului. Verificarea identităţii titularului se face comparând direct datele biometrice înscrise în cartea electronică de identitate cu cele preluate pe loc de la titular. De asemenea, noile cărţi de identitate au o valabilitate de 4 ani pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani şi 5 ani după împlinirea vârstei de 18 ani.

Ordonanţa stabileşte termenele între care se vor schimba cărţile de identitate pe categorii de vârstă. Astfel se preschimbă:

– între 1 iulie 2013 – 30 iunie 2014 – pentru persoane născute după 1 ianuarie 1981

– între 1 iulie 2014 – 30 iunie 2015 – pentru persoane născute între 1 ianuarie 1966 – 31 decembrie 1980

– între 1 iulie 2015 – 30 iunie 2016 – pentru persoane născute între 1 ianuarie 1946 – 31 decembrie 1965

– între 1 iulie 2016 – 31 decembrie 2016 – pentru persoane născute înainte de 31 decembrie 1945.

Potrivit ordonanţei de urgenţă, cetăţenii români pot opta deocamdată pentru:

1) o carte de identitate simplă (fără cip), sau

2) o carte electronică de identitate (cu cip) fără amprente, dar care permite utilizarea semnăturii digitale, sau

3) o carte electronică de identitate (cu cip) care conţine toate facilităţile şi datele, inclusiv amprente.

Laura Cusa, juristul Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (DEPABD) declara pentru cotidianul Evenimentul zilei: ,,Cine vrea, poate să opteze pentru cartea de identitate electronică cu cip sau fără cip, cu amprente sau fără amprente. Nu este obligatoriu. Însă, vor fi schimbate actualele cărţi de identitate cu altele care deţin măsuri de siguranţă în plus, pentru a nu mai fi contrafăcute şi folosite la infracţiuni”.

Este de remarcat că, în general, la început, presa a afirmat faptul că se va introduce cartea electronică de identitate şi că aceasta va fi obligatorie. Este posibil ca manipularea presei să nu fi fost întâmplătoare, ci să se încerce a se strecura în minţile oamenilor că nu există alternativă, pentru ca aceştia, în momentul în care vor merge să-şi preschimbe actele de identitate, să opteze din start pentru buletinul cu cip.

 

Şi sistemul de sănătate introduce carduri electronice

Situaţia informatizării sănătăţii a urmat o evoluţie asemănătoare modernizării sistemului de evidenţă a populaţiei. Informatizarea sănătăţii implică introducerea şi funcţionarea următoarelor componente: Sistemul Informatic Unic Integrat (SIUI), reţeta electronică, cardul electronic de sănătate şi dosarul electronic de sănătate. SIUI ţine evidenţa plătitorilor de contribuţii, gestiunea bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate, şi gestiunea furnizorilor de servicii medico-sanitare. Reţeta, cardul şi dosarul electronic sunt construite şi operează cu datele furnizate de SIUI şi depind de acestea.

Proiectarea, construirea şi operarea Sistemului Informatic Unic Integrat al Asigurărilor Sociale a început în 1999, dar contractul ET/3223/2002 a fost semnat cu o întârziere de doi ani şi jumătate de la data semnării ofertei câştigătoare. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) a promis că SIUI va fi lansat în 2007. Sistemul a fost lansat în noiembrie 2008, însă în 2009, Colegiul Medicilor din România semnala că SIUI este ,,nefuncţional şi blocat”. CNAS a anunţat din nou lansarea SIUI pe 20 decembrie 2010.

 

Reţeta electronică

Reţeta electronică este un fişier care se afişează pe ecranul calculatorului ca o imagine similară cu cea a reţetei pe hârtie. Algoritmul de prescriere a unei reţete electronice presupune următorii paşi: medicul de familie introduce în sistem CNP-ul pacientului şi verifică ce formă de asigurare de sănătate are pacientul. În funcţie de aceasta, medicul validează că pacientul are dreptul la reţetă.

Practic, pacienţii care nu au plătit contribuţia la sănătate şi figurează ca atare în sistem vor beneficia exclusiv de pachetul minimal de servicii: cazuri de urgenţă şi boli endemo-epidemice. Cei asiguraţi cu plata la zi a contribuţiei beneficiază de pachetul de servicii de bază, iar pacienţii care cad sub incidenţa unor legi speciale au drepturi suplimentare, în regim de compensare/gratuităţi.

Apoi, medicul alege boala pacientului în cauză. Pe reţeta electronică nu mai apare diagnosticul pacientului. Medicul alege medicamentele, validează reţeta şi o transmite farmaciilor din ţară, deoarece după validare, reţeta se găseşte pe serverul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Ca să o găsească, farmacistul solicitat o caută pe server.

Introducerea reţetei electronice a început la 1 iulie 2012, şi a avut titlu obligatoriu din luna august 2012. În intervalul iulie 2012-ianuarie 2013, cele două formate ale reţetei, pe hârtie şi electronic, coexistă. De la 1 ianuarie 2013, medicii sunt obligaţi să prescrie exclusiv pe reţetă electronică, însă lucrurile nu merg după cum a fost stabilit, ziarele titrând că reţeta electronică ,,a avut un start ratat”. Eliberarea prescripţiilor în sistem electronic merge deocamdată atât de greu, încât ,,oamenii trebuie să aştepte zeci de minute la coadă”. Nu doar pacienţii se plâng de noul sistem, ci şi farmaciştii, care nu s-au familiarizat cu procedeul. În plus, în timp ce majoritatea medicilor de familie s-au dotat tehnic pentru noul sistem de prescriere a reţetelor, medicii din spitale şi ambulatorii nu au făcut-o.

 

Cardul electronic de sănătate

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevedea introducerea cardului naţional de sănătate încă din 2007, însă acest lucru s-a tot amânat din cauza lipsei suportului tehnic, dar şi a protestelor organizaţiilor societăţii civile. Începând cu anul 2010, iniţiativa pentru realizarea sa a fost preluată de Lucian Duţă, preşedinte la acea vreme al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Lucrurile s-au precipitat tot spre sfârşitul anului 2012, şi pe 1 septembrie 2012, guvernul român a dat Hotărârea HG 900/2012, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la cardul naţional de asigurări sociale de sănătate din titlul IX ,,Cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Hotărârea de guvern a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 643 din 10 septembrie 2012. Este de remarcat că această hotărâre a fost dată de acelaşi guvern Ponta în acelaşi mod ‘discret’, aproape în acelaşi timp în care autorităţile afirmau că nu ar fi obligatoriu cardul de sănătate.

