Cuvant duhovnicesc nr. 13

Tâlcuire la rugăciunea domnească

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

,,Tatăl nostru”

Încă de la primele cuvinte, ,,Tatăl nostru” cuprinde adevăruri aparte, nespus de importante pentru noi. Ele ni-L descoperă pe Dumnezeu ca Părinte al nostru, Tată al nostru. El este Tată în sensul că ne-a zidit şi ne-a născut pentru Sine Însuşi prin taina sfântului botez în pântecele maicii noastre, Biserica. Este Tată al nostru şi în sensul că este puternic şi întotdeauna gata, în caz că ne îndepărtăm de El, să ne întoarcă iarăşi către înfierea dumnezeiască, prin taina pocăinţei.

,,Tatăl nostru” – în aceste cuvinte se cuprind adevăruri dogmatice şi etice. Domnul Iisus Hristos a lepădat pe deplin învăţătura filozofilor necreştini care, cu toate că recunosc pe Dumnezeu ca Ziditor al universului, ca principiu a tot ceea ce există, resping prezenţa Lui în viaţa lumii, cât şi purtarea de grijă permanentă pentru fiecare făptură şi mai ales pentru cea mai înaltă zidire a Sa – omul. Iisus Hristos respinge şi vederile contemporanilor care, în loc să se supună Evangheliei, ca fii ce-L mărturisesc pe Dumnezeu ca Tată al lor, vorbesc despre El ca de o oarecare Putere, fără să manifeste vreo dorinţă aparte de a-L cunoaşte. Mântuitorul nu ne-a învăţat să spunem: ,,O, Tu, mare Putere !” sau: ,,O, Tu, cauza a toate !”, ,,O, Tu, început a toată zidirea !” sau: ,,O, Tu, existenţă nemuritoare”, ci pur şi simplu: ,,Tată !” Dumnezeu nu a luat aminte la mândrele abstracţiuni ale filozofilor care împiedică sufletul să intre în părtăşie cu El, ca Tată al tuturor oamenilor din lume. ,,Tatăl nostru” – aceasta înseamnă, întâi de toate, recunoaşterea unui Dumnezeu personal cu care sufletul poate să aibă părtăşie, grăind cu El. ,,Tatăl nostru” mai înseamnă că acest Dumnezeu personal ne este atât de apropiat, că El Însuşi Se numeşte ,,Tată al nostru” şi ne învaţă să-L socotim astfel.

În cuvintele ,,Tatăl nostru” se cuprinde descoperirea celor mai înalte adevăruri etice – adevărul despre dragostea lui Dumnezeu către noi. ,,Tatăl nostru” – ca o legătură plină de dragoste cu Dumnezeu – binevoieşte să ni Se descopere în iubire şi să ne îngăduie să-L iubim ca Părinte al nostru. Nu oamenii au născocit această chemare a lui Dumnezeu, ci Însuşi Dumnezeu-Tatăl, în dragostea Sa pentru noi a binevoit prin Fiul Lui Cel Unul-Născut să ne descopere că doreşte să ne fie Tată şi că jinduieşte după încrederea şi iubirea noastră, ca plini de căldură să ne întoarcem către El.

Încă din Vechiul Testament Dumnezeu S-a descoperit ca Tată al poporului lui Israil (a se vedea Ieşirea 4, 22; A Doua Lege 32, 6), însă cu osebită putere Iisus Hristos – Răscumpărătorul neamului omenesc – ne-a arătat în Noul Testament pe Dumnezeu ca Tată al nostru, ca Părinte plin de grijă pentru toţi, pentru cei născuţi din apă şi din Duh (a se vedea Ioan 3, 5).

