Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Ianuarie 2007

Prăbuşirea Bisericii Anglicane

sub asaltul agresiv al ideologiei seculare

 

În prezent, Biserica Anglicană se confruntă cu o criză fără precedent în istoria sa de 500 de ani. Asistăm la deznodământul luptei dintre rămăşiţele învăţăturii lui Hristos care mai persistă în această confesiune şi ideologia seculară care i-a luat locul gradat şi, în ultimii ani, din ce în ce mai agresiv.

Lupta se dă între două tabere existente în sânul Bisericii Anglicane: tabăra conservatoare, care apără încă valorile iniţiale ale anglicanismului şi cea liberală, care încearcă, cu vehemenţă, să elimine cu totul orice concept care interferă cu noile curente ideologice anti-creştine; în ultimul timp, devine din ce în ce mai vizibilă înfrângerea categorică a celei dintâi şi neputinţa acesteia de a face faţă tăvălugului anti-creştin propagat de la cele mai înalte nivele ale ierarhiei anglicane în întreaga Biserică.

 

Stiri 33-1

Episcopese anglicane

 

Sodoma în sânul Bisericii Anglicane

În martie 2004, conflictul dintre cele două tabere s-a acutizat, ca urmare a faptului că Biserica Episcopală, ramura americană a Bisericii Anglicane, a hirotonit primul episcop homosexual, care vreme de 17 ani a fost cleric în Dioceza New Hampshire. În 2005, el a afirmat într-un interviu că ,,Iisus Hristos ar fi putut fi homosexual”[1].

Pe lângă existenţa a din ce în ce mai mulţi clerici homosexuali, care îşi recunosc făţiş înclinaţiile, şi de promovarea lor ca episcopi (Dioceza Californiei a inclus doi preoţi homosexuali în lista de cinci candidaţi pentru alegerea unui nou episcop[2]), autoritatea supremă a Bisericii Anglicane din Marea Britanie, The House of Bishops, ,,a decis să permită uniunile civile dintre membrii homosexuali ai clerului cu condiţia ca persoanele vizate să ofere o promisiune în scris episcopului sub a cărui autoritate se află cum că relaţia va fi castă”[3].

Hotărârea a condus la legalizarea parteneriatelor homosexuale în Anglia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor, fapt condamnat vehement de creştinii tradiţionalişti din întreaga lume. În plus, în ultima vreme, clericii anglicani din Statele Unite şi Canada oferă binecuvântări cuplurilor homosexuale, susţinând că ,,această conduită este chiar un mod de viaţă acceptabil pentru creştini”[4].

Conservatorii anglicani au dat un ultimatum Bisericii Episcopale, cerând ca până în luna iunie 2006 să anuleze decizia de a permite hirotonia de episcopi şi clerici homosexuali şi să nu mai binecuvânteze ,,căsătorii” homosexuale. În caz contrar, ei au afirmat că vor cere expulzarea anglicanilor americani din Comuniunea Anglicană - organism care reuneşte toate Bisericile Anglicane din lume[5]. Arhiepiscopul anglican de Sydney, Peter Jansen a ,,cerut reprezentanţilor la nivel mondial ai acestei confesiuni să condamne clar comportamentul homosexual, catalogându-l ca păcat”, avertizând că ,,există o tendinţă periculoasă de acceptare a homosexualităţii în rândul anglicanilor”[6]. Cu toate acestea, ramura liberală pare a nu se sinchisi deloc de opiniile conservatorilor şi continuă să calce în picioare toate preceptele creştine.

În martie a.c., în cadrul emisiunii ,,The Heaven and Earth” de la postul britanic BBC1, arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, conducătorul Bisericii Anglicane, şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la posibilitatea apariţiei unei ,,rupturi” în Biserică, datorită acestei probleme explozive.

În plus, de-a lungul anului, el a avut mai multe intervenţii, încercând să aplaneze conflictul dintre cele două tabere. Astfel, în luna iulie 2006, el a propus ,,un compromis împăciuitor care prevede existenţa a două ramuri în sânul anglicanilor”[7]: tabăra liberală, reprezentată, în principal, de anglicanii din Statele Unite şi de o parte a anglicanilor din Marea Britanie şi tabăra conservatoare care cuprinde Biserica Anglicană din Nigeria, Australia şi o parte a anglicanilor din Marea Britanie.

Cu toate acestea, nigerienii conservatori au respins categoric propunerea lui Rowan Williams, susţinând că ramura americană a Bisericii ,,a devenit un element canceros care ar trebui extirpat”[8]. Prin atitudinea lor, ei şi-au arătat neîncrederea în arhiepiscop, care are, în fapt, o poziţie controversată, fiind favorabil taberei moderniştilor. Ideea sa de compromis este bizară, căci cum ar putea subzista o Biserică sau chiar o simplă asociaţie laică în care să existe două puncte de vedere antagonice ?

În luna septembrie, primatul anglican a declarat că ,,relaţiile homosexuale sunt contrare învăţăturilor creştinismului şi că homosexualii trebuie să-şi schimbe comportamentul dacă vor să fie primiţi în rândul anglicanilor”. Însă, în alt interviu, acordat unui jurnalist olandez, el a recunoscut că a hirotonit întru preoţie un homosexual[9] … şi oare ce altceva a mai lucrat despre care nu vorbeşte ?

Aşadar, unii conservatori sunt sceptici în privinţa poziţiei adoptate de arhiepiscop, ţinând cont de faptul că el însuşi a jucat un rol important în acceptarea relaţiilor homosexuale de către Biserica Anglicană. În 1989, pe când era profesor de teologie la Universitatea din Oxford, a cerut ,,revizuirea învăţăturii creştine în sensul acceptării homosexualităţii şi a clericilor homosexuali în sânul acestei Biserici”[10]. Faptul că el condamnă în prezent păcatul sodomiei pare mai degrabă izvorât din dorinţa de a evita, cu orice preţ, o schismă în Biserica Anglicană decât din aceea că ar subscrie propriu-zis la învăţătura creştină.

 

Femeile cleric în Biserica Anglicană

Pe lângă problema ,,legalizării” păcatului sodomiei, care a stârnit un conflict de proporţii în Biserica Anglicană, alte devieri de la tradiţia creştină nu sunt privite cu atâta indignare de ierarhii şi credincioşii anglicani. Unul dintre acestea este hirotonia femeilor.

După ce în anii ’1970, Biserica Episcopală, cea mai modernistă dintre membrele Comuniunii Anglicane, a decis să hirotonească femei, în 1994, i-a urmat Biserica din Marea Britanie, unde în prezent, femeile reprezintă jumătate din seminariştii care Stiri 33-2aşteaptă să fie hirotoniţi. De asemenea, în 1989, în Statele Unite ale Americii, Barbara C. Harris a devenit prima femeie episcop. Deşi, la momentul respectiv, anglicanii din Marea Britanie au protestat, în iulie 2005, ei au procedat aşijderea. Ca urmare, în pofida împotrivirii iniţiale a unora, Biserica Anglicană a hotărât să permită hirotonia întru episcopie a femeilor, la termen[11].

 

Jane Dixon, episcop al Bisericii Episcopale din Washington

 

Biserica Episcopală, care are deja, în prezent, câteva femei episcop, a mai făcut un pas. Recent, în cadrul alegerilor pentru funcţia de primat, pe lista de candidaţi s-au înscris episcopul de New Hampshire, Gene Robinson - singurul episcop homosexual declarat - şi episcopul de Nevada, Katharine Jefferts Schori, de 52 de ani, femeie. După cinci tururi de scrutin şi nenumărate dispute teologice, a fost aleasă Jefferts Schori, care a devenit prima femeie-primat al Bisericii Episcopale.

În ce priveşte direcţia în care se va îndrepta Biserica Episcopală şi ideologia pe care o va propaga, se pare că nu are nici o importanţă dacă ar fi devenit primat Gene Robinson sau Katharine Jefferts Schori, deoarece cei doi au opinii similare. În luna iunie 2006, într-un interviu acordat postului de televiziune CNN, Jefferts Schori a declarat că ,,homosexualitatea nu este un păcat, dimpotrivă homosexualii ar fi creaţi de Dumnezeu pentru a iubi persoane de acelaşi sex”[12].

Atitudinile şi declaraţiile taberei liberale trădează o încercare de impunere a ideologiei sale seculare, ca şi faptul că aceasta nu doreşte câtuşi de puţin o reconciliere cu tabăra conservatoare. De-a lungul ultimelor decenii, liberalii au câştigat din ce în ce mai multe poziţii-cheie în ierarhia Bisericii Anglicane şi astăzi se află în ipostaza de a dicta, fără a mai ţine cont de nimic, direcţia dorită de ei.

 

Potrivit ultimelor idei ale liberalilor anglicani, taina cununiei este ,,vinovată” de violenţa familială

Unul dintre subiectele în care s-a făcut simţită această atitudine de a dispune, după bunul plac, de Biserica Anglicană ca întreg - învăţătură, tradiţie, rit etc, este cel al renunţării la taina cununiei.

Astfel, în luna octombrie 2006, conducerea Bisericii Anglicane a semnat un document terifiant, cu consecinţe dezastruoase în plan practic. Documentul, având titlul ,,Un răspuns la violenţa în familie”, semnat de arhiepiscopul de Canterbury, susţine ,,ca posibilă cauză a violenţelor familiale … căsătoria, mai exact ritualul cununiei”. Documentul se pronunţă în favoarea ,,renunţării la vechile dogme”, recomandând preoţilor anglicani să introducă ,,schimbări radicale” în învăţătura creştină, în special ,,să renunţe la utilizarea noţiunii de Dumnezeu la genul masculin, pentru că astfel se afirmă superioritatea bărbatului faţă de femeie”. Una dintre consecinţele imediate este modificarea tuturor rugăciunilor şi imnurilor religioase.

În afara faptului că documentul reneagă învăţătura dumnezeiască, binecuvântarea uniunii dintre bărbat şi femeie dată de Dumnezeu în Cartea Facerii şi, ulterior, în Noul Testament, de către Mântuitorul la nunta din Cana Galileei, acesta nu ţine cont nici măcar de opiniile şi concluziile multor oameni de ştiinţă şi teologi.

Numeroase studii sociologice dovedesc statistic că nunta este un factor care diminuează violenţa familială, nicidecum că o sporeşte. Sociologul Patricia Morgan afirma în acest sens: ,,Chiar şi o privire superficială asupra datelor indică faptul că violenţele sunt cele mai frecvente în cadrul familiilor incomplete din cauza deficitului de sentimente şi a insecurităţii”[13].

Acesta pare a fi doar începutul în ce priveşte desfiinţarea moştenirii şi tradiţiei creştine în cadrul societăţii contemporane. Paralel cu injuriile aduse tainei cununiei, Biserica Anglicană iniţiază un atac împotriva vieţii omeneşti.

 

Subscriind la ideologia seculară, tributară noii idolatrii, Biserica Anglicană consimte să aducă jertfe omeneşti

În luna noiembrie 2006, Biserica Anglicană a cedat încă o redută în faţa tăvălugului anti-creştin extrem de agresiv la acest început de mileniu. La începutul anului trecut, arhiepiscopul de Canterbury declara că ,,eutanasierea este inacceptabilă deoarece Îl exclude pe Dumnezeu din anumite aspecte ale vieţii. Eutanasia, care înseamnă recunoaşterea dreptului legal la o moarte asistată, poate, în final, atrage responsabilitatea de a ucide asupra altora”[14].

După mai puţin de doi ani, conducerea Bisericii Anglicane revine asupra afirmaţiilor privind eutanasia, episcopul britanic Tom Butler, vicepreşedinte în cadrul Consiliului pentru Afaceri Publice al Bisericii Anglicane afirmând: ,,În anumite circumstanţe este mai dreaptă opţiunea medicilor de a refuza tratamentul ştiind că, posibil, probabil sau chiar sigur acesta va duce la moarte”[15].

Clericii britanici se referă concret la cazurile copiilor născuţi prematur, foarte bolnavi sau cu handicap, sugerând ca viaţa acestora să fie mai degrabă întreruptă decât prelungită artificial. Argumentele folosite de ei vădesc încă o dată, dacă mai era nevoie, că anglicanii nu mai dau atenţie învăţăturii creştine, pe care o desconsideră pentru că nu o mai înţeleg. Aşa se explică faptul că ei numără printre argumentele cu care îşi susţin poziţia suferinţa, greutatea suportată de părinţi şi ... costurile ridicate pe care le implică tratamentul medical în aceste cazuri. În acest context, nu mai are nici o importanţă sau relevanţă afirmaţia lor că vor sprijini întreruperea tratamentului doar în situaţii rare.

În 2005, arhiepiscopul de Canterbury susţinea că acceptarea eutanasiei ,,ar fi o admitere a faptului că credinţa a eşuat”. Într-adevăr, ceea ce se întâmplă în Biserica Anglicană vine să ateste că anglicanismul a eşuat ca credinţă. Însă, ţinând cont de istoria acestuia, era firesc să se ajungă, într-o bună zi, la acest deznodământ.

 

***

 

Născută dintr-o revoltă a unei părţi a Bisericii Catolice faţă de autoritatea papală - deci având, dintru bun început, o temelie putredă -, Biserica Anglicană se prăbuşeşte sub asaltul agresiv al ideologiei seculare. Încă din pruncie, ea s-a îndepărtat de învăţătura dumnezeiască, devenind, pas cu pas, opusul a ceea ce trebuie să reprezinte Biserica. Ea a ajuns astăzi să propovăduiască valori contrare creştinismului şi să propage în societate confuzie, iritare şi chiar ură faţă de creştinism.

Că Biserica Anglicană nu mai pare a avea nici un viitor din punct de vedere creştin nu reprezintă un motiv de îngrijorare pentru ortodox (Precum au afirmat, în iunie 2006, diverse personalităţi proeminente ale Bisericii Anglicane, creştinismul britanic este din ce în ce mai erodat, iar influenţa sa asupra vieţii publice slăbeşte pe zi ce trece[16]. Respingerea învăţăturii dumnezeieşti i-a condus pe anglicani la această lipsă de perspectivă şi, în final, la apostazia totală).

Însă faptul că ea promovează şi răspândeşte tot felul de plăgi în societatea omenească, ca şi faptul că face front comun cu ideologia seculară şi luptă împotriva creştinismului constituie o problemă destul de gravă. Mâine, lumea ne va reproşa nouă, ortodocşilor, că nu suntem atât de înţelepţi precum anglicanii, căci nu ştim să facem concesii spre binele şi bunăstarea comunităţii şi dăm dovadă de înapoiere, retardare mentală şi rea-voinţă.

În plus, având în vedere relaţiile ecumeniste existente între Biserica Ortodoxă şi cea Anglicană, destul de dezvoltate, Ortodoxia ecumenistă este pusă într-o situaţie care nu-i aduce nicidecum cinste. Din cauza acceptării dialogurilor şi colaborării cu anglicanii, Biserica Ortodoxă oficială consimte indirect la mârşăviile înfăptuite de aceştia. De altfel, nici una dintre Bisericile Ortodoxe Locale (cu excepţia Bisericii Rusiei) nu a dat nici o declaraţie oficială prin care să se dezică de actele lor profund anti-creştine. Aşa se împărtăşesc de duhorile scârnave ale hoitului putred de decenii al anglicanismului.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 



[1] Altermedia (ro.altermedia.info), 21.09.2006, ,,Arhiepiscopul de Canterbury: relaţiile homosexuale sunt incompatibile cu Biblia”.

[2] www.catholica.ro, 8.03.2006, ,,Comuniunea anglicană nu are nevoie de rupturi”.

[3] Novopress (ro.novopress.info), 12.02.2006, ,,Arhiepiscopul anglican de Sydney cere condamnarea homosexualităţii”.

[4] Ibid.

[5] Novopress, 7.03.2006, ,,Biserica Anglicană se prăbuşeşte sub păcatul homosexualităţii”.

[6] Ibid. 3.

[7] Novopress, 7.06.2006, ,,Nigeria nu acceptă decadenţa din interiorul Bisericii Anglicane”.

[8] Ibid.

[9] Ibid. 1.

[10] Ibid. 1.

[11] Jurnalul Naţional, 13 iulie 2005, ,,Femei-episcop”.

[12] Novopress, 1 iulie 2006, ,,Biserica Anglicană din Statele Unite a decăzut iremediabil” (preluare de la Agenţia Reuters).

[13] Novopress, 11.10.2006, ,,Biserica Anglicană a ales calea pierzaniei”; Altermedia, 11.10.2006, ,,Biserica Anglicană a luat-o razna”.

[14] Gardianul, 5.02.2005, ,,Eutanasia, admiterea eşecului credinţei”.

[15] Cotidianul, 13.11.2006, ,,Biserica Anglicană rediscută dreptul la viaţă”; Gardianul, 18.11.2006, ,,Biserica Anglicană, de acord cu întreruperea vieţii”.

[16] Gardianul, 3.06.2006, ,,Societatea multi-confesională, criticată în Anglia”.

ŞTIRI


Ordinul Steaua României

Preşedintele României, Emil Constantinescu a oferit Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce P.F. Patriarh Teoctist şi cardinalului Alexandru Todea. Distincţia i-a fost acordată patriarhului pentru ,,înţelepciunea de care s-a lăsat călăuzit, fiind primul Întâi Stătător al unei Biserici autocefale ortodoxe care l-a invitat pe Papa pentru a face primul pas spre reconciliere”, iar cardinalului pentru demnitatea cu care a îndurat ,,martiriul impus de regimul comunist ateu”. Ordinul Steaua României a fost reinstituit la 10 mai 1999 pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare, aduse statului şi poporului român. Ordinul are 6 grade: cavaler, ofiţer, comandor, mare ofiţer, mare cruce şi colan. Ordinul se conferă cetăţenilor români începând cu gradul de Cavaler, care determină admiterea în ordin. Preşedintele României este capul Ordinului naţional Steaua României.


Un nou post de radio ortodox

La 1 mai 1999, la Cluj a început să emită postul de radio ortodox Renaşterea, aflat sub patronajul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Aparatura electronică este un dar din partea Bisericii Evanghelice Luterane din Wurttenburg. În cuvântul de inaugurare, Î.P.S. Bartolomeu a spus: ,,Ortodox fiind, postul nostru de radio îşi declară deschiderea ecumenică spre celelalte Biserici creştine tradiţionale, ai căror teologi vor fi bineveniţi în studiourile de aici pentru a dezbate împreună cu ai noştri, în auzul tuturor, probleme de interes comun”.


Catolicism şi masonerie

P.S. Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea a reprezentat episcopatul catolic din România la Conferinţa Episcopală Italiană Catolică de la Roma, în 18-20 mai. Înainte de a ajunge la Roma, ierarhul greco-catolic s-a oprit la Verona, pentru a participa la o reuniune a Clubului Rotary, despre care aflăm că este recunoscut de Biserica Catolică şi reuneşte cele mai competente persoane din diferite meserii, cu o viaţă morală foarte bună.


Troiţă ecumenică

În premieră naţională, pe 30 iunie, s-a sfinţit la Sascut-Sat, judeţul Bacău, o troiţă ortodoxo-catolică. Slujba, la care au participat oficialităţi locale şi judeţene, a fost oficiată de un sobor de preoţi catolici şi ortodocşi. Aceştia au slujit împreună, făcând, în acest fel, încă un pas spre unire.


Licenţiat în vrăjitorie

Vrăjitorii din ţara noastră vor să transforme practica în meserie şi să elimine impostorii. S-a propus înfiinţarea unei Organizaţii a Vrăjitorilor din România (OVR), din care vor face parte cele mai bătrâne vrăjitoare din România şi care îl va avea ca preşedinte pe Ion Ţugui. OVR va tipări prima ,,licenţă de vrăjitorie” din lume. În România au fost organizate, după 1990, patru congrese naţionale, iar în lume au avut loc două asemenea congrese internaţionale, în Elveţia şi Polonia. Aflând aceste lucruri ne întrebăm cu amărăciune ce păzeşte Biserica Ortodoxă ? Unde sunt păstorii turmei credincioşilor?


Interese obscure

Parlamentul European a adoptat pe 22 iunie, cu unanimitate de voturi, raportul asupra activităţii ilegale a sectelor. Parlamentarii americani s-au opus aprobării lui. Concluzia europenilor este că ceea ce îi deranjează pe americani nu este intoleranţa religioasă, ci faptul că prin acest raport se instituie centre naţionale de informare asupra sectelor, care ar scoate din obscuritate aspecte neplăcute ale activităţii acestora. Cea mai importantă sectă în acest moment este Biserica Scientologică, de origine americană, cu conexiuni şi sfere de influenţă în întreaga lume. Secta dispune de fonduri uriaşe, întreţine legături la nivel înalt inclusiv cu preşedintele Clinton, în SUA primind statutul de religie în anul 1993.


Clonăm oameni ?

Oamenii de ştiinţă americani ar fi realizat o clonă a unui embrion uman, la Înstitutul de Tehnologie Celulară Avansată din Massachussets, susţine cotidianul britanic ,,Daily Mail”. Este a doua tentativă de acest fel, institutul fiind bănuit că după prima încercare din noiembrie 1998 şi-ar fi dezvoltat mult tehnicile şi că nu ar fi lăsat nici unul din ,,proaspeţii” embrioni să trăiască mai mult de 14 zile.


Omul creează !

Dr. J. Craig Venter, cercetător la ,,Institute of Genom Research” a declarat că este pe punctul de a plăsmui un organism viu din substanţă moartă. ,,Am putea crea chiar organisme vii”, continuă Craig, a cărui părere a început să-i intereseze şi pe cercetătorii europeni. Biserica a afirmat că efortul savantului este ,,satanic, înspăimântător şi catastrofal pentru omenire”.


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

Un apostol al dreptei credinţe

Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul

 

Alături de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, azi în ceata sfinţilor români s-a mai învrednicit să stea un mărturisitor al dreptei credinţe. Bucuria ne este împodobită de darul lui Dumnezeu care s-a pogorât asupra Bisericii noastre prin proslăvirea unuia dintre ierarhii săi.Sfintii 03-3

În acest veac apocaliptic, când niciodată nu au sporit într-atât, ca număr şi ca răutate, duşmanii lui Dumnezeu, s-au ridicat aceşti doi sfinţi români învrednicindu-se a se număra printre cei mai slăviţi sfinţi ai lui Hristos. Să ne lăudăm cu sfinţii noştri, să povestim despre credinţa şi faptele lor, dar să nu uităm ce haină de pătimire au îmbrăcat ei. Vorbim cu dragoste, cu căldură despre Sfântul Glicherie, dar suferinţa lui de păstor numai Dumnezeu o ştie. Căci ce a însemnat în ochii lui salvarea micii sale turme de lupii turbaţi ai apocalipsei ? Câtă osteneală în post şi rugăciune pentru a-i apăra Dumnezeu copiii duhovniceşti ! Ca un tată a suferit pentru a-şi păzi fiii !

Dintotdeauna, Biserica a fost stropită cu sângele cel mucenicesc, cu lacrima sfinţilor ce s-au uscat în post şi rugăciune în crăpăturile pământului pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu înaintea păgânătăţii şi a idolatrilor, în faţa diavolilor. Sângele lor nu s-a uscat nicicând pe pereţii Bisericii, adăugându-se clipă de clipă noi stropi de jertfă.