Potrivit CNAS, cardul naţional de sănătate reprezintă ,,un instrument la purtător pentru identificarea pacientului în sistemul naţional de asigurări sociale de sănătate în scopul primirii unor servicii medicale şi permite decontarea serviciilor medicale reale efectuate de către acesta”. Cardul, ca şi noua carte de identitate, este un document electronic care prezintă elemente de securitate speciale împotriva falsificării şi contrafacerii. Acest document conţine date în format tipărit şi date în format electronic, inscripţionate pe un cip de tip smart card, asemănător cu cel de pe cartea electronică de identitate.

Potrivit Legii 95/2006, informaţiile ce apar în formă tipărită pe card sunt următoarele: numele şi prenumele asiguratului; codul unic de identificare în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, alcătuit din 20 de caractere şi diferit de codul numeric personal; numărul de identificare al cardului naţional de asigurări de sănătate şi data expirării. Informaţiile inscripţionate pe cip (în formă electronică) sunt următoarele: toate datele tipărite pe card; grupa sangvină şi Rh-ul; diagnostice medicale cu risc vital şi boli cronice; acceptul exprimat în timpul vieţii pentru prelevarea de organe, ţesuturi şi celule după deces; datele a 2 persoane de contact în caz de urgenţă, numele medicului de familie şi datele sale de contact.

Datele în format electronic sunt introduse pe card de către medicul de familie, folosind un echipament special. Când este primit cardul de la medicul de familie, se personalizează codul pin de acces, alcătuit din 4 cifre. Pacientul va introduce codul pin de fiecare dată când va solicita şi primi servicii medicale, indiferent de furnizorul lor. Ceea ce înseamnă că informaţiile de pe card pot fi citite de către orice operator de servicii medicale ce deţine un contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Informaţiile electronice de pe card pot fi modificate sau completate doar de medicul de familie. Termenul de valabilitate a cardului de sănătate este de 5 ani de la data emiterii.

Spre deosebire de cartea de identitate, hotărârea de guvern nu prevede nici o alternativă la cardul cu cip, cetăţenii români fiind obligaţi să deţină un astfel de card pentru a beneficia de serviciile medicale din cadrul reţelei CNAS. Deşi nu se afirmă deschis că este obligatoriu, hotărârea nu prevede excepţii şi nu reglementează situaţiile în care acesta este refuzat de asiguraţi.

Aşadar, cardul va fi obligatoriu de la 1 ianuarie 2013 pentru toţi cetăţenii români cu vârsta peste 18 ani. Dr. Doru Bădescu, preşedintele CNAS declara: ,,Implementarea cardului este încă un pas important în reformarea sistemului românesc de asigurări sociale de sănătate, prin îmbunătăţirea serviciilor medicale şi farmaceutice, precum şi prin creşterea transparenţei şi diminuarea fraudei la nivelul serviciilor medicale. Sistemul este construit pe platforma Sistemului Informatic Unic Integrat (SIUI) şi completează reţeta electronică, sistem deja utilizat şi care va deveni obligatoriu de asemenea tot de la 1 ianuarie 2013”.

 

,,Suntem singura ţară din lume care a implementat acest sistem la scară naţională”, a declarat medicul-şef al CNAS

Pe 19 decembrie 2012, CNAS a lansat primele carduri electronice active de sănătate, acestea fiind primite de doi arădeni, care ,,nu le vor putea utiliza însă decât după ce toţi furnizorii de servicii medicale vor avea terminale de citire a cipurilor, cel mai probabil din 2014”. Lansarea cardurilor electronice de sănătate a avut loc la Arad, unde, în ultimele luni, sistemul a fost testat cu ajutorul a 16 medici de familie şi a 320 pacienţi, care au primit carduri neactivate, folosite doar pentru calibrarea reţelei informative.

Medicul-şef al CNAS, Marius Filip a declarat că ,,sistemul a fost testat cu succes”, iar cardurile vor fi distribuite din ianuarie 2013, tuturor românilor care au peste 18 ani şi sunt asiguraţi. Medicii vor activa cardurile în prezenţa pacienţilor, urmând să stabilească împreună cu aceştia ce informaţii vor fi introduse în baza naţională de date.

Pentru a putea citi cipurile din carduri, medicii vor trebui să-şi achiziţioneze dispozitive de citire, care vor fi conectate la calculatoare, acestea având acces la baza naţională de date prin intermediul unui program informatic special.

 

Dosarul electronic de sănătate

Acesta va cuprinde toate informaţiile din istoricul medical al fiecăruia dintre noi, începând cu vaccinurile, continuând cu analizele făcute de-a lungul vieţii, bolile suferite, bolile cronice cu care trăim, intervenţiile suferite, tratamentele administrate, alergiile, intoleranţele etc. Datele pe care medicul de familie le-a stocat până acum într-un set de fişe medicale vor fi transferate în dosarul electronic de sănătate.

CNAS a comunicat ce informaţii va conţine dosarul: datele de identificare ale pacientului, datele demografice ce vor fi înregistrate şi actualizate în dosar într-un mod relevant din punct de vedere clinic; istoricul medical al pacientului care cuprinde: date istorice care au legătură cu diagnosticele precedente, intervenţii chirurgicale şi alte proceduri, probleme de sănătate relevante ale membrilor familiei pacientului; informaţii privind consimţămintele date de pacient în timpul vieţii pentru donarea de organe, indicaţii legale date de pacient în timpul vieţii, precum şi informaţii privind cultura şi religia pacientului. S-a stabilit ca dosarul electronic de sănătate să fie introdus în cursul anului 2013.

 

 

PARTEA A II-A

Oare cât de reale sunt motivaţiile oferite de autorităţi, că introducerea actelor electronice este în folosul cetăţenilor, fiindcă aduce o multitudine de beneficii, printre care siguranţă sporită, rapiditatea verificărilor şi rapiditatea serviciilor oferite, reducerea furturilor de identitate şi a fraudelor, reducerea terorismului şi crimei organizate etc ? Informaţiile existente referitoare la acestea schiţează o altă imagine decât cea oferită de autorităţi.