Mare cinste este pentru om să fie fiu al unui asemenea Părinte ceresc ! Să ne gândim cât de căzută era firea omenească şi cât de înalt este Ziditorul ! Ce nebunie săvârşeşte creatura ,,raţională” a lui Dumnezeu şi cât de sfânt este Atotţiitorul ! Câte păcate ascund în sine fiii vrednici de plâns ai lui Adam şi cât de neatins este Ziditorul în desăvârşirile Sale ! Şi iată, Fiul lui Dumnezeu, prin voia cerescului Părinte, ne dă dreptul să ne întoarcem către Stăpânul întregii lumi prin cuvintele ,,Tatăl nostru”.

,,O, străină dragoste de oameni ! – exclamă Sfântul Ioan Gură de Aur –. O, ce, cine, prin ce cuvânt aparte ar fi în stare să aducă mulţumire Aceluia care ne-a dat asemenea bunătăţi ! Luaţi aminte, preaiubiţilor, la umilinţa firii mele şi a firii voastre, pătrunşi în această ţărână, în acest praf, în această tină, în această cenuşă. Căci noi am fost zidiţi din ţărână şi iarăşi ne vom întoarce la sfârşit în ţărână. Închipuindu-ne aceasta, să ne minunăm de bogăţia fără seamăn a marii bunătăţi dumnezeieşti către noi, care ne-a poruncit să-L numim pe Dumnezeu Tată al nostru; tu, din pământ fiind, să-L numeşti astfel pe Cel ceresc ! Tu muritor – pe Cel nemuritor, Tu putrezicios – pe Cel lipsit de putreziciune, Tu cel vremelnic – pe Cel veşnic !”

Însă acest drept dat nouă ne îndeamnă către multe îndatoriri aparte. Ca să poţi să-L numeşti pe Cel fără de păcat, pe Dumnezeu, care este Judecător al lumii, Tată, trebuie să-ţi curăţeşti conştiinţa de păcate, sufletul de nelegiuiri, inima de împotrivirea simţămintelor faţă de Dumnezeu. Ca să-I spui lui Dumnezeu, care este foc mistuitor (Evrei 12, 29), ,,Tată”, tu trebuie să te prefaci de asemenea într-un foc în râvna ta şi să-L urmezi cu ardoare întru osârdia ta, să împlineşti poruncile Lui. Altfel, poţi auzi la Înfricoşătoarea Judecată mustrarea: Şi de sunt eu tată, unde este cinstea mea ? (Maleahi 1, 6).

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie referitor la cuvintele ,,Tatăl nostru”: ,,Ce conştiinţă curată trebuie să aibă omul ca să poată să grăiască asemenea cuvânt (’Tată’) ! … Cine are o cât de mică înţelegere nu îndrăzneşte să rostească astfel de cuvinte şi să spună ’Tată’, dacă nu vede în sine nimic dintru cele ale lui Dumnezeu. Căci nu este firesc ca Cel Bun după fiinţă să fie Tată pentru oamenii vicleni, Cel Sfânt să fie tată pentru cei întinaţi, Cel curat să fie tată pentru cei plini de patimi, de ruşine şi de necinste. Dacă cineva, mai înainte de a se fi curăţit, se adaugă în rudenia cu Dumnezeu, şi nedrept fiind Îi spune Celui Drept Tată, aceasta va fi scârbire şi grăire rea; este ca şi cum L-ar numi pe Dumnezeu tată al propriei întinări, căci cuvântul ’Tată’ se tălmăceşte ca pricină a celora care izvorăsc de aici. Pentru aceasta, dacă un oarecare om cu conştiinţa întinată numeşte pe Dumnezeu ’Tată’, prin unele ca acestea el Îl arată pe Dumnezeu ca început şi pricină a propriilor sale fapte rele”.

