Pagini de istorie cont nr. 09

Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol

Un pas major pe calea către apostazie

Articol apărut în Orthodox Life, nr. 1-2/1994

 

PARTEA I

Lucrarea profesorului T. Sibev, Chestiunea calendarului bisericesc, care a apărut acum 25 ani cu scopul de a stabili o bază teologică pentru reforma calendarului bisericesc instituită în Bulgaria în 1968, citează frecvent aşa-numitul Congres ‘pan-ortodox’ care a avut loc între 10 mai – 8 iunie 1923 în Constantinopol[1]. Autorul citează hotărârile acestui congres cu privire la revizuirea calendarului iulian[2], care au impus înlocuirea calendarului iulian cu aşa-numitul ‘calendar nou iulian’, care corespunde de fapt calendarului gregorian apusean până în anul 2800. Profesorul Sibev se referă la congresul din Constantinopol, preferând să-l numească fără ruşine ,,adunare ortodoxă”. Pentru el, ca pentru toţi susţinătorii reformei calendarului, acest congres are autoritate incontestabilă asemenea unui forum bisericesc.

În acelaşi timp, ignorarea faptelor nu poate ascunde discrepanţele canonice serioase ale Congresului din Constantinopol. Potrivit cuvintelor profesorului S. Troiţki, ,,fără îndoială, viitorii istorici ai Bisericii Ortodoxe vor fi nevoiţi să admită că Congresul din 1923 a fost cel mai regretabil eveniment din viaţa Bisericii secolului al XX-lea”[3]. Autointitulându-se ,,pan-ortodox” fără nici o bază pentru a face aceasta, Congresul din Constantinopol a deschis calea către schimbarea calendarului bisericesc patristic şi a început goana Bisericii Ortodoxe către modernism. În ciuda faptului că, de la început, deciziile congresului au fost respinse de aproape toate Bisericile Ortodoxe locale, Congresul din Constantinopol a reuşit să distrugă unitatea liturgică şi praznicară a Bisericii Ortodoxe. Calendarul îndreptat a fost introdus treptat în multe Biserici locale. În consecinţă, o divizare tragică în practica liturgică a apărut nu numai între Bisericile locale individuale, ci şi în sânul Bisericilor locale care au acceptat oficial această inovaţie necanonică.

Care a fost climatul filozofico-spiritual care a dat naştere acestui Congres ‘pan-ortodox’ din Constantinopol ? De cine a fost iniţiat ? Cine au fost delegaţii săi şi care a fost statutul său canonic ? Care au fost activităţile şi deciziile sale ? Acestea sunt problemele majore care vor fi tratate pe scurt aici.

La sfârşitul secolului XIX şi în primele decenii ale secolului XX, viaţa spirituală a naţiunilor ortodoxe a suferit şocuri şi schimbări profunde. Pe de o parte, printre intelectuali şi clasele conducătoare s-a dezvoltat rapid o gândire lumească, materialistă şi a devenit bine înrădăcinată, iar înţelegerea valorilor spirituale a căzut sub influenţa mişcărilor neo-păgâne puternice din cultura apuseană. Pe de altă parte, cercurile teologice şi bisericeşti au fost infectate cu idei provenite din ecumenismul protestant. Ierarhii şi teologii ortodocşi au început să acorde atenţie chemării pentru ,,unitatea tuturor creştinilor”. Singura cale posibilă de întoarcere pentru cei care s-au despărţit de Una şi Indivizibila Biserică a lui Hristos este pocăinţa. ,,Unitatea tuturor creştinilor” nu poate fi dobândită prin căutarea unui limbaj comun, permiţând activităţi comune sau chiar unirea în rugăciune între diverse confesiuni. Cu alte cuvinte, calea spre unitate nu se găseşte de-a lungul drumurilor erodate şi neguroase, ci mai degrabă printr-o întoarcere cu pocăinţă la Ortodoxie[4]. Ambele enciclice[5] al Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884, 1901-1912), care în general a aderat la tradiţie, sunt cu toate acestea primele documente oficiale ale Patriarhiei Constantinopolului în care se poate sesiza deja începutul vederilor ecumeniste[6].

Sub influenţa indirectă a ideilor revoluţionare şi puternic progresiste, care şi-au avut originile în şi au fost susţinute de cei iniţiaţi în masonerie [care luptă pentru unirea tuturor, dar neagă adevărul exclusiv al Ortodoxiei], în Ortodoxie a fost introdusă libera cugetare religioasă. Această liberă cugetare a fost îndeosebi caracteristica aşa-zisei renaşteri religioase ruse din primele decenii ale acestui secol. Libera cugetare religioasă a pregătit calea pentru renovaţionism[7] în Rusia – primele manifestări ale modernismului pentru a se alcătui el însuşi într-o ,,Biserică Ortodoxă” (în realitate, un protestantism nou, de rit răsăritean) în secolul nostru. Renovaţionismul a fost o mişcare religioasă reprezentată în Rusia post-revoluţionară de formele ei cele mai crude şi extreme, iar în lumea ortodoxă greacă a anilor ‘1920 cu similarităţile corespunzătoare. Ilustrarea tendinţelor renovaţioniste sunt Sinodul ‘Bisericii Vii’ din Rusia (care a început pe 16/29 aprilie 1923) şi ‘Congresul pan-ortodox’ din Constantinopol (10 mai – 8 iunie 1923) care au avut loc aproape în acelaşi timp. În pofida faptului că congresul din Constantinopol a emis o rezoluţie în apărarea patriarhului Tihon şi prin aceasta, într-un fel, s-a separat de ‘Biserica Vie’, hotărârile celor două adunări au fost foarte asemănătoare: ambele schimbau calendarul Bisericii, permiteau cea de-a doua căsătorie pentru clerici şi publicau alte declaraţii similare, discutând reformele în spiritul liberalismului religios, de neconceput cu numai câţiva ani mai înainte.

Mişcarea decisivă a Constantinopolului către spiritul ecumenist în politica bisericească a fost exprimată într-o enciclică publicată în ianuarie 1920 de locum tenens al scaunului patriarhal, Mitropolitul Dorotei de Brussa (1919-1921) sub titlul ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Deplasarea dramatică a Patriarhiei Ecumenice spre apostazie, în mod specific cu privire la ecumenism, a fost precedată şi însoţită de mulţi factori filozofico-politici.

La sfârşitul primului război mondial, Grecia era o naţiune victorioasă. Înfrângerea Turciei a adus cu ea succesul fără precedent al grupului politic condus de masonul Elefterie Venizelos (1864-1936). Grecia a stat fără echivoc de partea Antantei şi a declarat război guvernelor din Tripla Alianţă. După sfârşitul războiului, conform Tratatelor de pace de la Nice (1919) şi Sevres (1920), Greciei i-au fost date Epirul de Nord, Tracia de Vest şi aproape toată Tracia de Est, insulele din Marea Egee Imroz, Tenedos şi Dodecanese, ca şi un teritoriu considerabil în Asia Mică cu centrul în Smirna. Cu toate acestea, partidul lui Venizelos nu a fost mulţumit de aceste achiziţii, ci a luptat cu putere să reînvie vechiul Imperiu Bizantin cu capitala sa la Constantinopol.

Ocuparea Constantinopolului de aliaţi (16 martie 1920 – 6 octombrie 1923) a părut să grăbească împlinirea acestei năzuinţe. Conducătorii cercurilor bisericeşti din Constantinopol au căzut sub influenţa spiritului politico-naţionalist al aliaţilor politici ai lui Venizelos. Patriarhul ecumenic s-a îndreptat mai degrabă către armata de ocupaţie engleză decât spre guvernul turc în ce priveşte diferitele chestiuni civile. Mitropolitul Dorotei, ca locum tenens al scaunului patriarhal, a vizitat ţări din Europa de Vest în 1920, inclusiv Anglia, pentru a influenţa cercurile guvernamentale spre poziţia Greciei. El chiar a sugerat marilor puteri ideea lichidării guvernului turc. Principalii factori care au încurajat tronul Constantinopolului către ideile ecumenismului şi o colaborare activă cu organizaţiile ecumeniste apusene au fost interesele naţional-politice ale ierarhilor constantinopolitani, speranţele lor de a primi ajutor de la membrii Antantei împotriva Turciei[8], plaga tot mai răspândită a liberalismului creştin, mişcarea ecumenistă care s-a dezvoltat în anii de după război, şi imixtiunea directă a politicienilor şi ierarhilor masoni în treburile Bisericii.

