Talcuire la rugaciunea domneasca (III)
Tâlcuire la rugăciunea domnească (III)
de arhimandrit Serafim Alexiev
,,Care eşti în ceruri”
Aici poate fi pusă întrebarea: De ce în adresarea ,,Tatăl nostru” s-au adăugat aceste cuvinte ? Vom prezenta două pricini pentru aceasta. Ele au fost adăugate:
1. Să se deosebească Părintele ceresc de părinţii pământeşti;
2. Să se despartă luarea noastră aminte în timpul rugăciuniii de la deşertăciunea vieţii şi să se îndrepte către bunătăţile cele veşnice, cereşti.
1. În Vechiul Testament, Dumnezeu a fost numit cu felurite nume: Elohim, Adonai Savaot, Iahve etc. Iisus Hristos a adăugat acestor nume doar un nou apelativ – Tată. Cu acest nume Dumnezeu ne este descoperit în plinătatea luminii iubirii părinteşti, ,,Tatăl” fiind o noţiune foarte obişnuită, pământească. Fiecare fiu îl numeşte pe părintele său ,,tată”. Ca să se deosebească Părintele tuturor de părinţii pământeşti, Domnul Iisus Hristos ne învaţă să ne adresăm lui Dumnezeu prin cuvintele: Tatăl nostru, care eşti în ceruri.
Această precizare Îl ridică pe Dumnezeu nespus de sus, deasupra oricăror părinţi pământeşti. Părinţii cei pământeşti sunt doar pe pământ, iar Părintele cel ceresc este Tatăl nostru şi pe pământ, şi în cer. Ei sunt muritori, iar El este nemuritor (potrivit I Timotei 6, 16); ei sunt vremelnici, iar El este veşnic (potrivit Isaia 48, 12); ei sunt creaţi, iar El este Făcătorul (potrivit Facerea 1, 1); ei sunt schimbători, iar El este fără de schimbare (potrivit Maleahi 3, 6). Într-un cuvânt, ei sunt slabi, oameni neputincioşi, iar El este Atotputernic şi Stăpânitor a toată lumea (potrivit Ieremia 23, 24). Pentru El, psalmistul scrie: Întru început tu Doamne pământul l-ai întemeiat, şi lucrurile mâinilor tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar tu vei rămâne; şi toţi ca o haină se vor învechi, şi ca un veşmânt vei învăli pre ei, şi se vor schimba. Iar tu acelaşi eşti şi anii tăi nu vor lipsi (Psalmi 101, 26-28). Totuşi, în Psaltire citim despre prezenţa cea de necuprins cu mintea a lui Dumnezeu: Unde mă voiu duce de la Duhul tău ? Şi de la faţa ta unde voiu fugi ? De mă voiu sui în cer, tu acolo eşti; de mă voiu pogorî în Iad, de faţă eşti. De voiu lua aripile mele de dimineaţă, şi mă voiu sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna ta mă va povăţui, şi mă va ţine dreapta ta (Psalmi 138, 6-9).
Astfel, Dumnezeu nu este mărginit precum părinţii cei pământeşti, El Se află pretutindeni. Despre El scriu Sfinţii Părinţi că pe toate le cuprinde, dar El Însuşi de nimic nu este cuprins. Că El este nemărginit de spaţiu, fiind Ziditor al spaţiului; că El este în toate şi în afara a toate …
2. A doua pricină este următoarea: expresia ,,care eşti în ceruri” nu poate fi înţeleasă în nici un caz ca spaţiu. Căci prin inspiraţie de sus se spune în Dumnezeiasca Scriptură: Dumnezeul nostru în cer şi pre pământ; toate câte au vrut au făcut (Psalmi 113, 11). După adânca tâlcuire a Sfântului Ioan Gură de Aur, expresia ,,care eşti în ceruri” nu-L închide pe Dumnezeu în cer, nu-L rupe de rugătorul de pe pământ, ci pe cel ce se roagă îl rupe de pământ şi-l aşază în întinderile înalte ale locaşurilor celor de Sus.
Prin ,,cer” aici se înţelege nu acea întindere fără sfârşit, nu acele ceruri albastre de deasupra capetelor noastre şi împodobite noaptea cu mii de stele, căci acele ceruri vor trece cu vuiet mare (potrivit II Petru 3, 10), iar Dumnezeu rămâne în veac (potrivit Psalmi 101, 26-27). Aici se are în vedere cerul cel duhovnicesc ori existenţa cea mai înaltă, lipsită de păcat, desăvârşită. Dumnezeu este în cer în sensul că El reprezintă sfera duhovniciei şi desăvârşirii absolute. În Sfânta Scriptură cerul se preînchipuie ca un loc al prezenţei lui Dumnezeu şi al slavei dumnezeieşti (potrivit Psalmi 2, 4; Faptele Apostolilor 7, 55-56; Luca 2, 14). Cerul este simbol al mântuirii de păcate, sinonim cu acea desăvârşire duhovnicească la care este chemat să ajungă sufletul credincios.