Izvodul pe care Sfântul Grigorie îl scoate din aceste adânci judecăţi este cutremurător: ,,Dacă cineva, după cum spune Scriptura, este aspru cu inima şi caută minciuna (a se vedea Psalmi 4, 3), îndrăzneşte să rostească cuvintele acestei rugăciuni, trebuie să ştie că el cheamă nu pe cerescul Părinte, ci pe tatăl cel de jos – pe cel mincinos şi tată al minciunii (a se vedea Ioan 8, 44), căci diavolul este însuşi păcatul şi tată al păcatului. Pentru aceasta, apostolul numeşte pe toţi cei care au sufletele pline de pofte fii ai mâniei (Efeseni 2, 3). Iar cei ce au conştiinţa curată sunt numiţi fii ai luminii (Luca 16, 8). Pentru aceasta, când Domnul Iisus Hristos ne învaţă în rugăciune să-L numim pe Dumnezeu Tată al nostru, El nu săvârşeşte nimic altceva în afară de a ne introduce în legea cea mai înaltă şi chipul ceresc al vieţuirii. Adevărul ne învaţă să nu minţim, să nu spunem de la sine ceva care nu este în noi, să nu ne prezentăm altfel decât suntem, ci să-L numim pe Părintele nostru cel nemuritor Drept, Preabun, ca să îndreptăţim această rudenie cu viaţa noastră”.

,,Pentru aceasta – îşi încheie cugetarea Sfântul Grigorie de Nyssa –, până ce nu suntem curaţi cu viaţa, este primejdios să spunem cu o gândire uşuratică această rugăciune şi să-L numim pe Dumnezeu Tată al nostru. Căci rugăciunea omului întinat, atâta timp cât trăieşte întru întinare, este chemare a diavolului; iar cel ce lasă păcatul şi trăieşte întru bunătate, glasul său Îl cheamă pe Bunul Părinte”.

Trebuie să avem teamă de fiu, să nu scârbim pe Dumnezeu, atunci când stăm la rugăciune înaintea Lui. Trebuie să ne căim şi să ne amintim cine suntem şi cine este El ! Nu pentru aceasta oare la fiecare sfântă liturghie înainte să rostim ,,Tatăl nostru” preotul se roagă în numele tuturor creştinilor: ,,Învredniceşte-ne ca fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice: ’Tatăl nostru …’” ? Îndrăzneala de a-L numi pe Dumnezeu ’Tatăl nostru’ o datorăm doar Domnului nostru Iisus Hristos care ne împacă şi ne apropie de cerescul Părinte, Celui care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea noastră după hotărârea cea veşnică a Sfintei Treimi (a se vedea Efeseni 3, 11). ,,Mare binecuvântare se revarsă asupra noastră de pe Golgota – aşa cum scrie Sfântul Serafim (Sobolev) –, a fost ridicat de peste noi blestemul prin sângele şi moartea Fiului lui Dumnezeu Cel Unul-Născut ce a dăruit tuturor oamenilor, fără vreo excepţie, dreptul de a fi fii ai lui Dumnezeu. Însă noi primim această înfiere abia atunci când ne naştem în cristelniţa botezului pentru sfânta viaţă creştină, când ne lepădăm de toate cele ale păcatului şi ale trupului”.

Cât de mult a făcut Dumnezeu pentru noi ! Cât de mult ne-a dat El ! Nici un tată nu poate să facă pentru fiii săi ceea ce Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, a făcut pentru întreaga omenire. Noi, care odinioară am fost înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea întru lucruri rele (Coloseni 1, 21) am devenit prin sângele răscumpărător al Unuia-Născut Fiu al lui Dumnezeu iarăşi fii ai lui Dumnezeu, cu condiţia că vom fi întru credinţă întemeiaţi şi întăriţi şi nemişcaţi din nădejdea Evangheliei (Coloseni 1, 23). Am primit prin botez şi pocăinţă iertarea păcatelor şi ne-am spălat, ne-am sfinţit şi ne-am îndreptat în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi, prin Duhul Dumnezeului nostru (a se vedea I Corinteni 6, 11), am devenit din vrăjmaşi ai lui Dumnezeu fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai bunătăţilor cereşti pe care ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit (I Corinteni 2, 9). Ca înfiaţi, noi să putem să strigăm deja prin Sfântul Duh: Avva, Părinte (Romani 8, 15).