La începutul enciclicei din 1920 se anunţa că Biserica Constantinopolului lua în considerare posibilitatea de a se apropia şi a avea relaţii cu celelalte ,,Biserici Creştine” în ciuda diferenţelor dogmatice dintre ele. Comunităţile heterodoxe au fost numite ,,preacinstitele Biserici Creştine”, care ,,nu sunt străine, nici îndepărtate, ci mai degrabă o familie şi apropiate întru Hristos”. Ele sunt numite de asemenea ,,împreună-moştenitoare, care alcătuiesc un trup şi sunt părtaşe ale făgăduinţelor lui Dumnezeu întru Hristos”. Enciclica sugerează întemeierea ,,unei societăţi a Bisericilor”[9]. Ca semn al primului pas către unire, enciclica sugerează ,,acceptarea unui singur calendar pentru prăznuirea universală a principalelor sărbători creştine”[10]. Acest document nu numai că a anunţat începutul trădării Constantinopolului şi unirea sa cu erezia ecumenistă, dar a fost şi necanonic; pentru că în realitate el a fost adresat doar de una din Bisericile Ortodoxe locale către comunităţile heterodoxe eretice, referindu-se la ele ca ,,Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Enciclica vorbea pretenţios cu privire la chestiunile dogmatice şi canonice excepţional de importante în numele tuturor Bisericilor locale, ca şi cum [ar fi vorbit] pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel, enciclica a devenit prima tentativă publică a scaunului Constantinopolului de a uzurpa autoritatea Uneia Sfinte Biserici Ortodoxe[11].

Începând cu enciclica din 1920, care a fost publicată şi distribuită fără acordul celorlalte Biserici surori, Patriarhia Ecumenică a intrat într-o colaborare oficială cu reprezentanţii mişcării ecumeniste. În august 1920, la Geneva, Patriarhia Ecumenică a luat parte la congresul preliminar privind chestiunile de ,,Credinţă şi Organizare”, fără consimţământul celorlalte Biserici Ortodoxe.

Aproape un an mai târziu, noul ales patriarh ecumenic Meletie al IV-lea (1921-1923), despre care vom scrie într-amănunt mai jos, declara în cuvântul ţinut la înscăunarea sa: ,,Mă dedic slujirii Bisericii de la cel dintâi amvon al său pentru a dezvolta, pe cât de mult posibil, relaţii mai apropiate, mai prietenoase cu Bisericile neortodoxe ale Răsăritului şi Apusului şi pentru a continua lucrarea unităţii dintre noi”[12]. Acelaşi crez ecumenist a fost mărturisit de prietenul şi complicele lui Meletie al IV-lea, Hrisostom, arhiepiscopul Atenei (1923-1938), care a introdus noul calendar în Biserica Greciei. Iată ce spunea cel din urmă în cuvântul său de la înscăunare: ,,Pentru o astfel de colaborare [cu heterodocşii] nu este necesar a avea o bază comună sau unitate dogmatică, unitatea dragostei creştine este suficientă”.

Legătura strânsă cu politica europeană de după război, cu mişcarea ecumenistă şi cu cercurile masonice din Grecia şi străinătate prilejuite de luptele naţionaliste ale ierarhiei din Constantinopol a produs cel mai amar rod la începutul anilor ‘1920 când Meletie al IV-lea (1871-1935) a urcat pe tronul Constantinopolului şi a devenit organizatorul şi inspiraţia Congresului ‘pan-ortodox’ din 1923.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98/mai-iunie 2016

 

 

PARTEA A II-A

Cine a fost Meletie Metaxakis ?

Numele său de mirean era Emmanuel Metaxakis. El s-a născut pe 21 septembrie 1871 în satul Parsas din Insula Creta. A intrat la Seminarul Sfintei Cruci din Ierusalim în 1889. A fost tuns în monahism primind numele de Meletie şi hirotonit ierodiacon în 1892. Şi-a terminat cursurile teologice la Sfânta Cruce şi a fost numit secretar al Sfântului Sinod din Ierusalim de patriarhul Damian în 1900. Meletie a fost izgonit din Ţara Sfântă de patriarhul Damian, împreună cu administratorul de atunci Hrisostom, mai târziu arhiepiscopul Atenei, în 1908, pentru ,,activitate împotriva Sfântului Mormânt”[13]. Meletie Metaxakis a fost ales apoi mitropolit de Kition în 1910. În anii de dinaintea războiului, mitropolitul Meletie a început discuţii fructuoase la New York cu reprezentanţii Bisericii Episcopale din America, cu intenţia de a ,,dezvolta relaţiile dintre cele două Biserici”[14].

După moartea patriarhului Ioachim al III-lea pe 13 iunie 1912, Meletie a fost desemnat candidat la scaunul patriarhal al Constantinopolului[15]. Însă, Sfântul Sinod a hotărât că Meletie nu ar fi putut fi înregistrat canonic drept candidat[16]. Cu sprijinul aliaţilor săi politici şi al cunoştinţelor, el a fost ridicat în mod necanonic la poziţia de arhiepiscop al Atenei în 1918, dar după schimbările politice obişnuite a fost lipsit de scaunul său. Locul său a fost luat, pe 10 decembrie 1920, de candidatul canonic în drept, Teoclit, care fusese anterior depus ca arhiepiscop în chip nedrept. Când Meletie era încă arhiepiscop al Atenei, el împreună cu un grup de persoane de un cuget cu el a vizitat Anglia unde el a purtat discuţii privind unirea dintre anglicani şi Biserica Ortodoxă. În februarie 1921, Meletie a vizitat Statele Unite ale Americii. Pe 17 decembrie 1921, ambasadorul grec la Washington a trimis un mesaj prefectulul din Thessalonic afirmând că Meletie ,,înveşmântat, a luat parte la o slujbă anglicană, a îngenuncheat în rugăciune cu anglicanii, s-a închinat în faţa sfintei lor mese, a ţinut o predică, şi ulterior i-a binecuvântat pe cei prezenţi”[17].

De data aceasta, audierile preliminare privind plângerile împotriva lui Meletie Metaxakis au fost conduse şi organizate de profesorul universitar Paul Karolidis. S-a decis că Meletie ar trebui chemat în judecată înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. Sinodul a publicat un raport pe 21 noiembrie 1921 cerând o ,,comisie de investigaţie” împotriva lui Meletie. Cu toate că investigaţia înainta în ce-l priveşte pe Metaxakis, el a fost ales pe neaşteptate patriarh al Constantinopolului. În ciuda alegerii, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei l-a depus pe Meletie Metaxakis pe 29 decembrie 1921 pentru o serie de încălcări ale dreptului canonic şi pentru că a pricinuit o schismă.

În pofida acestei decizii, Meletie Metaxakis a fost înscăunat ca patriarh ecumenic pe 24 ianuarie 1922. Sub presiuni politice intense, depunerea lui Meletie a fost ridicată în mod necanonic pe 24 septembrie 1922. Cercurile politice din preajma lui Venizelos şi Biserica Anglicană au fost implicate în alegerea lui Meletie ca patriarh[18]. Mitropolitul Ghermano (Karavangelos) al Sfântului Sinod al Constantinopolului scria despre aceste evenimente:

,,Alegerea mea în 1921 la scaunul ecumenic a fost incontestabilă. Din 17 voturi, 16 au fost în favoarea mea. Atunci, unul din prietenii mei laici mi-a oferit 10.000 lire dacă voi renunţa la alegerea mea în favoarea lui Meletie Metaxakis. Fireşte, am refuzat oferta sa, supărat şi dezgustat. Apoi, într-o noapte, o delegaţie de trei oameni m-a vizitat în mod neaşteptat, din partea ,,Ligii Apărării Naţionale”, şi m-a implorat cu seriozitate să renunţ la candidatura mea în favoarea lui Meletie Metaxakis. Delegaţii spuneau că Meletie ar putea aduce 100,000 $ pentru patriarhie şi, deoarece el avea relaţii foarte prietenoase cu episcopii protestanţi din Anglia şi America, ar putea fi folositor pentru cauzele internaţionale. Interesele internaţionale cereau ca Meletie Metaxakis să fie ales patriarh. Aceasta era şi dorinţa lui Elefterie Venizelos. M-am gândit la această propunere toată noaptea. Haosul economic domnea în patriarhie. Guvernul de la Atena încetase să trimită subvenţii şi nu exista nici o altă sursă de venit. Salariile nu fuseseră plătite de 9 luni. Organizaţiile caritabile ale patriarhiei erau într-o situaţie economică critică. Din aceste motive şi pentru binele poporului [sau aşa credea ierarhul înşelat] am acceptat oferta”[19].

În acest fel, spre uimirea tuturor, a doua zi, pe 25 noiembrie 1921, Meletie Metaxakis a devenit patriarh al Constantinopolului.

Caracterul necanonic al alegerii sale a devenit evident când, cu două zile înainte de alegeri, pe 23 noiembrie 1921, Sinodul Constantinopolului a făcut o propunere de amânare a alegerilor pe motive canonice. Majoritatea membrilor au votat în favoarea acestei propuneri. În acelaşi timp, chiar în ziua alegerilor, episcopii care au votat pentru amânarea alegerilor au fost înlocuiţi cu alţi episcopi. Această mişcare a permis alegerea lui Meletie ca patriarh. De aceea, majoritatea episcopilor Patriarhiei Constantinopolului care au fost îndepărtaţi s-au întrunit la Thessalonic. Ei au declarat că ,,alegerea lui Meletie Metaxakis a fost făcută cu încălcarea făţişă a sfintelor canoane” şi au propus organizarea ,,unei alegeri valide şi canonice pentru scaunul patriarhal al Constantinopolului”. Neţinându-se seama de aceasta, Meletie a fost confirmat pe tronul patriarhal.