La fiecare sfântă liturghie, Biserica ne cheamă să ne ridicăm inimile către cer, adică să fim cu gândul la Dumnezeu, să ieşim din tina păcatului. Şi Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte: Cele de sus gândiţi, iar nu cele pământeşti (Coloseni 3, 2), căci după dumnezeiască învăţătură petrecerea noastră pe pământ este vremelnică, iar sălaşurile noastre din cer sunt veşnice (potrivit Filipeni 3, 20; II Corinteni 5, 1; Evrei 13, 14). Pe pământ noi suntem doar străini şi nemernici (Evrei 11, 13). De aceea trebuie să năzuim către Ierusalimul cel ceresc (Evrei 12, 22).
Prin cuvintele Tatăl nostru care eşti în ceruri, Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să căutăm patria noastră veşnică şi casa noastră părintească lângă Dumnezeu, în veşnicie. Dacă credem că Dumnezeu este Tatăl nostru, trebuie să ne gândim adeseori la viaţa de după moarte şi veşnică pe care o aşteptăm lângă El şi către ea să ne îndreptăm năzuinţele.
Toate animalele au fost create astfel încât să privească spre pământ, chiar vulturii care zboară în înălţimile cele mai curate îşi îndreaptă privirile către pământ, căci acolo îşi caută prada lor. Doar omul este zidit astfel încât să poată privi către cer. Şi măcar că după cădere el iubeşte pământul mai mult decât cerul, căci păcatul l-a târât în jos, în el s-a păstrat năzuinţa către înalt.
Sfântul Grigorie al Nyssei, pomenind pilda fiului risipitor, la cercetarea rugăciunii ,,Tatăl nostru” află o legătură puternică între cuvintele de pocăinţă: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta (Luca 15, 21) şi cuvintele rugăciunii domneşti Tatăl nostru care eşti în ceruri. Care este legătura vom vedea mai departe.
Dumnezeu este, fără doar şi poate, Părintele nostru veşnic. El este neîndoielnic în ceruri în sensul deja explicat. Căci este la modul absolut drept şi sfânt, iar noi, fiii Săi căzuţi din sfinţenie, ne-am îndepărtat de El asemenea unor fii risipitori şi ne-am afundat în mlaştina păcatului. Această îndepărtare a noastră de Dumnezeu nu ar fi fost de conceput dacă nu s-ar fi petrecut catastrofa căderii în păcat. Drept urmare, prin îndepărtarea noastră de casa părintească ori, cu alte cuvinte, despărţirea noastră prin cădere de fericirea părtăşiei cu Dumnezeu, noi suntem acum întru toate şi cu toate mângâierile şi bunătăţile pământeşti veşnic nemulţumiţi.
Cu toată fericirea pământească din jurul nostru, de multe ori ne simţim cei mai nefericiţi. Deşi avem atât de multe bunuri, ne simţim mereu nesiguri în această lume. Avem o patrie pământească, însă nu rămânem veşnic în ea, căci patria noastră este la Însuşi Dumnezeu. Raiul este părtăşia fericită cu El de la care am căzut şi la care conştient ori inconştient jinduim iarăşi să ne întoarcem. Aceasta este patria cea adevărată, cea plină de dreptate, de curăţie, de dragoste, adică nădejdea sfinţeniei şi veşnicei vieţi fericite, ori, după expresia Sfântului Apostol Pavel – de nedescris, duhovnicească, binecuvântată – Muntele Sionului şi cetatea Dumnezeului celui viu … Ierusalimul cel ceresc şi … zeci de mii de îngeri, şi adunarea celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri acolo unde sunt duhurile drepţilor celor desăvârşit (Evrei 12, 22-23).
Iată către ce patrie trebuie să năzuim noi ca adevăraţi creştini ortodocşi: către cea cerească, unde Părintele nostru cel veşnic este întru lumină neapropiată (I Timotei 6, 16) şi unde El ne cheamă să mergem şi noi. În acest sens Răscumpărătorul nostru Se roagă pentru toţi credincioşii urmaşi ai Săi în rugăciunea arhierească: Părinte, pre care i-ai dat mie voiesc ca unde sunt eu şi aceia să fie împreună cu mine; ca să vază slava mea, care ai dat mie (Ioan 17, 24).