Rugăciunea domnească aminteşte tuturor de binecuvântările dumnezeieşti revărsate asupra noastră. Aceasta în chip minunat este subliniată de Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirea sa la rugăciunea ,,Tatăl nostru”: ,,Acela care numeşte pe Dumnezeu Tată, prin aceasta mărturiseşte şi iertarea păcatelor, şi slobozirea de pedeapsă, şi îndreptarea şi sfinţirea şi răscumpărarea şi înfierea şi moştenirea (veşnicelor bunătăţi) şi frăţia cu cel Unul-Născut şi darurile Duhului, astfel că acela care nu a primit toate aceste bunătăţi nu poate să numească pe Dumnezeu Tată al său”. Dumnezeu este Tată al tuturor, însă nu toţi sunt fiii Lui. Trebuie să crezi, să te smereşti şi să te pocăieşti ca să-L simţi pe Dumnezeu că este Tată al tău. Şi astfel, în aceste cuvinte – Tatăl nostru – se cuprind ca într-o cochilie cele mai de seamă adevăruri ale credinţei şi moralei. Aici sunt înfăţişate învăţătura despre răscumpărare, dogma despre îndreptare, adevărurile despre dragostea dumnezeiască, dărnicia de fiecare clipă a lui Dumnezeu de a ne ierta păcatele, fără de care nici un păcătos nu poate să-L numească pe Dumnezeu Atotsfântul Tată al său.

Trebuie să subliniem faptul că în nici o altă religie Dumnezeu nu este numit Tată al oamenilor, căci în nici o altă religie nu există o asemenea iubire părintească, aşa cum o aflăm în creştinism. Dumnezeu a dat pentru mântuirea făpturilor Sale răzvrătite pre Fiul său cel unul născut … ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16), însă până la Iisus Hristos nici un muritor nu îndrăznea să-L numească pe Dumnezeu Tată al său. Dacă nu s-ar fi adus Jertfa cea răscumpărătoare a lui Hristos, care a murit pe cruce pentru noi după bunăvoirea Tatălui, nu am fi putut nici noi să ne adresăm lui Dumnezeu cu cuvintele ,,Tatăl nostru”. Ce am fi spus … ? Stăpâne al nostru, sau Judecătorule al nostru. Fiul lui Dumnezeu pentru aceasta S-a făcut om, ca fiii oamenilor să poată să devină fii ai lui Dumnezeu. Acestea sunt rostul şi scopul de căpătâi al lucrării răscumpărătoare a lui Hristos.

După ce Şi-a dat viaţa pentru noi, Mântuitorul ne-a făcut prin credinţa în jertfa Sa răscumpărătoare fraţi şi surori şi ne-a recunoscut astfel, cu condiţia ca noi să împlinim voia Părintelui Său ceresc (a se vedea Marcu 3, 35), ca să putem să-I spunem Tată lui Dumnezeu. Acesta este un dar pe care doar cerul putea să ni-l dea ! Şi Dumnezeu ni-l dă de fiecare dată când începem sincer să ne rugăm prin cuvintele rugăciunii domneşti. ,,Înainte încă de a începe să ne rugăm pentru ceva, spune Fericitul Augustin, noi deja primim mare îndurare şi putem să-I spunem lui Dumnezeu Tatăl nostru !”

Acum, noi cei păcătoşi care ne pocăim din inimă, ortodocşi fiind, nu mai suntem străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi de aproape ai lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), căci Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (a se vedea Matei 16, 6) a binevoit să Se înrudească cu noi ! Prin El noi putem să intrăm în rândul acelora care se învrednicesc să devină mădulare ale dumnezeieştii familii, condusă de Părintele Cel Unul. Noi suntem de acum din neamul lui Dumnezeu (a se vedea Faptele Apostolilor 17, 28-29). Prin jertfa Sa răscumpărătoare, Iisus Hristos ne-a învrednicit de cer, ca să fim părtaşi la acesta, dacă ne arătăm vrednici de cele pregătite nouă. El nu se ruşinează a-i numi pre dânşii fraţi. Zicând: spune-voiu numele tău fraţilor mei, în mijlocul bisericii te voiu lăuda (Evrei 2, 11-12). 