Sub presiunea lui Meletie, Patriarhia Constantinopolului a acceptat validitatea hirotoniilor anglicane în 1922 – un act faţă de care a protestat chiar Roma. Apoi, în 1923, Meletie a iniţiat Congresul ‘pan-ortodox’ (10 mai – 8 iunie). Pe 1 iunie, clerul şi laicii nemulţumiţi de patriarhul inovator au ţinut o întrunire care s-a sfârşit cu un atac asupra Fanarului, cu scopul de a-l depune pe Meletie şi a-l izgoni din Constantinopol[20]. Pe 1 iulie 1923, sub pretextul bolii şi necesităţii de tratament medical, Meletie a părăsit Constantinopolul. Pe 20 septembrie 1923, sub presiunea guvernului grec şi datorită intervenţiei Arhiepiscopului Hrisostom al Atenei, Meletie s-a retras de pe scaunul patriarhal.

Apoi, Meletie a fost desemnat cel de-al doilea candidat la tronul patriarhal al Alexandriei în 1926. Primul candidat era Mitropolitul Nicolae de Nubia. Conform procedurii obişnuite, primul candidat ar fi trebuit să fie ales patriarh. Cu toate acestea, guvernul egiptean, amânând un an întreg, l-a confirmat pe Meletie ca patriarh, pe 20 mai 1926.

Ca patriarh, ,,cu riscul dezaprobării şi dezbinării”, Meletie a introdus noul calendar în Patriarhia Alexandriei[21]. Când era încă patriarh al Constantinopolului, el a stabilit legături cu ‘Biserica Vie’ a Rusiei. Sinodul ‘Bisericii Vii’ scria cu ocazia alegerii lui Meletie ca patriarh al Alexandriei: ,,Sfântul Sinod [al renovaţioniştilor] îşi aminteşte din nou cu cele mai sincere urări sprijinul moral pe care înalt prea sfinţia voastră ni l-aţi arătat în vremea când eraţi patriarh al Constantinopolului, prin intrarea în comuniune cu noi ca singurul organ conducător legitim al Bisericii Ortodoxe Ruse”[22].

În calitate de conducător al unei delegaţii bisericeşti, Meletie Metaxakis a luat parte la Conferinţa de la Lambeth din 1930 şi a iniţiat măsuri pentru discuţii asupra unirii cu anglicanii[23].

În sfârşit, deşi grav bolnav, Meletie s-a oferit să fie candidat pentru scaunul patriarhal al Ierusalimului, dar nu a avut loc nici o alegere. Mitropolitul Meftodie Kondostanos (1942-1967) scria: ,,Acest surghiunit din Ţara Sfântă, din Kition, din Atena, din Constantinopol, Meletie Metaxakis – un spirit instabil, neliniştit, avid de putere, un adevărat demon – nu a avut scrupule să atenteze la tronul Ierusalimului chiar din Alexandria, în dorinţa sa de a se preamări”[24]. Meletie Metaxakis a murit pe 28 iulie 1935 şi a fost înmormântat la Cairo[25].

După cercetarea tuturor acestor informaţii biografice, nu ar trebui să surprindă pe nimeni că Meletie era mason. Odată cu alegerea sa ca mitropolit de Kition, Meletie a fost iniţiat în masonerie la Constantinopol ca membru al Lojei Masonice ,,Armonia”, aşa cum s-a consemnat în jurnalul Pathagore-Equerre (vol. IV, Partea 7-8, 1935)[26].

În 1967, comitetul fondator al Buletinului Masonic, jurnalul Marii Loje a Greciei, i-a încredinţat masonului Alexandru Zervoudakis sarcina de a scrie o monografie în care el îl descrie pe Meletie ca fiind ,,o altă stea călăuzitoare care străluceşte şi luminează pe firmamentul Bisericii Ortodoxe Elene”[27]. Zervoudakis a alcătuit o biografie detaliată a lui Meletie Metaxakis, pe care l-a întâlnit când acesta era încă în Constantinopol, în timpul acelor zile tragice pentru Grecia, după înfrângerea în războiul cu Turcia din 1922. ,,L-am salutat aşa cum un mason salută alt mason”, scria Zervoudakis; Metaxakis a zâmbit şi a spus: ,,Văd că mă înţelegi”.

Din monografia lui Zervoudakis ştim că Meletie s-a întâlnit prima oară cu masonii în Constantinopol în 1906. Colaborarea deplină dintre Meletie şi masonii greci din Constantinopol a început în 1908. Masonii cu care se întâlnea au început să acţioneze cu convingere pentru a determina ,,acel spirit curios şi iscoditor al lui Meletie … să se decidă … a urma exemplul multor episcopi englezi şi de altă naţionalitate şi să … se dedice tainelor ascunse ale masoneriei”. Meletie este înregistrat în Loja Armonia din Constantinopol ca nr. 44. El a fost iniţiat în 1909. Cu privire la aceasta, Zervoudakis subliniază: ,,Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimate de întreaga frăţietate cu ocazia iniţierii lui Meletie când el a fost ales în loja noastră”. ,,După iniţierea sa – continuă Zervoudakis – fratele Meletie a răspândit activitatea masonică pretutindeni unde el a mers în timpul întregii sale vieţi tumultoase”. ,,Sunt foarte puţini, concluzionează masonul grec, cei care, asemenea fratelui Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor. A fost o mare pierdere pentru noi că el a fost chemat atât de curând în eternitate”.

Principalii complici ai lui Meletie în reforma calendarului au fost persoanele menţionate pe scurt mai sus: mitropolitul Hrisostom Papadopoulos şi Hamilkar Alivizatos, profesor la şcoala teologică din Atena. În 1923, guvernul grec a creat un sinod electoral constând din 5 episcopi care au ales, cu 3 voturi, pe arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, pe atunci profesor de teologie, ca arhiepiscop al Atenei, la 23 februarie 1923. Facultatea de studii teologice din Atena a pregătit o recomandare pentru el, ,,din iniţiativa profesorului H. Alivizatos şi cu aprobarea lui E. Venizelos şi a patriarhului Metaxakis”[28]. Alegerea a fost necanonică. Cu toate acestea, Hrisostom a fost sfinţit arhiepiscop al Atenei două zile mai târziu de cei 3 episcopi care au votat pentru el. În această perioadă, mitropolitul Ghermano (Karavangelos), menţionat mai sus, se pregătea să plece în Atena. Mulţi din prietenii săi l-au propus drept candidat pentru Arhiepiscopia Atenei, dar prim-ministrul Gonatas şi episcopii din sinod i-au convins să-l aleagă pe Hrisostom Papadopoulos.

Astfel, noi vedem că reforma calendarului bisericesc instituită la Congresul ‘pan-ortodox’ din 1923 a fost creată în primul rând de episcopul necanonic al Atenei, Hrisostom, mitropolitul depus Meletie Metaxakis, care a fost ales în mod ilegal pe tronul Constantinopolului, şi profesorul Alivizatos. Ambii ‘ierarhi’ au întreţinut relaţii strânse cu protestanţii din America şi Anglia. Ambii şi-au dobândit scaunele datorită imixtiunii active a autorităţilor civile. Prin urmare, ambii au fost nevoiţi să se conformeze dorinţelor cercurilor politice şi masonice care i-au propulsat drept candidaţi.

Precum scria Sfântul Vasilie cel Mare: ,,Cei care câştigă puterea sunt sclavii celor care i-au ajutat să o câştige”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

PARTEA A III-A

În timpul domniei sale necanonice ca arhiepiscop al Atenei, francmasonul Meletie Metaxakis a ridicat problema schimbării calendarului bisericesc înaintea Sinodului Bisericii Greciei. Meletie s-a oferit să înfiinţeze o comisie pentru a studia această chestiune. Biserica Greciei a aprobat sugestia sa şi a emis directivele necesare. Comisia a trimis Sinodului următorul text finalizat:

,,Este opinia comisiei că o schimbare în calendar este posibilă doar dacă nu încalcă învăţăturile dogmatice şi canonice, şi este acceptată de toate Bisericile Ortodoxe autocefale – în primul rând de Patriarhia Constantinopolului, căreia ar trebui să i se dea oportunitatea de a lua iniţiativa în toate deciziile de această natură. Mai mult, ar trebui să nu trecem direct la calendarul gregorian, ci mai degrabă ar trebui creat un calendar nou, mult mai precis din punct de vedere ştiinţific, fără inexactităţile calendarelor iulian şi gregorian”[29].

Această propunere neclară şi corectă diplomatic susţine, fără nici un argument aparte, necesitatea introducerii unui calendar bisericesc cu totul nou. În acelaşi timp, încearcă să păstreze buna-cuviinţă necesară vorbind de baza dogmatică şi canonică a oricărei schimbări şi de necesitatea unei hotărâri sinodale. Aceste cereri vor fi ulterior îndepărtate.