 

» O primă serie de argumente împotriva actelor electronice este de natură tehnică

În primul rând, nimeni nu garantează şi nu poate garanta securitatea sistemelor informatice şi a datelor personale ale cetăţenilor. Specialiştii din domeniul tehnologiei informatice arată că ,,până şi cel mai avansat sistem de computer nu poate garanta securitatea informaţiei de erori, viruşi, acces neautorizat, greşeli, corupţie sau ştergere”.

S-au făcut mai multe experimente în care diferiţi specialişti au reuşit să contrafacă paşapoarte biometrice, indiferent de numărul elementelor de siguranţă pe care le deţin. În unele cazuri, elementele de siguranţă au fost decriptate într-un interval de timp foarte scurt, simplu şi utilizând aparatură ieftină. Spre exemplu, noile paşapoarte emise de Marea Britanie la sfârşitul anului 2006 au avut date încriptate pe cip; însă codurile lor de securitate au fost ‘sparte’ în mai puţin de 48 ore.

Şi cotidianul britanic The Times a realizat asemenea teste, colaborând cu Jeroen van Beek, cercetător în securitate de la Universitatea din Amsterdam. Acesta a folosit un cod de programare cunoscut de public, un cititor de carduri de 78 dolari şi 2 cipuri RFID de 19 dolari, şi a reuşit să cloneze şi să manipuleze în mai puţin de o oră 2 cipuri până la nivelul în care puteau fi implantate într-un paşaport fals sau furat.

O altă ameninţare la adresa actelor electronice sunt viruşii capabili să invadeze cipurile RFID. Primul astfel de virus a fost creat în 2006 de 3 cercetători olandezi de la Universitatea Vrije din Amsterdam. Se poate presupune că hackerii vor încerca cu asiduitate noi metode de a dezvolta viruşi sau viermi, indiferent de măsurile de securitate impuse.

Prin pătrunderea în bazele de date, diferite persoane pot fura identitatea unor cetăţeni sau pot atribui acestora identităţi false pentru a le compromite. Cel care fură identitatea unei persoane o poate folosi pentru a săvârşi infracţiuni în numele acelei persoane, care ulterior va suferi rigorile legii pentru fapte pe care nu le-a săvârşit şi de care nici măcar nu a avut cunoştinţă. De pildă, cunoscând numărul de identificare al cardului de credit, hoţii pot fura liniştiţi sume mari de bani, sau cunoscând CNP-ul pot falsifica documente de identitate şi pot intra în diferite ţări sau locaţii pentru a comite acte teroriste.

Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet din România avertizează că datele înscrise pe cipul unui paşaport electronic românesc pot fi citite în mod electronic, de la distanţă, folosind produse legale disponibile publicului larg, iar nivelul de îndemânare necesar este unul mediu. Pe baza acestor date, paşaportul ar putea fi contrafăcut. De asemenea, o parte din baza de date de CNP-uri a Poliţiei Române este deja disponibilă pe reţelele informatice publice de transfer. Şi mai recent, s-a dezvăluit că în România se desfăşoară afaceri ilegale cu liste de pacienţi. Astfel, medicii pot cumpăra pe internet cu zeci de mii de euro liste cu pacienţi vândute de alţi medici, care nu mai vor să aibă grijă de ei. Bineînţeles că aceste liste cuprind date de identificare ale respectivilor pacienţi, precum CNP-ul.

Într-un caz celebru de furt informatic, hackerii au furat datele personale ale celor 77 milioane de utilizatori ai reţelei de jocuri Play Station Network a firmei Sony. Datele obţinute conţin numele, adresele reale şi de e-mail şi, posibil, detalii privind cardurile de credit ale utilizatorilor. Dacă o firmă mare precum Sony, care are sisteme sofisticate de securitate, poate păţi aşa ceva, ce s-ar putea întâmpla oare cu datele personale din bazele de date ale statului, având în vedere că acesta nu are nici un interes financiar atât de puternic precum o firmă, nemaivorbind despre funcţionari corupţi care ar putea ‘valorifica’ aceste cantităţi uriaşe de date ?

Pe de altă parte, documentele electronice sunt sensibile la anumite tipuri de radiaţii şi câmpuri electromagnetice. Sub influenţa acestora, informaţia stocată în ele poate fi deteriorată sau ştearsă şi, ca urmare, posesorul documentului ajunge în imposibilitatea de a se legitima sau de a beneficia de servicii medicale sau de altă natură.

Un alt pericol semnalat este faptul că administrarea reţelelor informatice globale este accesibilă corporaţiilor internaţionale care le-au creat arhitectura, elementele de bază şi software. Acestea ar putea introduce mecanisme care să permită luarea în posesie a puterii reale a reţelei respective. O atare evoluţie a folosirii tehnologiei informaţionale şi tehnologiei computerelor duce la o dependenţă de neîngăduit de furnizori externi de echipament şi software.

În plus, realizarea unui sistem centralizat unic care emite toate actele de identitate, bazat pe un sistem centralizat al bazelor de date are un defect major: eventuala sa spargere sau defecţiune tehnică ar putea crea haos şi panică şi pierderi irecuperabile.

În urma discuţiilor publice din 2010 de la Ministerul Afacerilor Interne pe marginea proiectului de lege privind cartea de identitate, s-a reliefat că ,,nu există nici o estimare cu privire la costurile ridicate de implementarea întregului sistem informatic necesar funcţionării cărţilor de identitate electronice. De asemenea, nu există nici un studiu cu privire la riscurile de securitate ridicate de acest sistem şi de dispozitivele electronice ce vor fi folosite. Într-un mod surprinzător, reprezentanţii M.A.I. au răspuns că ‘nu există nici măcar un studiu de impact al politicilor publice referitoare la acest proiect, pe motivul că nu s-a considerat necesar’”.

Cu toate acestea, în 2010, în Marea Britanie, au fost eliminate cardurile de identitate electronice, s-a distrus registrul naţional de identitate şi s-a abrogat legea privind cardurile de identitate promulgată în 2006. Motivul invocat pentru această revocare a fost că ,,programul de instituire a cărţilor electronice de identitate a cauzat o eroziune substanţială a libertăţilor civile. De asemenea, introducerea cărţilor de identitate electronice ar fi presupus costuri nejustificate de 86 milioane de lire sterline pe an şi investiţii până în 2019 de 835 milioane de lire sterline”.

În martie 2012, Curtea Constituţională a Franţei a declarat neconstituţională legea privind actele electronice de identitate, aceasta fiind contestată de 200 membri ai Parlamentului. Un raport al autorităţilor franceze arată că 10% din paşapoartele biometrice au fost obţinute în mod fraudulos de către imigranţi ilegali sau de persoane care urmăreau obţinerea unei noi identităţi.