* * *

Să lămurim acum în ce sens noi suntem fraţi ai lui Hristos. Binevoind să ne numească fraţi ai Săi şi surori ale Sale, Iisus Hristos nu-Şi propune să ne facă una cu Sine Însuşi. El este Fiu al lui Dumnezeu după fire, căci este Unul din Sfânta Treime şi este Dumnezeu după fiinţă, iar noi suntem fii ai lui Dumnezeu după îndurare, după har, după răscumpărare. El nu a fost nicicând rob al diavolului, iar noi am fost robi ai celui viclean prin păcătoşenia noastră. Curat de orice păcat, El singur putea săvârşi această minune – să ne împace cu Dumnezeu şi câţi l-au primit pre dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui (Ioan 1, 12).

Adresarea ,,Tatăl nostru” ne apropie doar de Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, însă nu ne face egali cu El. El este Răscumpărătorul, iar noi suntem cei răscumpăraţi. El este Cel Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, iar noi chemaţi să ne naştem din apă şi din Duh (potrivit Ioan 3, 5), ca să devenim fii ai lui Dumnezeu. Tocmai această deosebire dintre El şi noi o subliniază Mântuitorul atunci când spune după învierea Sa, delimitându-Se de noi: Mă  sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru (Ioan 20, 17). El singur are dreptul de a spune: Tatăl meu (Matei 26, 39, 53), căci este singurul Lui Fiu după fiinţa Sa dumnezeiască. Noi însă suntem datori să spunem ,,Tatăl nostru”, căci Dumnezeu este Tată în mod egal al tuturor celor ce au crezut în Hristos şi au fost înfiaţi de Dumnezeu prin El.

Cât este de dulce un nume ca acesta – Tatăl nostru ! Ca fii adevăraţi, cu credinţă şi dragoste, noi păşim către această grăire cu Dumnezeu. Dragostea noastră aşteaptă de la dragostea Lui să ne împlinească rugăciunile. Ce mare nădejde nasc în inima credincioasă aceste două cuvinte: Tatăl nostru ! Ele parcă grăiesc creştinului: ,,Poate că eşti un om sărman, însă nu te amărî ! Dumnezeu este bogat, mult prea bogat. El stăpâneşte toate comorile şi bogăţiile acestei lumi. Ale Lui sunt bogăţiile acestei lumi văzute şi nevăzute, iar tu ai devenit prin credinţă şi botez fiu al Său. Gândeşte-te ce Tată ai ! Iar dacă Tatăl tău este atât de bogat, de ce să te îngrijorezi ? El poartă grijă de tine, căci este mult prea bogat şi bun. Prin încercări pământeşti, El te educă aici ca să fii vrednic moştenitor al bogăţiilor Sale în lumea cea cerească. El nu te va lăsa nici pe pământ, nici după moartea ta, îndeajuns fiind doar ca tu să-I fii credincios şi să te arăţi în toate fiu supus. De aceea, nu te descuraja întru cele rele, nu cârti în ispite. Şi de oricâte scârbe vei avea parte, îndură-le pe toate cu credinţă şi răbdare. Prin ele, Tatăl ceresc te va întări. Ia aminte: tu eşti fiul Său, moştenitorul Său ! Bogăţia părintească este şi pentru fii, prin urmare şi pentru tine. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: De eşti fiu, şi moştenitor eşti lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Galateni 4, 7).