Decizia comisiei a fost un nou pas spre reforma calendarului aşa cum a fost urmărită de Meletie şi complicii lui. Sinodul grec, în sesiunea sa din 20 mai 1919, a acceptat în mod unanim opinia lui Meletie că ,,guvernul ar trebui să fie liber să adopte calendarul gregorian drept calendar european şi, până când va fi întocmit un nou calendar ştiinţific, Biserica va continua să folosească calendarul iulian”. Sinodul a transmis opinia sa guvernului, împreună cu decizia comisiei privind reforma calendarului. În timpul sesiunii, Meletie a rostit următoarele cuvinte faimoase: ,,Situaţia Bisericii din Rusia s-a schimbat acum şi posibilitatea apropierii de Apus este mai favorabilă”. În plus, Meletie a subliniat, ,,Noi considerăm că este imperativ să reformăm calendarul”.

După ridicarea sa meteorică şi necanonică la tronul Constantinopolului, Meletie Metaxakis a continuat activitatea sa înverşunată şi sistematică pentru schimbarea calendarului. El a luat asupra sa ,,iniţiativa” recomandată de comisia Sinodului Bisericii Greciei şi, pe 3 februarie 1923, a emis o enciclică, ,,Către binecuvântatele şi preacinstitele Biserici ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României”[30], introducând chestiunea schimbării calendarului Bisericii. Epistola menţionează următoarele raţiuni din spatele reformei calendarului: ,,Problema calendarului există de multă vreme, dar a căpătat o importanţă specială în zilele noastre”, când ,,necesitatea utilizării unui calendar comun, universal, familiar Europei şi Americii devine din ce în ce mai evidentă”. Unele după altele, guvernele ţărilor ortodoxe au acceptat ,,calendarul european”. ,,Dificultatea utilizării a două calendare în viaţa socială este de la sine înţeleasă.

Prin urmare, dorinţa de a găsi şi de a întocmi un calendar comun pentru cercurile sociale şi religioase s-a ivit din toate părţile. Este necesar nu numai ca orice creştin ortodox să poată vieţui în chip armonios ca cetăţean şi creştin, ci şi ca noi să putem promova unitatea creştină universală. Noi suntem cu toţii chemaţi la această misiune în numele Domnului prin prăznuirea împreună a Naşterii şi Învierii Sale”. Meletie a avansat aceleaşi raţiuni în timpul discursului său introductiv, la deschiderea Congresului ,,pan-ortodox”[31].

În mod evident, baza reformei calendarului Bisericii nu are rădăcini în tradiţia, teologia, viaţa liturgică sau rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă în apropierea unilaterală, semi-religioasă, semi-socială de cultul ecumenist, care este întemeiat pe un ideal politico-religios al ,,unităţii creştine”.

În epistola sa, Meletie Metaxakis cheamă ,,întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe să fie de acord cu înfiinţarea unui comitet alcătuit din unul sau doi reprezentanţi din fiecare Biserică pentru a se întâlni la Constantinopol imediat după prăznuirea Sfintelor Paşti, pentru a realiza un studiu amănunţit al chestiunii calendarului şi al altor probleme pan-ortodoxe posibil urgente, şi pentru a indica măsurile pentru soluţionarea lor canonică”.

Epistola lui Meletie nu a primit un răspuns pozitiv de la patriarhiile mai vechi (după Constantinopol): cele ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Cu toate acestea, comitetul mai sus menţionat şi-a început lucrările pe 10 mai 1923, sub auspiciile lui Meletie. La sesiuni au luat parte 9 membri: 6 episcopi, un arhimandrit şi 2 laici. Reprezentanţii Constantinopolului au fost: patriarhul Meletie al IV-lea ca preşedinte, Mitropolitul Calinic al Cizicului şi laicul Vasilios Antoniades, profesor la Institutul Teologic din Halki. Din Cipru a fost un reprezentant: Mitropolitul Vasilie al Niceei (mai târziu patriarh ecumenic între anii 1925-1929). Biserica Serbiei a avut doi reprezentanţi: Mitropolitul Gavriil al Muntenegrului şi Milutin Milankovici, laic şi profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad. Din partea Bisericii Greciei a fost un singur reprezentant: Mitropolitul Iacov al Dyrrachionului. Biserica României a avut un reprezentant: arhimandritul Iuliu Scriban.

Arhiepiscopul Alexandru (Nomolovski) al Americii de Nord şi Insulelor Aleutine, care în acea vreme avea un statut canonic neclar, nu a reprezentat de fapt pe nimeni (acuzaţii canonice serioase au fost aduse împotriva lui de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, în urma cărora el s-a transferat în Exarhatul Evloghian, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice).

Pe lângă aceşti 9 participanţi, a luat parte de asemenea Arhiepiscopul Anastasie (Gribanovski, mai târziu Mitropolit) al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, care era în acel moment în Constantinopol. El a anunţat la prima sesiune din 10 mai 1923 că nu avea ,,instrucţiuni clare din partea ierarhilor ruşi de la Karlovtsy în ceea ce priveşte problema calendarului”[32]. El a părăsit curând această întrunire neobişnuită.

A numi un astfel de forum bisericesc ,,pan-ortodox” este, pentru a folosi cuvinte blânde, aroganţă. Reprezentanţii celor 3 scaune mai vechi după Constantinopol (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) au refuzat să ia parte la acest forum. Biserica Rusă, Arhiepiscopul Sinaiului şi Biserica Bulgariei (pe care patriarhul ecumenic a considerat-o a fi schismatică la acea vreme) de asemenea nu au participat. Este demn de reţinut faptul că mai mult de jumătate din Bisericile locale nu au fost reprezentate, ca şi faptul că autoritatea celor care au participat este discutabilă.

Potrivit opiniei renumitului teolog şi canonist, S. Troiţki, care a analizat aspectul ecleziologico-legal al acestei chestiuni, membrii comitetului nu aveau nici un drept, la momentul întrunirii, să exprime opiniile Bisericilor lor, de vreme ce Bisericile locale nu-şi formulaseră încă deciziile asupra problemelor de pe ordinea de zi a congresului[33]. În astfel de circumstanţe, delegaţii ar fi putut doar, de fapt, să-şi exprime ,,părerile personale”[34] sau, în cel mai bun caz, opinia sinoadelor lor, care nici ele nu aveau nici un drept de a hotărî în privinţa unor chestiuni canonice sau chiar mai importante, dogmatice ale Bisericii universale. Profesorul Troiţki defineşte acest ,,Congres pan-ortodox” dintr-un punct de vedere ecleziologic ca fiind ,,o întrunire particulară a câtorva persoane care aveau în agenda lor examinarea feluritelor chestiuni care preocupau Biserica Ortodoxă la vremea respectivă, faţă de care ei şi-au exprimat opiniile personale”[35]. Însă, în ciuda neregulilor canonice ale organizării congresului şi ale reprezentanţilor lui, Meletie a anunţat foarte sigur de sine că ,,noi lucrăm ca un comitet al întregii Biserici”[36].

După cum putem vedea, considerat un organ legislativ, Congresul din 1923 a fost în realitate un precedent defectuos. El a fost creat şi şi-a început activitatea ca ,,un comitet al Bisericilor Ortodoxe” sau ,,comitet pan-ortodox” şi şi-a schimbat numele în ,,Congresul pan-ortodox” în timpul celei de-a treia sesiuni din 18 mai 1923. Profesorul Troiţki are peefectă dreptate când consemnează că, pentru prima oară în istoria Bisericii Ortodoxe, care până la acest moment a avut un singur organ de legislaţie bisericească generală – Sinoadele, un soi de congres ,,pan-ortodox” a luat această sarcină asupra sa, modelat după conferinţele pan-anglicane şi conferinţele şi congresele politice[37].