Şi astăzi sunt oameni care nu-şi precupeţesc viaţa pentru a apăra moştenirea duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, iar unul dintre aceştia este Sfântul Glicherie. Lui îi datorăm o foarte mare parte din strădaniile, pe care le-a înfăptuit cu toată fiinţa sa, pentru a păstra tradiţia Bisericii lui Hristos. El a dus o luptă groaznică, pe viaţă şi pe moarte, pentru a apăra ceea ce a mai rămas din Ortodoxie, a frământat aluatul de început al creştinătăţii ce este atât de numeroasă azi în ţara noastră.

Toţi cei ce au venit spre a-i aduce laudă şi slavă, mutându-l la cele cereşti, nu sunt altceva decât mlădiţele răsădite din trunchiul lui viu, în ciuda tuturor prigoanelor. Prea Sfinţiţii Hrisostom din Australia, Hrisostom şi Avxentie din America, Simeon din Austria, Prea Sfinţitul Mitropolit Chiprian al Greciei şi Prea Sfinţiţii Ambrozie şi Anghel, Mihail din Italia, preoţi, monahi, creştini din multe părţi ale lumii au venit să se bucure şi ei de bucuria noastră, fiindu-ne alături în această clipă de neuitat.

Dragostea cu care a păstorit Sfântul Glicherie în timpul vieţii sale mica sa turmă, s-a revărsat acum în întreaga Biserică spre lauda sfântului lui Dumnezeu. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul păstorilor Bisericii, urmaşii sfântului, vrând să se împărtăşească de plinătatea harului dumnezeiesc. Iubirea desăvârşită şi râvna lui neobosită au umplut Trupul mistic al lui Hristos, căci preţ de o clipă am simţit oglindindu-se imaginea sfântului în fiecare dintre noi …

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

Sihastrul din pustia Hozevei

 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în anul 1913, în comuna Horodiştea, judeţul Dorohoi, într-o familie de creştini. Pe numele de botez Ilie, fiu al lui Maxim şi al Ecaterinei Iacob, el a avut o copilărie grea, la vârsta de 6 luni pierzându-şi mama, iar trei ani mai târziu tatăl. A fost un copil aparte, înţelept, calităţi ce au atras invidia şi nedreptăţile celor din jur.

În 1932, îşi dă examenul de bacalaureat la Liceul Dimitrie Cantemir din Cernăuţi. După bacalaureat, merge la Mitropolia din Cernăuţi şi se mărturiseşte unui arhimandrit care îl sfătuieşte să rămână acolo şi să urmeze teologia. Din cauza unor neînţelegeri, arhimandritul părăseşte Mitropolia şi îl trimite pe tânărul Ilie la Mânăstirea Neamţ, dându-i chiar o scrisoare către stareţul Nicodim Munteanu (mai târziu Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române). Ezitând între Facultatea de Teologie din Cernăuţi şi Mânăstirea Neamţului, el se roagă Sfintii 03-1Maicii Domnului care îl luminează şi astfel alege mânăstirea. De acum frate, Ilie primeşte multe ascultări: ajutor de farmacist, bibliotecar al mânăstirii, intendent de stăreţie şi profesor de limba română pentru pregătirea fraţilor de mânăstire. Printre ascultări, fratele Ilie se apropie de monahii bătrâni ai mânăstirii cu care discută pe larg despre mântuire şi despre schimbarea calendarului, problemă încă fierbinte în acea perioadă.

Căutând dreapta credinţă, fratele Ilie merge la Mânăstirea Turnu de pe Valea Oltului unde şi rămâne un an de zile. După terminarea serviciului militar, Ilie este tuns în monahism în Postul Mare al anului 1936, primind numele de Ioan, fiind închinoviat la Mânăstirea Neamţului.

Dorind din toată inima să meargă la Ierusalim pentru a se închina la Sfântul Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos, în toamna anului 1936 părintele Ioan pleacă în pelerinaj la Locurile Sfinte.

El se hotărăşte să rămână în Lavra Sfântul Sava care ţinea de Patriarhia Ierusalimului, unde este tuns în treapta schimniciei. Aici, părintele Ioan este paracliser, ajutor de iconom, infirmier fiind numit ,,doctorul mânăstirii”, timp în care învaţă limba greacă, citeşte mult şi traduce în limba română scrieri duhovniceşti.

Râvnind la mai multă linişte şi la o viaţă mai înaltă, părintele Ioan cere blagoslovenie duhovnicului său să plece în pustie şi în 1939, părăseşte mânăstirea şi se stabileşte la peştera de la Calomona, la 1 km depărtare de Mânăstirea Sfântul Gherasim. Lui i se alătură monahul Ioanichie, tot de origine română, care rămâne cu părintele Ioan până la sfârşitul vieţii lui.

În timpul celui de-al doilea război mondial, englezii îi închid pe românii din împrejurimile Ierusalimului într-un lagăr, printre aceştia numărându-se şi cei doi monahi. La sfârşitul războiului, părintele Ioan se întoarce în Mânăstirea Sfântul Sava. Aici, în anul 1947, pe 13 mai este hirotonit diacon de către arhiereul Irinarh, iar la 14 septembrie preot.

La moartea patriarhului Nicodim al României, părintele Ioan refuză să ia parte la panihide, pe motiv că acesta a prigonit dreapta credinţă. Ţinând la respectarea predaniei Bisericii, părintele are mult de suferit. Din momentul în care este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt şi până la sfârşitul vieţii, el nu va sluji niciodată cu un alt preot. De asemenea, nu îi pomenea la Proscomidie pe clericii despre care ştia că sunt masoni.

Prigonit din aceste pricini, părintele Ioan şi ucenicul lui, schimonahul Ioanichie merg la Schitul Sfânta Ana, în noiembrie 1952. Ei se retrag în peşterile din împrejurimi, construindu-şi chilii pe Valea Hozeva, mai jos de Mânăstirea Gheorghe Hozevitul. Părintele Ioan, ucenicul său Ioanichie, împreună cu un alt monah, părintele Pavel duc o viaţă foarte aspră, nevoindu-se mult.

Ei îndură totul cu smerenie: asupririle beduinilor, zăduful zilei, foamea şi sărăcia. În tot acest timp, părintele Ioan scrie şi traduce în limba română învăţături duhovniceşti din Sfinţii Părinţi. Din scrierile lui transpiră viaţa sa plină de nevoinţe şi gândul închinat ziua şi noaptea Celui răstignit pe Golgota pentru mântuirea lumii.

Cu două săptămâni înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului, a avut o vedenie în urma căreia a început să se pregătească de moarte, iar pe 5 august 1960, ieroschimonahul Ioan Iacob a fost chemat la cele veşnice.

Părintele Ioan Iacob a fost un monah mult râvnitor spre dragostea lui Dumnezeu, ce a luptat să păstreze şi să propovăduiască dreapta credinţă. El a fost îngropat în peştera în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. La câtva timp de la moartea sa, părintele Ioan se arată în vis ucenicului său spunându-i să-l dezgroape. În 1980, el este deshumat, iar trupul lui este găsit întreg, răspândind un miros plăcut, cu pielea uscată pe oase, barba neagră întreagă, cu faţa curată, părând a dormi, iar hainele, epitrahilul şi schima nestricate de trecerea timpului.

Sfintii 03-2

Trupul său neputrezit, cu mireasmă, râvna sa fierbinte spre cele dumnezeieşti, apărarea dreptei credinţe şi propovăduirea ei, precum şi minunile lui îl rânduiesc astăzi pe părintele Ioan în ceata sfinţilor. Patriarhia Ierusalimului l-a trecut în ierarhia cerească pe părintele Ioan sub numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Biserica slăvindu-l la 5/18 august.

Sfântul Ioan Iacob a săvârşit multe minuni, în timpul vieţii şi după moartea sa. Astfel, din lipsă de fonduri, sfintele sale moaşte au fost aşezate, iniţial, într-un sicriu provizoriu, nefiind expuse spre închinare. Sfântul s-a arătat unei femei cerându-i să adune bani pentru a-i face o raclă, lucru care s-a şi întâmplat. Azi, moaştele întregi ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul se află în Biserica Sfântului Ştefan.

În mai multe rânduri, clerici şi chiar ierarhi ai Patriarhiei Ierusalimului au vrut să mute moaştele sfântului şi au hotărât înfiinţarea unei comisii care să se ocupe de acest lucru. Membrii comisiei s-au îmbolnăvit şi o parte dintre ei au murit. Cei rămaşi s-au speriat de această pedeapsă şi au căzut de acord să lase sfintele moaşte acolo unde sunt şi astăzi. Mai mult, lipsiţi fiind de evlavie, unii au dorit chiar să le reîngroape, fapt împiedicat din nou de sfânt. Biserica Ortodoxă Română a cerut Patriarhiei Ierusalimului moaştele sfântului, dar aceasta a refuzat ca urmare a celor întâmplate.

Apărător al dreptei credinţe şi după moartea sa, sfântul s-a arătat unei maici care nu respecta rânduiala bisericească cu privire la calendar. El a certat-o pentru încălcarea legii, iar monahia şi-a înţeles greşeala ei şi l-a pomenit pe sfânt în rugăciunile ei până la moarte.

Sfântul s-a mai arătat şi altor creştini, mai ales monahilor din Mânăstirea Hozeva, sfătuindu-i şi îndreptându-le paşii pe ,,calea cea strâmtă”. Părintele Ioanichie, ucenicul sfântului, căruia i se arăta adeseori, spunea: ,,Sfântul parcă este viu printre noi, pe unii îi mângâie, pe unii îi ceartă”.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a lăsat în urma sa o operă duhovnicească bogată, poezii de o frumuseţe rară, ce abundă de învăţături şi sfaturi pentru creştinii zilelor noastre. ,,Trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului, vrăjmaşii credinţei noastre s-au înmulţit mai tare ca altădată şi mântuirea noastră este mai primejduită”, spunea sfântul încercând să atragă atenţia creştinilor asupra apostaziei contemporane. Deşi trăia retras în pustia Hozevei, el s-a îndeletnicit mult cu scrierile duhovniceşti, traducerile învăţăturilor Sfinţilor Părinţi în dorinţa sa fierbinte de a avertiza omenirea în privinţa capcanelor duhovniceşti tot mai perfide. Mai mult, sfântul cunoştea natura ezoterică a masoneriei, problemele actuale ale societăţii - comunismul şi democraţia, mizeria spirituală în care se zbate lumea: ,,Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti”.

Biserica Ortodoxă Română l-a recunoscut ca sfânt în anul 1992. Interesul acordat de Biserica oficială unui sfânt, ce a păstrat şi propovăduit credinţa strămoşească şi a luptat împotriva inovaţiilor introduse în predania Bisericii, este mai mult decât bizar. Este ciudat că pe de o parte, Biserica îl cinsteşte şi îl proslăveşte ca sfânt, iar pe de altă parte neagă întreaga învăţătură propovăduită de sfânt şi, mai mult, luptă împotriva ei. De altfel, cum ar putea să urmeze învăţătura sfântului dacă pe urmaşii lui îi priveşte ca pe nişte sectanţi ?

Nu ar prima oară când creştinii prigoniţi în timpul vieţii pentru credinţa lor nestrămutată care, după moarte, sunt proslăviţi de Dumnezeu cu facerea de minuni şi sfinte moaşte, sunt preluaţi de Biserica oficială în interesul acesteia de a-şi căpăta legitimitatea, pierdută de altfel în urma schimbării calendarului. Cu toate acestea, nu ne-ar mira ca Biserica oficială, în disperarea sa de a convinge lumea de canonicitatea ei, să ,,fabrice” un sfânt ce a urmat învăţătura sa, laolaltă cu înnoirile aduse tradiţiei ortodoxe, şi pe care l-a proslăvit Dumnezeu.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

În septembrie 2004, o seamă de clerici ortodocşi s-a întrunit

pentru a discuta consecinţele ecumenismului

asupra trăirii şi dogmei ortodoxe, la

CONFERINŢA DE LA THESSALONIKI

 

,,În loc să mărturisim adevărul, noi suntem co-mărturisitori ai ereziei şi înşelării.
Această asociere pe termen lung cu ereticii, unică în istoria noastră ecleziastică, a
avut drept consecinţă o asemenea înstrăinare de la şi o pierdere a cugetului ortodox, încât
clericii şi teologii semnează cu uşurinţă documente care sunt rezultatele dialogurilor
şi în care dogmele apostolice şi patristice sunt încălcate şi sfidate, în care erezia
este prezentată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, iar botezul
şi alte taine ale lor sunt recunoscute ca autentice”

au spus clericii ortodocşi la Thessaloniki, Grecia, în septembrie 2004

 

PARTEA I

Consiliul Mondial al Bisericilor promovează modificarea dogmei şi a moralei creştine

Direct sau prin diferite comisii ale sale, Consiliul Mondial al Bisericilor organizează anual o sumedenie de conferinţe, pe cele mai diferite teme, de la teologie la morală, istorie etc. Toate acestea au scopul vădit de a modifica percepţia creştinilor asupra creştinismului şi a Bisericii lui Hristos.

Învăţătura despre Dumnezeu cel Unul în Treime se doreşte a fi metamorfozată într-o învăţătură politeistă - Hristos este egal cu Buddha şi cu alţi zei, sau este o simplă reîncarnare, un avatar al nu ştiu cărui zeu. Transformarea moralei merge până la impunerea acceptării avortului, eutanasiei, homosexualităţii şi a altor deviaţii aberante, introduse în sânul Consiliului Mondial al Bisericilor de cultele protestante. De asemenea, printr-o scamatorie abilă, istoria este modificată pentru a susţine ideile anti-creştine, capitol la care pot fi date nenumărate exemple de rescriere a istoriei Bisericii, şi nu numai a Bisericii, în scopul de a schimba percepţia cu privire la trecut.

 

Cu mici excepţii, ortodocşii implicaţi în mişcarea ecumenistă au devenit agenţi importanţi în implementarea acestei ideologii

Din nefericire, în această campanie hidoasă, ce are ca ţintă finală negarea lui Hristos ca Dumnezeu şi distrugerea Bisericii Lui, sunt puternic implicaţi ortodocşii ecumenişti. Conduşi de ierarhi străini de interesele Bisericii, ei lucrează cu mult zel pentru atingerea ţelurilor ecumeniste, şi devenind, la rându-le, străini de învăţătura lui Hristos, se îndreaptă pe ei şi turma lor spre pierzare.

Cu toate acestea, există printre ei oameni care au început să sesizeze, cam târziu, ce-i drept, roadele pe care le are această colaborare cu heterodocşii, veche de opt decenii.

 

Conferinţa teologică inter-ortodoxă de la Thessaloniki, Grecia este ca o picătură de luciditate într-un ocean de negură ecumenistă

Încercând să înţeleagă adevărata amploare a fenomenului ecumenist şi a consecinţelor pe care acesta le-a avut şi le are pentru credincioşii ortodocşi, în anul 2004, ortodocşii ecumenişti s-au întrunit în cadrul unei conferinţe teologice inter-ortodoxe, intitulată ,,Ecumenismul: Origini - Perspective - Dezamăgire”. Conferinţa a fost organizată de Şcoala Teologică a Universităţii Aristotel din Thessaloniki, Grecia şi de Societatea Greacă de Studii Ortodoxe şi a avut loc în perioada 20-24 septembrie 2004, la Thessaloniki.

La ceremonia de deschidere au fost prezenţi primarul oraşului, membri ai parlamentului grec şi profesori ai universităţii mai sus-amintite. De-a lungul celor cinci zile ale conferinţei, 60 de oratori au analizat cu luciditate fiecare aspect al ecumenismului înaintea unei asistenţe numeroase, alcătuită din stareţi de mânăstiri, clerici, monahi şi mireni, printre care şi mulţi teologi. Ei au adus argumente şi fapte şi au ţinut pledoarii complexe despre această plagă care distruge creştinismul.

 

Participanţii la conferinţă au alcătuit un document final, care prezintă concluziile acestei întruniri

Printre participanţi s-au numărat doar şase episcopi din Bisericile Ortodoxe locale, prin aceasta trădându-se încă o dată faptul că episcopii ortodocşi ecumenişti sunt aproape cu totul prinşi în chingile noilor lor stăpâni. Din România au fost prezenţi părintele Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (cu prelegerea ,,Unitatea Bisericii şi ecumenismul”), Radu Preda de la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca (cu prelegerea ,,Uniatismul. Actualitate bisericească şi dilemă ecleziologică”), ieromonahul Visarion şi ierodiaconul Leontie de la Mânăstirea Sfinţii Arhangheli, Petru-Vodă, judeţul Neamţ (cu prelegerea ,,Ecumenismul românesc: o provocare pentru Biserica Ortodoxă Română”).

Pe marginea prelegerilor ţinute, participanţii au purtat discuţii, fiind elaborat un document final important, în care au fost notate concluziile la care au ajuns şi propunerile lor pentru îndreptarea situaţiei. Vom cita pe larg din acest document, pentru a arăta că ortodocşii ecumenişti mai lucizi şi mai apropiaţi de cugetul Bisericii reuşesc să perceapă adevărata natură a ecumenismului şi scopurile sale malefice. Este trist însă că ei au avut nevoie de 80 de ani de dialog cu heterodocşii - de această experienţă pângăritoare, care i-a îndepărtat de plinătatea învăţăturii şi a harului Bisericii - pentru a ajunge să creadă ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au spus dintotdeauna despre relaţiile cu ereticii.

 

,,Consiliul Mondial al Bisericilor este în sens ecleziologic un Consiliu Mondial al ereziilor şi schismelor”

Documentul final face o prezentare generală a fenomenului ecumenist, în termeni categorici, arătând originile protestante ale acestei mişcări străine de duhul şi tradiţia Bisericii:

,,Ecumenismul s-a născut în sânul protestantismului la începutul secolului XX ca un efort de a reda unitate unei lumi protestante divizată în nenumărate grupuleţe şi ramuri. Ecumenismul nu are nici un fel de legătură cu ecumenicitatea şi universalitatea Bisericii, care sunt păstrate pe deplin, atât geografic cât şi ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut ,,totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”. Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea, nici universalitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală. Erezii şi schisme precum ,,Bisericile” catolică şi protestantă din Apus, ca şi Bisericile necalcedoniene din Răsărit nu sunt biserici locale legitime şi autentice pentru acele regiuni; aceste biserici îşi recapătă unitatea şi universalitatea, ele constituie adevărate biserici, când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Universale, care nu este numai adevărata Biserică, ci şi unica Biserică. În consecinţă, de la începuturile sale până în prezent, aşa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, ca vehicul al ecumenismului protestant, este într-un adevărat sens ecleziologic un ,,Consiliu Mondial al ereziilor şi schismelor”.”

De asemenea, documentul arată ţelurile reale care au stat la baza înfiinţării acestei mişcări:

,,Ceea ce nu a reuşit vreme de secole să obţină catolicismul, a obţinut, de la începutul secolului XX, ecumenismul protestant. Atât catolicismul, cât şi protestantismul îşi pierd continuu prestigiul şi autoritatea în America, Europa şi pretutindeni în lume. Prin intermediul ecumenismului, ele încearcă să se tăinuiască pe ele, să-şi ascundă înstrăinarea de unica, adevărata Biserică a lui Hristos, să consolideze cea mai mare erezie ecleziologică care a existat vreodată: aceea că Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu există, iar confesiunile creştine existente deţin un adevăr parţial”.

Analiza continuă cu o prezentare şi demontare a argumentelor de care s-au folosit adepţii implicării Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă:

,,Există două motive teologice şi duhovniceşti de bază care au fost folosite atât în prezent, cât şi în trecut, pentru a justifica participarea ortodoxă la aşa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor: de a arăta dragoste faţă de heterodocşi şi de a mărturisi credinţa ortodoxă. Totuşi, dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. Când dialogul dragostei nu co-există cu dialogul adevărului şi nu conduce la acceptarea adevărului mântuitor care este Hristos şi Biserica Sa, el devine o capcană primejdioasă care duce la indiferenţă sincretistă şi despărţire de unitatea credinţei şi de comuniunea cu Sfântul Duh; el îl lipseşte pe om de mântuire.

Nu există nimic mai rău decât pierderea mântuirii, şi orice se poate spune numai că aceasta este o lucrare a dragostei nu. … Erezia este neadevăr, minciună, demonizare, ură, iubirea minciunii şi deformarea adevărului Bisericii. În dialogurile ecumeniste, cuvântul dragoste a fost folosit foarte mult, în vreme ce adevărul a fost pierdut. Biserica Ortodoxă Universală nu este în căutarea adevărului. Ea îl deţine. Cu dragoste, ea trebuie să îl dea heterodocşilor, care sunt lipsiţi de el sau l-au deformat. Adevărul este preferat dragostei, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Nu trădaţi adevărul în nici o ocazie. Nu primiţi nici o învăţătură eronată sub pretextul iubirii”.

În ceea ce priveşte mult-căutata ,,mărturie a credinţei”, chiar dacă constituie o bună nădejde şi o perspectivă, s-a dovedit, în realitate, a fi falsă. În orice caz, nimeni nu poate crede că va mărturisi şi va propovădui credinţa ortodoxă începând cu o trădare a ei. Însuşi actul de participare la Consiliul Mondial al Bisericilor şi la dialogurile teologice cu catolicii, protestanţii şi monofiziţii constituie o negare a unicităţii Bisericii, o punere pe picior de egalitate a Ortodoxiei cu erezia.

Exprimând poziţia multor ierarhi, Mitropolitul Irineu al Samosului se întreba: ,,Cum este posibil ca ierarhii ortodocşi să ia parte la o organizaţie ecleziastică în care Sfânta Treime este înlăturată, participanţii cred că Biserica lui Hristos a fost sfărâmată în bucăţi, că fiecare erezie este parte a întregului şi că Biserica Ortodoxă nu este altceva decât unul dintre fragmente ?” Cu adevărat, nu există nici măcar unul dintre Sfinţii Apostoli sau Părinţi ai Bisericii, a cărui viaţă, învăţătură sau lucrare să poată fi folosită ca exemplu pentru a justifica participarea noastră prezentă şi viitoare într-o parasinagogă (n.r.: adunare ilegitimă) de eretici, cum este Consiliul Mondial al Bisericilor, sau alte consilii sau adunări ecumeniste”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

În perioada 20-24 septembrie 2004, la Thessaloniki a avut loc Conferinţa ,,Ecumenismul: Origini - Perspective - Dezamǎgire”, la care ortodocşii participanţi au cǎutat sǎ evalueze sensul şi roadele celor 8 decenii de relaţii ecumeniste cu diferite confesiuni creştine. Dupǎ ce documentul final prezintǎ contextul apariţiei mişcǎrii ecumeniste, fǎcând o analizǎ necruţǎtoare a rolului acesteia în lumea creştinǎ contemporanǎ, el schiţeazǎ relaţiile existente între ortodocşi şi catolici şi gravele compromisuri fǎcute de primii în vederea apropierii şi unirii cu cei din urmǎ.