Mântuitorul Se roagă pentru tine şi pentru toţi urmaşii Săi adevăraţi (potrivit Ioan 17, 24). Cel ce va birui va moşteni toate; şi eu voiu fi lui Dumnezeu, şi el va fi mie fiu (Apocalipsis 21, 7). Tu poate eşti lipsit de ajutor pentru a te apăra de oameni care cu asprime te nedreptăţesc, te înjosesc ori te vatămă. Însă nu te teme, căci ai un puternic ocrotitor în cer ! Acesta este Părintele tău cel Atotputernic. El nu te va lăsa pentru totdeauna nedreptăţit, ci, fără doar şi poate, te va apăra când va fi nevoie. El aşteaptă, dar nu uită. Fără voia Lui, nici un rău nu te va cuprinde. Dar dacă cu buna Lui voie ţi se întâmplă ceva rău, aceasta va fi pentru ceva mult mai bun. Aminteşte-ţi doar: nu înceta să strigi către Dumnezeu ziua şi noaptea Tatăl nostru !

Tu poate că eşti orfan pe pământ. Ai pierdut pe tatăl tău şi pe mama ta. Aici nu mai ai părinţi. Însă nu te întrista fără măsură, în cer ai un Părinte veşnic, care niciodată nu te va lăsa, căci El Însuşi a binevoit să Se numească Părinte al orfanilor şi ocrotitor al văduvelor (potrivit Psalmi 67, 6). Ce folos dacă ai părinţi puternici şi plini de strălucire pe pământ, dacă nu ai dobândit însă pe Dumnezeu ca Tată al tău ? Mai devreme sau mai târziu ei te vor lăsa singur, căci sunt muritori şi nu pot, oricât te-ar iubi, să-şi păstreze pentru tine viaţa lor. Iar Dumnezeu este nemuritor. Dacă Îl ai ca tată al tău, tu ai deja un Părinte neschimbat, atotputernic şi ocrotitor aparte, care întotdeauna poate să te primească întru ocrotirea Sa, când te întorci din inimă către El. Psalmistul a exprimat atât de minunat toate acestea prin cuvintele: Că tatăl meu şi maica mea m-au părăsit pre mine, iar Domnul m-au luat (Psalmi 26, 16).

Tu poate eşti întru rea cinste, căci multe nenorociri s-au abătut asupra capului tău. Poate suferi de o boală grea. Poate felurite necazuri se îngrămădesc asupră-ţi din toate părţile. Însă în toate împrejurările vieţii să ai credinţă în Dumnezeu. Caută sprijin doar în El, şi nu-ţi pierde nădejdea, amintindu-ţi de sfaturile Sfântului Apostol Pavel: Întru necaz răbdând, întru rugăciune îngăduind (Romanii 12, 12). Aminteşte-ţi că din cer te priveşte neschimbat în dragostea Sa Proniatorul, care este Tatăl tău ! El a spus: Au doar va uita femeia pre pruncul său ? Sau nu-i va fi milă de fiii pântecelui său ? Că de va şi uita femeia pre aceştia; dar eu nu te voiu uita pre tine (Isaia 49, 15). Cu dânsul sunt în necaz; scoate-l-voiu pre dânsul şi-l voiu mări (Psalmi 90, 15), spune Domnul despre fiecare fiu credincios al Său care cu credinţă Îl cheamă pe El.

Mai cu seamă tu poate că eşti un mare păcătos. Poate că grele păcate îţi apasă conştiinţa. Poate că ai încălcat poruncile dumnezeieşti. Poate că L-ai părăsit pe Dumnezeu şi Biserica Sa. Poate că asemenea fiului rătăcitor pribegeşti departe de casa părintească. Dar şi de-ar fi aşa, nu deznădăjdui ! Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi glăsuieşte: ,,A deznădăjdui este mai mare rău decât a păcătui !” Nu uita că Dumnezeu îi iubeşte pe cei drepţi, iar pe păcătoşi îi miluieşte, dacă ei se pocăiesc. Pocăieşte-te şi tu, întoarce-te la Părintele tău ceresc. Spune asemenea fiului risipitor: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pre unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Şi Dumnezeu te va primi nu ca pe o slugă, ci ca pe un fiu iubit. Te va îmbrăţişa la pieptul Său părintesc, căci El este dragoste (potrivit I Ioan 4, 8)”.