În memorandumul său din 14 noiembrie 1929 către Sinodul Arhiepiscopal al Bisericii Greciei, Mitropolitul Irineu al Kassandriei († 1945) scria cu indignare: ,,Cu ce drept a creat acest neobrăzat [Meletie Metaxakis] un Congres pan-ortodox fără a-i consulta pe mitropoliţii scaunului ecumenic ? Ce lege sau canon dă dreptul întâistătătorului unei singure Biserici locale de a schimba hotărârile tuturor patriarhilor răsăriteni privind chestiunea calendarului şi Pascalia, căreia i-au dat o formă definitivă iluştrii Patriarhi Ioachim al III-lea al Constantinopolului, Meletie Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului[38] ? Este posibil ca în probleme civile o curte inferioară să poată răsturna o decizie a unei curţi superioare ?”[39]

Pentru a rezuma cele de mai sus am putea conchide: potrivit sfintelor canoane, problemele bisericeşti de importanţă locală şi generală trebuie discutate exclusiv de un Sinod al episcopilor[40], care au turme şi eparhii, nu de ,,congrese”, ,,întruniri” sau ,,conferinţe”. Dintr-un punct de vedere ecleziologico-legal, Congresul ,,pan-ortodox” din Constantinopol a fost necanonic în organizarea, autoritatea şi instituirea sa. Drept urmare, deciziile sale, în numele întregii Biserici Ortodoxe, au fost luate fără nici o autoritate şi nu au nici o importanţă pentru Bisericile Ortodoxe locale. În plus, însuşi conţinutul deciziilor este în opoziţie directă cu sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

PARTEA A IV-A

Haideţi să trecem în revistă pe scurt activitatea congresului din 1923. Au avut loc 11 sesiuni între 11 mai – 8 iunie 1923, iar congresul nu a fost preocupat în mod exclusiv de problema reformei calendarului Bisericii. La cea de-a doua sesiune (11 mai 1923), patriarhul Meletie a enumerat următoarele ,,chestiuni canonice şi ecleziastice”, asupra cărora comitetul trebuia să-şi formuleze opinia:

1. Mutarea praznicelor sfinţilor mari în cea mai apropiată duminică cu scopul de a reduce numărul sărbătorilor

2. Impedimentele la căsătorie

3. Căsătoria clerului

4. Slujbele bisericeşti

5. Posturile

6. Necesitatea întrunirii unui congres pan-ortodox anual[41].

În plus faţă de cele 6 puncte de mai sus, au fost ridicate întrebări privind vârsta canonică pentru hirotonie, tunderea părului şi bărbii clericilor şi veşmântul clerical. Aceste chestiuni, în frunte cu problema calendarului, au fost prezentate spre a fi dezbătute pe baza tendinţelor inovatoare tipice ale liberalismului ortodox de după război. Aceste tendinţe erau caracterizate de: o dorinţă de a înlocui calendarul iulian pentru sărbătorile cu dată fixă şi mobilă, cu posibilitatea de a permite ca Sfintele Paşti să devină o sărbătoare cu dată fixă, statornicită într-o anumită duminică; o bunăvoinţă de a accepta orice calcul calendaristic nou, mai precis din punct de vedere ştiinţific (fără a exclude nici măcar renunţarea la săptămâna de 7 zile); permiterea episcopilor căsătoriţi, cea de-a doua căsătorie pentru cler şi cununia după hirotonie, şi o scurtare a slujbelor bisericeşti şi a posturilor.

A fost discutată, de asemenea, posibilitatea unirii Bisericilor Ortodoxă şi Anglicană. La cea de-a cincea sesiune a congresului (23 mai 1923), episcopul anglican de Oxford, Gore a fost prezent ca oaspete alături de preotul Buxton care îl însoţea. Lui Gore i-a fost dat un loc de-a dreapta patriarhului Meletie, căruia i-a încredinţat două documente: o petiţie din partea a 5.000 de preoţi anglicani care opinau că nu există nimic care să împiedice unirea cu ortodocşii; şi alt document conţinând condiţiile pentru o astfel de unire[42]. Gore şi-a exprimat marea bucurie de a fi prezent la Congresul pan-ortodox, ,,unde noi ne-am întrunit pentru a discuta diferite probleme bisericeşti şi, mult mai important, problema calendarului”[43]. ,,Pentru noi, cei ce trăim în Apus – a subliniat episcopul anglican –, ar fi o sursă de mare mulţumire spirituală să avem posibilitatea de a prăznui împreună [cu ortodocşii] marile sărbători creştine ale Naşterii Domnului, Învierii Domnului şi Cincizecimii”.

Să ne amintim că Meletie Metaxakis însuşi indica în epistola sa către întâistătătorii celor 7 Biserici Ortodoxe locale că o reformă a calendarului este imperativă: ,,Pentru a înlesni unirea tuturor creştinilor astfel ca toţi cei ce cheamă numele Domnului să poată prăznui Naşterea şi Învierea Sa în aceeaşi zi”[44]. De fapt, la doar 3 ani de la publicarea enciclicei Patriarhiei Constantinopolului din 1920, exista deja posibilitatea de a face primul pas către unirea cu heterodocşii care era preconizată de enciclică: ,,Acceptarea unui singur calendar pentru prăznuirea universală a marilor sărbători creştine” [45]. Nu este nici o surpriză că, cu mult timp înainte ca congresul să accepte hotărârile de mai sus, patriarhul Meletie s-a adresat episcopului anglican Gore cerându-i ,,să-l informeze pe Arhiepiscopul de Canterbury că noi suntem în mare măsură dispuşi să acceptăm noul calendar pe care voi îl utilizaţi în Apus”[46]. Aceste cuvinte exprimă în mod onest tendinţa care a fost implicată în decizia premeditată a Congresului ,,pan-ortodox” cu privire la problema calendarului.

Principalul subiect dezbătut de congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar ,,nou iulian”, sau calendarul ,,iulian îndreptat”, proiectul profesorului M. Milankovici, unul din delegaţii congresului. În realitate, acest [nou] calendar corespunde cu calendarul gregorian până în anul 2800, când va apărea o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, diferenţa va dispărea în anul 2900. Ce descoperire uluitoare ! Astfel devine posibil să ,,sărbătorim marile praznice creştine concomitent cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi tradiţionalişti în cuget pot fi încredinţaţi că nu au adoptat calendarul romano-catolic. Utilizând sofismul iezuit tipic pentru a-i împăca pe cei care se opuneau reformei calendarului, în timpul celei de-a patra sesiuni a congresului (21 mai 1923), patriarhul Meletie a citit o telegramă a Patriarhului Damian al Ierusalimului care afirma: ,,O schimbare în calendarul Bisericii nu este de nici un folos şi nu va fi acceptată de Patriarhia noastră deoarece ne-ar pune într-o poziţie dezavantajoasă faţă de latini la Sfintele Locuri”[47]. Meletie a răspuns anunţând: ,,În plus, Biserica Ierusalimului nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Sfintele Paşti cu romano-catolicii. Trebuie să clarificăm faptul că noi nu adoptăm calendarul gregorian şi că într-un anumit număr de ani va apărea o diferenţă între ortodocşi şi catolici în ce priveşte data sărbătoririi Paştelui. Prin urmare, îndoielile Bisericii Ierusalimului sunt în parte temperate”. Desigur, Meletie ,,omite” să specifice că ,,un anumit număr de ani” sunt în realitate 9 secole întregi !

Deciziile care au fost luate în Constantinopol pe 5 şi 6 iunie au privit următoarele aspecte:

1. ,,Îndreptarea” calendarului iulian şi stabilirea datei de prăznuire a Sfintelor Paşti ,,pe baza calculelor astronomice”;

2. Condiţiile în care Biserica ar lua parte la discuţiile despre un nou calendar, ,,care este mai precis, atât ştiinţific cât şi practic”;

3. Căsătoria preoţilor şi diaconilor după hirotonie;

4. Cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi diaconi văduvi;

5. Diverse alte aspecte: cea mai mică vârstă posibilă pentru hirotonia la cele trei trepte ale preoţiei; ,,bunăstarea materială şi spirituală” a preoţilor; părul şi înfăţişarea exterioară a clerului [cu alte cuvinte, tunderea bărbii şi a părului, purtarea rasei]; păstrarea voturilor monahale; impedimentele la căsătorie; prăznuirea zilelor sfinţilor din timpul săptămânii ca zile nelucrătoare; problema posturilor;

6. Aniversarea a 1600 ani de la Sinodul Ecumenic I de la Niceea (325-1925), şi întrunirea unui Sinod pan-ortodox;

7. Chestiunea Sinodului ,,Bisericii Vii” care a avut loc la Moscova în iunie 1923, la care patriarhul Tihon, atunci în închisoare, a fost depus.

Textul deciziei de a ,,îndrepta” calendarul iulian şi a schimba Pascalia iuliană[48] se încheie cu cuvintele: ,,Această reformă a calendarului iulian nu este un obstacol pentru modificarea ulterioară a calendarului, pe care celelalte Biserici creştine ar putea dori să o facă”[49]. Acest concept a fost ulterior dezvoltat şi afirmat concret în cea de-a doua decizie unde a fost spus ad litteram: ,,Congresul pan-ortodox din Constantinopol … cere ca Patriarhia Ecumenică să anunţe poporul, după un schimb de opinii cu celelalte Biserici Ortodoxe, că ortodocşii doresc din toată inima să adopte în viitor noul calendar în care să fie păstrată ordinea zilelor săptămânii [adică, şapte], cu toate că nu se leagă de o asemenea opinie dacă celelalte Biserici cad de acord să adopte un nou calendar care ar anula numărul obişnuit al zilelor dintr-o săptămână”. Mai mult, s-a indicat că, de comun acord cu celelalte ,,Biserici creştine”, Biserica Ortodoxă era gata să prăznuiască Paştele Domnului ca o sărbătoare fixă într-o duminică stabilită, cu dorinţa ca ,,această duminică fixă să corespundă zilei reale [istorice] a Învierii Domnului, care urma să fie determinată prin metode ştiinţifice”.