 

Uniaţia este numitǎ în document ,,instituţia ruşinoasǎ şi înşelǎtoare a Uniaţiei”

Unul dintre aspectele acestor relaţii - despre care se vorbeşte în mod special, însǎ potrivit cu importanţa pe care o are - este fenomenul uniatismului, care a stârnit multǎ tulburare în secolele trecute şi încǎ stârneşte în zilele noastre:

,,Pentru cǎ s-a afirmat cǎ nu existǎ diferenţe majore şi toţi (n.r.: ortodocşi şi catolici deopotrivǎ) aparţin Bisericii, clericii papali au posibilitatea de a (…) promova instituţia ruşinoasǎ şi înşelǎtoare a Uniaţiei printre ortodocşi … Roma nu a renunţat niciodatǎ la ambiţiile sale prozelitiste şi expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeşte şi o acceptǎ în mod ipocrit ca ,,Bisericǎ-Sorǎ”. În acelaşi timp în care Roma discutǎ şi poartǎ dialoguri, ea îşi întinde cu lǎcomie mâna asupra turmelor ortodoxe şi întemeiazǎ episcopii şi jurisdicţii cu scopul de a face prozelitism în sânul jurisdicţiilor ortodoxe şi nu face nici un efort în a-şi ascunde dorinţa de a dobândi mai multe drepturi asupra locurilor sfinte de pelerinaj din Tara Sfântǎ”.

De asemenea, documentul analizeazǎ punctele dogmatice în care ortodocşii au cedat prin documentele ecumeniste semnate în cadrul sesiunilor de dialog teologic bilateral.

,,Cel mai important aspect al acordului de la Balamand (1993) nu este justificarea şi legitimarea uniatismului, ci gravele compromisuri în materie de credinţǎ fǎcute de reprezentanţii ortodocşi. Pentru prima oarǎ şi încǎlcând nu numai tradiţia patristicǎ, sfântǎ, veche de secole şi neschimbǎtoare, dar şi declaraţiile şi comunicatele contemporane, teologii ortodocşi au negat cǎ Biserica Ortodoxǎ este Una, Sfântǎ, Soborniceascǎ şi Apostoleascǎ Bisericǎ şi au acceptat cǎ ea constituie Biserica Una împreunǎ cu Biserica Romano-Catolicǎ … Textul (n.r.: declaraţiei de la Balamand) conţine o recunoaştere reciprocǎ a tainelor, a succesiunii apostolice şi a mǎrturisirii credinţei apostolice”.

 

,,Presupusa mǎrturisire a credinţei ortodoxe prin participarea noastrǎ la dialogurile teologice este mit şi fantezie”

Documentul final acordǎ, de asemenea, o importanţǎ deosebitǎ dialogului ecumenist cu protestanţii: ,,Cu privire la Consiliul Mondial al Bisericilor şi dialogurile teologice în general cu diferite confesiuni protestante, luteranii, anglicanii, reformaţii etc s-a remarcat cǎ situaţia este deopotrivǎ de groaznicǎ, dacǎ nu mai rǎu … Biserica a ajuns sǎ fie doar o porţiune, o parte a unei adunǎri de erezii şi schisme cu mulţi membri. Aceastǎ ,,reducere aritmeticǎ” a fǎcut Biserica inexistentǎ din punct de vedere al votului şi astfel a anulat posibilitatea ca ea sǎ aibǎ un cuvânt hotǎrâtor la diferite adunǎri. Mai mult, acest lucru i-a încurajat pe protestanţii liberali sǎ introducǎ şi sǎ discute teme care neagǎ însǎşi Evanghelia şi Tradiţia Bisericii şi însuşi creştinismul. Printre aceste subiecte se numǎrǎ hirotonia femeilor, cǎsǎtoria homosexualilor şi participarea la diferite forme de manifestare a credinţei şi ritului pǎgâne animiste. Aceastǎ apostazie a protestanţilor de la credinţa şi viaţa creştinǎ dovedeşte fǎrǎ tǎgadǎ cǎ presupusa mǎrturisire a credinţei ortodoxe prin participarea noastrǎ la dialogurile teologice este mit şi fantezie”.

 

Ortodocşii ecumenişti susţin ,,slǎbiciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotoniei femeilor”

În continuare, ei dezvǎluie diferite încercǎri ale Bisericilor Ortodoxe locale de a se retrage din acest consiliu al ereziei, din cauza amplorii pe care a luat-o apostazia din cadrul sǎu. Din nefericire, dar nu surprinzǎtor, toate aceste încercǎri nu au reuşit decât cel mult parţial, cǎci ierarhii ortodocşi ecumenişti fac deschis jocul celor pe care îi slujesc:

,,Reacţia faţǎ de aceastǎ apostazie a protestanţilor a fost de aşa naturǎ încât multe Biserici Ortodoxe au luat hotǎrârea definitivǎ şi irevocabilǎ de a se retrage din Consiliul Mondial al Bisericilor şi din dialogurile teologice. Prima Bisericǎ care a fǎcut acest pas a fost Mama Bisericilor, strǎvechea şi venerabila Patriarhie a Ierusalimului, şi a fost urmatǎ de Bisericile Georgiei şi Bulgariei, şi, de asemenea, alte Biserici Ortodoxe au şovǎit în a se retrage. Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei a decis în iunie 1997 sǎ se retragǎ din CMB; din nefericire, aceastǎ hotǎrâre nu a fost aplicatǎ. Biserica Ciprului, într-o sesiune a sfântului ei sinod, s-a împǎrţit în douǎ tabere, pro şi contra retragerii din mişcarea ecumenistǎ, şi numai greutatea votului arhiepiscopului a pecetluit decizia de a rǎmâne în CMB, în speranţa de a evita consecinţele politice negative pentru naţiunea insularǎ. Sub conducerea anterioarǎ şi Biserica Greciei a resimţit o profundǎ preocupare şi nelinişte cu privire la continuarea participǎrii la mişcarea ecumenistǎ, ca şi Biserica Rusiei, unde aceste sentimente au ajuns pânǎ la nivelul credincioşilor”.

În ciuda tuturor acestor curente defavorabile ecumenismului, ierarhia ortodoxǎ aservitǎ intereselor de creare a unei religii mondiale şi de distrugere a creştinismului a reuşit sǎ impunǎ Bisericilor Ortodoxe Locale sǎ nu pǎrǎseascǎ mişcarea ecumenistǎ. De asemenea, ei au început sǎ loveascǎ în înseşi dogmele creştinismului care se abat de la învǎţǎtura ereticǎ a consiliului mondial. Un astfel de exemplu îl constituie documentul final al Simpozionului Academic Internaţional, convocat în iunie 2003 la Thessaloniki, în prezenţa Î.P.S. Hristodul, Arhiepiscopul Atenei şi a toatǎ Grecia.

,,În concluziile acestui simpozion, teologia ortodoxǎ a fost contestatǎ şi poziţia privind hirotonia femeilor a fost cǎlcatǎ în picioare, în timp ce tradiţia liturgicǎ canonicǎ a Bisericii referitoare la rugǎciunile comune (cu ereticii) a fost rǎsturnatǎ. Concluzia lor vorbeşte despre ,,slǎbiciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotoniei femeilor”. În privinţa rugǎciunilor comune, ei sunt de pǎrere cǎ ,,singura rugǎciune comunǎ interzisǎ explicit este rugǎciunea euharisticǎ” ... ”

 

,,Printre cele mai cumplite greşeli sunt intercomuniunea euharisticǎ cu monofiziţii, (…) recunoaşterea parţialǎ de cǎtre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofiziţilor”

Documentul puncteazǎ şi aspecte din dialogul cu monofiziţii şi vechii-catolici.

,,O imagine identicǎ de totalǎ inutilitate şi de grave compromisuri în materie de credinţǎ existǎ în dialogurile teologice cu cei care pânǎ de curând au fost consideraţi (şi sunt) monofiziţi, dar care, astǎzi, din ,,dragoste”, sunt descrişi drept ,,anti-calcedonieni”, ,,pre-calcedonieni”, ,,Biserici Rǎsǎritene Vechi” sau, în cele din urmǎ, chiar ,,ortodocşi”. La conferinţǎ s-a stabilit cǎ dialogul nu a dus la nici un rezultat pozitiv. Cele trei declaraţii comune ale ortodocşilor şi anti-calcedonienilor sunt inacceptabile dintr-un punct de vedere ortodox. Printre cele mai cumplite greşeli sunt intercomuniunea euharisticǎ cu monofiziţii (din Siria) acceptatǎ de Patriarhul Antiohiei (1997), recunoaşterea parţialǎ de cǎtre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofiziţilor şi propunerile pentru o corectare a textelor liturgice şi stabilirea unui tipic pentru împreunǎ-slujirea ortodocşilor cu monofiziţii”.

În ce-i priveşte pe vechii-catolici, dialogul cu ei este ,,singurul dialog teologic care a dus la acceptarea poziţiei ortodoxe de cǎtre heterodocşi … Cu toate acestea, vechii-catolici au greşit în dialogul lor cu anglicanii arǎtându-se favorabili hirotoniei femeilor, negând astfel tot ceea ce acceptaserǎ cu ortodocşii”.

 

Ecumenismul se îndreaptǎ spre urmǎtorul obiectiv al new age-ului: unitatea interreligioasǎ

Analiza participanţilor la Conferinţa de la Thessaloniki continuǎ punctând faptul cǎ dialogul intercreştin se transformǎ pe nesimţite într-un dialog interreligios:

,,Ecumenismul, dupǎ succesul pe care l-a avut în dialogurile intercreştine (…) s-a îndreptat spre urmǎtorul obiectiv al new age-ului: unitatea interreligioasǎ. Aici este promovatǎ ideea cu adevǎrat demonicǎ potrivit cǎreia Hristos nu este singura Cale spre mântuire, Adevǎrul şi Viaţa, cǎ alte religii sunt cǎi spre mântuire, pentru ca, în cele din urmǎ, religia unitǎ a lui antihrist sǎ poatǎ fi impusǎ pe scheletul globalizǎrii şi al noii ordini mondiale. Întrunirile şi dialogurile interreligioase, frecvent şi larg susţinute de liderii creştini, inclusiv de unii ortodocşi, au condus la un sincretism inadmisibil; acestea constituie o negare a Evangheliei şi o jignire a Sfinţilor Mucenici şi Mǎrturisitori ai credinţei, a cǎror mucenicie şi mǎrturisire a unuia şi unicului Adevǎr este jefuitǎ prin orice mijloc, iar mucenicii înşişi au fost transformaţi în ,,fundamentalişti” absurzi”.

 

,,Ecumenismul şi dialogul necondiţionat cu heterodocşii şi necreştinii sunt lucrarea unui mod lumesc de a gândi; sunt doar relaţii convenţionale, care nu urmǎresc scopuri duhovniceşti, ci interese egoiste”

Dupǎ ce prezintǎ pe scurt concluziile şi evaluǎrile dezbaterilor care au avut loc la conferinţǎ, secţiunea a doua a documentului final conţine mai multe propuneri ale participanţilor pentru a ieşi din acest vârtej al apostaziei ecumeniste. Astfel, ei propun, în primul rând, ca ,,Bisericile autocefale care mai fac parte sǎ se retragǎ din CMB şi sǎ punǎ capǎt acestui fel de dialoguri”. Apoi ei susţin: examinarea şi corectarea relaţiilor cu papismul, respectarea sfintelor canoane ale Bisericii care interzic rugǎcinile comune cu heterodocşii, descurajarea şi respingerea schimbǎrilor şi inovaţiilor liturgice, ca fiind ,,aplicarea principiilor ecumenismului, al cǎrui scop este crearea unei închinǎri nedogmatice, pentru a uşura acceptarea ereziei”, excomunicarea (prin încetarea de a-i mai pomeni) conducǎtorilor Bisericii care continuǎ sǎ participe la şi sǎ susţinǎ pan-erezia ecumenismului.

 

***

 

Documentul final al acestei conferinţe anti-ecumeniste este o analizǎ lucidǎ şi schiţeazǎ cu multǎ precizie cancerul ecumenist întins ca o metastazǎ pe trupul confesiunilor creştine, arǎtând originea, progresele şi efectele devastatoare pe care le-a avut în ultimul secol.

Este de remarcat faptul cǎ perspectiva participanţilor la conferinţa de la Thessaloniki se apropie foarte mult de viziunea pe care o avem noi, ortodocşii de stil vechi, anti-ecumenişti, asupra mişcǎrii ecumeniste. Aceastǎ apropiere de vederi este cu atât mai şocantǎ cu cât ei nu au respins schimbarea calendarului ca pe o inovaţie, ca pe ceea ce este - un adevǎrat cal troian al acestui curent modernist, şi continuǎ sǎ aibǎ o poziţie mai mult decât reticentǎ faţǎ de noi, cei de stil vechi.

De altfel, în cuvântul sǎu cu privire la relaţiile Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Consiliul Mondial al Bisericilor (,,Biserica Ortodoxǎ Sârbǎ şi ecumenismul”), Episcopul Artemie de Raska şi Prizren a arǎtat limpede intenţia care a stat în spatele schimbǎrii calendarului:

,,Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocǎ s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxǎ sǎ primeascǎ noul calendar, calendarul gregorian, ,,pentru ca prǎznuirea marilor sǎrbǎtori creştine sǎ se facǎ în acelaşi timp de cǎtre toate bisericile”. Aceastǎ cerinţǎ a fost împlinitǎ curând de cǎtre Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plǎtind un preţ foarte scump: schisma internǎ, atât între Bisericile Ortodoxe cât şi între credincioşi”.

De asemenea, se poate remarca importanţa acordatǎ de ideologii mişcǎrii ecumeniste acestui aspect, în aparenţǎ minor - reforma calendaristicǎ - de vreme ce, episcopul Artemie aratǎ cǎ, sârbii anti-ecumenişti întruniţi la Mânǎstirea Sopocani, în februarie 2001, au fǎcut apel cǎtre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe (care încǎ urmeazǎ calendarul iulian, în timp ce este implicatǎ în ecumenism) ,,sǎ se punǎ capǎt anumitor cereri (tot mai des auzite) de introducere a noului calendar, deoarece o astfel de încercare ar pricinui o mare schismǎ înlǎuntrul Bisericii noastre, aşa cum s-a întâmplat în toate Bisericile Ortodoxe locale care au introdus noul calendar”.”

În ce ne priveşte pe noi, ortodocşii de stil vechi, cuvintele celor prezenţi la conferinţa din Thessaloniki vin sǎ îndreptǎţeascǎ poziţia pe care am avut-o în ultimele opt decenii şi pot fi luate ca un avertisment: iatǎ ce se întâmplǎ dacǎ ignori învǎţǎtura Bisericii, cuvintele şi pildele vii ale sfinţilor care au preferat temniţa, chinul şi chiar moartea decât sǎ accepte sǎ-şi vândǎ credinţa pentru lucrurile strǎlucitoare, dar înşelǎtoare şi efemere ale acestei lumi.

Iar despre atitudinea pe care o au ortodocşii din Biserica Ortodoxǎ oficialǎ faţǎ de noi, ,,stiliştii”, am putea adǎuga urmǎtoarele: având în vedere noianul de abateri de la rânduielile şi învǎţǎtura Sfinţilor Pǎrinţi ai Bisericii, care s-au adunat într-un numǎr ameţitor de-a lungul celor 80 de ani de schismǎ între noi, ei nu mai pot evalua cu obiectivitate nici poziţia noastrǎ, nici poziţia lor, imaginea lor fiind cu totul deformatǎ de interminabilele compromisuri fǎcute în slujba hidosului ecumenism.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

Ioachim Arnǎutu

 

Nota

Martie 2007. Dupǎ doi ani şi jumǎtate de la conferinţa de la Thessaloniki (care a avut loc în septembrie 2004), putem încerca sǎ facem o evaluare a gradului în care s-au realizat propunerile fǎcute la aceastǎ conferinţǎ. Dialogurile ecumeniste continuǎ cu aceeaşi intensitate ca şi înainte de conferinţǎ:

1. În mai 2005, Consiliul Mondial al Bisericilor, în colaborare cu conducerea Bisericii Ortodoxe a Greciei, a organizat, la Atena, Conferinţa Mondialǎ pentru Misiune şi Evanghelizare, pentru prima oarǎ într-o ţarǎ ortodoxǎ. Fǎrǎ a vorbi despre rugǎciuni comune şi fǎrǎ a intra în alte amǎnunte, conferinţa în sine a fost gânditǎ ca o rugǎciune, o invocare a Sfântului Duh: ,,Vino Duhule Sfinte, tǎmǎduieşte şi reconciliazǎ”.

2. În februarie 2006, ortodocşii ecumenişti au participat la cea de-a IX-a Adunare Generalǎ a Consiliului Mondial al Bisericilor, în Porto Allegre, Brazilia, unde rugǎciunile comune au fost la ordinea zilei, iar modul înşelǎtor de exprimare a ascuns toate nemulţumirile pe care le-ar fi putut avea ortodocşii. În plus, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a avut un mesaj foarte optimist, afirmând cǎ aceastǎ a IX-a adunare a consiliului ,,va deschide o nouǎ erǎ în istoria mişcǎrii ecumeniste”.

3. În septembrie 2006, s-a reluat dialogul ortodoxo-catolic în cadrul Comisiei Mixte de Dialog Teologic la Belgrad, dialog ce fusese întrerupt în urmǎ cu 6 ani. Consecinţele acestei întruniri a comisiei mixte sunt dezastruoase (a se vedea articolul ,,Nu existǎ concesie în materie de credinţǎ. Scindare dureroasǎ în lumea ortodoxǎ într-o problemǎ teologicǎ de o importanţǎ vitalǎ”, de pe site-ul nostru).

4. În decembrie 2006, Arhiepiscopul Hristodul al Atenei şi întregii Grecii a fǎcut o vizitǎ la Vatican, pentru a se întâlni cu Papa Benedict al XVI-lea, care a declarat cǎ unul dintre obiectivele prioritare ale pontificatului sǎu este unirea celor douǎ Biserici (a se vedea articolul ,,Vizita Arhiepiscopului Hristodul al Atenei la Vatican, un punct împlinit din planul cincinal al ecumenismului”, de pe site-ul nostru).

Ortodoxia, aflată la răscruce de ideologii, pregăteşte

AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC

 

După mai bine de opt decenii de implicare a ortodocşilor în mişcarea ecumenistă,
Biserica Ortodoxă, ca instituţie, se află astăzi la o răscruce ideologică. Ierarhii au
deschis porţile Bisericii ideologiilor seculare, umaniste şi păgâne, ajungând să susţină
un ,,creştinism fără Hristos”. Ei propovăduiesc acest pseudo-creştinism credincioşilor
care, lipsiţi de adevărata hrană duhovnicească, îl primesc fără suspiciuni. Iar pentru
a putea legifera abaterile de la dogmă şi canoane, pe care au început deja să
le pună în practică, ierarhii vor să convoace al VIII-lea Sinod Ecumenic

 

PARTEA I

În prezent, Biserica Ortodoxă, ca instituţie, se află la o răscruce ideologică, fiind nevoită să aleagă între învăţătura lui Hristos şi ideologia ecumenistă

Apariţia, la începutul secolului XX, a ecumenismului modern a însemnat apropierea Bisericii Ortodoxe de confesiunile heterodoxe cu scopul declarat de unire a tuturor creştinilor şi refacere a Bisericii Universale din primul mileniu creştin. În ciuda intenţiilor lăudabile, participarea ortodoxă la mişcarea ecumenistă s-a întemeiat şi a continuat cu nenumărate compromisuri făcute de ortodocşi heterodocşilor, în materie de dogmă şi canoane. Prin declaraţiile şi acţiunile întreprinse de-a lungul vremii, ortodocşii s-au dezis de Biserică şi de învăţătura Celui care a întemeiat Biserica.

Negându-I învăţătura, ortodocşii L-au negat pe Hristos iar, prin aceasta, au adus Biserica Ortodoxă, ca instituţie, într-un impas ideologic. Biserica se vede astăzi nevoită să aleagă între învăţătura lui Hristos, care este temelia Bisericii, şi ideologia ecumenistă, care prin liberalismul ei deschide calea către celelalte credinţe ale lumii.

În esenţă, ideologia ecumenistă şi ideologiile umaniste urmăresc un ţel comun, acela de a-L nega pe Hristos, susţinând, în acelaşi timp, că sunt creştine şi au sorginte apostolică. Astfel, în vreme ce afirmă că sunt creştini, strategii ecumenismului modern resping imaginea dumnezeiască pe care Biserica o are cu privire la Întemeietorul ei şi Îl propovăduiesc pe Hristos potrivit viziunii lor, tributară filozofiilor omeneşti.

Ortodocşii care au subscris acestor mentalităţi s-au îndepărtat de adevăratul izvor al înţelepciunii şi cunoaşterii de Dumnezeu şi s-au lipsit de ocrotirea Bisericii, expunându-se atacurilor de pretutindeni. De-a lungul veacurilor, prin învăţătura sa dumnezeiască, Biserica i-a ocrotit pe credincioşi de valurile de învăţături străine, reprezentând un adevărat zid de apărare împotriva diferitelor curente ce s-au opus credinţei ortodoxe. În prezent, însă, învăţătura Bisericii a ajuns să îi stânjenească pe ortodocşii ecumenişti în planurile lor.

 

Ideologiile heterodoxe, umaniste, păgâne şi oculte duc un război concertat împotriva Bisericii

La aceeaşi răscruce ideologică la care se află Biserica Ortodoxă, ca instituţie, se află astăzi ierarhii săi, cei care au adus Biserica în acest impas. La rândul lor, ei sunt nevoiţi să aleagă între a-I urma lui Hristos sau a urma ideologiei ecumeniste, care îi îndepărtează de Hristos.

Spre deosebire de orice altă perioadă critică din istoria Bisericii (n.r.: Biserica a traversat multe perioade dificile, precum cele ale marilor erezii hristologice din primele veacuri creştine, a iconoclasmului din secolele VIII-IX, a Marii Schisme dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică de la 1054 sau a falsei uniri dintre ortodocşi şi catolici de la Florenţa din secolul al XV-lea), situaţia actuală în care se află Biserica este mult agravată, pe de-o parte de poziţia ierarhilor şi, pe de alta, de atitudinea credincioşilor.

În plus, influenţa curentelor păgâne se face simţită astăzi în Biserică mai mult ca niciodată. Acestea au atacat întotdeauna Biserica din cauza divergenţelor fundamentale dintre ele şi învăţătura dumnezeiască, ca şi prin aversiunea pe care au manifestat-o faţă de creştinism. Însă în prezent, asaltul lor este deosebit, căci ele s-au unit într-un sincretism halucinant şi atacă concertat creştinismul.

 

Ierarhii, tributari ideologiilor umaniste şi seculare, nu se mai împotrivesc acestora, ci le permit imixtiunea în învăţătura Bisericii

Atacul concertat al acestor ideologii este puternic agravat de faptul că ierarhii au deschis porţile Bisericii şi o lasă la bunul plac al învăţăturilor străine. Prin formaţia lor intelectuală, dobândită la diferite universităţi apusene sau la nou-înfiinţatele institute ecumeniste, sau prin adeziunea la diverse organizaţii oculte, păstorii şi teologii Bisericii sunt tributari unui creştinism fără Hristos.Ecumenism 30

Este greu de crezut că ierarhii ortodocşi, educaţi la marile şcoli ale lumii sau iniţiaţi în misteriile păgâne, slujitori tainici ai Arhitectului Universului, nu înţeleg semnificaţia şi cursul evenimentelor mondiale. Mai degrabă, ei au condus cu bună ştiinţă Biserica în impasul ideologic actual, vrând să legitimeze, prin cuvântul Bisericii, ideologia a cărei adepţi au devenit.