În Finlanda, introducerea cardurilor electronice de identitate este considerată un eşec din moment ce numai 300.000 de cetăţeni din 5 milioane vizaţi au optat pentru un astfel de card. În Suedia, situaţia este similară, pentru că doar 100.000 de cetăţeni (1%) utilizau un astfel de card în iunie 2012. Pe de altă parte, în Bulgaria, Cipru, Cehia, Danemarca, Irlanda, Lituania nu există carduri electronice de identitate pentru populaţie şi nici planuri privind introducerea lor.

Până şi unele organisme europene şi-au ridicat întrebări privind riscurile documentelor electronice. Ca urmare a problemelor apărute în diferite state membre, Parlamentul European a solicitat lămuriri Comisiei Europene privind siguranţa documentelor biometrice. Parlamentul European a atras atenţia asupra faptului că ,,încă nu s-a acumulat suficient de multă experienţă în ceea ce priveşte utilizarea acestor noi tehnologii şi rămân prea multe probleme legate de: a) fiabilitatea şi utilitatea luării de amprente în cazul copiilor şi persoanelor în vârstă; b) încrederea care poate fi acordată procesului de colectare a datelor biometrice; c) posibilele deficienţe ale sistemelor de identificare şi rata erorii în diverse state membre; d) neconcordanţele existente în ce priveşte documentele care trebuie furnizate şi modalitatea de emitere a documentelor respective”. Ca urmare, a cerut realizarea de studii pentru fiecare din aceste domenii. Comisia Europeană urma să prezinte un raport până pe data de 29 iunie 2012, însă acesta nu a fost finalizat şi dat publicităţii până în prezent.

Pe rolul Curţii Europene de Justiţie există mai multe cereri transmise de instanţele din statele membre ale Uniunii Europene, care vizează refuzul unor cetăţeni din Olanda şi Germania de a ridica paşapoarte electronice şi interpretarea legislaţiei europene în materie.

Nu în ultimul rând, un raport întocmit în anul 2011 de Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei consemnează drepturile şi libertăţile ce pot fi grav atinse din cauza deficienţelor sistemului electronic de identificare.

Într-o situaţie similară se află sistemul cardurilor electronice de sănătate. Potrivit informaţiilor oferite de Forul Ortodox Român în documentul Argumente procedurale şi etice împotriva cardului de sănătate, nu există o experienţă probată suficient care să ateste că introducerea lui serveşte scopurilor enunţate de autorităţi. Nu există nici un fel de studii (de fezabilitate, de impact, de politici publice etc) făcute de autorităţi pe marginea acestor probleme. Nu există date reale, verificate, despre dimensiunea fraudelor, nu există studii comparative cu alte ţări care au încercat sistemul.

Totodată, există o sumă de dovezi care arată că sistemul este nesigur. De exemplu, în Marea Britanie, în sistemul naţional de sănătate s-au pierdut datele a 93% din asiguraţi, iar în Franţa, fraudele se fac în continuare fără nici o oprelişte în cadrul unui sistem informatic de carduri. În Germania, proiectul similar (unul dintre cele mai mari din Europa) care cuprindea card, reţetă şi dosar electronic a fost suspendat după 4 ani din cauza imposibilităţii asigurării securităţii şi confidenţialităţii reţelei. O contribuţie importantă au avut medicii germani care au ieşit în stradă şi au refuzat să achiziţioneze aparatura necesară.

Lipsa de securitate şi stabilitate a platformei informatice de sănătate din România este demonstrată şi de blocarea recentă a serverelor CNAS. Încă înainte de a fi implementat total, sistemul şi-a arătat limitele: o singură problemă tehnică a blocat întreg sistemul. În plus, Sistemul Informatic Unic Integrat (SIUI) conţine date greşite despre categoria de asigurat a pacientului. Greşelile cele mai frecvente sunt următoarele:

 

1) asiguraţi cu plata la zi apar ca neasiguraţi (în noiembrie 2012, în 10% din cazurile fiecărui medic de familie, serverul CNAS conţinea date greşite despre statutul de asigurat);

2) tineri de 18 ani apar ca neasiguraţi în SIUI din cauză că sistemul nu sesizează şi nu operează automat ieşirea unei persoane dintr-o categorie de asigurat şi plasarea ei în cea corectă;

3) nou-născuţii sunt validaţi în SIUI după a doua lună de viaţă şi ca urmare nu pot beneficia de servicii în primele 2-3 luni de viaţă şi nici serviciile acordate lor nu pot fi decontate conform legii de către furnizori;

4) pacienţi aflaţi în cabinetul medicului apar decedaţi în SIUI;

5) pensionari cu pensii mai mici de 700 lei pe lună apar în SIUI cu venituri peste acest prag şi ca urmare nu pot beneficia de compensare în regim de 90% pentru toate medicamentele, precum prevede legea etc.

 

Motivul acestor disfuncţii este că sistemul este construit şi depinde de datele pe care le primeşte de la Fisc, Evidenţa Populaţiei, universităţi (privind tinerii de peste 18 ani), Agenţiile de şomaj şi Casele de pensii. Dacă informaţiile primite de la aceste entităţi nu sunt actualizate, sistemul oferă medicului de familie date greşite, iar acesta la rândul său nu poate acorda servicii medicale cuvenite pacientului său. Dacă medicul prescrie medicamente în regim de compensare unui pacient care apare cu plata la zi în SIUI, dar care în realitate nu a mai achitat CASS de cel puţin 3 luni, atunci medicul va plăti din buzunar medicamentele prescrise, după ce face raportarea. Şi lista problemelor poate continua.

Şi celelalte componente ale sistemului, reţeta electronică şi cardul electronic de sănătate preiau datele greşite din SIUI, cu consecinţele de rigoare. Apoi, deşi timpul necesar verificării şi înregistrării unei reţete electronice este de obicei de 30-50 secunde, medicii se confruntă cu situaţii în care sistemul reţetei electronice răspunde uneori cu o eroare, după semnificativ mai mult timp, generând întârzieri în programul medicului. În ce-i priveşte pe medicii din mediul rural, care nu au internet, aceştia se vor limita doar la consultarea asiguraţilor din listă, fără a le elibera reţete.