Aceste 4 decizii ale Congresului din 1923 au fost promulgate în stilul tipic al modernismului ortodox, plin de îndemnuri la ,,armonie cu viaţa contemporană” şi ,,expansivitate ecumenică”. Deciziile a treia şi a patra ale congresului permiteau căsătoria preoţilor şi diaconilor după hirotonie şi cea de-a doua căsătorie pentru clerul văduv, deşi aceasta era contrară Tradiţiei Bisericii şi canoanelor (canonul 26 apostolic, canoanele 3 şi 4 ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic).

Cea de-a cincea rezoluţie a congresului considera că este corect ca clericii să-şi tundă părul şi să poarte haine laice în afara bisericii. Bisericile locale au fost invitate să decidă pentru fiecare caz separat când vor fi prăznuite zilele sfinţilor în timpul săptămânii, ,,până când va fi întocmit un nou calendar în care sărbătorirea zilelor sfinţilor ar putea fi fixată numai în duminici, pentru a reduce numărul zilelor de sărbătoare”. Va fi necesară crearea unui nou Minei pentru ca acest sistem să funcţioneze în practică. În cadrul celei de-a şasea rezoluţii, s-a înaintat o cerere ca Patriarhia Ecumenică să ia iniţiativa de a convoca un Sinod Ecumenic pentru a decide ,,în privinţa tuturor chestiunilor care preocupă Biserica Ortodoxă în prezent”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 

 

PARTEA A V-A

S-ar putea evalua activitatea şi deciziile congresului ‘pan-ortodox’ din 1923 prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: ,,Toate acestea fără consimţământul întregii Biserici [universale]”.

De fapt, primele cinci rezoluţii ale congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe, Universale. Abolirea Pascaliei iuliane – o încălcare a canonului 7 apostolic şi a hotărârilor Sinodului Ecumenic I, la care se raportează Sinodul din Antiohia – plasează în mod potenţial o sancţiune canonică gravă asupra congresului din Constantinopol. În canoanele menţionate mai sus, prăznuirea Paştelui Domnului este categoric interzisă în aceeaşi zi cu paştele evreiesc. Urmând Pascalia nou-iuliană (care este, de fapt, aceeaşi cu cea gregoriană), Învierea lui Hristos cade uneori în aceeaşi zi cu paştele evreiesc, şi adeseori înaintea lui (ceea ce este, de asemenea, interzis). Este demn de reţinut că, potrivit hotărârii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul din Antiohia, cei care încalcă deciziile privind sărbătorirea Paştelui trebuie excomunicaţi din Biserică fără o cercetare anterioară a încălcării canoanelor de către ei. O astfel de sentinţă strictă este rar întâlnită în canoane.

Un cuget similar este întâlnit în rezoluţiile Sigillioanelor patriarhilor răsăriteni din 1583 şi 1584 şi în epistola ecumenică a patriarhului ecumenic Chiril al V-lea din 1756, care condamnau în mod categoric pe cei care adoptau calendarul gregorian şi Pascalia [gregoriană].

Speriaţi de aceste sancţiuni şi conştienţi de enorma lor responsabilitate canonică privind schimbarea singurei Pascalii canonice, cea iuliană, nici una din Bisericile Ortodoxe locale care a adoptat noul calendar pentru sărbătorirea ciclului de praznice (adică, Mineiul) nu a îndrăznit să instituie Pascalia gregoriană (cu excepţia Bisericii Finlandei)[50]. Astfel, Bisericile de stil nou au început să folosească simultan două calendare: cel gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă, şi cel iulian pentru cele cu dată mobilă.

Nici măcar una din Bisericile locale nu a adoptat rezoluţiile 3, 4 şi 5 care erau într-o contradicţie flagrantă cu canoanele şi Tradiţia Bisericii[51].

Chiar dacă cineva nu consideră importantă natura necanonică a congresului de la Constantinopol cu privire la structura şi autoritatea sa, caracterul necorespunzător al acţiunilor sale şi esenţa anti-ortodoxă a congresului care, în mod ironic, s-a autodenumit ,,pan-ortodox” sunt suficiente pentru a-l discredita.

În plus, chiar în timpul sesiunilor a apărut un val uriaş de dezaprobare. Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos), care era el însuşi unul din iniţiatorii reformei calendarului, scria: ,,Din nefericire, patriarhii răsăriteni, care au refuzat să ia parte la congres, au respins toate deciziile acestuia printr-un singur act” – absenţa lor[52]. În monografia sa despre Meletie Metaxakis, masonul Alexandru Zervoudakis scria: ,,Meletie a întâmpinat o opoziţie puternică când a vrut să introducă unele tradiţii americane la Constantinopol, ca şi vederile sale inovatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor etc, care au creat probleme şi o mare rezistenţă”[53].

Să ne amintim că pe 1 iunie 1923 un grup de ierarhi şi laici s-au adunat la Constantinopol pentru o întrunire care s-a transfomat într-un atac asupra patriarhiei, cu scopul depunerii lui Meletie şi alungării lui din oraş[54].

În pofida acestui lucru, pe 25 iunie, Sinodul din Constantinopol, sub conducerea lui Meletie, a emis un anunţ scris către toate Bisericile Ortodoxe locale, exprimându-şi dorinţa ca ele să-şi dea ,,aprobarea generală” cu privire la rezoluţiile despre reforma calendarului şi să confirme ,,rezoluţiile congresului ca aparţinând Uneia Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” (sic !)[55]. Cu toate acestea, ambiţiile masonului Meletie Metaxakis s-au lovit de o rezistenţă serioasă. În epistola sa din 25 iunie 1923 către Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei (1906-1928), Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925) califica reforma calendarului ca ,,lipsită de sens, necanonică şi vătămătoare”[56]. În cuvintele patriarhului Fotie, hotărârile congresului din Constantinopol ,,miros a erezie şi schismă”.

În epistola din 7 octombrie 1923 a patriarhului Grigorie al IV-lea către patriarhul ecumenic, acesta spunea că noul calendar a fost adoptat prea repede şi că instituirea sa a fost ,,inoportună şi suspectă”[57]. Patriarhul Antiohiei a trimis o copie a epistolei patriarhului Fotie mitropolitului rus Antonie (Hrapoviţki) din Karlovtsy cu o gramată în care scria: ,,Te poţi convinge în mod limpede de opinia celor trei patriarhi răsăriteni cu privire la problemele ridicate de întrunirea de la Constantinopol”[58]. De asemenea, în telegrama sa către patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931) sublinia: ,,Patriarhiei noastre îi este cu neputinţă a accepta o schimbare a calendarului bisericesc deoarece ea ne va pune într-o poziţie extrem de dezavantajoasă faţă de romano-catolici la Sfintele Locuri, din cauza pericolului prozelitismului”[59].

Patriarhul Meletie al IV-lea nu s-a sfiit să recurgă la înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile anti-ortodoxe. În scrisoarea sa din 10 iulie 1923, el a încercat să-l păcălească pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei pentru a crede că noul calendar fusese acceptat pentru uzul bisericesc ,,în acord cu opinia generală şi deciziile Bisericilor Ortodoxe”[60]. Patriarhul Tihon a fost indus în eroare în acelaşi fel. Sub falsa impresie că reforma calendarului a fost acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat un decret introducând noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă în mod hotărâtor de către popor. Când adevărul a ieşit în sfârşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost abrogată. În numele ierarhilor ruşi din diaspora, Mitropolitul Antonie al Kievului a declarat că ,,reforma calendarului nu poate fi acceptată de Biserica Rusă deoarece contrazice sfintele canoane şi tradiţia străveche a practicii bisericeşti sfinţită de Sinoadele Ecumenice”[61].

Patriarhul Dimitrie al Serbiei l-a informat pe Meletie în scrisoarea sa din 8/21 iunie 1923 că el va aproba rezoluţia congresului referitoare la schimbarea calendarului numai ,,cu condiţia ca ea să fie acceptată simultan în toate Bisericile Ortodoxe”. În scrisoarea şi telegrama sa din 23 august/5 septembrie 1923, Arhiepiscopul Chiril al Cretei sugera ,,amânarea aprobării rezoluţiei până când vor cădea de acord toate Bisericile, cu scopul de a evita schisma în Biserica Ortodoxă”. Doar Mitropolitul Miron (Cristea) al Bucureştiului a anunţat, în scrisoarea sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română a acceptat decizia congresului, specificând că o va pune în practică în 1924.

Faptul că Bisericile locale au fost supuse la presiuni externe, în scopul de a le sili să accepte deciziile privind reformei calendarului, este evident în următorul anunţ revelator al Arhiepiscopului Hrisostom (Papadopoulos) al Atenei: ,,Ambasadorii român şi sârb la Atena l-au chestionat continuu pe arhiepiscopul Atenei privind întârzierea adoptării rezoluţiilor Congresului”. Într-un raport al Bisericii Greciei, alcătuit după ce a fost introdus noul calendar în 1924, citim: ,,Din nefericire, această schimbare [a calendarului] nu a fost realizată în urma unor cercetări şi pregătiri, ci mai degrabă în primul rând sub influenţa unor facţiuni extreme”[62]. Amestecul grosolan al autorităţilor civile în adoptarea noului calendar în uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este dovedit de binecunoscutul val de violenţă utilizat împotriva acelor ortodocşi care au îndrăznit să rămână fideli credinţei părinţilor lor.