 

În situaţia politică tulbure de la sfârşitul primului război mondial, prim-ministrul Greciei, Eleftherios Venizelos (1864-1936), cunoscut mason, l-a susţinut pe nepotul său, masonul Meletie Metaxakis (1871-1935), pentru a deveni arhiepiscop al Greciei. Acesta a fost singurul ierarh care a condus succesiv patru Biserici Ortodoxe autocefale: a Ciprului, Greciei, Constantinopolului şi Alexandriei. El este cel care a iniţiat şi condus Congresul pan-ortodox din Constantinopol, din 1923, care s-a soldat cu schimbarea calendarului Bisericii

 

Credincioşii au fost îndepărtaţi de Biserică de înşişi păstorii lor

La rândul lor, credincioşii sunt nevoiţi să-şi decline poziţia şi să aleagă între Hristos şi un creştinism lipsit de Hristos. Alegerea lor este îngreunată de faptul că ei au fost pregătiţi, de înşişi păstorii lor, pentru unirea confesiunilor creştine prin decenii de toleranţă faţă de ideologiile heterodoxe, neglijenţă şi indiferenţă faţă de cele sfinte. Nemaihrănindu-se din izvorul cel adevărat care ţâşneşte numai în Biserică, izvor pe care l-au abandonat socotindu-l învechit, păstorii şi-au însuşit învăţături străine, pe care le propovăduiesc astăzi credincioşilor. Îndepărtându-se de calea cea dreaptă, ei nu mai pot să-şi hrănească turma dreptcredincioasă şi nici nu mai pot fi pilde de virtute.

 

Ierarhii ecumenişti vor ca apropierea de confesiunile heterodoxe să dobândească un caracter legal în cadrul Bisericii Ortodoxe

De-a lungul timpului, ierarhii şi, mai apoi, credincioşii ortodocşi s-au implicat în multitudinea de activităţi ecumeniste, care le-a schimbat percepţia asupra Bisericii şi a Mântuitorului Însuşi. De la întâlniri ale înalţilor ierarhi s-a ajuns până la acţiuni la care sunt prezenţi credincioşii, care au fost educaţi în spiritul toleranţei faţă de confesiunile creştine.

Un rol important în modificarea imaginii asupra creştinismului îl are propovăduirea prin mass-media a ideilor şi acţiunilor ecumeniste, propovăduire care a obişnuit credinciosul de rând cu aceste manifestări, care i se par astăzi în duhul Ortodoxiei. Omul dezvăţat de cele duhovniceşti, lipsit de gardul Sfinţilor Părinţi - învăţătura Bisericii, primeşte uşor şi fără suspiciuni această toleranţă care ia locul, în inima sa, iubirii creştine autentice.

În paralel cu aceste activităţi ecumeniste, ierarhii şi teologii ortodocşi doresc ca apropierea de confesiunile heterodoxe să dobândească un caracter legal în cadrul Bisericii Ortodoxe, iar învăţătura şi canoanele Sfinţilor Părinţi să nu le mai stea împotrivă în operaţiunea pe care o întreprind.

 

Canoanele sunt învechite, iar Sfânta Scriptură trebuie revizuită, susţin păstorii Bisericii

De-a lungul timpului, ierarhii ortodocşi s-au plâns că învăţătura şi canoanele ,,sunt învechite” şi ,,nu se mai potrivesc cu vremurile”, cerând chiar ,,revizuirea Sfintei Scripturi”. Ei duc o campanie împotriva legislaţiei ecleziastice stabilită de veacuri de Sfinţii Părinţi pentru a apăra Biserica de atacurile ereziilor.

Unul dintre obiectivele acestei campanii este modificarea cărţilor de cult, prin realizarea de noi traduceri menite să alinieze vechile scrieri bisericeşti la noile ideologii. Ierarhii ortodocşi nu susţin că învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este bună, ci doar că limbajul cărţilor nu mai este de actualitate şi, sub acest pretext, învăţătura este modificată pentru a le susţine intenţiile. În cadrul acestui obiectiv, alterarea Sfintei Scripturi reprezintă punctul culminant, ea fiind dintotdeauna prilej de poticnire şi sursă de erezie, mai ales în absenţa învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

 

Singura modalitate prin care pot fi modificate canoanele şi schimbată dogma este convocarea unui sinod ecumenic, al VIII-lea

Dar cum poate fi modificată învăţătura Bisericii şi canoanele acesteia ? Numai printr-o instituţie a Bisericii, care să aibă dreptul de a formula dogme şi canoane; şi singura instituţie care, în Ortodoxie, ar putea să facă aceasta este un SINOD ECUMENIC.

În mod surprinzător, ideea convocării unui sinod ecumenic a fost înaintată, pentru prima oară, în 1923, de binecunoscutul ierarh mason Meletie Metaxakis, promotorul schimbării calendarului bisericesc. Din 1923 încoace, ierarhii şi teologii ortodocşi au conlucrat pentru a pregăti acest sinod, convocând numeroase conferinţe şi congrese pre-sinodale. În 1968 a fost creat un ,,Secretariat pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod” cu sediul la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, Geneva.

Auzind de convocarea unui sinod ecumenic, în mod firesc, în mintea oricărui creştin ortodox se nasc întrebări la care vom încerca să răspundem în acest serial: poate fi convocat astăzi un sinod ecumenic, al VIII-lea în istoria Bisericii Universale ? Este nevoie, într-adevăr, de un sinod ecumenic ? Ar fi acest sinod în duhul Ortodoxiei, al celor şapte Sinoade Ecumenice din primul mileniu creştin şi al Sfinţilor Părinţi ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Râvnind la renumele Bisericii, de deţinătoare a revelaţiei despre Dumnezeu, la
începutul secolului XX, duşmanii Bisericii au iniţiat o campanie amplă de infiltrare a
oamenilor proprii pe cele mai înalte trepte ierarhice bisericeşti pentru a putea înlocui
învăţătura dumnezeiască cu filozofii omeneşti. Una dintre cele mai importante
personalităţi implicate în această campanie este patriarhul mason al Constantinopolului,
Meletie Metaxakis. El a convocat Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923,
ce a reprezentat fisura iniţială în zidul canonic al Bisericii Ortodoxe, fisură ce s-a
adâncit dramatic în următoarele decenii

 

Dintotdeauna, duşmanii Bisericii au căutat să-şi atribuie caracterul legitim al Bisericii, de a deţine şi propovădui revelaţia despre Dumnezeu

Creştinismul a dăruit lumii adevărata imagine despre Dumnezeu, păstrată, ca o comoară nepreţuită, de instituţia dumnezeiesco-umană care este Biserica. În jurul acesteia, Sfinţii Părinţi au construit, din canoane, rânduieli şi aşezăminte, un zid de neclintit, menit să apere învăţătura dumnezeiască de atacurile şi influenţele ideologiilor păgâne sau eretice şi să o păstreze nealterată.

De-a lungul secolelor, nu puţini au fost cei care au luptat împotriva învăţăturii Bisericii, considerând, din motive subiective, că aceasta nu reflectă adevărul, sau este învechită, sau imaginea lor despre Dumnezeu este superioară etc. Ei s-au străduit să înlocuiască revelaţia dumnezeiască cu propria învăţătură şi filozofie omenească, încercând să răpească caracterul de veridicitate şi universalitate ale primeia pentru a-l atribui celei din urmă. Toţi aceştia, fie ei păgâni sau eretici, s-au lovit, în tentativele lor, de zidul de neclintit al canoanelor şi rânduielilor bisericeşti şi, cu timpul, au înţeles că pentru a putea ajunge la comoara Bisericii este nevoie, mai întâi, să creeze fisuri în acest zid.

Ulterior, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, după multe încercări nereuşite de a pătrunde în inima Bisericii şi a-şi însuşi comoara acesteia, ei au realizat că lupta dusă din afara zidurilor Bisericii nu are sorţi de izbândă. Prin urmare, au pus la punct strategii şi au iniţiat o campanie amplă de acaparare a poziţiilor celor mai înalte din Biserică.

Circumstanţele le-au devenit favorabile la începutul secolului XX, când societatea omenească a traversat o perioadă de preschimbări profunde la nivel ideologic. Pe de-o parte, progresele deosebite ale ştiinţei şi tehnicii au condus la modificări în gândirea omului, care au dat naştere la noi curente filozofice. Încrederea în forţele omului şi în puterea lui crescândă de a rezolva diverse probleme concrete, dar şi abstracte, fără ajutorul vădit al lui Dumnezeu, au determinat o îndepărtare a filozofiei de perspectiva creştină. Pe de altă parte, expansiunea religiilor şi filozofiilor orientale către lumea occidentală, ca şi explozia ocultismului, a contribuit la umbrirea şi chiar eclipsarea mentalităţii tipic ortodoxe.

Această derivă spre materialism, cauzată de progresul ştiinţei, şi spre o spiritualitate îndoielnică a îndreptat atenţia omului spre noi orizonturi şi a abătut-o, în mare măsură, de la perspectiva Bisericii asupra lumii şi omului. În ţările ortodoxe, clasele superioare, printre care şi cea intelectuală, mai vulnerabile, au adoptat destul de rapid noile curente de gândire, care s-au înrădăcinat adânc în mentalitatea lor, înţelegerea rolului şi însemnătăţii Bisericii devenind profund alterată de noul sistem de valori. În plus, cercurile bisericeşti ortodoxe, deja influenţate de gândirea teologică apuseană, au fost infestate cu ideile ecumenismului protestant de sorginte masonică, care începuse să se dezvolte în acea perioadă.

 

Enciclicele din 1902 şi 1920 ale Patriarhiei Constantinopolului sunt primele documente oficiale în care apar germenii unei învăţături străine de cea a Bisericii

Primul document ortodox oficial în care încep să se strecoare ideile ecumenismului modern în dauna învăţăturii Bisericii este enciclica din 1902 a Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884, 1901-1912). Pentru prima oară în istoria Ortodoxiei, această enciclică - care cerea discutarea ,,relaţiilor prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor” - îndeamnă la modificarea unor rânduieli bisericeşti.

Pasul următor este făcut de Patriarhia Constantinopolului în anul 1920, când Mitropolitul Dorotei de Brussa (1919-1921), Locum Tenens al tronului patriarhal, emite faimoasa enciclică intitulată ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Aceasta propovăduia unirea tuturor Bisericilor, ce urma a se realiza printr-o serie de compromisuri dogmatice şi canonice. Ea a devenit primul atentat public la autoritatea Uneia Sfinte Biserici Ortodoxe. Apărute într-o perioadă tulbure pentru Biserică, cele două enciclice au reprezentat rampa de lansare a Ortodoxiei către ecumenismul modern, de vreme ce din această perioadă istoria consemnează faptul că ierarhii ortodocşi încep să cocheteze cu diferite concepte străine de Biserică, în dauna Bisericii, dar în favoarea ecumenismului ce se năştea atunci.

 

,,Fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul întregii sale vieţi tumultuoase”

Cel care avea să pună în practică ideile exprimate în enciclicele Patriarhiei Constantinopolului a fost un ,,mare maestru al puterii”, care a realizat prima fisură în zidul canonic al Bisericii Ortodoxe: masonul Meletie Metaxakis (1871-1935). Strădaniile duşmanilor Bisericii de a se infiltra la nivelele cele mai înalte ale ierarhiei sale au fost încununate de succes când Meletie a fost propulsat în fruntea Bisericii.

În 1967, masonul Alexander Zervuldakis a scris o monografie despre tovarăşul său de lojă, Patriarhul Meletie al Constantinopolului; în aceasta, el relata că în 1906, la prima sa vizită la Constantinopol, Meletie a intrat în contact cu masonii din oraş. Realizând potenţialul deosebit al implicării lui Meletie în planurile lor, aceştia au acţionat în forţă pentru a determina ,,acel spirit curios şi investigator al lui Meletie (…) să se decidă (…) să urmeze exemplul multor episcopi englezi şi de altă naţionalitate şi (…) să se dedice tainelor ascunse ale masoneriei”.

Într-un timp foarte scurt, în 1909, Meletie este iniţiat în loja ,,Armonia” din Constantinopol cu nr. 44 (jurnalul Pathagore-Equerre, Vol. IV, Partea 7-8, 1935), evenimentul fiind descris, de acelaşi autor, astfel: ,,Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimată de toată frăţimea cu ocazia iniţierii lui Meletie”. ,,După iniţierea sa”, continuă Zervuldakis, ,,fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul întregii sale vieţi tumultuoase. Sunt foarte puţini cei care, precum fratele Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor”. Este de remarcat şi faptul că fratele Meletie a urcat în ierarhia masonică într-un ritm galopant, ajungând după numai un an, în 1910, mason de gradul 33.

Făcând din masonerie ,,experienţa vieţii sale”, el a urcat în paralel în ierarhia bisericească, circumstanţele devenindu-i favorabile după primul război mondial, când, în urma unei lovituri de stat, unchiul său, masonul Eleftherios Venizelos (1864-1936), a preluat puterea în Grecia. Prin maşinaţiunile politice ale cercurilor masonice din care făcea parte Venizelos, în 1919, Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi întregii Grecii este îndepărtat necanonic, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei este forţat să-l aleagă în fruntea sa pe Meletie Metaxakis. Evenimentul a determinat naşterea unei schisme în Biserica Greacă, între susţinătorii lui Meletie şi cei ai arhiepiscopului legitim Procopie.

În calitate de arhiepiscop al Atenei, Meletie începe să răspândească în Biserică o învăţătură străină de cea creştină. Umblă îmbrăcat în haine civile, şocându-i pe credincioşi, dă dispoziţii contrare canoanelor bisericeşti etc. Printre altele, el cere suprimarea privegherilor din ajunul praznicelor mari, determinându-i pe creştini să le săvârşească într-ascuns !

De asemenea, el susţine apropierea Bisericii Ortodoxe de confesiunile heterodoxe. Astfel, alături de episcopi anglicani şi alţi masoni de vază, el gândeşte o unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană şi poartă numeroase discuţii cu reprezentanţii acesteia, participând chiar din 1921 la ,,slujbe anglicane, înveşmântat, unde îngenunchează în rugăciune împreună cu ei”.

 

În 1922, susţinut de cercurile masonice şi de ierarhii anglicani, Meletie Metaxakis este ales patriarh al Constantinopolului

Ierarhii greci sunt scandalizaţi de faptul că el, ca episcop şi conducător al Bisericii, propovăduieşte o învăţătură străină de cea pe care a jurat că o va păzi şi mărturisi, şi cer Sfântului Sinod să investigheze schisma generată de alegerea sa necanonică şi relaţiile sale necuvenite cu anglicanii. Ca urmare, la sfârşitul anului 1921, Meletie este depus de sinodul grec.

În ciuda acestui inconvenient, grupările oculte continuă să uneltească, încercând să-l propulseze din nou pe Meletie în ierarhia Bisericii. La 24 ianuarie 1922, ca urmare a presiunilor cercurilor politice masonice greceşti pe de-o parte, şi a ierarhilor anglicani pe de altă parte, Metaxakis este ales patriarh al Constantinopolului. Nedezamăgindu-şi susţinătorii, noul patriarh impune Bisericii Constantinopolului o primă abatere gravă de la canoanele ecleziastice: după numai şase luni de la alegerea sa, la 22 iulie 1922, patriarhia recunoaşte, printr-un act oficial, validitatea hirotoniilor anglicane. El trimite scrisori Bisericilor Ortodoxe, cerându-le să adopte cu rapiditate această măsură, fapt care se şi întâmplă în următoarele două decenii (1923-1939).

Cea mai mare lovitură pe care masonul Meletie a reuşit să o dea Bisericii a fost convocarea Congresului pan-ortodox de la Constantinopol, dintre 10 mai - 8 iunie 1923. Având în minte ţelurile organizaţiei oculte pe care o reprezenta – anume, distrugerea zidului dogmatic şi canonic al Bisericii – Meletie Metaxakis a propus, în cadrul acestei întruniri necanonice şi nereprezentative pentru Biserică, o serie de măsuri care se aflau într-o contradicţie flagrantă cu învăţătura creştină. Printre acestea se numără căsătoria după hirotonie, căsătoria clericilor văduvi şi a episcopilor, modificarea portului clerical şi tunderea bărbilor, modificarea canoanelor referitoare la post prin scurtarea posturilor de peste an, scurtarea slujbelor bisericeşti, într-un cuvânt, ,,modernizarea” canoanelor.

Însă, delegaţii prezenţi la congres nu au fost la fel de entuziasmaţi de aceste idei moderniste, astfel că singura măsură care a fost adoptată a constituit-o înlocuirea calendarului iulian cu un calendar ,,iulian îndreptat”, foarte asemănător cu cel gregorian, introdus de Papa Grigorie al XIII-lea în Biserica Catolică în 1582.

Chiar dacă aceasta a fost singura schimbare concretă din viaţa bisericească, Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 a reprezentat un adevărat cal troian, un spin otrăvit înfipt în trupul Bisericii, a cărui venin a cauzat multă durere şi suferinţă în deceniile care au urmat. Acest congres este un punct de referinţă pentru începutul infiltrării otrăvii modernismului în Biserică şi al cangrenării unora dintre mădularele ei care, cu toate acestea, va rămâne vie şi de neclintit până la sfârşitul veacului, căci ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Dorinţa ierarhilor străini de duhul Ortodoxiei de a convoca un Sinod Ecumenic este strâns legată
de ideea de modernizare a Bisericii Ortodoxe şi transformare a ei dintr-o instituţie dumnezeiesco-umană
cu putere mântuitoare într-o simplă organizaţie omenească. Printr-un asemenea sinod, ei ar putea legifera
măsurile reformatoare şi inovatoare pe care le consideră necesare împlinirii scopurilor lor. Cel care deschide
,,cutia Pandorei”, patriarhul Meletie, propune, la Congresul pan-ortodox din 1923, întrunirea unui sinod
ecumenic. Într-un cuget cu el, patriarhul român Miron Cristea, vorbind de nevoia Bisericii de
,,reorganizare şi reformare”, cere, în mai multe rânduri, reunirea unui sinod ecumenic

 

Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol, din 1923, reprezintă debutul procesului de introducere a modernismului în Biserică

Cei care au vrut să-şi însuşească caracterul legitim al Bisericii - de a deţine şi propovădui revelaţia despre Dumnezeu - au înţeles, în timp, că pentru aceasta trebuie să distrugă zidul de apărare, format din canoane, aşezăminte şi rânduieli, care apără învăţătura dumnezeiască de infiltrarea ideologiilor omeneşti.

La începutul secolului XX, după primul război mondial, care a reprezentat o adevărată bulversare a societăţii umane pe toate planurile, circumstanţele devin favorabile unui astfel de atac şi iniţiativa este luată imediat de conducerea Patriarhiei Constantinopolului. Aceasta emite două enciclice (1902, 1920), care susţin măsuri reformatoare ce vădesc acceptarea de către ierarhia bisericească a unei gândiri liberale.

Pasul următor este realizat de Patriarhul Meletie al Constantinopolului (1871-1935), care, profitând de poziţia sa, introduce în Biserică o serie de idei străine de învăţătura propovăduită de Sfinţii Părinţi. Mai mult, afirmând că ,,sfintele tradiţii ale Ortodoxiei sunt depăşite, de modă veche şi reprezintă nişte impedimente clare pentru unitatea creştină”, el începe să lovească cu putere în zidul canonic al Bisericii.

Un moment crucial al atacului său a fost Congresul ,,pan-ortodox” din 1923, de la Constantinopol, pe care l-a convocat pentru a-şi impune măsurile reformatoare întregii Biserici Ortodoxe. Deşi la acest congres, el nu a reuşit decât să introducă o schimbare a calendarului bisericesc, celelalte măsuri ale sale fiind prea inovatoare pentru acel moment, prin aceasta a obţinut un precedent pentru viitoare modificări ale canoanelor Bisericii şi, mai grav, a tulburat profund şi a dezbinat lumea ortodoxă.

 

Meletie Metaxakis este primul mare ierarh al Bisericii Ortodoxe care susţine oficial convocarea unui Sinod Ecumenic, al VIII-lea, pentru a decide ,,asupra tuturor problemelor Bisericii”

Un alt eveniment plin de semnificaţii al congresului, dar care a trecut aproape neobservat, a avut loc la cea de-a şasea sesiune a acestuia. După ce, înainte de primul război mondial şi în anii ’20 începuseră să se facă auzite voci moderniste care cereau convocarea unui ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic”, în timpul celei de-a şasea şedinţe a congresului, patriarhul Meletie a propus ca Patriarhia Constantinopolului să ia iniţiativa pentru convocarea unui Sinod Ecumenic. Spre deosebire de cererile anterioare, care s-au făcut auzite din afara Bisericii, acum se auzea, pentru prima oară, această dorinţă exprimată din inima Bisericii, de însuşi patriarhul Constantinopolului. Poziţia sa era cu atât mai importantă cu cât el avea autoritatea necesară pentru convocarea unui astfel de sinod.

Potrivit cuvintelor patriarhului, acest sinod urma să decidă ,,asupra tuturor problemelor ce preocupă Biserica Ortodoxă la un moment dat”. Mai mult, Meletie a propus concret ca sinodul să aibă loc în anul 1925, în oraşul Nis (n.r.: actualmente în Serbia). Graba cu care el dorea convocarea unui sinod ecumenic vădeşte, într-o oarecare măsură, interesele oculte ale patriarhiului; probabil, el a încercat să-i ia pe nepregătite pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale prezenţi la congresul din 1923 ca aceştia să-şi dea acordul în pripă, pentru ca ulterior el să poată dirija cu abilitate evenimentele în direcţia dorită.

Mediul tulbure din punct de vedere politic, economic şi social al acelor ani era prielnic unor manevre de culise, care ar fi putut trece cu uşurinţă în ochii posterităţii ca fiind motivate de circumstanţele istorice ale momentului. Societatea se afla într-un proces de transformare profundă şi poate că nu ar fi dat prea mare atenţie hotărârilor unui sinod, care apoi ar fi fost introduse în Biserică pe nesimţite, dar ca literă de lege. Contextul era favorabil şi din cauza faptului că Biserica Ortodoxă Rusă, cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe şi, poate, cea mai conservatoare, fusese puternic atacată de regimul comunist şi nu ar fi putut lua parte la discuţiile şi hotărârile pe care le implica un astfel de sinod.

Însă, după experienţa amară a congresului din 1923, care a introdus o schismă gravă în sânul Bisericii Ortodoxe, Biserica Serbiei şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe locale să facă pregătiri serioase pentru desfăşurarea sinodului şi, eventual, să aibă loc o conferinţă pregătitoare. În aceste condiţii, sinodul a fost amânat.

Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol a provocat o asemenea zarvă în sânul Bisericii Ortodoxe, încât la câteva luni de la încheierea sa, Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) nu a modificat prea mult starea lucrurilor. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiilor introduse de liderul său masonic, urmărind în continuare schimbarea învăţăturii Bisericii cu o ideologie umană.