Fericit este acela care Îl simte pe Dumnezeu ca Tată al său ! El I se supune îndatorat, cu ascultare părintească, şi de aceea are conştiinţa liniştită. El este credincios în viaţă şi pentru aceasta este plin de încredinţarea că Domnul îl va auzi în ziua necazului (potrivit Psalmi 19, 1). Precum fiul trăieşte în casa părintească, tot aşa el (potrivit Psalmi 90, 1). De aceea se simte sub aripile Lui fără vreo primejdie (potrivit Psalmi 90, 4). El nu îşi clădeşte existenţa pământească şi veşnică pe nisipul clipelor iute trecătoare, ale intereselor pământeşti, nici pe ogorul sfărâmicios al învăţăturilor omeneşti, ci pe stânca tare a credinţei în Dumnezeu, pe piatra adevărului. De aceea, atunci când vin ploile necazurilor de neevitat în viaţa pământească, când se vor umfla râurile ispitelor şi când vor sufla vânturile primejdiilor învăţăturilor mincinoase şi periculoase pentru mântuire, cetatea unui asemenea om nu va cădea (potrivit Matei 7, 24-25). De aceea, scut şi întărire să ne fie adevărul dumnezeiesc (potrivit Psalmi 90, 4).

Pilda fiului risipitor

Icoana din biserica Mânăstirii Hilandar, secolul al XVI-lea

Însă vai celui ce nu-L simte pe Dumnezeu ca Părinte al său ! Căci, când se înmulţesc scârbele şi necazurile în inima sa, el nu va avea parte de dumnezeieştile mângâieri care desfată sufletul (potrivit Psalmi 33, 19). Când este cuprins de necaz, nu va avea cine să-i sară în ajutor. Când vin asupră-i întâmplări deznădăjduitoare, nu va avea cine să-i insufle nădejde. Fără Dumnezeu, omul este orfan şi lipsit de adăpost, chiar de ar avea casă şi părinţi. Fără Dumnezeu, omul este în adâncurile inimii sale nefericit, chiar de ar asculta cântece şi ar face lucruri care să-l înveselească. Fără Dumnezeu, este lipsit de ocrotire şi singur în această lume, fie de ar avea mulţime de prieteni şi oameni care să-l mângâie. Fără Dumnezeu, nu există mângâiere adevărată, nici dragoste adevărată, nici credincioşie în prietenie, nici apropiere pământească, nici familie trainică.

Dumnezeu este Părinte al tuturor. Dacă Lui ne supunem cu recunoştinţă, El îi va binecuvânta pe părinţii pământeşti şi ei vor primi de la fiii lor cinstire. Însă dacă părinţii pământeşti nu-L cinstesc pe Părintele cel ceresc, cum vor căuta să fie cinstiţi de fiii lor ? De aceea se clatină familiile astăzi, pentru că nu-L recunosc pe Dumnezeu ca Părinte al tuturor (potrivit Efeseni 3, 15).

Toate acestea trebuie avute în vedere atunci când rostim cuvintele ,,Tatăl nostru” ca să nu cădem în păcatul acelora care îşi zidesc viaţa fără Dumnezeu, căci aşa cum ne învaţă Sfântul Duh prin psalmistul: De nu ar zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce zidesc (Psalmi 126, 1).

Iată cât de multe ne sunt spuse din primele cuvinte ale rugăciunii domneşti prin ,,Tată”. Mare învăţătură este cuprinsă şi în următorul cuvânt: ,,nostru”.