Potrivit Sfântului Grigorie al Nyssei, cuvintele ,,care eşti în ceruri” arată ,,din ce patrie am căzut şi de ce rudenie ne-am lipsit”. Prin istorisirea despre tânărul care a lăsat casa tatălui său şi s-a dedat unei vieţi porceşti, Scriptura descoperă starea vrednică de plâns a omenirii. Tatăl nu l-a înălţat pe acest tânăr în starea lui dintru început până ce el nu a simţit marea sărăcie în care căzuse, nu şi-a venit în sine şi până ce nu s-a născut în cugetul său pocăinţa. Sunt potrivite aceste cuvinte ale rugăciunii ,,Tatăl nostru”, căci tânărul care a greşit şi s-a pocăit spune: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. El nu ar fi pomenit de cer în mărturisirea păcatului său, dacă nu ar fi fost încredinţat că cerul este patria sa. Şi că, părăsindu-l, a greşit. De aceea, precum acolo se întâmplă şi aici, în rugăciunea domnească; învăţându-ne să ne întoarcem către Tatăl cu cuvintele ,,care eşti în ceruri” se aminteşte bunătatea cerească a patriei care deşteaptă în noi puternica dorinţă către cele minunate, ca să pornim pe drumul ce duce la limanul părintesc.
Iar cele care îl duc pe om la cer sunt înstrăinarea şi fuga de faptele rele, pământeşti. Mijlocul de a fugi de faptele rele este asemănarea cu Dumnezeu. Iar a te asemăna cu Dumnezeu înseamnă a fi drept, sfânt, bun etc. Dacă cineva, pe cât este cu putinţă, aşază întru sine desăvârşirea, unul ca acela, în chip firesc, fără osebită trudă, se va strămuta de la viaţa pământească la cele cereşti, căci nu distanţa fizică îl desparte pe om de Dumnezeu. Avem nevoie de mijloace din afară ori descoperiri ca să ridicăm acest trup greoi, pământesc la un mod duhovnicesc de vieţuire. De voia omenească atârnă să fie omul acolo unde îl îndeamnă râvna sa, nefiind greu să alegem binele. Iar după alegere urmează dobândirea acelora pe care le-am ales, fiind cu putinţă ca îndată să ajungem la cer, când cu mintea Îl îmbrăţişăm pe Dumnezeu. Dacă după cuvintele ecleziastului, Dumnezeu este în cer (Eclisiastul 5, 1), iar tu, după prooroc, te-ai lipit de Dumnezeu (potrivit Psalmi 72, 27), atunci este logic că acela care este în unire cu Dumnezeu este acolo unde este Dumnezeu”.
Şi astfel, potrivit Sfântului Grigorie al Nyssei, Dumnezeu este despărţit de om nu prin distanţa fizică, ci prin cea a virtuţilor. Concluzia este o încurajare minunată şi plină de nădejde: desparte-te de păcate, îmbrăţişează virtuţile, urăşte păcatul şi iubeşte pe Dumnezeu, şi poţi îndată să fii în cer. Adică să fii în Dumnezeu, la Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21), spune Mântuitorul. Încă de aici începe raiul pentru cei ce cred în Dumnezeu. Noi înşine putem să ne întoarcem în cer dacă Îl sălăşluim în noi pe Dumnezeu, după Scriptură: Voi sunteţi biserica lui Dumnezeu celui viu, precum au zis Dumnezeu: voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod (II Corinteni 6, 16).
Hristos indică iubirea şi păzirea dumnezeieştilor porunci drept mijloace de a ajunge la cer şi a ne uni cu Dumnezeu. De mă iubeşte cineva pre mine, cuvântul meu va păzi; şi Tatăl meu îl va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23). Astfel creştinul se poate întoarce în templul Sfântului Duh, în sălaşul Preasfintei Treimi, în cer. Căci dacă Dumnezeu este în noi, suntem în cer.
Aşa cum cel păcătos este numit pământ, în cuvintele Ziditorului: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19), tot aşa dreptul poate fi numit cer. Dumnezeu Se odihneşte întru sfinţii Săi ca în cer. Potrivit Fericitului Augustin, expresia ,,care eşti în ceruri” este totuna cu expresia ,,care eşti întru sfinţii Tăi”. Aceasta înseamnă: care eşti în inima celor drepţi ca în casa Ta. Rostind aceste cuvinte din rugăciunea domnească – ,,care eşti în ceruri” –, noi trebuie să dorim să ne întoarcem din tină, de pe pământ, în cerul curat, adică să ne prefacem din păcătoşi în drepţi. Şi astfel întru noi Se va sălăşlui Dumnezeu. Şi aceasta va avea loc dacă ducem o viaţă după poruncile Lui, adică dacă prin virtute Îl aducem pe Dumnezeu în sufletul nostru.