 

Nici în moarte, Meletie nu s-a dezis de adevăratul său crez: el a fost înmormântat după rânduiala masonică

Biruinţa patriarhului Meletie a fost imensă. Prin hotărârile adoptate la congresul din 1923, el a reuşit să producă o fisură în zidul canonic al Bisericii, urmată de o schismă în sânul ei.

Acest ierarh, care a luptat împotriva Bisericii de la cel mai înalt amvon al său, este descris de părintele Iustin Popovici (1894-1979) astfel: ,,Faimosul şi mândrul modernist, reformator şi autor al schismelor din sânul Ortodoxiei”, iar mitropolitul Meftodie Kondostanos (1942-1967) scria despre el: ,,Acest exilat din Ţara Sfântă (n.r.: în 1908, de către Patriarhul Damian al Ierusalimului, pentru ,,activităţi împotriva Sfântului Mormânt”), din Kition (Cipru), din Atena (n.r.: în 1921, el a fost depus de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei pentru activităţi potrivnice Bisericii, iar depunerea sa a fost revocată necanonic în urma presiunilor masonilor care doreau să-l înscăuneze patriarh de Constantinopol), din Constantinopol (n.r.: în 1923, în urma scandalului şi schismei provocate de congresul din 1923), Meletie Metaxakis - un spirit instabil, neliniştit, flămând de putere, un adevărat demon”. Sfârşitul vieţii sale, ca întreaga sa viaţă în sânul Bisericii, mărturiseşte adevărata identitate a patriarhului Constantinopolului, Meletie Metaxakis: după relatarea martorilor oculari, el a fost înmormântat, în 1935, la Cairo, ca patriarh de Alexandria, după rânduiala masonică !

 

Prin declaraţiile şi activităţile sale ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea îşi vădeşte unitatea de cuget cu Meletie MetaxakisEcumenism 32-1

Din nefericire, el nu a fost singurul ierarh care a propovăduit idei străine de învăţătura ortodoxă şi care a luptat pentru a le introduce, în scopul de a lovi zidul de apărare al Bisericii. Un alt exemplu grăitor pentru această atitudine anti-ortodoxă a ierarhilor din ultimul secol este patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1868-1939, mitropolit primat între anii 1920-1925, patriarh între anii 1925-1939), mason cu ,,grad foarte înalt” şi fost ierarh … greco-catolic.

 

Delegaţia unirii la Bucureşti (1918), formată din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu (greco-catolic), Caius Brediceanu, Al. Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş

 

Măsurile pe care Miron Cristea a încercat, la rândul său, să le introducă în Biserica Ortodoxă Română vădesc limpede o unitate de vederi între el şi patriarhul Meletie Metaxakis. Astfel, imediat după înscăunarea sa, la 1 ianuarie 1920, ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române, el a declarat că Biserica are nevoie de ,,reorganizare şi reformare”, dorind, în acord cu ceilalţi ierarhi ortodocşi masoni, organizarea unui sinod ecumenic. Acest lucru îl făcuse cunoscut încă de la alegerea sa ca mitropolit primat în 1919, când a trimis o scrisoare tuturor patriarhilor ortodocşi în care propunea convocarea unui sinod ecumenic care să rezolve ,,problemele arzătoare ale Bisericii”.

De asemenea, la scurt timp după alegerea sa, în 1920, el a prezentat sinodului român un program de reformă în 9 puncte, care seamănă uimitor cu planurile patriarhului Constantinopolului. Acest program susţinea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi, precum şi organizarea unor instituţii de propagandă. O latură importantă a activităţii sale de conducător al Bisericii Române a constituit-o ecumenismul local, fiind considerat ,,pionierul mişcării ecumeniste din România”. Sunt cunoscute relaţiile sale apropiate cu ierarhii Bisericii Anglicane, numeroasele vizite şi participări la întruniri ecumeniste, recunoaşterea oficială a validităţii hirotoniilor anglicane în 1936 etc.

 

Ecumenism 32-2

Patriarhul Miron al României şi arhiepiscopul de Canterbury,
Cosmo Gordon Lang, la Palatul Lambeth, Anglia, 3 iulie 1936

 

Patriarhul Miron s-a străduit să imprime Bisericii Ortodoxe Române un puternic avânt modernist

Mitropolitul Miron a primit cu bucurie convocarea congresului din 1923, iar delegaţii români prezenţi la această întrunire au susţinut iniţiativa patriarhului Meletie cu privire la sinodul ecumenic. De asemenea, în urma consultării cu sinodul român, Miron a anunţat, în scrisoarea sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului de la Constantinopol. Într-adevăr, un an mai târziu, la 1 octombrie 1924, avea loc schimbarea calendarului bisericesc în România. Mai mult, el a dorit să schimbe nu numai calendarul iulian, ci şi pascalia iuliană (n.r.: pascalia este metoda de calcul a datei Învierii Domnului), datele Învierii Domnului din anii 1926 şi 1929 nestabilindu-se după pascalia iuliană şi nici măcar după cea gregoriană.

Este interesant de remarcat faptul că patriarhul Miron, asemenea lui Meletie Metaxakis, a avut puterea politică de partea sa şi a putut, graţie acesteia, să opereze unele schimbări profunde în Biserică. ,,Relaţiile” pe care le avea deja când a ajuns patriarh s-au consolidat fenomenal în clipa în care el a devenit unul dintre membrii consiliului de regenţă înfiinţat în anul 1927, la moartea regelui Ferdinand.

Perseverenţa lui Miron Cristea în a imprima Bisericii Ortodoxe Române, ca una dintre cele mai mari Biserici Ortodoxe, un puternic avânt modernist este răsplătită de Patriarhia Constantinopolului, în 1925, cu ridicarea la rangul de Patriarhie.

 

Miron Cristea prevesteşte crearea Consiliului Mondial al Bisericilor

Patriarhul Miron îşi continuă activitatea modernistă la cârma Bisericii Române şi în deceniul următor, susţinând puternic convocarea unui sinod ecumenic pentru rezolvarea problemelor Bisericii, sau mai bine zis pentru legiferarea modernizării Bisericii şi distrugerea zidului canonic al acesteia. Astfel, la Conferinţa de la Sinaia, desfăşurată între 22-23 septembrie 1934, a fost emisă din nou ideea întrunirii unui sinod ecumenic. De asemenea, s-a discutat despre ,,lărgirea perspectivei pentru viitoare organizaţii ecleziologice internaţionale”, fapt care s-a tradus în realitate prin crearea, în anul 1948, al Consiliului Mondial al Bisericilor şi subscrierea Bisericii Ortodoxe Române la ,,idealurile” acestuia.

Din nefericire, Patriarhul Meletie al Constantinopolului şi Patriarhul Miron al României sunt doar două exemple din pleiada de înalţi ierarhi care au condus Biserica Ortodoxă în secolul XX şi care nu au urmărit decât înlocuirea învăţăturii ei dumnezeieşti cu ideologii omeneşti. Toţi aceştia au luptat împotriva Bisericii care le-a dat naştere şi s-au purtat nu ca ,,fii ai luminii”, ci ca nişte pui de năpârcă, care sfâşie pântecele mamei pentru a ieşi la lumină …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004) 

 

Ioachim Arnăutu

Negarea lui Hristos

 
Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa;
nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine
(Ioan 14, 6)
 

PARTEA I

În articolele anterioare am încercat să oferim o viziune de ansamblu a ecumenismului modern, subliniind efectele superficiale ale acestuia asupra Ortodoxiei. Dar pentru a ne explica opoziţia categorică, contrariantă pentru mulţi, faţă de tot ceea ce se astăzi este reunit sub numele de ecumenism, ne propunem să pătrundem în profunzimea ideologiei ecumeniste.

Pornind de la imaginea publică pe care şi-au construit-o, se poate spune că mişcarea ecumenică propovăduieşte iubirea creştină, toleranţa şi armonia, exprimate într-un mod erudit şi susţinute ideologic de o înaltă subtilitate teologică. Dar care sunt principalele trăsături ale ecumenismului contemporan şi prin ce se deosebeşte învăţătura lui de predaniile bisericeşti ? Ce aduce el nou azi faţă de Sfânta Tradiţie ? Vom încerca în acest articol să creionăm pe scurt adânca prăpastie dogmatică dintre Ortodoxie şi ecumenism.

Mişcarea ecumenică s-a născut din dorinţa de dialog a confesiunilor protestante şi neoprotestante cu Bisericile istorice, Ortodoxă şi Catolică, şi de unire a tuturor creştinilor. Începutul secolului al XX-lea a fost marcat de tentativele susţinute ale protestantismului de a aduce Biserica Ortodoxă la masa dialogului, soldate cu succes, atacul împotriva dreptei credinţe primind astfel un sprijin neaşteptat chiar din partea victimei …

Intrarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică şi acceptarea de bună voie a unei poziţii de egalitate cu confesiunile heterodoxe a reprezentat începutul sfârşitului pentru dreapta credinţă. În schimb, partea heterodoxă a câştigat o victorie fără precedent în istorie, căci ,,fără Ortodoxie, mişcarea ecumenică nu are sens, nu are obiect, nu are trăinicie”, ea fiind cea care le conferă legitimitate. Ortodoxia oferă ecumenismului o mască de credibilitate şi nobleţe, în spatele căreia ecumeniştii îşi pot continua nestingheriţi activitatea, urmărindu-şi cu perseverenţă adevăratele ,,idealuri”.

Numai şi prin faptul că s-au aşezat la masa dialogului, ierarhii ortodocşi au călcat în picioare Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Discuţiile permanente cu heterodocşii au condus la o derivă controlată de la Adevăr la minciună, atrăgând după sine un cortegiu hidos de erezii. Dialogul a reprezentat o portiţă deschisă pentru diverse compromisuri, ,,acceptabile” de dragul armoniei şi toleranţei, care au dat naştere unei adevărate cascade de aberaţii.

Toate roadele celor 70 de ani de dialog cu heterodocşii vădesc veridicitatea cuvintelor Sfântului Marcu al Efesului, ,,nu există concesie în materie de credinţă”. În viaţa Bisericii orice încălcare a spiritului Ortodoxiei, a perspectivei ortodoxe, atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, fructele sale amare, dacă nu este corectată la timp.

Consecinţa imediată a începerii dialogului o reprezintă aşezarea pe poziţii de egalitate a ortodocşilor şi heterodocşilor, negând prin aceasta putinţa căinţei şi a întoarcerii în adevărata Biserică. Hristos Însuşi spune despre păcătosul ce nu se pocăieşte că ,,de nu va asculta nici de Biserică să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş !” (Matei 18, 17). În acelaşi timp, se neagă misiunea Bisericii de a propovădui dreapta credinţă şi de a-L mărturisi pe Hristos tuturor neamurilor. Primele convenţii ecumenice stipulează interzicerea misionarismului oricărei confesiuni, fiind condamnată convertirea credincioşilor de la o confesiune la alta. Mărturisirea Ortodoxiei este calificată drept ,,prozelitism negativ”.

Următorul pas a fost rugăciunea comună. La adunările ecumenice, ortodocşii ecumenişti se roagă împreună cu heterodocşii, ajungând să susţină că această rugăciune comună este o mare realizare a ,,iubirii frăţeşti”. De fapt, rugăciunea comună, în forme străine de duhul Ortodoxiei, duce în timp la infestarea ortodocşilor cu idei ecumeniste şi la indiferenţă faţă de Adevăr. Rugăciunea cu ereticii a fost interzisă de Sfinţii Apostoli prin canoanele apostolice şi ulterior întărită de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice.

Treptat, rugăciunile comune s-au transformat în slujbe religioase, care se oficiază la reuniunile ecumenice, participanţii ajungând să se împărtăşească din acelaşi Sfânt Potir. Slujbele comune au condus la adaptarea ritului lăsat de Sfinţii Părinţi, liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare şi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul sunt înlocuite astăzi cu parodiile ecumeniştilor.

Slujirea împreună implică acceptarea, din partea ortodocşilor, a hirotoniilor heterodoxe şi, prin urmare, a existenţei harului în afara Bisericii. Acest ultim fapt înseamnă că există mântuire în afara Bisericii lui Hristos. Conceptul ,,har şi mântuire în afara Bisericii” impune o nouă erezie, aceea că Biserica nu are hotare, că ea îi cuprinde pe membrii tuturor confesiunilor deopotrivă. Prin aceasta, sunt negate chiar dogma, canoanele şi predaniile apostolice, cele care formează zidul de apărare a Bisericii lui Hristos împotriva ereziilor.

Iar dacă Biserica nu are hotare, atunci toate confesiunile, intitulate greşit biserici, se pot numi biserici-surori. Acest termen a fost consacrat în anul 1993, când Biserica Ortodoxă şi cea Catolică s-au numit reciproc Biserici-Surori. În realitate, numai Bisericile Ortodoxe locale, care mărturisesc aceeaşi credinţă, se pot numi surori. Faptul că ortodocşii acceptă ca confesiunile heterodoxe să se numească biserici-surori face ca ei să nege însuşi Crezul.

Ideea de ,,Biserici-Surori” derivă din teoria eretică a ,,Ramurilor Bisericii”, care susţine că Biserica originară s-a scindat în confesiunile actuale, care sunt ,,ramurile” sale, fiecare deţinând câte o parte din Adevăr. Această teorie alimentează idei de unitate în diversitate, pluralism religios, relativitate a Adevărului şi complementaritate între confesiuni.

Unitatea în diversitate pregăteşte terenul pentru o unire administrativă a tuturor confesiunilor, fără ca acestea să mărturisească aceeaşi credinţă. Pluralismul religios şi relativitatea dogmatică susţin că Adevărul nu este unul, că fiecare ,,Biserică” deţine propriul adevăr, diferit, dar egal cu al altora, ajungându-se la teribila exprimare ,,Hristosul altora”. Această expresie scoate în evidenţă faptul că fiecare confesiune are o viziune proprie asupra lui Hristos. Nedeţinând Adevărul absolut, ecumenismul invită confesiunile să se îmbogăţească cu ,,adevărurile” celorlalţi, să se completeze reciproc, după expresia de acum celebră a Papei Ioan Paul al II-lea: ,,creştinismul respiră prin cei doi plămâni ai săi”, respectiv Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

Aceste sloganuri de egalitate şi complementaritate a confesiunilor au permis exprimarea unei mari bazaconii: vinovăţia colectivă pentru dezbinarea Bisericii de-a lungul timpului, mai ales în urma Schismei din 1054. Neputându-şi ,,cosmetiza” istoria, heterodocşii au inventat formula vinovăţiei colective, aruncând cu noroi şi asupra Ortodoxiei.

Lozinca ,,Biserici-Surori” atrage după sine o altă erezie, şi anume recunoaşterea validităţii Sfintelor Taine heterodoxe. În fapt, mişcarea ecumenică a iniţiat un dialog pentru recunoaşterea sacramentelor protestante care s-a concretizat prin documentul BEM (B-baptism, botez, E-eucharist, euharistie, M-ministry, slujire). Prin acest act, cele două părţi recunosc trei din cele şapte Taine ale Bisericii, botezul, euharistia şi preoţia. Ultima, Taina Preoţiei este înlocuită în mod barbar cu slujirea în scopul de a ascunde lipsa succesiunii apostolice a confesiunilor heterodoxe, faptul fiind o încununare a abilităţii strategiei ecumeniste.

Acest triumf al ecumenismului nu numai că nu este o recunoaştere a Tainelor şi nu reprezintă, de fapt, un pas înainte spre unirea tuturor creştinilor (având în vedere că ce înţeleg protestanţii prin taine - sacramente, nu are nimic în comun cu ce înţelege Biserica Ortodoxă), dar este şi unul din cele mai infame documente semnate vreodată de ortodocşi.

Teoria conform căreia Adevărul este relativ şi fiecare ,,Biserică” deţine propriul adevăr a mai dat o mlădiţă prin care se neagă însăşi întemeierea Bisericii odată cu pogorârea Sfântului Duh. Mai mult, ecumeniştii consideră că adevărata Biserică va fi întemeiată prin unirea tuturor confesiunilor, transformând certitudinea exprimată în Simbolul credinţei (Cred Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică) într-o aşteptare, o neîmplinire ce atrage după sine alte erezii.

Întreaga dogmatică ecumenistă reprezintă un univers halucinant, întregit de interpretarea absurdă a Sfintei Scripturi şi de ecumeni-vorbire, limbajul de lemn folosit de ecumenişti. A fi eretic înseamnă a trunchia Adevărul. Eretici sunt şi ecumeniştii, căci ei aleg textele scripturistice care le convin, dându-le interpretarea care le serveşte scopurile şi ,,uitându-le” pe cele care nu se potrivesc ţelurilor lor, trunchind astfel Adevărul.

Toate aceste aberaţii neagă învăţătura lui Hristos şi, prin urmare, Îl neagă pe Însuşi Hristos. Negarea lui Hristos se face clipă de clipă, interpretând şi răstălmăcind cuvintele învăţăturii Sale dumnezeieşti. Par şocante aceste cuvinte, dar în articolele viitoare vom încerca să cercetăm pe larg canonicitatea tuturor ideilor ecumeniste expuse mai sus, ajutaţi de Sfânta Scriptură şi de Tradiţia Bisericii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Hristos este ,,piatra cea din capul unghiului” pe care s-a întemeiat Biserica. Apostolii
şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi, însuflaţi de Duhul Sfânt au exprimat pe deplin învăţătura
dumnezeiască, pe care au pecetluit-o cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să
o încalce. Ei au interzis categoric dialogul, rugăciunea, slujbele şi, în general,
orice fel de legătură cu ereticii, păgânii sau evreii. Poate pentru mulţi,
hotărârile lor vor părea dure, dacă nu chiar absurde, dar noi vom
încerca, pe cât posibil, să arătăm veridicitatea poziţiei lor

 

Prima redută câştigată de ecumenişti în lupta pentru cucerirea Ortodoxiei o reprezintă rugăciunea în comun şi dialogurile repetate dintre ortodocşi şi heterodocşi. Prin acestea, ortodocşii au deschis uşa rătăcirilor de la adevărata învăţătură a lui Hristos, schismei şi ereziilor.

Temelia Ortodoxiei este învăţătura propovăduită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. El este ,,piatra cea din capul unghiului” pe care s-a întemeiat Biserica, primele mădulare ale acesteia fiind ucenicii Lui, Sfinţii Apostoli. Ajutaţi de harul Sfântului Duh, ei au propovăduit tuturor neamurilor învăţătura cea dumnezeiască.

Urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi au luptat, la rândul lor, pentru dreapta credinţă. Ei au apărat învăţătura Bisericii, atacată în permanenţă de erezii, legiferând şi canonisind la cele şapte Sinoade Ecumenice. Ei au formulat dogma ortodoxă, exprimând prin ea pe deplin învăţătura dumnezeiască, pe care au pecetluit-o cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce.

Sinoadele Ecumenice au reprezentat organul legislativ suprem al Bisericii, prin care părinţii însuflaţi de Sfântul Duh au dat glas vocii Ortodoxiei, străduindu-se să întărească adevărul revelat de Dumnezeu. Canoanele şi legile bisericeşti sunt barierele care separă Adevărul de minciuna eretică şi păzesc Biserica de infestarea cu învăţături şi obiceiuri străine de Ortodoxie.

Dogma, canoanele şi predaniile Sfinţilor Părinţi formează Sfânta Tradiţie, ce trebuie urmată neclintit de creştin pentru a nu se abate de la calea cea dreaptă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cel care doreşte mântuire, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută; cel care are teamă de trăznetul năpraznic al anatemei care omoară trupul şi sufletul, acela să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului cu ajutorul legilor (canoanelor) Bisericii şi să se supună în toate Maicii sale - Biserica”.

Sfânta Tradiţie reprezintă Codul de Legi al Bisericii, Împărăţia lui Dumnezeu, precum orice stat, ce are constituţia lui şi codul legal după care se călăuzeşte. Aceste legi, norme veşnice şi neschimbate ale Bisericii, sunt cuprinse în cele 85 de canoane apostolice, în hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, ale celor opt Sinoade locale, precum şi în pravilele unor Sfinţi Părinţi.

Problema rugăciunii în comun şi a dialogului cu ereticii a fost analizată cu multă atenţie de Sfinţii Apostoli şi Părinţi, dovadă stând canoanele apostolice şi sinodale referitoare la acest subiect. Ei au interzis categoric dialogul, rugăciunea, slujbele şi, în general, orice fel de legătură cu ereticii, păgânii sau evreii. Poate pentru mulţi, hotărârile lor vor părea dure, dacă nu chiar absurde, dar noi vom încerca, pe cât posibil, să arătăm veridicitatea poziţiei lor. Prezentăm mai jos canoanele Sfinţilor Apostoli referitoare la rugăciunea în comun cu ereticii.

Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească.” Însuşi Hristos spune că, dacă încercăm de mai multe ori şi nu reuşim să convingem pe cineva de eroarea în care se află, să-l spunem Bisericii şi ,,de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş !” (Matei 18, 17) Sfântul Apostol Pavel scrie astfel despre un desfrânat care primejduia viaţa creştinilor din Corint: ,,Să daţi pre unul ca acela satanei spre pierirea trupului, ca duhul să se mântuiască” (I Corinteni V, 5).

Într-o altă epistolă a sa, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte; ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit III, 10). Sfinţii Apostoli şi, mai târziu, Sfinţii Părinţi au avertizat mereu asupra nepăsării faţă de ceea ce înseamnă religia, ca şi asupra relativismului confesional, ce conduc în timp la indiferenţă şi apoi la necredinţă.

Canonul 11 apostolic:,,Dacă cineva fiind cleric, ar face rugăciuni împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el”. Acest canon vine să-l întărească pe cel anterior, în ceea ce priveşte clerul.

Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”. În timp ce canonul 10 apostolic vorbeşte despre atitudinea oricărui creştin faţă de ,,cei înlăturaţi din obştea creştinilor”, canonul 45 se referă în mod special la rugăciunea cu ereticii.

Ce este un eretic ? Chiar de la începutul creştinismului, eretic a fost numit omul cu păreri şi înclinaţii diferite de cele ale obştii creştine, după cum spune Sfântul Apostol Pavel către Tit: ,,Ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte”. Ereticul este deci un răzvrătit împotriva ordinii stabilite, a învăţăturii Bisericii care a fost încălcată în parte sau în totalitate.

Aşezămintele Sfinţilor Apostoli specifică faptul că atunci când a vorbit despre hristoşi mincinoşi şi învăţători mincinoşi, Mântuitorul s-a referit la eretici, primejdia constând în aceea că ,,strică Biserica lui Dumnezeu” (Aşez. Sf. Apost., VI, 8). Sfântul Vasilie cel Mare îi numeşte eretici pe cei care s-au lepădat de credinţă, înţelegând prin credinţă învăţătura creştină aşa cum o propovăduieşte Biserica (Sf. Vasilie cel Mare, Canonul I).

În consecinţă, ereticul este un creştin care s-a abătut de la dreapta credinţă, susţinută de Biserică şi mărturisită de fiii ei, stricând prin aceasta unitatea Bisericii. Şi cum tăria Bisericii rezidă mai ales în buna înţelegere care trebuie să domnească între membrii ei, înţelegem de ce a fost nevoie ca cei ce aveau păreri contrare învăţăturii ortodoxe să fie cu totul înlăturaţi, oprindu-se prin canoane orice fel de contact cu aceştia.