Ce înseamnă ,,nostru” ? Înseamnă că Dumnezeu nu este numai al nostru, ci este Părinte al tuturor. Prin acest cuvânt, ,,nostru”, Domnul Iisus Hristos ne învaţă să ne simţim legaţi între noi ca mădulare ale unei familii duhovniceşti şi să nu ne gândim doar la noi, să ne rugăm doar pentru nevoile noastre ori să fim iubitori de sine. Ca fraţi, fii ai Părintelui ceresc, trebuie să-i miluim pe toţi ceilalţi, aşa cum ne miluim pe noi înşine. Trebuie să căutăm folosul altora, aşa cum căutăm folosul nostru. După sfatul Sfântului Apostol Pavel: Nu ale sale fiecare, ci şi ale altora fiecine să căutaţi (Filippeni 2, 4).

Dumnezeu este Părinte preaînalt al nostru al tuturor. El Se îngrijeşte de fiecare dintre noi. Trimite ploaie şi soare tuturor oamenilor de pe pământ (potrivit Matei 5, 45). Prin aceasta El ne dă exemplu că şi noi trebuie să ne îngrijim de aproapele nostru şi să-l miluim … Din vestirea Evangheliei aflăm că doar atunci Dumnezeu este adevăratul meu Părinte, când eu Îl simt şi ca Părinte al tău, şi ca Părinte al tuturor. Socotind cuprins de mândrie că El este doar al meu, ori mai ales al meu, Îl voi pierde pentru mine. Cine doreşte să dobândească pe Dumnezeu, nu trebuie să se înstrăineze de fratele său. Cine doreşte pentru sine dragostea dumnezeiască, trebuie să-l iubească pe fratele său. A respinge pe fratele tău înseamnă a-L pierde pe Dumnezeu. Prin aproapele noi fie ne apropiem de cerescul Părinte, fie ne îndepărtăm de El. Are mare dreptate Sfântul Antonie cel Mare atunci când învaţă: ,,De aproapele atârnă viaţa şi moartea, căci dacă noi îl dobândim pe fratele nostru, Îl dobândim pe Dumnezeu, iar dacă noi îl smintim pe fratele nostru, păcătuim împotriva lui Hristos”.

Adresarea ,,Tatăl nostru” are şi o altă mare însemnătate. Ea ne învaţă că noi oamenii putem cu adevărat să ne apropiem între noi, nu altfel, ci doar prin apropierea de Dumnezeu. După legile morale, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât vom fi mai aproape unul de altul. Avva Dorotei arată acest adevăr în următoarea pildă: ,,Închipuiţi-vă un cerc trasat pe pământ. În mijloc este centrul, şi linii drepte pornesc din acest centru către marginea lui ca nişte raze. Acum să pătrundem în acesta. Ce ne arată el ? Să presupunem că acest cerc este lumea, iar centrul cercului este Dumnezeu. Razele ori liniile drepte care pornesc din margini către centru sunt căile omeneşti ale vieţii. Cu cât mai mult sfinţii intră în cerc, cu dorinţa de a se apropia de Dumnezeu, cu atât mai aproape sunt ei de un alt om. Şi cu cât se apropie unul de altul, cu atât mai mult se apropie de Dumnezeu. Tot aşa în privinţa îndepărtării. Precum razele se îndepărtează unele de altele, oamenii se îndepărtează de Dumnezeu. Aşa este firea dragostei: cu cât mai mult ne aflăm în afara lui Dumnezeu şi nu-L iubim pe El, cu atât ne înstrăinăm şi de aproapele. Dacă însă Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât mai mult ne vom apropia de Dumnezeu cu iubire către El şi cu atât mai mult ne unim şi cu aproapele în dragoste. Şi pe cât ne însingurăm lăsându-l pe aproapele, cu atât mai mult ne înstrăinăm şi de Dumnezeu”.

Adresarea ,,Tatăl nostru” are ca scop să ne înveţe să năzuim cu toţii către Dumnezeu, ca să devenim adevăraţi fraţi între noi şi să trăim în dragoste adevărată.