Alt aspect controversat al documentelor electronice este însăşi biometria, ca metodă precisă de identificare a persoanelor. Biometria este o metodă de identificare a unei persoane pe baza unor trăsături fizice, fiziologice şi comportamentale specifice respectivei persoane. Printre aceste trăsături ce pot fi colectate se numără amprentele, venele, retina, irisul, forma feţei, a mâinilor, degetele, urechile, portretul termal al feţei, vocea, ADN-ul etc.

Astfel, un echipament tehnologic poate ‘citi’ corpul uman şi nu mai este necesară o comunicare inter-umană pentru identificare. Omul va fi identificat de un dispozitiv care va compara trăsăturile persoanei dinaintea sa cu cele colectate anterior şi introduse în cipul din actul biometric. În general, datele biometrice permit identificarea persoanelor cu mare acurateţe, însă erorile rămân posibile. Acestea pot fi cauzate de diferenţele dintre condiţiile din momentul colectării datelor, precum lumina sau temperatura, sau de diferenţele dintre echipamentele utilizate, precum camere video, dispozitive de scanare etc, sau chiar de instruirea insuficientă a operatorilor.

În principiu, caracteristicile biometrice rămân neschimbate pe toată durata vieţii. Există însă anumite excepţii în care apar modificări ale datelor biometrice, cum ar fi intervenţii chirurgicale, accidente sau chiar îmbătrânirea. De exemplu, studiile privind păstrarea pe termen lung a datelor biometrice au demonstrat că amprentele digitale se pot schimba pe măsură ce trece timpul. Fiind afectate de creştere, caracteristicile biometrice nu sunt pe deplin dezvoltate până la maturitate. Ca urmare, utilizarea amprentelor digitale sau caracteristicilor palmare la copii – pentru permiterea accesului în şcoli, de pildă – creşte riscul erorilor.

De asemenea, sistemele biometrice sunt vulnerabile la atacurile hackerilor, distrugerea sau modificarea neautorizată, falsificarea, pierderea involuntară şi divulgarea nelegitimă. Falsificarea datelor biometrice, mai ales a amprentelor, s-a dovedit cu totul posibilă. În plus, utilizarea datelor biometrice pentru securizarea actelor personale nu exclude furtul de identitate sau falsificarea lor.

În Olanda, baza de date cu amprentele digitale pentru documentele de călătorie a fost abandonată în urma controverselor apărute în această ţară privind eficienţa tehnologiei biometrice. Primarul oraşului Roermond a anunţat că 21% din amprentele colectate în oraş nu au putut fi folosite pentru a identifica cetăţenii. În aprilie 2011, ministrul de interne olandez a raportat către Camera Reprezentanţilor că numărul de erori ale sistemului este prea mare pentru a garanta identificarea sau verificarea persoanelor, confruntându-se cu numeroase cazuri în care adevăratul deţinător al documentului de călătorie nu era recunoscut pe baza datelor biometrice.

De asemenea, potrivit specialiştilor, orice cod biometric conţine întotdeauna mult mai multă informaţie decât este necesar pentru verificarea de rutină a persoanei. Ca urmare, posibilitatea apariţiei de abuzuri este evidentă, de la discriminarea la angajare, realizarea contractelor de asigurări etc până la şantajul direct.

Mai mult, tehnologia poate nu numai să colecteze datele necesare pentru identificare, ci pe baza acestor date poate dezvălui anumite amănunte intime ale persoanei respective. Corelarea datelor biometrice poate dezvălui originea rasială a unei persoane, starea de sănătate sau alte informaţii genetice. Scanarea irisului poate dezvălui boli pe care este posibil ca nici persoana în cauză să nu le cunoască. În combinaţie cu informaţiile provenind de la ADN, există un risc foarte mare de expunere completă a identităţii şi aspectelor intime ale unei persoane fără voia sau cunoştinţa acesteia.

 

» O a doua serie de argumente împotriva actelor electronice este de natură financiară. Introducerea actelor electronice implică cheltuieli mari şi nejustificate, ca şi un interes extrem de mare de natură financiară din partea corporaţiilor în ce priveşte ‘piaţa’ datelor personale

În Germania, implementarea parţială a sistemului electronic de sănătate a costat 1,7 miliarde euro. În Marea Britanie s-a estimat că ,,introducerea cărţilor de identitate electronice ar fi presupus costuri nejustificate de 86 milioane de lire sterline pe an şi investiţii, până în 2019, de 835 milioane de lire sterline”.

Şi în România, sumele sunt exorbitante. De exemplu, introducerea SIUI a costat 123,98 milioane euro; sistemul reţetei electronice a costat circa 10,66 milioane euro; sistemul cardului de sănătate a costat în jur de 19,47 milioane euro, iar sistemul dosarului electronic va costa aproximativ 29,41 milioane euro.

La realizarea SIUI a lucrat un consorţiu format din compania Hewlett-Packard, în calitate de integrator de sistem şi furnizor de infrastructură informatică, Serviciul de Transmisiuni Speciale (STS) pentru servicii de telecomunicaţii şi Siveco România care a asigurat proiectarea, dezvoltarea şi instalarea aplicaţiilor informatice.

În total, informatizarea sănătăţii costă România aproape 184 milioane euro fără TVA, fără a mai pune la socoteală afacerile dezavantajoase făcute de autorităţi. Pe 27 noiembrie 2012, cel mai recent raport al Curţii de Conturi asupra CNAS a arătat cum contractul pentru SIUI a fost semnat încă de la început în condiţii dezavantajoase pentru CNAS, cu încălcări grave ale prevederilor legale privind investiţiile şi achiziţiile publice. Forma contractului a permis modificarea acestuia în perioada 2002-2011 prin 18 acte adiţionale, cu consecinţe atât în modificarea structurii şi funcţiilor SIUI faţă de condiţiile iniţiale, cât şi ca valoare.

Pe lângă aceste sume generale, unităţile medicale şi medicii de familie vor trebui să se doteze cu echipamente şi servicii pentru a se putea integra în sistemul informatic şi a respecta prevederile legii. Ele vor trebui să achiziţioneze aparate pentru inscripţionarea cardurilor şi cititoare de carduri (cu preţuri cuprinse între 100-1.000 euro), calculatoare, soft, imprimantă, internet de bandă largă pentru a avea conexiune cu sistemul informatic, mentenanţă pentru aparatură etc. Pe de altă parte, materiale şi soft în valoare de 50 milioane euro pentru producerea cardurilor naţionale de sănătate stau nefolosite în imprimerie, aşteptând deblocarea proiectului.