Aplicarea canoanelor şi a legilor este responsabilitatea ierarhiei bisericeşti, adică a episcopilor, preoţilor şi diaconilor, fiecare având în cercul lui de răspundere îndatorirea de a-i îndepărta pe cei neînţelegători. Orice disfuncţie în ierarhia Bisericii are grave consecinţe asupra întregii comunităţi creştine, căci, pe drept cuvânt, ce se poate alege de turma al cărui păstor are alte preocupări decât buna ei pază şi îndrumare ?

Pentru aceasta, Sfinţii Apostoli au hotărât suspendarea din serviciu a clericului care se roagă împreună cu un eretic, iar dacă acelaşi cleric îngăduie unui eretic să slujească, ei dispun caterisirea lui. Unitatea Bisericii, condiţie sine qua non pentru existenţa şi tăria ei, cere clericului să fie cât se poate de aspru în păstrarea disciplinei bisericeşti, spre a nu se strecura nici o picătură din otrava certurilor şi a nu se pierde unitatea. Nici o atingere cu ereticul - acesta trebuie să fie crezul creştinului şi deviza clericului.

Nimic nu poate salva şi impune un adevăr, decât paza strictă a rânduiellilor prin care acest adevăr se poate face înţeles.

Canonul 46 apostolic: ,,Episcopul sau preotul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, hotărâm să se caterisească, deoarece ce amestec are Hristos cu Beliar, sau ce are credinciosul cu cel care nu crede ?” În a doua epistolă către Corinteni, însuşi Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunerecul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ?” (II Corinteni VI, 15), subliniind că ereticul – prin faptul că pune în pericol unitatea Bisericii – trebuie considerat tot atât de primejdios ca şi un păgân.

Canonul 47 apostolic: ,,Episcopul sau preotul care va boteza din nou pe cel ce are botez adevărat, sau nu va boteza pe cel amestecat cu cei necredincioşi să se caterisească, deoarece şi-a bătut joc de crucea şi de moartea Domnului şi n-a deosebit pe preot de preoţii mincinoşi”. ,,Cei necredincioşi” sunt, pe de o parte, ereticii pentru că ei tăgăduiesc o parte din învăţătura Bisericii, iar pe de altă parte, păgânii deoarece ei nu cred deloc în adevărurile creştine, ultimii meritând cu adevărat numele de ,,necredincioşi”.

Mai mult, Aşezămintele Apostolice, în capitolul 15 din cartea a VI-a, îi numesc pe eretici nelegiuiţi, iar botezul lor este calificat drept ,,pângărire şi lanţ de nelegiuire”. Este de notat că nu este vorba de păgâni, ci de creştinii care au sfărâmat unitatea Bisericii şi împotriva cărora autoritatea bisericească găseşte de cuviinţă să ia cele mai aspre măsuri. Însuşi Hristos a spus că ,,orice împărăţie care se dezbină întru sine se pustieşte şi orice cetate sau casă care se dezbină întru sine nu va dăinui” (Luca XI, 17).

Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească”.

Multe canoane apostolice sau de-ale sinoadelor locale se ocupă şi de alte împrejurări asemănătoare din viaţa creştinului, în care acesta trebuie, de asemenea, să fie atent şi să se ferească de contactul cu evreii sau ereticii, precum: ţinerea aceloraşi sărbători, darurile ce se oferă la zile mari, ofrandele în biserici şi sinagogi, înrudirea cu evreii sau ereticii. Toate canoanele au aceeaşi menire: de a păzi creştinul de orice l-ar putea abate de la învăţătura lui Hristos, revelată şi explicată, în ce priveşte aplicarea ei practică, de către Biserică.

Canonul 71 apostolic: ,,Dacă un creştin ar aduce untdelemn la altarele păgâne, sau la sinagogile iudeilor cu prilejul sărbătorilor lor, sau ar aprinde lumânări acolo, să se afurisească”.

Aşezămintele Apostolice (II 61, 62) vorbesc foarte amănunţit şi pedepsesc cu asprime pe cei ce se duc ,,în casa demonilor sau în sinagoga omorâtorilor lui Hristos”. Creştinul nu trebuie să ofere untdelemn, lumânări sau alte lucruri care sunt de folos cultului practicat de păgâni sau iudei. El nu trebuie să aibă nici un fel de contact care ar însemna părtăşie de credinţă cu aceştia.

Fără îndoială, nici unul din canoanele Sfinţilor Apostoli nu opresc de la a trăi civilizat şi a avea relaţii amiabile cu păgânii, ereticii sau iudeii, sau de la a ajuta cu ceva practic, ce nu ar semnifica în nici un fel împărtăşirea credinţei lor. Cu toate acestea, există o mare diferenţă între a fi vecin bun cu necreştinul şi a intra în comuniune religioasă cu el, diferenţă pe care poate mulţi oameni nu o mai sesizează astăzi.

Şi Sfinţii Părinţi au canonisit rugăciunea în comun şi dialogul cu necreştinii. Prezentăm câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale cu privire la această problemă.

Canonul 72, al VI-lea Sinod Ecumenic: ,,Căci nu trebuie să stea împreună cele ce nu se amestecă, nici pe lup să-l pui la un loc cu oaia, sau ceata păcătoşilor cu cea a lui Hristos. Iar dacă cineva ar nesocoti cele hotărâte de noi, să se afurisească”.

Canonul 9, Sinodul local din Laodiceea: ,,Cu privire la faptul că cei care aparţin Bisericii nu trebuie să meargă să viziteze cimitirele sau aşa-numitele mucenicii ale ereticilor, pentru rugăciune sau vindecare, dar, dimpotrivă, cei care fac aşa ceva, dacă sunt dintre credincioşi, să fie excluşi din comunitatea creştină pentru un timp până când se pocăiesc şi mărturisesc că făcut o greşeală, când pot fi reprimiţi în comuniune”.

Canonul 33, Sinodul local din Laodiceea: ,,Creştinul nu trebuie să se roage împreună cu ereticii sau schismaticii”.

Aşadar, conform canoanelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, creştinii nu trebuie să aibă părtăşie nici cu păgânul, cel care nu crede în învăţătura creştină şi ca atare nici în Iisus Hristos, nici cu ereticul, cel ce tăgăduieşte parţial adevărul şi, prin acesta, pe Însuşi Mântuitorul nostru, nici cu evreul, cel care crede în continuare în Legea Veche şi pentru care Iisus Hristos este doar un profet, nu Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.

Toate aceste canoane scrise cu litera pe hârtie sunt înscrise cu litere de foc în inimile mucenicilor şi mărturisitorilor Ortodoxiei, care au preferat să moară mai degrabă decât să încalce legea lui Dumnezeu. Sunt nenumărate exemple, în întreaga istorie a Bisericii, de sfinţi care au murit pentru a apăra învăţătura ortodoxă, iar printre cele mai remarcabile se numără şi cel al Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Maxim a fost un mărturisitor al dreptei credinţe, pe care a apărat-o în faţa ereziei monotelite. În vremea sa, întreaga ierarhie bisericească a Imperiului Bizantin şi, alături de ea, împăratul Bizanţului, căzuseră în această erezie, prigonind pe cei ce li se opuneau. Rămăseseră ortodocşi numai Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului şi episcopul de Roma.

Cei care introduseseră monotelismul în învăţătura Bisericii erau Chir, patriarhul Alexandriei (630-643), şi Serghie, patriarhul Constantinopolului (610-638), şi ei reuşiseră să-l atragă în erezie şi pe împăratul Heraclie al Bizanţului. Cei doi patriarhi au convocat sinoade locale ce au confirmat această erezie, propovăduind-o şi corupând astfel întreg Răsăritul.

Sfântul Maxim, care nu era decât un simplu călugăr, s-a opus acestei erezii şi a ieşit din comuniune cu toţi patriarhii, mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii din Răsărit care îmbrăţişaseră monotelismul, motiv pentru care el a fost întemniţat. Eliberat din închisoare, sfântul Maxim pleacă la Roma. La îndemnul lui, Papa convoacă episcopii săi, 105 la număr, avându-l pe sfântul Maxim în mijlocul lor. Acesta a fost Sinodul de la Lateran din 649: el arăta erorile lui Chir, Serghie, Pir şi Pavel, şi, de asemenea, mărturisirea eretică a împăratului. Învăţăturile false au fost anatematisite, ca şi cei ce le-au propovăduit. Papa a scris credincioşilor de pretutindeni, pentru a-i avertiza în privinţa ereziei ce cuprinsese mare parte din Biserică, explicându-le greşelile ereticilor şi avertizându-i pentru a fi atenţi, şi pentru a le confirma că scaunul Romei rămăsese ortodox.

Întors în Bizanţ, sfântul este din nou întemniţat. El le aduce la cunoştinţă răsăritenilor hotărârile Sinodului de la Lateran, prin care clericii eretici erau depuşi şi lipsiţi de preoţie. Monoteliştii încearcă să-l silească pe sfânt să intre în comuniune cu ei, dar el răspunde: ,,Mai degrabă aş prefera să mor decât să mă îndepărtez în vreun fel de adevărata credinţă şi apoi să am mustrări de conştiinţă … pentru că ştiu din scrierile Sfântului Apostol Pavel că înger de-ar veni din cer să propovăduiască o altă Evanghelie anatema să fie”.

Nevrând să se amestece cu ereticii, sfântul Maxim preferă exilul în Tracia. Pentru neclintirea sa în dreapta credinţă, lui i-a fost tăiată limba cu care propovăduise adevărul şi mâna dreaptă cu care scrisese, el murind în exil în anul 662. Abia după moartea sa, noul împărat al Bizanţului, Constantin Pogonatul a convocat, în anul 680, al şaselea Sinod Ecumenic de la Trullan, la care a fost anatematisită erezia monotelismului şi, odată cu ea, patru patriarhi ai Constantinopolului, unul al Alexandriei, doi al Antiohiei, un papă al Romei şi o mulţime de mitropoliţi şi episcopi. Sinodul a hotărât şi cinstirea lui Maxim, călugărul simplu care păstrase dreapta credinţă în faţa atâtor arhierei.

După cum istoria a demonstrat, în toţi acei ani, Sfântul Maxim, un simplu călugăr, a fost drept, iar toţi patriarhii şi mitropoliţii iluştri, faimoşi şi influenţi împotriva cărora scrisese au fost căzuţi în erezie. El nu a fost singur în lupta pentru apărarea învăţăturii ortodoxe, căci de partea lui era Însuşi Hristos, Sfinţii Apostoli şi toţi Sfinţii Părinţi ce ne-au lăsat Sfânta Tradiţie, cârma Bisericii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de problema dialogului şi a rugăciunii cu ereticii
rămâne neschimbată de-a lungul veacurilor. Pretenţia dintotdeauna a ereticilor de a
fi consideraţi creştini, ca şi folosirea numelui de creştin de către orice sectant, a produs
mereu confuzie. Mai mult, istoria mărturiseşte despre adevăratele intenţii ce se
află în spatele dorinţei de dialog a ereticilor cu creştinii. Cu toate acestea,
atitudinea ortodocşilor a fost greşit înţeleasă în secolele trecute şi cu
atât mai mult în zilele noastre

 

După Marea Schismă din 1054, problema dialogului şi a rugăciunii cu ereticii a fost privită numai în aparenţă diferit de către Biserică, apariţia protestantismului în secolul al XV-lea contribuind şi mai mult la neînţelegerea poziţiei ortodoxe. Principalul motiv al acestei neînţelegeri a fost pretenţia dintotdeauna a ereticilor de a fi consideraţi creştini, confruntarea dintre ortodocşi şi aceştia luând, de-a lungul timpului, diferite forme.

Astfel, una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei dialogului dintre ortodocşi şi catolici s-a scris în 1439 la Ferrara-Florenţa. În acea perioadă, sub ameninţarea musulmană, împăraţii Bizanţului au cerut, în mai multe rânduri, ajutor fraţilor din Apus. Profitând de această ocazie, în 1437, papa Eugen al IV-lea (1431-1447) le-a propus ierarhilor ortodocşi unirea celor două Biserici, în schimb promiţându-le susţinere militară împotriva musulmanilor.Ecumenism 07

Constrânşi, conducătorii Bisericii şi ai Imperiului Bizantin - patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (1417-1439), Mitropolitul Visarion al Niceei (care în urma unirii devine cardinal), Mitropolitul Isidor al Kievului şi Moscovei (şi el viitor cardinal), Mitropolitul Antonie al Heracleei, Episcopul Dionisie al Sardelor, Episcopul Marcu al Efesului, Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) împreună cu fratele său Dimitrie şi o suită numeroasă de demnitari - vin la Ferrara şi apoi la Florenţa pentru a discuta condiţiile unirii Bisericilor.

 

Sfântul Marcu al Efesului

 

În timpul discuţiilor, patriarhul Constantinopolului moare la Florenţa în condiţii suspecte, lăsând un ,,testament” în care cerea în mod imperios unirea cu catolicii. Conducerea Bisericii este preluată de către împărat care, sub ameninţarea papei de a nu le permite să părăsească Italia decât după semnarea unirii, stăruie în favoarea acesteia. În acelaşi timp, papa îi interzice Sfântului Marcu al Efesului să mai participe la dezbaterile dogmatice, deoarece acesta nu voia să cedeze în faţa inovaţiilor papale, motivând că ,,Nu există concesie în materie de credinţă”.

La 5 iulie 1439, delegaţii ortodocşi semnează actul unirii prin care acceptă doctrina catolică, inclusiv primatul papal: ,,papa este succesorul Sfântului Petru, locţiitorul lui Hristos pe pământ, învăţător şi judecător al întregii Biserici, după cum se cuprinde în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi în sfintele canoane”. Semnarea actului unirii a fost urmată de o slujbă comună şi de puparea papucului papei. Singurul care nu a semnat a fost Sfântul Marcu al Efesului; aflând aceasta, papa Eugen al IV-lea a spus: ,,Şi astfel nu am rezolvat nimic”.

Întorşi la Constantinopol la 1 februarie 1440, ierarhii ortodocşi vestesc poporului unirea cu catolicii, acesta reacţionând prompt: deşi era Postul Mare, bisericile au rămas goale, oamenii fugind de unionişti­­. În plus, credincioşii, clerul de mir şi monahii din Sfântul Munte se adună sub păstorirea Sfântului Marcu al Efesului. El îşi părăseşte scaunul episcopal pentru a propovădui Ortodoxia pretutindeni în Imperiul Bizantin, hirotonind diaconi şi preoţi, construind biserici şi învăţând credincioşii să-şi păstreze credinţa.

Prigonit de unionişti, Sfântul Marcu este întemniţat. ,,Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu pot fi arestate. … Dacă nu ar fi prigoane, mucenicii nu ar străluci, nici mărturisitorii nu şi-ar fi primit cununa biruinţei de la Hristos, căci prin eforturile lor au bucurat şi întărit Biserica Ortodoxă”.

La Constantinopol, unirea a fost proclamată oficial la 12 decembrie 1452, când patriarhul unionist Grigorie al III-lea Mammas a slujit împreună cu legatul pontifical, cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Rusiei, având în sobor 300 de preoţi. La mai puţin de un an, Bizanţul cădea în mâinile musulmanilor …

Înaintea morţii, Sfântul Marcu îşi proclamă pentru ultima oară poziţia ortodoxă faţă de cei care s-au îndepărtat de dreapta credinţă: ,,În ceea ce îl priveşte pe patriarh voi spune aceasta ca nu cumva să se gândească să îmi arate vreun fel de respect la înmormântarea umilului meu trup, sau să trimită la mormântul meu pe vreuunul dintre cei ce sunt în comuniune cu el, pentru a lua parte la rugăciune sau pentru a se alătura preoţilor invitaţi de către noi, gândind că eu am permis comuniunea cu el. Şi ca nu cumva tăcerea mea să dea ocazia celor care nu cunosc pe deplin ideile mele să suspecteze vreun fel de conciliere, eu declar aici şi mărturisesc că nu accept comuniunea cu el sau cu cei care sunt în comuniune cu el, nici în această viaţă, nici după moartea mea, aşa cum nu accept nici unirea, nici dogma latină pe care el şi aderenţii lui au acceptat-o. Sunt absolut convins că, cu cât mai departe stau de el şi de cei ca el, cu atât mai aproape sunt de Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Şi pentru acest motiv spun: aşa cum de-a lungul întregii mele vieţi am stat departe de ei, tot aşa în momentul plecării mele şi după moartea mea mă depărtez de relaţia şi comuniunea cu ei şi poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie nici de înmormântarea mea, nici de mormântul meu şi nici de nimeni dintre ai noştri cu ţelul de a sluji împreună slujbele noastre dumnezeieşti; aceasta ar însemna să amestecăm ceea ce nu se poate amesteca”.

Nici protestanţii nu au fost mai prejos în încercările lor de a dialoga cu ortodocşii, născute din dorinţa de a crea o alianţă antipapală. Astfel, în anul 1576, luteranii din Tübingen îi scriau patriarhului Ieremia al II-lea al Constantinopolului (1572-1579, 1580-1584, 1587-1595), afirmând că luteranismul este adevărata credinţă şi că vor să se unească cu ortodocşii. În sprijinul celor afirmate, ei alăturau scrisorii ,,Mărturisirea de la Augsburg” din 1530 şi articolele credinţei lor, cerându-i patriarhului să-şi spună părerea.

Patriarhul le-a trimis o primă scrisoare în care le spunea: ,,răspunzând, nu vă vom spune nimic de la noi, ci din cele şapte Sinoade Ecumenice, cu care scrieţi că sunteţi de acord. Vom vorbi urmând învăţătorilor şi teologilor noştri … pentru că Sfântul Duh a vorbit prin ei. Învăţăturile lor vor rămâne pururea neschimbate, căci ele se întemeiază pe cuvântul Domnului …”. Arătându-le care este dreapta credinţă, patriarhul Ieremia i-a sfătuit să revină asupra ideilor lor greşite: ,,nu există decât un singur mod de a corecta greşeala: urmând Sfintelor Sinoade şi canoanelor apostolice, într-un cuvânt urmându-L pe Hristos în toate”.

Nemulţumiţi de răspunsul patriarhului, care le cerea renunţarea la erezii, luteranii îi scriu din nou, aducându-i numeroase acuze. Ieremia le răspunde: ,,noi nu ne apărăm cu înţelepciunea omenească, ci folosim ca dovadă Scriptura, căci adevărata filosofie nu contrazice niciodată teologia (Col. 2, 8). … Deci, fraţilor, să stăm neclintiţi pe stânca credinţei şi pe tradiţia Bisericii şi să nu înlăturăm hotarele puse de Sfinţii Părinţi”.

Primind a treia scrisoare, patriarhul Ieremia al II-lea îşi dă seama că dialogul nu rodeşte şi le scrie următoarele: ,,Vă cerem ca de acum înainte să nu ne produceţi o durere şi mai mare, nici să ne mai scrieţi pe acelaşi subiect pe care vreţi să îl priviţi diferit de cum au făcut-o teologii Bisericii. Voi îi cinstiţi pe ei în cuvinte, dar îi respingeţi prin faptele voastre. Pentru că voi încercaţi să dovediţi că cuvintele lor dumnezeieşti, armele noastre, nu sunt potrivite. În ceea ce ne priveşte, eliberaţi-ne de povara dialogului. Mergând pe căile voastre, nu ne mai scrieţi despre dogmă”.

Spre deosebire de Ieremia al II-lea, Patriarhul Chiril Lucaris (1620-1623, 1623-1633, 1633-1634, 1634-1635, 1637-1638), al Constantinopolului, a avut o poziţie echivocă. După ce studiază la Padova şi Veneţia şi ia cunoştinţă de doctrina catolică şi de cea protestantă, el este trimis în Lituania, unde se confruntă cu intrigile iezuite, care au ca rezultat unirea din 1596 a rutenilor ortodocşi cu Biserica Catolică. Ca patriarh al Constantinopolului, el este martor al luptelor dintre catolici şi protestanţi pentru dominaţia asupra Bisericii Ortodoxe şi a Constantinopolului, aflat sub stăpânire turcească. Urmare a intrigilor acestora, este îndepărtat din scaun de 4 ori.

De-a lungul timpului, Chiril a oscilat între cele două tabere - catolică condusă de ambasadorul Franţei şi protestantă de cei ai Angliei şi Olandei - apropiindu-se de ultimii datorită urii ce le-o purta iezuiţilor. Protestanţii îl sprijină material şi politic, iar el poartă o corespondenţă bogată cu reformaţii şi calvinii. În 1628, dăruieşte conducătorului Bisericii Anglicane, un manuscris preţios al Sfintei Scripturi, Codex Alexandrinus, dedicându-i-l: ,,Chiril, Patriarh Ecumenic, preafericitului şi preaînţeleptului arhiepiscop de Canterbury, William Land”.

În anul 1629, ca urmare a atitudinii sale echivoce, apare sub numele său o ,,Mărturisire de credinţă” calvină, de a cărei publicare profită atât catolicii, cât şi protestanţii. Astfel, protestanţii şi-au putut permite să pretindă că împărtăşesc aceeaşi credinţă cu ortodocşii, în timp ce catolicii l-au acuzat, în faţa sultanului, de erezie, acesta condamnându-l la moarte.

Istoricii nu sunt unanimi în a-i atribui această lucrare lui Chiril Lucaris, căci el a protestat, dar nu public, împotriva ei. După moartea sa, Biserica Ortodoxă va condamna această Mărturisire de credinţă prin sinoadele de la Constantinopol din 1638 şi Iaşi, 1642. Mai mult decât atât, ea îşi va proclama credinţa prin Mărturisiri sinodale, combătând ereziile catolice şi protestante. Astfel, sinodul de la Ierusalim adoptă în 1672 ,,Pavăza ortodoxă”, o mărturisire care demonta ereziile jansenisto-calviniste ale vremii, ca în secolul următor, patriarhii orientali să le spună din nou anglicanilor că, fără acceptarea dogmei ortodoxe, unirea nu este posibilă.

În secolul al XIX-lea, cele mai importante Mărturisiri de credinţă au fost Enciclicele patriarhilor răsăriteni de la 1848 şi 1895, scrise în replică la Enciclicele papilor Pius al IX-lea (1846-1878) şi Leon al XIII-lea (1878-1903). Prin acestea, papii îi ,,invitau” pe ortodocşi să li se supună, pretinzând că Biserica Catolică este Biserica adevărată. Astfel, papa Pius scria că ,,nu există nici un motiv pentru care voi să refuzaţi o întoarcere la Biserica adevărată şi la comuniunea cu sfântul meu tron”. Patriarhii răspund cu argumente clare şi limpezi, demontând inovaţiile papale şi spunând că ,,orice comuniune duhovnicească în rugăciune a fiilor Bisericii Soborniceşti cu ereticii sau comunităţile eretice este interzisă”.

În opoziţie totală faţă de trecut, ortodocşii ecumenişti poartă astăzi, cu heterodocşii, dialoguri nesfârşite ce nu dau roade. Orbiţi, ei neagă întreaga istorie a Bisericii, precum şi învăţătura ei, nevrând să înţeleagă că întoarcerea la Ortodoxie este o problemă de alegere şi de maturizare duhovnicească personală, şi nu un rezultat al dialogului ecumenic ...