Care sunt îndatoririle noastre desprinse din rugăciunea domnească, din cuvintele Tatăl nostru care eşti în ceruri ? Dacă Îl mărturisim cu credinţă pe Dumnezeu ca Tată al nostru, arătând că suntem fiii Lui, trebuie să fim fiii Lui cu adevărat, trebuie să conştientizăm că nu suntem peste acei oameni care par a fi mai jos decât noi, căci Dumnezeu este acelaşi pentru toţi şi Tată al lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înaintea lui Dumnezeu oamenii nu sunt doar fraţi, ci şi egali între ei, căci Dumnezeu i-a făcut pe toţi oamenii cu suflet nemuritor, pentru părtăşia fericirii cu Sine Însuşi şi tuturor le-a dat posibilitatea să-L caute şi să-L afle, măcar că nu este departe de fiecare din noi (Faptele Apostolilor 17, 27). Potrivit lui, cuvintele Tatăl nostru care eşti în ceruri sunt ,,nimicire a judecăţilor omeneşti, când se va arăta aceeaşi cinstire împăratului şi săracului. Ce vătămare poate să iasă din aceasta, când după rudenia cea cerească noi cu toţii suntem uniţi şi nimeni nu poate mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât robul, nici întâistătătorul mai mult decât supusul, nici cel învăţat mai mult decât cel neştiutor ? Învrednicindu-i pe toţi la fel, să-L numească pe El Părinte al lor, Dumnezeu a dat prin aceasta aceeaşi nobleţe tuturor. Cine numeşte pe Dumnezeu Părinte şi Tată al tuturor, fără doar şi poate este dator să şi trăiască astfel, ca să nu se arate nevrednic de această nobleţe. El trebuie să arate osârdie, râvnă pentru dar”.
,,Nu în zadar ai fost învăţat să grăieşti astfel, ci cu scopul ca plin de evlavie înaintea numelui ,,Tată”, rostit de limba ta, să te asemeni bunătăţii celei dumnezeieşti aşa cum şi în alt loc este spus: Fiţi asemenea Părintelui nostru cel ceresc, că pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Acela care are o aşezare sufletească de fiară şi neomenească nu poate să-L numească pe Domnul cel iubitor de oameni Tată al său, nu păstrează întru sine bunătăţile însuşite, aşa cum le are cerescul Părinte, ci s-a prefăcut în fiară şi s-a lipsit de vrednicia cea dumnezeiască, după cuvintele lui David: Omul în cinste fiind nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, şi s-a asemănat lor (Psalmi 48, 21).
Dacă noi căutăm să nu fim asemenea fiarelor, ci asemenea lui Dumnezeu, atunci să dorim într-adevăr să ajungem în chip conştient la înfierea dumnezeiască. Trebuie să ne străduim să ne asemănăm lui Dumnezeu întru desăvârşirea Sa (potrivit Matei 5, 44-45). Şi aceasta înseamnă că trebuie ca în toate să ne asemănăm Lui, ca El să ne poată recunoaşte ca fiind ai Săi. Dacă nu avem trăsăturile Lui, El nu ne va recunoaşte ca fii ai Săi. Un desfrânat poate oare să-L cheme pe Dumnezeul curăţiei ca tată al său ? Un ticălos şi un mincinos pot crede că Dumnezeu, care este adevărat Dumnezeu (potrivit Ieremia 10, 10) şi urâtor al minciunii, îi va primi ca fii ai Săi ? Un om mândru poate nădăjdui într-o asemănare duhovnicească cu Fiul lui Dumnezeu, care este blând şi smerit cu inima (potrivit Matei 11, 29) ? Un iubitor de sine poate să aibă ceva în comun cu Răscumpărătorul care din iubire pentru noi Şi-a dat sufletul Său ca plată pentru mulţi (potrivit Marcu 10, 45) ? Un avar plin de răutate, un urâtor al aproapelui pot să fie fii ai Tatălui ceresc, care este bun şi îndurător faţă de toţi (potrivit Psalmi 144, 9), şi către cei buni şi drepţi, şi către cei nedrepţi (potrivit Matei 5, 4) ?