Chiar Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos) al Atenei, el însuşi unul dintre cei mai activi propagandişti ai reformei calendarului, a găsit oportun a discuta chestiunea calendarului bisericesc, din nou, la întrunirea Sinodului episcopilor Bisericii Greciei cauzată de cererile repetate ale Patriarhului Fotie al Alexandriei de a convoca un Sinod Ecumenic[63].

De altfel, chiar Patriarhia Constantinopolului a dorit să convoace un Sinod Ecumenic în 1925, prin cea de-a şasea rezoluţie a Congresului ‘pan-ortodox’. Însă Biserica Serbiei, după experienţa amară a congresului din 1923, şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe autocefale să ia parte; să se facă pregătiri serioase înainte ca Sinodul Ecumenic să aibă loc, de către comisii ale Bisericilor autocefale, şi să se ţină o conferinţă pregătitoare generală sau un pre-Sinod[64].

În fapt, în legătură cu pregătirile pentru Sinodul Ecumenic, în 1930 a avut loc o întrunire inter-ortodoxă la Mânăstirea Vatopedi din Muntele Athos. Potrivit Mitropolitului Irineu al Kassandriei, reprezentantul Patriarhiei Serbiei, mitropolitul Nicolae (Velimirovici, † 1956), un ierarh învăţat şi corect, a afirmat că Biserica Serbiei nu va participa la întrunirea inter-ortodoxă decât dacă va fi asigurată că aceasta nu va avea nimic în comun cu Congresul ‘pan-ortodox’ din Constantinopol care a adoptat rezoluţii referitoare la schimbarea calendarului. ,,Dacă această condiţie nu este îndeplinită, sârbii vor condamna Patriarhia Ecumenică”, nota mitropolitul Irineu[65]. Potrivit episcopului Hrisostom, fostul mitropolit al Florinei († 1955), întâistătătorul Bisericii de stil vechi a Greciei, reprezentanţii Bisericilor Serbiei şi Poloniei îi socoteau pe ierarhii Bisericilor Ortodoxe locale care au adoptat noul calendar ca fiind ,,în esenţă schismatici”, şi se abţineau de la o comuniune în rugăciune cu aceştia.

Dar, în pofida reacţiei împotriva deciziilor congresului din 1923 referitoare la reforma calendarului şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice ale lui, aşa-numitul ,,calendar nou iulian” a fost adoptat treptat de organele conducătoare ale multor Biserici locale[66]. Urmaşul lui Meletie, mitropolitul Grigorie al VII-lea, care a fost înconjurat de urmaşi şi ucenici ai lui Meletie, a introdus stilul nou în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului în 1924. Biserica Greciei a acceptat noul calendar pe 1 martie 1924. Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos) al Atenei trebuie că a uitat cuvintele pe care le-a scris pe când era arhimandrit într-un raport înaintat guvernului grec de către o comisie alcătuită din 5 membri pe tema reformei calendarului în ianuarie 1923: ,,Nici măcar una dintre ele [Bisericile Ortodoxe locale] nu se poate separa de celelalte şi să adopte noul calendar fără să devină schismatică în raport cu celelalte”[67]. Biserica României a adoptat calendarul ,,nou iulian” pe 1 octombrie 1924 şi, drept răsplată, i s-a acordat statutul de patriarhie[68]. Aşa cum am amintit mai sus, în calitatea sa de patriarh al Alexandriei, Meletie Metaxakis a forţat introducerea noului calendar în Biserica Alexandriei cu sprijinul arabilor din America, fără ale căror subsidii Patriarhia Alexandriei nu ar fi putut subzista, potrivit unei declaraţii făcute de Mitropolitul Alexandru al Emessei din iulie 1948.

Această listă descurajantă de fapte ar putea fi continuată, dar ceea ce s-a spus este suficient pentru a demonstra consecinţele tragice ale Congresului ‘pan-ortodox’ din Constantinopol. Adoptarea chiar în parte a hotărârilor anti-canonice ale congresului privind reforma calendarului bisericesc distruge unitatea liturgică de veacuri a Bisericii Ortodoxe, şi invită la dezbinarea în Bisericile locale însele între susţinătorii calendarului bisericesc patristic şi cei care adoptă calendarul ,,iulian revizuit”.

Congresul ‘pan-ortodox’ din Constantinopol – sau de fapt, aşa cum am arătat, anti-ortodox – a fost prima breşă în legătura unităţii ortodoxe în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântece continuă să răsară noi şi noi falşi prooroci ai Babilonului, străduindu-se să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi al erorii pe ruinele sale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

 

---

[1] T. Sibev, Chestiunea calendarului bisericesc, Editura Sinodală, 1968, p. 33-34, 54, 58, 62, 64 (în bulgară).

[2] Ibid., p. 33-34.

[3] S. Troiţki, ,,Împreună vom lupta cu primejdia” (Together We Will Struggle With Danger), Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1950, nr. 2, p. 46 (în rusă).

[4] Arhimandrit Constantin, Teologie pastorală, partea a II-a, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1961, p. 9–10 (în rusă).

[5] N.r.: Se face referire la enciclicele din 1902 şi 1904 ale patriarhului Ioachim al III-lea, a se vedea Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric.

[6] George Tsetsis, ,,Contribuţia patriarhului ecumenic la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor”, Katerini, 1988, p. 31-51 (în greacă).

[7] N.r.: Renovaţionismul a fost o mişcare înfiinţată în 1922 de un grup de preoţi de orientare marxistă şi primind susţinere din partea conducerii sovietice, care dorea să substituie adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei şi să distrugă definitiv creştinismul din Rusia.

[8] N.r.: Se poate spune că între anii 1920-1923 a avut loc cea de-a doua cădere a Constantinopolului, în aceeaşi încercare de a se elibera de turci, dar apelând de această dată la lumea protestantă, nu la cea catolică.

[9] Citat din Şaptezeci de ani de apostazie ecumenistă, cap. 18-21, p. 99 (în greacă).

[10] Citat din ,,Inspiraţia şi duhurile motrice ale inovaţiilor: Cei doi Luther-i ai Bisericii Ortodoxe”, Orthodoxos Enstasis kai Martyria, nr. 17, p. 74 (în greacă).

[11] A. Buevski, ,,Patriarhul Constantinopolului, Meletie al IV-lea, şi Biserica Ortodoxă Rusă”, 1953, nr. 3, p. 30 (în rusă).

[12] ,,Inspiraţia şi duhurile motrice …”, p. 74.

[13] D. Batistatou, Procesele verbale şi deciziile Consiliului pan-ortodox din Constantinopol, 10.5-8.6.1923, Atena, 1982 (în greacă).

[14] Buevski, p. 29.

[15] A.D. Delimpasis, Paştele Domnului, creaţia, renaşterea şi apostazia, Atena, 1985, p. 661 (în greacă).

[16] Cei mai apropiaţi colaboratori în ideologie ai lui Meletie Metaxakis au fost mitropolitul Ghermano Strenopoulos, care a devenit mai târziu exarhul Europei de Vest şi reprezentantul permanent al Patriarhiei Constantinopolului la conferinţele ecumeniste, arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, care a devenit mai târziu arhiepiscopul Atenei, şi faimosul ecumenist, Hamilcar Alivizatos, profesor de teologie la Atena.

[17] Delimpasis, p. 661.

[18] Batistatou, pag. d.

[19] Delimpasis, p. 662.

[20] N.r.: Istoricii au consemnat lucrurile astfel: ,,Potrivit rapoartelor poliţiei turce, pe 1 iunie 1923, circa 400 de greci au mers la sediul Patriarhiei şi au cerut ca patriarhul Meletie să demisioneze. Se pare că Meletie a fost târât de mulţime pe treptele clădirii Patriarhiei cu îngăduinţa poliţiei turce. Ca reacţie faţă de acest eveniment, forţele aliate au hotărât să înfiinţeze un post de poliţie în apropierea sediului Patriarhiei pentru a o proteja de evenimente similare în viitor. Damianos Damianidis, Ioannis Tsirigotis şi Stergios Polikritos, conducătorii mulţimii şi organizatorii acestui atac, au fost excomunicaţi printr-o decizie a Sfântului Sinod al Patriarhiei în următoarele zile” (Elçin Macar, ,,The policies of Turkey toward the Ecumenical Patriarchate. The single-party era (1923-45)”, în State-Nationalisms in the Ottoman Empire, Greece and Turkey: Orthodox and Muslims, 1830–1945, Routledge, New York, 2013, p. 133-134).