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

Cu toate că Biserica a propovăduit prin învăţătura sa şi a mărturisit prin sfinţii săi problema dialogului
şi a rugăciunii cu ereticii, ortodocşii secolului XX au adoptat o poziţie radical diferită de cea a înaintaşilor
lor. Încălcând hotărârile Sfinţilor Părinţi prin iniţierea unui dialog cu heterodocşii, adepţii ortodocşi ai
ecumenismului modern au declanşat o avalanşă ale cărei consecinţe nu le mai pot controla.
Oare către ce conduce această nesăbuinţă a ortodocşilor de astăzi ?

 

La mai puţin de un deceniu de la Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1895, Biserica Constantinopolului şi, mai târziu, ortodocşii secolului XX au adoptat o poziţie radical diferită, în ceea ce priveşte relaţiile cu heterodocşii. Renunţând, fără să ezite, la 19 veacuri de viaţă duhovnicească, ei şi-au permis să încalce hotărârile Sfinţilor Părinţi, îndreptându-şi paşii pe o cale necugetată - ,,dialoguri ale dragostei”, conferinţe şi întruniri teologice, nesfârşite dezbateri şi congrese dogmatice - nechibzuinţă care astăzi îşi arată roadele amare.

Această ,,odisee” a început odată cu dorinţa patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1878-1884, 1901-1912), exprimată în Enciclica sinodală din 1902, de a afla părerea Bisericilor Ortodoxe locale asupra unirii cu celelalte Biserici creştine. Din cauza opiniilor favorabile ale acestora, el avea să sublinieze în 1904: ,,Păstrând cele proprii, se cuvine să privim cele ale altora”.

Deschizând uşa dialogului cu heterodocşii, Constantinopolul a iniţiat o etapă plină de frământări, în care relaţiile interconfesionale au cunoscut o amploare continuă. Mai mult, prin atitudinea sa echivocă, Patriarhia Ecumenică a încuviinţat tacit teoriile eretice despre Biserică şi natura ei, ca şi dezvoltarea şi perpetuarea acestora.

Ca urmare a primilor paşi spre ,,unirea tuturor Bisericilor”, în 1919, Mitropolitul Dorotei al Brussei (1919-1921), în acea perioadă locţiitor al patriarhului ecumenic, a acceptat propunerile de colaborare şi unire venite din partea confesiunilor anglicană, veche-catolică şi armeano-gregoriană. Un an mai târziu, în Enciclica din 1920, el se adresa ,,Venerabilelor Biserici creştine de pretutindeni”, pornind de la ideea că ,,diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea colaborării în vederea unirii”.

În Enciclică, Dorotei sugera crearea unei Ligi a Bisericilor după modelul Ligii Naţiunilor şi propunea un program concret de colaborare între Biserici. Programul său prevedea dialoguri şi conferinţe teologice, contacte regulate prin corespondenţă, relaţii cât mai strânse între reprezentanţii Bisericilor, ca şi între şcolile teologice, educarea în spirit ecumenic a credincioşilor de toate confesiunile. Toate aceste propuneri au fost transpuse în practică, astfel că azi ele sunt considerate a fi fost ,,paşi esenţiali către fundamentarea trainică a unei perspective creştine comune”.

Enciclica din 1920 este un document extrem de controversat, atât prin forma sa neobişnuită, cât şi prin consecinţele pe care le-au avut ideile expuse. În primul rând, în text nu există referiri la Biserica Ortodoxă, uitându-se cu desăvârşire cuvântul ,,Ortodoxie”, fiind folosită în schimb expresia tipic ecumenistă ,,Biserici creştine”. Mai mult, prin acest act Constantinopolul mărturiseşte că definiţia şi semnificaţia ,,unicităţii” (despre care evită, evident în mod intenţionat, să sublinieze că are un scop şi o înţelegere exclusiv ortodoxe) gândirii ortodoxe constituie ,,pretenţiile” unor ,,obiceiuri şi superstiţii vechi” care creează ,,dificultăţi foarte mari ce pun în primejdie lucrarea de unificare” …

Aşadar, pentru prima oară de-a lungul întregii sale istorii, Biserica Ortodoxă a renunţat la a se considera Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, recunoscând dreptul celorlalte confesiuni creştine de a se numi Biserici. Neîndoios, acest fapt a reprezentat o abordare greşită a dialogului şi a unei viitoare uniri cu heterodocşii. În plus, cea mai şocantă constatare cu privire la Enciclica din 1920 este aceea că în timp ce propovăduia dialogul şi unirea cu heterodocşii, ea a marcat debutul schismei din Biserica Ortodoxă, provocată de schimbarea calendarului.

Anii '20 constituie începutul ,,erei dialogurilor” prin desfăşurarea, mai întâi cu timiditate şi apoi în forţă, a primelor întâlniri interconfesionale. Ca o urmare logică ia naştere Mişcarea Ecumenică, ce îşi are originea în trei grupări paralele: ,,Viaţă şi Acţiune” (Life and Work), ,,Credinţă şi Organizare” (Faith and Order) şi ,,Mişcare Misionară” (International Missionary Council). Următoarele decenii vor fi marcate de o sumedenie de întruniri şi conferinţe, cu sute şi mii de participanţi aparţinând unui mare număr de confesiuni, al căror adevărat scop poate fi uşor intuit.

Gruparea ,,Viaţă şi Acţiune” şi-a ţinut prima conferinţă în 1925 la Stockholm, sub preşedinţia unui american de confesiune calvină. La aceasta au participat 680 de delegaţi aparţinând la 31 de confesiuni, partea ortodoxă fiind reprezentată de Bisericile din Constantinopol, Ierusalim, Alexandria, Serbia, România, Grecia şi Bulgaria. A doua conferinţă din 1937 a întrunit, la Oxford, sub conducerea unui episcop anglican, 435 de delegaţi aparţinând la 120 de confesiuni.

Conferinţele acestei grupări au avut drept temă colaborarea interconfesională în plan practic. Nathan Soderblom, Arhiepiscopul neoprotestant al Uppsalei, unul dintre principalii susţinători ai dialogului dintre ortodocşi şi heterodocşi afirma că ,,pentru a se ajunge la unirea Bisericilor creştine este necesară mai întâi strânsa lor colaborare pe teren practic”. Astfel, scopul ultim al grupării ,,Viaţă şi Acţiune” era imixtiunea confesiunilor creştine pentru o cât mai bună uniformizare …

În paralel, mişcarea ,,Credinţă şi Organizare” a urmărit desfăşurarea dialogului în plan dogmatic. La prima conferinţă a acesteia din 1927 din Elveţia au participat 400 de delegaţi din 100 de confesiuni şi comunităţi creştine. Tematica conferinţei s-a axat pe următoarele probleme: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Sfintele Taine şi Ierarhia, participanţii expunând punctele de vedere ale propriei confesiuni.

A doua conferinţă a acestei mişcări a avut loc la Edimburg, în 1937, sub preşedinţia Arhiepiscopului anglican William Temple de York, abordând teme precum harul, preoţia şi unitatea Bisericii în viaţă şi cult. În mesajul conferinţei, Bisericile participante au mărturisit ,,o unitate a inimilor şi a duhului”, exprimându-şi speranţa că ,,o înţelegere mai adâncă ne va conduce către o înţelegere comună a adevărului, aşa cum este el în Iisus Hristos”.

Adevărata ţintă a mişcării ,,Credinţă şi Organizare” a fost, fără îndoială, pervertirea învăţăturilor ortodoxe în primul rând cu privire la Biserică şi natura ei, urmând a atinge Sfintele Taine, harul şi mântuirea în afara Bisericii. Cele două grupări s-au completat una pe cealaltă în acţiunile lor nocive asupra Bisericii Ortodoxe ca un întreg. În anul 1937, ele ,,îşi unesc forţele”, dând naştere Consiliului Mondial al Bisericilor - organizaţia intercreştină preconizată în 1920 de Mitropolitul Dorotei al Brussei.

Născută din dorinţa de dialog a confesiunilor protestante şi neoprotestante cu Bisericile istorice, Ortodoxă şi Catolică, organizaţia nou formată - Consiliul Mondial al Bisericilor - avea în componenţă o majoritate protestantă. Ca urmare, preocupările acestei organizaţii au corespuns ideologiei protestante, tinzând spre a sluji interesele acesteia, de legitimizare şi de câştigare a credibilităţii în lume.

Concret, în urma Conferinţelor de la Oxford şi Edimburg din 1937 şi, mai târziu, la Conferinţa de la Amsterdam, din 1948, Consiliul Mondial al Bisericilor a fost conceput, din punct de vedere administrativ, să se ocupe de domenii precum afaceri internaţionale, finanţe, reconstrucţie şi ajutor internaţional, serviciu creştin internaţional de informaţii şi presă.

Amsterdam a reprezentat o mărturie şi în ceea ce priveşte perspectiva din care această organizaţie aborda problemele creştine. Astfel, amprenta protestantă a devenit şi mai evidentă odată cu debutul discuţiilor dogmatice ce aveau ca temă centrală ,,Planul lui Dumnezeu şi situaţia prezentă a omului”. Cu privire la aceasta, părintele Ioan Rămureanu notează în cartea sa ,,Istoria Bisericească Universală”, volumul II, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993, următoarele: ,,Problemele eshatologice şi internaţionale au fost cercetate de cei mai mulţi prin prisma pragmatismului, care situează împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ, iar de alţii, mai puţini, prin prisma eshatologiei, situându-le deasupra realizărilor omeneşti”. Tot el subliniază şi nemulţumirea Bisericilor Ortodoxe referitoare la ideologia ecumenistă: ,,Majoritatea Bisericilor Ortodoxe au hotărât să comunice Consiliului Mondial al Bisericilor că nu pot participa la prima adunare generală, deoarece programul actual al mişcării ecumenice a început să se orienteze după unele vederi social-politice străine spiritului Ortodoxiei”.

 

Ecumenism 08

Întrunirea comisiei de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă Română

şi Biserica Evanghelică din Germania, Curtea de Argeş, 1991

 

Totuşi, la mai puţin de cinci ani de la Conferinţa de la Amsterdam, adepţii ortodocşi ai ecumenismului aveau să revină asupra poziţiei adoptate în 1948. Astfel, la 31 ianuarie 1952, Patriarhul Athenagoras (1949-1972) al Constantinopolului recomanda colaborarea Bisericilor Ortodoxe cu Consiliul Mondial al Bisericilor, ,,acţiunea apropierii şi colaborării tuturor confesiunilor şi organizaţiilor creştine fiind o necesitate şi o datorie sfântă, ce decurge din specificul şi misiunea lor”.

Schimbarea atitudinii reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe nu a fost un act izolat, de-a lungul timpului ortodocşii oscilând între a întreţine sau întrerupe relaţiile cu Mişcarea Ecumenică. Cu toate acestea, ezitările lor nu au condus nicidecum către o clarificare a poziţiei ortodoxe, ci mai degrabă spre o confuzie crescândă.

La a doua Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Evanston, Statele Unite, din 1954, ortodocşii au protestat din nou, deoarece în cadrul dezbaterii pe tema ,,Unitatea în Hristos şi împărţirea în Biserici”, Biserica a fost comparată cu omul păcătos, supus greşelii, dar mântuit. Însă, protestele lor au fost inutile în lipsa unei poziţii ferme de-a lungul timpului.

Ca urmare a acestei atitudini echivoce a părţii ortodoxe, reprezentanţii Consiliului Mondial al Bisericilor şi-au intensificat lucrarea de erodare a Ortodoxiei. Astfel, la a patra Adunare de la Uppsala, din 1968, ce a reunit 2000 de participanţi din cele 232 de Biserici membre, s-a adoptat următoarea politică: ,,mişcarea ecumenică trebuie să devină mai îndrăzneaţă - pentru a intra în comunitate cu Bisericile care nu sunt încă în comunitatea noastră”.

În 1975, la Adunarea din Kenya, ortodocşii s-au opus iarăşi protestanţilor care doreau transformarea Consiliului Mondial al Bisericilor într-o structură eclezială universală sau cel puţin într-un sinod ecumenic. În ciuda tuturor divergenţelor, s-a afirmat că participanţii ,,au trăit bucuria unităţii” …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Singurele roade ale participării ortodoxe la dialogul din cadrul mişcării ecumenice au fost compromisurile
şi abaterile de la învăţătura Bisericii. Conduita ambiguă a ortodocşilor ecumenişti - caracterizată de simple
proteste verbale neurmate de nici o acţiune concretă - le-a permis heterodocşilor să-şi dezvolte şi să-şi poată
impune cu uşurinţă ideologia. În schimb, ortodocşii ecumenişti, nemulţumiţi de faptul că dialogul
interconfesional nu progresează în sensul dorit, dau vina pe ,,tradiţionalişti” - singurii care se
mai opun ereziei ecumenismului - acuzându-i de crearea de schisme în Biserica Ortodoxă

 

După 1975, relaţiile dintre ortodocşii ecumenişti şi protestanţii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor au cunoscut o evoluţie asemănătoare celei de până atunci. Mai mult, dialogul nu s-a concretizat nicidecum în favoarea Ortodoxiei, ci dimpotrivă imaginea ei a fost grav afectată şi distorsionată de către reprezentanţii săi.

Astfel, deşi vreme de aproape un secol, Ortodoxia oficială, ,,canonică”, s-a arătat public alături de Mişcarea Ecumenică, reprezentanţii ei au făcut, nu de puţine ori, declaraţii dure la adresa acestei mişcări şi a conducătorilor ei.

 

În 1983, la a VI-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, ortodocşii recunosc că nu au renunţat încă la ,,vechile prejudecăţi”

La a şasea Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor ce a avut loc la Vancouver, Canada, au participat 850 de delegaţi ai Bisericilor membre. Întrunirea s-a desfăşurat fără controverse între participanţi, ,,referenţii şi vorbitorii exprimându-şi de pe propriile poziţii confesionale” ideile referitoare la temele aflate în dezbatere. Una dintre sesiunile cele mai importante a fost cea la care s-a discutat ,,Declaraţia asupra drepturilor omului” şi în cadrul căreia s-au lansat conceptele de ,,nouă ordine morală” şi ,,nouă ordine economică internaţională”.

Deşi conţinutul discuţiilor şi poziţiile de pe care au fost abordate acestea nu s-au modificat faţă de întrunirile anterioare, ortodocşii ecumenişti nu au protestat în nici un fel. Mai mult, ei au recunoscut, în declaraţia finală, ,,nerenunţarea la vechile prejudecăţi, participarea la nedreptatea lumii”, mărturisind făţiş că sunt … ,,neascultători”.

 

În 1991, după întrunirea de la Canberra, ortodocşii afirmă cu seninătate că ,,unii membri ai mişcării ecumenice se dovedesc a fi eretici”

A şaptea Adunare generală s-a desfăşurat la Canberra, Australia, în 1991, având tema ,,Vino, Duhule Sfânt”. În declaraţia adoptată de delegaţi se spunea: ,,Mulţumim lui Dumnezeu pentru conştiinţa crescândă a unităţii care însoţeşte diversitatea expresiilor credinţei creştine. Am fost emoţionaţi de diversitatea vizibilă a rugăciunilor, a spiritualităţilor, a teologiilor”. ,,Problemele obsedante” dezbătute de participanţi - ,,datoriile mondiale, militarismul, ecosistemele şi rasismul” - au reliefat încă o dată reala lipsă de preocupare a mişcării ecumenice faţă de neînţelegerile ecleziologice existente între confesiunile creştine, întâietate având ideologia protestantă tipic materialistă.

În ciuda entuziasmului general care a însoţit declaraţia finală a acestei adunări, ortodocşii ecumenişti au emis un protest la adresa anumitor membri şi tendinţe ale mişcării ecumenice: ,,unii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor nu numai că nu respectă minimum doctrinar, ci se dovedesc eretici: nu acceptă Sfânta Treime, interpretează greşit acţiunea Sfântului Duh în afara Bisericii, nu înţeleg comuniunea euharistică, etc.”. Este paradoxal că recunosc singuri că poartă dialoguri cu ereticii.

 

,,Teologia şi morala nu-şi găsesc corespondenţă în viziunea ecumenistă”, declară un ierarh ortodox, adept al ecumenismului

Au existat declaraţii şi mai tranşante. Astfel, Mitropolitul Bartolomeu al Calcedonului declara: ,,Se constată tendinţe de adâncire a protestantismului şi nicidecum dorinţa de unitate în Hristos”, iar Mitropolitul Ioannis Ziziulas al Pergamului afirma: ,,Adunarea nu a dezbătut probleme teologice, căci teologia şi morala, gândirea şi raţiunea nu-şi găsesc corespondenţă în viziunea ecumeniştilor … pentru ecumenism, Duhul Sfânt este o temă, nu una dintre Persoanele Sfintei Treimi”.

În 1992, deciziile Comitetului Central al Consiliului determină reacţia ortodocşilor, care reiau protestele împotriva radicalizării mişcării ecumenice şi a terminologiei acesteia, a hirotoniei femeilor, a sincretismului religios, etc. Limitându-se la a protesta verbal şi fără a adopta o poziţie hotărâtă, ripostele ortodoxe nu au avut nici cel mai mic ecou în Consiliul Mondial al Bisericilor.

Replica ortodocşilor ecumenişti, aparent expresia unei atitudini ferme, vădeşte în cel mai bun caz ignoranţa. Protestele lor lasă impresia că inovaţiile protestante sunt recente şi că Biserica Ortodoxă a fost, în ultimele decenii, martora a noi şi noi devieri de la dreapta credinţă. În realitate, ideologia protestantă nu s-a modificat deloc în cursul ultimelor secole, perpetuând ereziile din care a luat naştere.

 

În 1998, la întrunirea panortodoxă de la Thessaloniki, ortodocşii ,,canonici” au dat vina, pentru actuala situaţie, pe ,,tradiţionalişti”, numindu-i ,,schismatici” şi ,,extremişti”

Cu şase luni înainte de a opta Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor ce a avut loc la Harare, în Zimbabwe, ortodocşii s-au întrunit la Thessaloniki, Grecia, între 29 aprilie - 2 mai 1998, pentru a discuta retragerea Bisericii Ortodoxe a Georgiei din mişcarea ecumenică şi poziţia ortodoxă ce urma a fi adoptată la Harare. Bisericile Rusă şi Sârbă au propus ca ortodocşii să participe la întrunirea de la Harare doar ca observatori, dar în urma unor ,,negocieri prelungite”, s-a ajuns la un compromis. Astfel ortodocşii au luat decizia ca Bisericile Ortodoxe locale să trimită delegaţi ,,nu pentru a participa efectiv la activităţile Conferinţei, ci numai pentru a mărturisi în faţa neortodocşilor preocupările ortodoxe legate de direcţia în care se îndreaptă Consiliul Mondial al Bisericilor şi pentru a cere restructurarea lui”.

Cu toate acestea ,,delegaţii din partea tuturor Bisericilor Ortodoxe canonice” au fost mult mai preocupaţi de criticile ,,tradiţionaliştilor” decât de dictatura ideologiei protestante în mişcarea ecumenică: ,,în unanimitate, delegaţii denunţă acele grupuri de schismatici şi anumite grupări extremiste din interiorul Bisericilor Ortodoxe locale care folosesc pretextul ecumenismului pentru a critica conducerea Bisericii şi pentru a-i submina autoritatea prin încercarea de a crea diviziuni şi schisme”. Autori ai schismei din 1924 - care astăzi se autodenumesc canonici - ortodocşii ecumenişti îi acuză de această ,,infracţiune” pe tradiţionalişti, adăugând astfel încă un trofeu în galeria nenumăratelor reuşite diplomatice ale Bisericii ,,oficiale”.

Se pare că în trei sferturi de secol de dialog cu heterodocşii, marcate de grave compromisuri din partea ortodocşilor şi de intoleranţa crescândă a protestanţilor, ortodocşii ecumenişti nu au învăţat nimic. Ei repetă la nesfârşit acelaşi scenariu: iritaţi iniţial de abuzurile heterodocşilor, ei fac afirmaţii serioase la adresa lor pentru ca, mai apoi, în numele ,,iubirii creştine” să renunţe la orice atitudine recalcitrantă şi să revină la masa dialogului, reluând în mod inutil aceleaşi discuţii şi făcând noi concesii.

Mai mult, dialoguri asemănătoare celor desfăşurate sub auspiciile Consiliului Mondial al Bisericilor s-au purtat şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, organizaţie a Bisericilor Ortodoxe şi Protestante din Europa. Aceasta a fost creată în 1959 ca o ,,secţie” a Consiliului Mondial al Bisericilor, scopul său fiind precizat în statut: ,,studiul, în întâlniri programate, a problemelor care privesc Bisericile din Europa şi întrajutorarea Bisericilor în săvârşirea slujirii”.

Conferinţa Bisericilor Europene nu diferă mult de Consiliul Mondial al Bisericilor în ideologia şi scopurile urmărite, lozincile utilizate la întrunirile organizate de aceasta vorbind de la sine: ,,luptă pentru dreptate socială şi economică”, ,,pace şi reconciliere în Europa”, ,,contribuţia Bisericilor din Europa la viaţa socială, economică şi politică a Europei”.

În aceeaşi notă, Conferinţa Bisericilor Europene face parte din Consiliul social-economic al Organizaţiei Naţiunilor Unite ca organizaţie nestatală cu rol consultativ.

 

,,Rugăciunea în comun şi calendarul ecumenic” sunt recomandările Conferinţei Bisericilor Europene

În 1979, Adunarea plenară ce a avut loc în insula Creta recomanda, pentru realizarea unităţii, celor 122 de Biserici europene membre ,,dialogul ecumenic, rugăciunea în comun, folosirea calendarului ecumenic şi stabilirea unei singure date pentru sărbătorirea Sfintelor Paşti” - într-un cuvânt ,,alinierea” deplină a ortodocşilor la ideologia ecumenistă.

În 1992, la a X-a Adunare generală de la Praga, Cehoslovacia, relaţiile dintre ortodocşi şi protestanţi s-au deteriorat din cauza introducerii în declaraţia finală a adunării a unor puncte de vedere pur protestante. Controversele nu au fost soluţionate nici până astăzi …

Dialogurile teologice şi dogmatice din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi al organizaţiilor sale satelite au fost purtate la nivelul întregii creştinătăţi, având scopul de a pregăti dialogurile bilaterale dintre confesiuni. Acestea au fost gândite pentru a continua erodarea Ortodoxiei la un nivel mult mai profund, prin expunerea ei la ereziile fiecărei confesiuni în parte.