Dumnezeu rabdă ca noi să ne întoarcem către El în chip făţarnic cu cuvintele ,,Tatăl nostru”. El îngăduie să ne numim creştini în această viaţă fără să avem vreo asemănare cu Hristos. Însă aceasta este o îngăduire vremelnică. Va veni ziua în care va străluci adevărul înaintea tuturor. La Înfricoşătoarea Judecată, când vom sta înaintea lui Hristos, se va vedea limpede cine este al lui Hristos şi cine nu ! Atunci mulţi vor începe să-I amintească Mântuitorului că au îndreptat către El rugăciunile lor, că în numele Lui au propovăduit şi chiar au făcut minuni. Însă El nu-i va primi pe ei dacă vede că chipul lor duhovnicesc nu arată nici o asemănare cu al Lui şi le va spune: Niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).
Şi acum, înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi, Dumnezeu-Tatăl grăieşte în conştiinţa noastră astfel: ,,Dacă sunteţi fiii Mei, sufletul vostru trebuie să arate trăsăturile însuşirilor Mele şi pe cele ale desăvârşirilor Mele. Eu v-am creat după chipul şi asemănarea Mea (potrivit Facerea 1, 26-27), însă nu Mă recunosc întru voi. Nu văd în voi vreo asemănare cu chipul Meu, trăsăturile voastre sunt potrivnice celor ale Mele. Eu sunt curăţia – şi voi trăiţi întru necurăţie. Eu sunt îndurarea – şi voi sunteţi neîndurători. Eu sunt dragostea – şi voi sunteţi plini de ură. Eu sunt adevărul – şi voi sunteţi afundaţi în minciună. Altul este tatăl vostru – diavolul ! El ucigător de oameni a fost din început, şi întru adevăr nu a stătut (Ioan 8, 44). Făţarnicilor care spuneţi ’Tatăl nostru’ ! Nu Eu, ci diavolul este tatăl însuşirilor celor rele din voi. Fiii Mei sunt înfrumuseţaţi cu însuşiri bune: fiul milostivirii este milostiv, al curăţiei este curat, al dreptăţii este drept, iar pe voi nu vă cunosc cine sunteţi !”
Într-adevăr, ce părtăşie poate fi între lumină şi întuneric (potrivit II Corinteni 6, 14) ? Nu toţi Îl primesc în sine pe Dumnezeu, ci doar aceia care se desăvârşesc întru bine. Dacă vrem să fim fii ai lui Dumnezeu trebuie să stăruim în a ne asemăna Lui. Şi ne asemănăm Lui doar atunci când începem să împlinim poruncile dumnezeieşti. Ele ne conduc către asemănarea cu Dumnezeu cel desăvârşit (potrivit Matei, 5). Dar câtă vreme nu facem aceasta, în zadar purtăm numele lui Hristos. Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! – spune Mântuitorul – va intru întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21). De aceea să se depărteze de la nedreptate tot cel ce numeşte numele lui Hristos (II Timotei 2, 19). Şi atunci cerescul Părinte ne va primi ca fii şi fiice (potrivit II Corinteni 6, 18).
Datoria noastră sfântă este să cunoaştem sensul fiecărui cuvânt din rugăciunea domnească. Rostind-o în fiecare zi, să sporim astfel duhovniceşte şi să ne asemănăm tot mai mult Tatălui nostru care este în ceruri. Ea cuprinde marea dragoste a lui Dumnezeu-Tatăl, nespusele suspine ale Sfântului Duh şi insuflările mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu. Ea descoperă bogatele făgăduinţe cereşti legate de viaţa de acum şi de cea viitoare. Ea este mărgăritarul cel mai de preţ dăruit nouă de cer. Nu poate să nu Se milostivească Dumnezeu chiar de cel mai mare păcătos care rosteşte din adâncul sufletului această rugăciune pe care ne-a învăţat-o Însuşi Fiul Împăratului ceresc. El a venit tocmai ca să ne împace cu Părintele ceresc şi să ne arate acele cuvinte care pot să-L facă îndurător pe Dreptul Judecător al lumii.
Sfântul Chiprian al Cartaginei sfătuieşte: ,,Să ne rugăm aşa cum ne-a învăţat Învăţătorul şi Domnul nostru. Domnului Îi este iubită şi plăcută rugăciunea acelora care se roagă Lui prin cuvintele Sale şi înalţă către urechile Lui rugăciunea lui Hristos. Tatăl cunoaşte cuvintele Fiului, şi acest glas îl aude Însuşi Acela care locuieşte în sânul Tatălui. Şi pentru că noi avem în El un mijlocitor pentru păcatele noastre înaintea Tatălui, atunci rugându-ne pentru păcatele noastre să rostim cuvintele Apărătorului nostru !”