Toate aceste cifre, ca şi aparatura cu care sunt obligaţi medicii să se doteze sună ridicol, dacă ne raportăm la mediul rural, unde peste 1.000 cabinete de medicină de familie nu au utilităţi precum apă, canalizare, încălzire, gaze. De asemenea, multe cabinete de medicină de familie şi puncte medicale necesită reparaţii interioare, exterioare, de consolidare, reparaţii capitale.

Pe de altă parte, firmele şi corporaţiile implicate în asemenea operaţiuni sunt extrem de interesate de introducerea legislaţiei, pentru a putea profita financiar de pe urma comercializării de computere, programe specializate privind cardurile, gestionarea şi securitatea bazelor de date, carduri şi cipuri, cititoare de carduri, aparate de inscripţionare a cardurilor, asigurarea mentenanţei reţelelor informatice etc. Afacerile din acest domeniu sunt la început, ca şi comercializarea datelor personale de către diferite entităţi: firme de asigurări, comerciale, bănci, intermediari de pe piaţa transplantului de organe, reţele care se ocupă cu producerea de acte de identitate false etc.

Pentru toţi aceştia, informatizarea societăţii şi bazele de date reprezintă o adevărată mană cerească …

 

 

PARTEA A III-A

» Nici atitudinea autorităţilor române faţă de societatea civilă nu vine în sprijinul introducerii actelor electronice …

La dezbaterea publică din 18 octombrie 2010 pe tema introducerii cardului electronic de sănătate, reprezentantul Asociaţiei pentru Tehnologie şi Internet, Bogdan Manolea, a dezvăluit un lucru şocant. Deşi proiectul legislativ era în stadiul de a fi supus dezbaterii publice, Imprimeria Naţională organizase deja licitaţia prin care a acordat fonduri publice unui furnizor de semiconductori de tip cip cu contact pentru smart carduri folosite pentru cardurile de sănătate (anunţul nr. 110528). Suma contractului a fost de aproape 35 milioane euro. Mai mult, anunţul pentru organizarea licitaţiei a fost făcut public înainte ca Ministerul Sănătăţii să facă publică nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă privitoare la introducerea cardurilor de sănătate.

Cu alte cuvinte, înainte de a organiza orice dezbatere publică, înainte de adoptarea legii pentru aceste carduri, statul român s-a grăbit să încheie contractele de achiziţie a cipurilor pentru cardurile de sănătate. Toate aceste fapte denotă dispreţul faţă de dialogul cu cetăţenii, dialog care este doar simulat, deciziile fiind deja luate fără a ţine cont de poziţia, interesele şi doleanţele societăţii civile.

De asemenea, în 2010, în faţa protestului asociaţiilor societăţii civile, autorităţile au promis găsirea unui sistem alternativ de identificare a calităţii de asigurat, fără cip, accentuând că se va asigura dreptul la alternativă. ,,O să încercăm să găsim alternativele cele mai bune pentru ca sistemul să funcţioneze şi nici unul din asiguraţii care sunt plătitori la sistemul de asigurări de sănătate să nu fie dezavantajat”, a declarat Cristian Irimie, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii.

Astăzi, după mai bine de 2 ani, autorităţile şi-au uitat promisiunile, cardul cu cip fiind obligatoriu pentru acordarea de servicii medicale în sistemul CNAS. Persoanele care refuză cardul şi plătesc asigurarea de sănătate, vor fi nevoite, pentru a primi servicii medicale, să plătească încă o dată. S-au trimis petiţii către CNAS prin care s-a cerut asigurarea unei alternative la cardul electronic de sănătate, dar răspunsul autorităţilor a fost bineînţeles negativ.

Mai mult, autorităţile au descurajat orice discuţie serioasă, profundă pe marginea acestui subiect prin lipsa oricăror studii şi analize, prin afirmaţii categorice că nici măcar nu este nevoie de aşa ceva.

Argumentul forte al autorităţilor române este acela că documentele electronice sunt cerute de forurile europene. Însă, cel puţin până în prezent, nici Comisia Europeană, nici regulile Schengen nu impun un astfel de sistem de acte de identitate. În Uniunea Europeană există state precum Danemarca, Irlanda, Letonia etc care nu eliberează nici un act de identitate, şi state care nu au carduri de identitate obligatorii precum Austria, Finlanda, Suedia, Italia, Franţa, fapt care nu le împiedică să participe la proiectul Schengen.

De altfel, purtătorul de cuvânt al comisarului european responsabil cu societatea informaţională a asigurat că nu există obligativitatea de a introduce documentele electronice de identitate.

În acest timp, România este prima ţară care foloseşte tehnica de ultimă generaţie, depăşind cu mult cerinţele ISO şi recomandările ICAO, pe care nici o ţară din lume nu s-a grăbit să le implementeze cu ,,atâta acrivie tehnică şi obedienţă”. Mai mult, România a adăugat, prin hotărâri de guvern, noi prevederi, cu toate că nu fuseseră cerute de nici un for european sau internaţional.

 

» O altă serie de argumente împotriva actelor electronice ţine de drepturile omului

Prin inscripţionarea datelor personale pe cipuri şi integrarea lor în baze de date la care pot avea acces o mulţime de funcţionari, şi probabil o mulţime şi mai mare de hackeri, se încalcă o serie de drepturi fundamentale înscrise şi garantate de Constituţia României, Constituţia Europeană, dar şi de o serie de alte tratate internaţionale şi nu în ultimul rând de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Printre acestea se numără dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul la intimitate şi respectarea vieţii private şi protecţia datelor personale, dreptul la libertatea de conştiinţă, principiul non-discriminării.

Drepturile omului nu pot fi afectate sau restrânse decât în cazuri precis stipulate de lege, numai individul având dreptul de a judeca calitatea vieţii sale proprii, statul neputând impune o perspectivă unică despre existenţă. În momentul în care statul impune o anumită filozofie, anumite concepte, arogându-şi drepturi necuvenite asupra cetăţenilor săi, îşi pierde calitatea de a fi democratic şi se transformă în regim totalitar care nu urmăreşte binele cetăţenilor săi, ci înrobirea şi supunerea acestora în faţa ideilor sale.