Harry Psomiades (,,The Ecumenical Patriarchate Under the Turkish Republic”: The First Ten Years, Balkan Studies (ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ) 2, 1961, p. 47-70) completează imaginea, menţionând că în spatele acestui atac s-a aflat Papa Eftim I.

Papa Eftim I (1884-1968), pe numele său de mirean Pavlos Karahisarithis, hirotonit preot ortodox în 1915 când a primit numele de Eftim, a fost fondatorul Bisericii Ortodoxe Turce autocefale, o grupare nerecunoscută în lumea ortodoxă, susţinută iniţial de statul turc care dorea să se debaraseze de Patriarhia Ecumenică.

Pe 1 iunie 1923, el şi susţinătorii săi au atacat sediul Patriarhiei şi pe patriarhul Meletie al IV-lea. Pe 2 octombrie 1923, Papa Eftim a atacat sediul Sfântului Sinod şi a instalat acolo propriul sinod, proclamându-se ,,reprezentantul general al tuturor comunităţilor ortodoxe”. În decembrie 1923, a avut loc o nouă ocupare a Patriarhiei de către Papa Eftim şi adepţii lui, dar de data aceasta, ei au fost evacuaţi de poliţie.

Se merită menţionat faptul că acest conflict între statul turc şi Patriarhia Constantinopolului a avut la bază acţiunile naţionaliste ale patriarhilor ecumenici de la începutul secolului XX şi în general amestecul Patriarhiei în chestiunile politice ale vremii. De altfel, acesta a fost unul din motivele pentru care delegaţia turcă a cerut, în cadrul Conferinţei de la Lausanne, îndepărtarea Patriarhiei Ecumenice din Turcia.

În 1924, Papa Eftim a câştigat sprijinul conducerii Republicii Turce şi a fost ales patriarh de un congres bisericesc turc. După moartea lui Mustafa Kemal (1881-1938), Papa Eftim şi-a pierdut prestigiul şi sprijinul statului turc, iar gruparea lui şi-a pierdut importanţa. Biserica Ortodoxă Turcă există şi astăzi, fiind condusă de un strănepot al lui.

[21] A se vedea The Church Herald, nr. 13, 1929, p. 152 (în bulgară).

[22] Citat din Buevski, p. 36.

[23] Sinodul tuturor episcopilor Bisericii Anglicane care este ţinut la reşedinţa arhiepiscopului de Canterbury la fiecare 10 ani. La conferinţa de la Lambeth, se discutau şi se luau decizii privind catehismul, moralitatea, disciplina şi practica bisericească, relaţiile dintre Biserici etc.

[24] Citat din Batistatou, pag. e.

[25] N.r.: ,,Potrivit Arhiepiscopului Athenagora de Thyateira şi Marea Britanie, care era prezent acolo ca arhidiacon şi martor ocular, lui Meletie Metaxakis i s-a făcut o înmormântare masonică deplină” (The Struggle against Ecumenism. The History of the True Orthodox Church of Greece from 1924 to 1994, Boston, Massachusetts, 1998, p. 33).

[26] Citat din Troiţki, p. 37.

[27] PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist, Orthodoxos Enstasis kai Martyria, vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), p. 148-160.

[28] Delimpasis, p. 663.

[29] Delimpasis, p. 650-651.

[30] Batistatou, p. 5.

[31] Ibid., p. 13-14.

[32] Ibid., p. 20.

[33] N.r.: Cel puţin în privinţa calendarului, Bisericile Ortodoxe locale şi-au formulat opiniile lor când au răspuns la Enciclica din 1902. A se vedea grupajul referitor la aceasta din Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric.

[34] S. Troiţki, ,,Privind chestiunea celei de-a doua căsătorii pentru preoţi”, The Church Herald, septembrie 1949, p. 1-2 [în bulgară].

[35] Arhimandrit Serafim, ,,O perspectivă ortodoxă asupra calendarului de stil vechi şi stil nou, dactilografiere [în bulgară].

[36] Batistatou, p. 36.

[37] Arhimandrit Serafim, Culegere de articole, p. 31 [în bulgară].

[38] N.r.: Mitropolitul Irineu face referire la Sigilioanele patriarhilor răsăriteni de la 1583, 1593 şi 1756.

[39] PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist, Orthodoxos Enstasis kai Martyria, vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), p. 155.

[40] Canonul apostolic 37, canonul 5 al Primului Sinod Ecumenic, canonul 19 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, canonul 6 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic.

[41] Batistatou, p. 24-26.

[42] PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist, Orthodoxos Enstasis kai Martyria, vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), p. 157.

[43] Batistatou, p. 86.

[44] Ibid., p. 6.

[45] ,,Inspiraţia şi duhurile motrice ale inovaţiilor: Cei doi Luther-i ai Bisericii Ortodoxe”, Orthodoxos Enstasis kai Martyria, nr. 17, p. 74 (în greacă).

[46] Ibid., p. 88.

[47] Batistatou, p. 69.

[48] Paragraful 8 al acestei rezoluţii notează: ,,Stabilirea lunii pline pascale se va face pe baza calculelor astronomice, potrivit cu informaţia ştiinţifică modernă”. Batistatou, p. 212.

[49] Batistatou, p. 212.

[50] N.r.: Şi Biserica Ortodoxă Română a făcut schimbări în Pascalie. Deşi în iulie 1924, profesorul dr. Constantin Chiricescu primeşte din partea Sfântului Sinod al BOR sarcina de a transpune vechea Pascalie în calendarul iulian îndreptat, fără a aduce atingere datei Paştelui, ideile profesorului Chiricescu şi aprobarea lor de către ierarhii sinodali vor conduce BOR în situaţia de a fi la un pas de schismă de restul lumii ortodoxe din cauza schimbării datei Paştelui în anii 1926 şi 1929.

[51] N.r.: Să aruncăm o privire asupra acestor rezoluţii.

Rezoluţia 3 ia în discuţie întâietatea existentă între tainele cununiei şi preoţiei. Această rezoluţie nu se aplică într-adevăr, dar există pe alocuri în Bisericile Ortodoxe locale clerici care au fost hirotoniţi fără a fi tunşi în monahism şi fără a fi căsătoriţi; ei poartă numele de clerici celibaţi.

Rezoluţia 4, care priveşte cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor văduvi prin moartea soţiilor lor, se aplică pe scară largă şi nu numai în ce priveşte clericii văduvi. Astăzi sunt îngăduite cea de-a doua căsătorie şi chiar cea de-a treia căsătorie a clericilor.

Rezoluţia 5 – care hotărăşte asupra mai multor probleme: (1) vârsta hirotoniilor; (2) capacitatea păstorului; (3) părul şi înfăţişarea exterioară a clerului; (4) făgăduinţa monahală după 25 ani; (5) impedimentele la căsătorie; (6) divorţul; (7) mutarea sărbătorilor din cursul săptămânii; (8) postul – este aplicată, în anumite privinţe, de asemenea, pe scară largă. Înfăţişarea exterioară a clerului, divorţul şi postul sunt nişte chestiuni în care nu se mai ţine cont câtuşi de puţin de canoanele şi Tradiţia Bisericii.

[52] Arhiepiscopul Hrisostom, ,,Reforma calendarului iulian în Biserica Greciei”, Atena, 1933, p. 31-38 [în greacă].

[53]PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist.

[54] N.r.: Am mai scris despre acest atac, a se vedea nota 20 din episoadele anterioare.

[55] Orthodoxia, 1926, p. 62, citat din Delimpasis, p. 672.

[56] Church Messenger, septembrie 1923, nr. 41, p. 6.

[57] Delimpasis, p. 672.

[58] Church Messenger, septembrie 1923, nr. 41, p. 6.

[59] Orthodoxia, 1926, p. 63; Delimpasis, p. 672. N.r.: Această telegramă o menţionează însuşi Meletie Metaxakis, în cea de-a patra sesiune a congresului.

[60] A se vedea Church News, nr. 19 şi 20, 1/14 şi 15/28 octombrie 1923.

[61] Orthodoxia, 1926, p. 63; Delimpasis, p. 672.

[62] Biserica Greciei, Chestiunea calendarului, Atena, 1971, p. 7-8 [în greacă]; ,,Inspiraţia şi duhurile motrice …”, p. 69.

[63] Delimpasis, p. 673.

[64] S. Troiţki, ,,Împreună vom lupta cu primejdia”, p. 46-47.

[65],,Inspiraţia şi duhurile motrice …”, p. 69.

[66] Aşa cum am menţionat, noul calendar a fost adoptat doar pentru ciclul sărbătorilor cu dată fixă ale Mineiului, contrar deciziei congresului, unde era studiată o schimbare a Pascaliei, iar data Sfintelor Paşti ale lui Hristos continuă să fie stabilită potrivit vechiului calendar, prin Pascalia alexandrină.

[67] Buletinul guvernului Regatului Grec, vol. I, 24-25.01.1923, p. 8; ,,Inspiraţia şi duhurile motrice …”, p. 73.

[68] Arhimandrit Serafim, Culegere de articole, p. 37-38.