Prin colectarea datelor de la obiecte dotate cu cip, care se adaugă în baze de date, prin prelucrarea şi coroborarea informaţiilor se realizează un amestec nepermis în viaţa personală a cetăţenilor, urmărirea şi controlul activităţilor lor personale, ca şi dezvăluirea informaţiilor personale ale tuturor cetăţenilor, şi silirea lor de a trăi extrem de expus. Urmărirea şi controlul înseamnă mult mai mult decât o localizare fizică a persoanei, deoarece pot fi stabilite activităţile, obiceiurile, relaţiile cu alte persoane sau organizaţii, poziţia civică şi religioasă, şi chiar modul de gândire al persoanei.

În aceeaşi categorie a datelor personale se încadrează informaţiile referitoare la problemele medicale ale persoanei, o chestiune extrem de sensibilă pentru orice om. De pildă, potrivit legislaţiei române, entităţile care au acces la informaţiile înscrise pe cardul naţional de sănătate sunt următoarele: Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) şi casele de asigurări de sănătate, prin personalul autorizat în acest scop; medicul de familie; medicii specialişti; furnizorii de dispozitive medicale şi furnizorii de medicamente. În acest fel, se degradează complet sistemul actual medic-pacient, care se întemeiază pe confidenţialitatea datelor medicale, pe secretul profesional. Are loc o dezvăluire a datelor medicale ale persoanelor într-un mod nepermis – dezvăluire de care poate profita o multitudine de persoane interesate de astfel de informaţii, de la angajatori care nu doresc angajaţi cu anumite boli la companiile de asigurări şi nu în ultimul rând traficanţii de organe. Prin acest sistem informatic, medicii înşişi sunt siliţi să-şi încalce principiile fundamentale vechi de milenii ale profesiunii lor, divulgând bolile şi stările pacienţilor lor.

Datele biometrice sunt trăsături intrinseci, fizice sau comportamentale ale persoanei şi prin colectarea, gestionarea şi stocarea acestor informaţii este afectată demnitatea omului. Sunt încălcate normele de bază ale moralităţii, care stabilesc ce este permis să se cunoască despre o persoană şi ce nu.

Identificând persoana nu pe baza propriei declaraţii, ci pe baza unor caracteristici ale trupului său, este anulată prezumţia de nevinovăţie şi este afectată direct încrederea dintre oameni, iar omul este socotit în mod automat un infractor, fapt ce are consecinţe profunde asupra psihicului său.

Această stare de lucruri conduce la o relaţie de suspiciune între stat şi cetăţeni: statul îşi suspectează toţi cetăţenii din start şi încearcă să introducă un sistem informatic obligatoriu şi riscant pentru libertatea persoanei, încălcând drepturile civile şi normele democratice. De asemenea, utilizând argumentul fraudei, statul acuză categorii întregi de populaţie (medici de familie, asiguraţi) de faptul că încalcă legea. La rândul său, cetăţeanul suspectează statul că intenţionează să-şi sporească controlul asupra societăţii şi persoanelor, eventual urmărind scopuri nedemocratice. Aceste suspiciuni între stat şi cetăţeni erodează şi distrug încrederea dintre diferite categorii de cetăţeni, dintre pacienţi şi medici şi alte categorii sociale acuzate de stat etc. Toate aceste efecte însumate conduc la haos social şi suspiciune generalizată, situaţie în care o societate nu poate funcţiona în mod firesc.

Consecinţele introducerii actelor biometrice – colectarea datelor biometrice, expunerea datelor personale, restrângerea drepturilor omului, subminarea demnităţii umane, urmărirea în sine – vor produce modificări fundamentale în psihicul uman. Comportamentul şi personalitatea omului se vor transforma radical, el fiind nevoit să se adapteze unor noi condiţii, neprielnice, ostile vieţii. Repercusiunile de natură socială, psihologică, filozofică sau ontologică asupra vieţii cotidiene a omului şi societăţii umane sunt, în realitate, cu neputinţă de estimat.

 

» Argumente de ordin ontologic

Faptul că omul este identificat pe baza unor trăsături ale trupului echivalează cu faptul că el este redus la dimensiunea sa trupească. Nu mai contează cuvântul său, nici acţiunile sale. În plus, numele său, compus din numele neamului său şi un prenume care la un creştin este numele unui sfânt, este înlocuit cu un număr/cod de identificare. Primind un număr în loc de nume, omul este declasat din rangul de fiinţă umană în cel de marfă. În lipsa acelui act de identitate biometric, omul nu se poate identifica, nu există în ‘inventarul’ statului. Fiinţarea lui în societate nu mai este de la sine înţeleasă, prin însăşi naşterea sa, ci ajunge să fie condiţionată de un obiect şi chiar de obedienţa faţă de un sistem care-i este impus.

De asemenea, fiind identificat prin intermediul unui număr, omul este aşezat în categoria obiectelor, care nu au drepturi şi libertăţi, şi, în consecinţă, nu mai poate acţiona potrivit cu voia lui liberă, ci poate fi urmărit, vândut şi cumpărat, îngrădit etc.

 

» Poziţia Bisericii

Biserica, care luptă pentru eliberarea omului din robia păcatului şi din orice robie sufletească, şi pentru ca oamenii să caute şi să dobândească mântuirea, nu va fi nicicând de acord cu supravegherea şi controlul omului prin nici un fel de metode, nici măcar electronice şi invizibile la prima vedere. Dacă Dumnezeu, Făcătorul a toate, l-a înzestrat pe om cu voinţă liberă, atunci nici un om sau ocârmuire omenească nu are dreptul de a-i lua omului ceea ce Dumnezeu i-a dat. Ţinând seama de faptul că urmările introducerii sistemului electronic de identificare sunt contrare rânduielilor aşezate de Dumnezeu pentru om şi lume, orice astfel de sistem este anti-creştin prin natura lui.

Confruntându-se cu introducerea actelor electronice, Bisericile Ortodoxe din diferite ţări şi-au exprimat opoziţia şi şi-au chemat credincioşii să lupte împotriva lor. În ultimii ani, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei s-a întrunit în mai multe rânduri, luând diverse hotărâri şi dând regulat enciclice pentru avertizarea credincioşilor (1993, 1997, 1998, 2010).

În comunicatul sinodului din 8 decembrie 2010, cu privire la cardul cetăţeanului, se subliniază ,,neclaritatea, contradicţia şi dezordinea” existente în proiectul de lege referitor la guvernarea electronică. Sinodul grec ,,îşi declară reţinerea” faţă de proiect, deoarece ,,Biserica respectă irepetabilitatea persoanei umane şi libertatea dăruită de Dumnezeu. Fiinţa umană nu poate fi dezgolită de demnitatea şi trăsăturile sale unice”.

La o conferinţă recentă pe aceeaşi temă, participanţii notau că ,,intrând ‘de bună voie’ în posesia actului de identitate electronic pe care ni-l va impune sistemul dictatorial al statului globalizat, pe răspunderea noastră personală, ne pierdem drepturile de la sine înţelese şi abrogăm protecţia pe care ne-o oferă Constituţia”. De asemenea, Sfânta Chinotită (n.r.: conducerea Sfântului Munte Athos) s-a pronunţat pe tema cardului cetăţeanului şi a cerut guvernului grec să renunţe la proiect.

Şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei a emis mai multe documente (2001, 2004, 2005, 2009, 2011, 2013) în care a luat în discuţie introducerea actelor electronice.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu a dat nici un document în care să exprime o poziţie clară şi precisă asupra acestui subiect extrem de important. Dimpotrivă, a susţinut acceptarea paşaportului electronic şi i-a ridiculizat pe cei care s-au opus introducerii lui. Nici dintre ierarhii români nu s-a ridicat vreunul care să dea o declaraţie împotriva actelor electronice.

Mai mult, pe 21 decembrie 2012, oficiosul Patriarhiei Române, cotidianul Lumina a publicat un articol favorabil introducerii cardului de sănătate, intitulat ,,Obligatoriu din 2013. Cardul de sănătate a fost testat cu succes”. În cadrul acestui articol, se oferă informaţii privind cardul de sănătate, sunt elogiate avantajele sale, însă nu se consemnează nici unul din riscurile pe care le implică introducerea documentelor electronice, nici nu se suflă o vorbă despre îngrădirea libertăţii şi demnităţii umane. Urmând linia Patriarhiei şi a oficiosului său, mulţi preoţi români afirmă că actele electronice nu reprezintă nici o problemă pentru credincioşi.

În dezbaterea recentă din 18 februarie 2013 de la Senat, pe marginea ordonanţei de urgenţă privind actele de identitate electronice, senatorul Tudor Barbu, secretar al Senatului, a declarat: ,,Mi-aş fi dorit foarte mult ca în mapa de şedinţă de azi, la acest proiect de lege, într-o ţară în care suntem peste 85% creştini ortodocşi, eu, Tudor Barbu, senator de Gorj, mi-aş fi dorit foarte tare să am şi un punct de vedere – în mapă mă refer – al Bisericii Ortodoxe Române. (…) Profit de faptul că, până va ajunge la Camera Deputaţilor acest proiect de lege, mai este oarece timp şi dacă onor colegii mei vor agrea, vor anclanşa la punctul meu de vedere, nu cred că ar strica să facem o solicitare, dacă este posibil, către Sfântul Sinod sau către capii Bisericii Ortodoxe Române să-şi expună un punct de vedere în această problemă”.

Dacă Biserica Ortodoxă Română prin forul său suprem nu şi-a făcut cunoscută încă poziţia, persoane particulare din sânul ei, precum preotul Mihai Valică sau Ioan Vlăducă, au încercat să atragă atenţia credincioşilor asupra gravităţii consecinţelor introducerii actelor electronice în România. În nr. 27 al revistei Atitudini, preotul Mihai Valică a publicat articolul ,,Insistenţa guvernării electronice până la obsesie. Dileme bioetice şi morale”, în care nota:

,,Acţiunea de introducere a documentelor biometrice, această nouă provocare a tehnologiei recente este evident împotriva omului, întrucât biometria presupune conectarea la un sistem central de supraveghere a omului, care merge mult prea departe. (…) Ştiinţa şi interesele politice, economice sau de orice altă natură, trebuie să se oprească acolo unde încalcă conştiinţa religioasă şi transcendenţa firească a omului spre veşnicie şi să ţină cont de valoarea şi demnitatea fiinţei umane. (…) Cred că aici trebuie pusă o limită morală, ca tehnica biometrică să nu devină parte componentă din fiinţa şi persoana umană, iar vieţuirea omului în societate cu toate drepturile depline nu trebuie să fie condiţionată în nici un fel, aşa cum se întâmplă cu înregimentarea electronică, întrucât cel care nu este înscris într-o bază de date informaţională nu există din punct de vedere social şi astfel nu poate beneficia de drepturile sociale cuvenite”.

Pe 10/23 februarie 2009, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România s-a întrunit la sediul mitropoliei pentru a dezbate problema introducerii în România a sistemului de supraveghere biometrică. Cu această ocazie, Sfântul Sinod a emis ,,Hotărârea Sfântului Sinod al B.O.S.V. cu privire la introducerea actelor de identitate biometrice” nr. 40/23.02.2009, în care a luat ,,atitudine împotriva introducerii documentelor de identitate biometrice, denunţându-le ca parte componentă a sistemului de supraveghere totalitară a persoanei, iniţiată de cercurile de interese oculte şi extinsă la nivel mondial. (…)

Prin acordul tuturor membrilor Sfântului Sinod, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România dezaprobă şi osândeşte iniţiativa introducerii acestor documente prevăzute cu microcip de stocare, prelucrare şi transmitere de date cu caracter personal (imaginea facială, amprentele digitale, precum şi alte elemente de identificare) – date la care posesorul actului nu are acces. (…) Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România se declarăfără echivoc şi întru totul împotriva iniţiativei de introducere a documentelor biometrice. În calitate de instituţie divino-umană, ce are datoria de a păstori duhovniceşte pe cei ce ascultă glasul ei, şi nearătându-se nepăsătoare nici faţă de nevoile şi drepturile sociale şi civice ale poporului nostru, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu acordă binecuvântare credincioşilor din sânul său în vederea acceptării documentelor biometrice de identitate”.

Să nu ne amăgim că actul de identitate electronic este un document inofensiv, care nu are nici o legătură cu lepădarea de credinţă, că acceptarea acestuia nu înseamnă nimic atâta timp cât nu ne lepădăm în mod voit şi categoric de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Trebuie să ţinem cont de implicaţiile şi consecinţele acestuia extrem de complexe şi pe toate planurile vieţii, pornind de la cel material până la cel sufletesc şi duhovnicesc. Acceptarea actului de identitate echivalează cu acceptarea intrării într-un sistem care are drept scop final – indiferent de orice altceva s-ar afirma – înrobirea omului …