Premisele acestor dialoguri bilaterale, la care ortodocşii ecumenişti au subscris, au fost concepute în scopul de a plasa Ortodoxia pe o poziţie defavorabilă. Dintru început, ele nu au avut loc între Biserica Ortodoxă în deplinătatea ei şi diferitele confesiuni, ci între Bisericile Ortodoxe locale şi confesiunile heterodoxe, folosindu-se mereu expresiile ,,familii de Biserici” sau ,,grupuri de Biserici”. Scopul urmărit a fost însăşi negarea dogmei ortodoxe despre Biserică, conferirea legitimităţii puzderiei de confesiuni heterodoxe, toate acestea pregătind minuţios apariţia viitoarei ,,Biserici Ecumenice”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A VI-A

 

Ortodocşii ecumenişti se laudă mereu cu dialogurile bilaterale pe care le poartă cu
heterodocşii, prezentând mulţimea temelor şi subiectelor dezbătute, dar uitând să
vorbească despre rezultatele obţinute în urma acestora. Uzitând de un limbaj pervertit,
ei schimonosesc adevărul, turnându-l în forma unor lozinci şi sloganuri: comisii tehnice,
acorduri teologice, documente de dialog, rezultate parţiale. Încercând să traducem
această ecumeni-vorbire, ne întrebăm ce înseamnă rezultate parţiale ? Oare
ridicarea anatemelor şi acceptarea ereziilor heterodoxe … ?

 

Dialogurile bilaterale dintre ortodocşii ecumenişti şi heterodocşi sunt continuarea firească a dialogurilor purtate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi al altor organizaţii ecumeniste, ce se remarcă prin aceeaşi lipsă de verticalitate din partea ortodocşilor, împletită cu rigiditatea ideologică a heterodocşilor. Prin aceste dialoguri, fiecare confesiune heterodoxă s-a străduit să ciuntească din învăţătura ortodoxă, deja atinsă de dialogurile ecumeniste, acea parte ce se opunea propriilor erezii.

Această deschidere a părţii ortodoxe de a purta dialoguri cu heterodocşii a fost iniţiată de Conferinţele panortodoxe din insula Rhodos, din anii 1961, 1963 şi 1964. Astfel, cea de-a doua conferinţă, ce a avut loc între 26-29 septembrie 1963, a avut ca temă principală relaţiile Ortodoxiei cu celelalte confesiuni creştine.

Strategia adoptată în desfăşurarea dialogurilor bilaterale a fost aceeaşi faţă de toate confesiunile heterodoxe: a avut loc mai întâi un ,,dialog al iubirii” sau ,,al slujirii”, neoficial, ce a reprezentat poarta către dialogurile dogmatice, oficiale, purtate în cadrul unor ,,comisii teologice tehnice”.

 

1. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi acea fracţiune a Ortodoxiei care nu a acceptat hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451) - Bisericile necalcedoniene. Aceste hotărâri se referă la condamnarea ereziei monofizismului, care susţinea că Mântuitorul are o singură fire, cea dumnezeiască, ce a covârşit întru totul firea Sa omenească. Printre Bisericile necalcedoniene, numite şi monofizite, se numără Biserica Ortodoxă Coptă a Egiptului, Biserica armeană, Biserica etiopiană, Biserica siro-iacobită, Biserica creştinilor tomiţi din Malabar (India) numită şi Biserica ortodoxă siriană a Răsăritului.

 

Încă din 1964, ortodocşii ecumenişti şi cei necalcedonieni stabileau că diferenţa în dogma despre Hristos a celor două Biserici se află ,,mai degrabă la nivel de termeni, decât în învăţătură”

Dialogul bilateral a început în anii ‘60, în urma hotărârii celor două Biserici de ,,a cultiva relaţii prieteneşti”. Astfel, de-a lungul timpului, ierarhii acestora s-au întâlnit în nenumărate rânduri, colaborând şi susţinându-se ideologic reciproc la adunările şi congresele ecumeniste. Chiar de la prima întrunire neoficială, din Danemarca, în anul 1964, teologii celor două părţi au ajuns la concluzia că ,,în problema hristologică, între cele două familii de Biserici, sunt deosebiri mai degrabă de termeni, decât de dogmă. Este deci posibilă găsirea unei formule de credinţă care să satisfacă cele două Biserici”.

 

Cu toate acestea, după mai bine de 20 de ani de ,,tratative”, cele două părţi nu au reuşit să adopte o poziţie comună, hotărând doar ... ,,acceptarea dogmei hristologice, reuniunea şi înţelegerea termenilor”

După mai bine de 20 de ani de întruniri şi discuţii neoficiale, perioadă în care ortodocşii au făcut o mulţime de concesii ideologiei necalcedonienilor, a fost iniţiat dialogul oficial care nu a înregistrat nici cel mai mic progres real pe calea unirii. Astfel, deşi în 1971 cele două Biserici au hotărât ca ridicarea anatemelor să ,,se realizeze doar după adoptarea unei definiţii hristologice comune”, în 1994, la Geneva, ,,au fost ridicate anatemele, hotărându-se reuniunea şi înţelegerea termenilor, acceptarea dogmei hristologice şi încetarea oricăror disensiuni şi acuzaţii”.

Prin aceste discuţii, teologii ortodocşi au sfârşit prin a se compromite grav, admiţând că ereziile necalcedonienilor nu sunt decât o problemă de limbaj şi acceptând să participe la redactarea unei ,,noi formule de înţelegere pe baza căreia să poată să se unească într-o Euharistie comună”. Chiar ne întrebăm, de altfel îndreptăţiţi de cele de mai sus: dacă este vorba numai de o problemă de limbaj, de ce clerul celor două Biserici nu se împărtăşeşte încă din acelaşi potir ?

Mai mult, nici astăzi, după aproape o jumătate de veac de dialoguri, necalcedonienii nu recunosc decât primele trei Sinoade Ecumenice şi nu au făcut nici cea mai mică concesie în favoarea unirii, spre deosebire de ortodocşi.

 

2. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi Biserica Catolică. De-a lungul celor 1000 de ani de când Biserica Catolică s-a separat de Biserica Ortodoxă, în urma Marii Schisme din 1054, între cele două Biserici nu au încetat să apară noi şi noi divergenţe. Astăzi, principalele dispute existente între ortodocşi şi catolici sunt concentrate în jurul ereziilor catolice: filioque (Sfântul Duh purcede şi de la Fiul), existenţa purgatoriului (locul unde sufletele celor care nu au săvârşit păcate grave se purifică prin suferinţă pentru a ajunge în rai), infailibilitatea papei (papa, vicar şi locţiitor al lui Hristos pe pământ este infailibil în materie de dogmă - nu greşeşte în formularea şi interpretarea dogmei), imaculata concepţie a Maicii Domnului (Maica Domnului s-a născut peste fire, precum Mântuitorul), Maica Domnului împreună-mântuitoare cu Hristos etc.

 

Ortodocşii ecumenişti sunt gata să facă orice compromis pentru a ajunge la o înţelegere cu Biserica Catolică, care nu a încetat niciodată să susţină că unirea creştinilor nu se poate face decât prin revenirea tuturor confesiunilor la catolicism

Discuţiile cu Biserica Catolică au cunoscut, de-a lungul timpului, o evoluţie tumultoasă, căci aceasta a pretins mereu ca unirea creştinilor să se realizeze sub conducerea sa. Hotărârile Conciliului Vatican II (1962-1965) au întărit această idee, năruind speranţele oricărui dialog. Cu toate acestea, relaţiile dintre cele două Biserici s-au ameliorat în anul 1965 când, papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras au ridicat anatemele din 1054.

Ulterior, pentru a începe dialogul dogmatic, ortodocşii au pus condiţii – renunţarea la primatul papal, la uniatism ca mijloc de unire, etc. - până la împlinirea lor dorind doar ,,un dialog al slujirii”. Ca răspuns, în iulie 1973, papa a readus în prim plan ideea conform căreia unirea se poate realiza numai prin ,,întoarcerea” ortodocşilor la catolicism. Totuşi, după numai 3 ani, în ianuarie 1976, Patriarhul Dimitrie I al Constantinopolului (1972-1991) a creat o comisie panortodoxă pentru începerea dialogului dogmatic, uitând de orice condiţie pusă anterior de partea ortodoxă sau sfidare din partea catolicilor.

 

În 1995, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului declara că ,,dialogul dintre ortodocşi şi catolici s-a dovedit fructuos”, exprimându-şi bucuria faţă de faptul că ortodocşii au acceptat că sunt ,,Biserică-Soră” cu Biserica Catolică

În 1979, ca urmare a colaborării apropiate dintre conducătorii celor două Biserici, susţinută de scrisori irenice, vizite şi constituirea mai multor ,,comisii teologice tehnice”, Papa Ioan Paul al II-lea declara la Constantinopol: ,,Dialogul dragostei a permis luarea la cunoştinţă a profundei comuniuni care ne uneşte deja”. Cu toate acestea, de-a lungul a două decenii de dialog, nu s-a reuşit semnarea unor ,,documente de acord”, ci numai a unor ,,documente de dialog”. Singurul rezultat al acestui dialog s-a concretizat într-un şir nesfârşit de concesii făcute de ortodocşi Vaticanului, ce a culminat cu semnarea, în 1993, a Declaraţiei de la Balamand – act prin care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică se recunosc a fi ,,Biserici-Surori”.

 

3. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi fracţiunea Bisericii Catolice care nu a acceptat hotărârile Conciliului Vatican I - Bisericile Vechi-Catolice. Aceste hotărâri se referă la dogma primatului papal (papa are autoritate supremă în Biserică, fiind considerat vicarul lui Hristos şi locţiitorul Lui pe pământ) şi a infailibilităţii papale (papa nu greşeşte în materie de dogmă). Printre Bisericile Vechi-Catolice se numără Bisericile din Germania, Olanda şi Elveţia, ce formează Uniunea internaţională a vechilor-catolici sau Uniunea de la Utrecht, ce este condusă de Conferinţa Internaţională Episcopală a Vechilor-Catolici.

 

În 1970, în cadrul dialogului neoficial, reprezentanţii ortodocşi şi vechi-catolici au semnat ,,acordul deplin asupra mai multor puncte de credinţă”

În 1962, în cadrul Mişcării Ecumenice, ortodocşii au iniţiat dialogul cu Biserica Veche-Catolică, invitându-l pe arhiepiscopul vechi-catolic de Utrecht la Constantinopol, în vederea discutării problemei unirii. Ulterior, în 1970, la a doua reuniune a comisiei mixte de dialog, teologii au constatat că ,,s-a ajuns la un acord deplin între cele două Biserici asupra mai multor puncte de credinţă: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sinoadele Ecumenice, succesiunea apostolică, Sfintele Taine, cinstirea Maicii Domnului şi a sfinţilor etc”. Interesant de remarcat este faptul că în timp ce încheiau cu ortodocşii ,,un acord teologic”, vechii catolici semnau un document cu un conţinut total diferit cu evanghelicii şi anglicanii, cu care de altfel sunt în comuniune din 1931, afirmând cu nonşalanţă că acest fapt ,,ţine de politica ecumenistă”.

,,Politica ecumenistă” permite Bisericii Catolice să semneze în iunie 1999, o înţelegere cu Biserica Luterană, făcând anumite compromisuri despre cum pot obţine oamenii mântuirea”, în timp ce poartă dialoguri cu ortodocşii ecumenişti. La fel, vechii-catolici semnează documente contradictorii cu ortodocşii şi respectiv evanghelicii şi anglicanii cu care sunt deja în comuniune, întărind aparentul haos ecumenist. Astfel, în timp ce erodează Tradiţia ortodoxă cu ideologia lor, confesiunile heterodoxe se ,,şlefuiesc” între ele urmărind să ajungă la un numitor comun al ereziilor, pe care, în final, să-l impună Bisericii Ortodoxe.

 

Notă: Menţionăm că materialele pe baza cărora este scris acest serial sunt documente publice ale Mişcării Ecumenice, informaţii ce provin de la birourile de presă ale Bisericilor Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericii şi declaraţii ale ierarhilor ortodocşi ecumenişti din mass-media. Textele încadrate de ghilimele sunt citate din aceste materiale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A VII-A

 

Principalul ţel urmărit de ecumenişti prin dialogurile bilaterale - modificarea învăţăturii
ortodoxe despre Biserică - a fost împlinit cu succes în decurs de câteva decenii. Astfel,
dialogurile bilaterale au ascuns adevărul în cuvinte pompoase, îndepărtându-i atât pe
ortodocşi cât şi pe heterodocşi de duhul învăţăturii Ortodoxiei. Acest lucru a însemnat,
implicit, îndepărtarea de adevăratul ecumenism, ortodocşii ecumenişti recunoscând
astăzi că aceste dialoguri nu au adus nici o roadă pe calea apropierii şi unirii
confesiunilor creştine în duhul Adevărului

 

4. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi Biserica Anglicană. Biserica Anglicană a luat naştere în 1534 prin separarea Bisericii Catolice a Angliei de Vatican, ca urmare a unei dispute politice, regele Angliei devenind conducătorul acesteia. Mai târziu, au fost formulate textele anglicane de bază - cele ,,39 de articole de credinţă” şi ,,Cartea de rugăciune a comunităţii”. Schisma anglicană face parte din curentul reformator al secolului al XVI-lea, reprezentând un protestantism moderat cu o organizare episcopală a Bisericii (Biserica Anglicană se mai numeşte Biserică Episcopală) şi cu un cult ce păstrează elemente catolice uzuale, precum rânduiala liturghiei.

,,Comuniunea Anglicană” este formată din 25 de Biserici Anglicane autonome conduse de Arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost înfiinţată în 1867, dar ea nu îşi impune hotărârile Bisericilor membre, decât dacă sunt aprobate şi de sinoadele particulare ale acestora. De exemplu, Biserica Episcopală din Statele Unite a introdus în 1976 hirotonia femeilor şi a reintrodus ,,filioque” în doctrină, ca şi Biserica Anglicană din Canada, în timp ce alte Biserici Anglicane nu au acceptat aceste concepte.

 

După zeci de ani de dialog între ortodocşi şi anglicani, perioadă în care s-au semnat numeroase acorduri, anglicanii au permis, începând din 1992, hirotonia femeilor şi au intrat în comuniune cu unele confesiuni neoprotestante din Statele Unite ale Americii

,,Legăturile de prietenie” dintre ierarhii ortodocşi şi cei anglicani sunt considerate astăzi a avea o îndelungată tradiţie, bazele lor fiind puse după primul război mondial. Ierarhii anglicani au participat, ca invitaţi de onoare, la Congresul Pan-Ortodox din Constantinopol din 1923, printre temele abordate numărându-se şi o viitoare unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană. De-a lungul timpului, relaţiile ortodoxo-anglicane s-au întărit, un pas deosebit de important pentru evoluţia lor reprezentându-l recunoaşterea, în anii '30, a validităţii hirotoniilor anglicane şi deci a succesiunii lor apostolice de către partea ortodoxă.

 

Ecumenism 14

Septembrie 1993. Vizita Arhiepiscopului de Canterbury, George Carey,

Primatul Comuniunii Anglicane, în România

 

Oficializarea relaţiilor ortodoxo-anglicane în cadrul mişcării ecumeniste s-a realizat în urma Conferinţelor panortodoxe din anii '60, care au stabilit ,,constituirea unei Comisii interortodoxe teologice care să studieze problema unirii”. În 1973, la Oxford, s-a desfăşurat prima sesiune a dialogului ortodoxo-anglican, purtându-se discuţii care să pregătească dialogul dogmatic.

Au urmat numeroase sesiuni de dialoguri bilaterale la care reprezentanţii celor două confesiuni au semnat acorduri pe următoarele teme: Sfânta Tradiţie, sfintele taine, succesiunea apostolică. Cu toate acestea, în 1984, la Dublin ,,comisia teologică mixtă a reluat tematica sesiunilor anterioare”, sugerând o reală lipsă de înţelegere între cele două confesiuni.

Dar, în afara compromisurilor făcute de ortodocşii ecumenişti, nu s-a realizat nici un progres pe calea unirii. Dimpotrivă, începând din 1992, unele Biserici Anglicane au introdus hirotonia femeilor şi au intrat în comuniune cu unele confesiuni neoprotestante americane, metodistă şi prezbiteriană (confesiuni ce au derivat din Biserica Anglicană), dorind, în acelaşi timp, apropierea de Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, deşi un acord ortodoxo-anglican este şi azi departe de a fi semnat, în Sinodul Anglican din 1993, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu numea Biserica Anglicană ,,Biserică-Soră”.

 

5. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi Bisericile Luterane şi Reformate (sau Calvine). La baza doctrinei protestante stau principiile lui Luther, dintre care cele mai importante sunt: ,,Sola Fide” - mântuirea numai prin credinţă (negarea importanţei faptelor bune), ,,Sola Scriptura” - credinţa întemeiată numai pe învăţătura Sfintei Scripturi (negarea învăţăturii transmisă oral a Mântuitorului şi pe cea a Sfinţilor Părinţi primită prin revelaţie dumnezeiască), ,,Sola Gratia” - mântuire prin har sau predestinarea (negarea voinţei libere a omului). Acestora li se alătură modificarea învăţăturii despre Biserică, a sfintelor taine şi alte erezii precum iconoclasmul sau filioque.

Federaţia Luterană Mondială este forul conducător al Bisericilor Luterane, iar Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate reuneşte Bisericile Reformate.

 

În dialogul teologic ortodoxo-luteran, ortodocşii au luat în discuţie importanţa Crezului în Biserică

În afara întrunirilor ortodoxo-protestante din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, ortodocşii au iniţiat dialoguri ecumeniste cu reprezentanţii Bisericilor Luterane şi Reformate din lume. După mai multe decenii de întruniri neoficiale, au început dialogurile teologice.

Dialogul teologic dintre ortodocşi şi luterani a fost inaugurat în 1981 la Helsinki, în Finlanda. Printre temele abordate de delegaţiile panortodoxe şi panluterane participante s-au numărat: importanţa celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi a Crezului niceo-constantinopolitan în viaţa Bisericii, sfintele taine etc. Este de remarcat că, din dorinţa apropierii de protestanţi, ortodocşii şi-au permis să comenteze Crezul ...

 

,,Sola Scriptura” şi ,,Sola Fide” nu mai reprezintă obstacole în calea unirii, afirmă ortodocşii ecumenişti

De-a lungul ultimelor decenii, s-au desfăşurat în paralel dialoguri între Bisericile locale, ce au fost numite dialoguri bilaterale, (de exemplu, între teologii Bisericii Ortodoxe Ruse şi cei ai Bisericii Luterane din Germania sau între teologii Bisericii Ortodoxe Române şi cei ai Bisericii Evanghelice din Germania) şi dialoguri între Biserica Ortodoxă şi toate Bisericile Luterane, ce au fost numite multilaterale. Scopul urmărit a fost acela de a pune accentul pe convorbiri între ,,cele două familii de Biserici”, atacând ideea de unicitate a Bisericii.

Singura roadă adusă de aceste dialoguri a fost acceptarea din partea ortodocşilor a faptului că ereziile protestante ,,Sola Scriptura” şi ,,Sola Fide” ,,nu constituie obstacole de netrecut în vederea unirii”.

 

Teologii reformaţi afirmă că ,,Sfânta Scriptură se explică prin ea însăşi”, în timp ce patriarhul ecumenic declară că ,,există enorm de multe puncte comune” între cele două confesiuni

Dialogul oficial ortodoxo-reformat a început în 1972, la Debreţin, în Ungaria. În 1979, la conferinţa Alianţei Mondiale Reformate, Patriarhul Ecumenic Dimitrie I a declarat optimist că ,,există divergenţe asupra unor puncte de credinţă şi organizare, dar există totuşi enorm de multe puncte comune” între cele două confesiuni.

Lipsa oricărui progres al acestui dialog a fost marcată de declaraţiile teologilor reformaţi care nu au făcut nici un compromis cu privire la ideologia lor. Astfel, în 1983, la Budapesta, după mai bine de zece ani de dialog, aceştia afirmau: ,,Sfânta Scriptură se explică prin ea însăşi, iar autoritatea ei rezidă în însăşi mărturia Sfintei Scripturi”, negând categoric rolul Sfintei Tradiţii în Biserică. Dialogurile bilaterale cu reformaţii dovedesc odată în plus atitudinea inflexibilă a heterodocşilor şi poziţia nepermis de îngăduitoare a ortodocşilor în cadrul dezbaterilor teologice ecumeniste.

 

Dialogul existent între ortodocşii ecumenişti şi confesiunile desprinse din Biserica Catolică în urma curentului reformator din secolul al XVI-lea a avut ca trăsătură aparte discuţiile la nivel de Biserici locale cu accentuarea termenului ,,familii de Biserici de aceeaşi confesiune”, ce subminează ideea de unitate a Bisericii Ortodoxe. Ortodocşii ecumenişti nu s-au dezminţit nici de această dată, numind confesiunea heterodoxă cu care se purta dialogul ,,Biserică-Soră”, deşi nu s-a realizat nici cel mai mic progres pe calea unirii. S-ar putea spune că, din cauza compromisurilor făcute de ortodocşii ecumenişti, Biserica Ortodoxă s-a făcut mai ,,Soră” cu aceste confesiuni heterodoxe decât s-au făcut acestea ,,Surori” cu Biserica Ortodoxă.

Ortodocşii secolului al XX-lea recunosc astăzi, după decenii de dialoguri interminabile cu heterodocşii, că acestea nu au adus roade. Dimpotrivă, aceste dialoguri au condus în timp la vederi antiortodoxe, împlinind parcă cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi ale altor Sfinţi Părinţi ce consideră discuţiile repetate cu heterodocşii începutul căderii în erezie, o adevărată otravă duhovnicească. Din nefericire, ortodocşii ecumenişti nu s-au limitat la discuţiile cu alţi aşa-zişi creştini, ci au iniţiat dialoguri cu reprezentanţii religiilor necreştine …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A VIII-A

 

Adevăratul ideal al mişcării ecumeniste a secolului XX este unirea tuturor religiilor
într-o ,,religie universală”. Pentru a împlini acest ţel îndrăzneţ, teologii creştini au
deformat învăţăturile patristice, ajungând chiar să afirme că religiile păgâne reprezintă
,,alternative ale creştinismului”. În avangarda acestei ,,cruciade” se află ierarhii
ortodocşi ecumenişti, Patriarhul Constantinopolului declarând recent că ,,în
iudaism şi islam, credincioşii se închină aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii”.
Oare sfinţii apostoli, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, ar fi
purtat ,,dialoguri interreligioase” cu păgânii şi idolatrii ?

 

Adevărata ţintă a ecumenismului modern, aceea de unire a tuturor religiilor, a fost dezbătută încă de la începuturile mişcării ecumeniste

Alături de dorinţa de unire a tuturor creştinilor într-o singură ,,Biserică”, ideologii ecumenismului modern au aşezat un ideal cu mult mai îndrăzneţ: unirea credincioşilor tuturor religiilor într-o ,,religie universală”, a cărei doctrină să combine dogmele tuturor religiilor ,,membre” - creştină, iudaică, musulmană, budistă, hindusă etc. Deşi la prima vedere acest ideal cutezător pare a fi introdus foarte recent în doctrina mişcării ecumeniste, în realitate, el a fost ,,strecurat” la primele conferinţe ecumeniste, la începutul secolului XX.

Într-o primă perioadă, această temă a fost dezbătută la conferinţele Consiliului Misionar Mondial, urmărindu-se acceptarea de către ecumenişti a însăşi ideii de dialog şi colaborare între creştini şi credincioşii altor religii. Astfel, în 1910, la Edinburgh, Scoţia, printre temele discutate la prima conferinţă a acestei organizaţii ecumeniste s-a numărat ,,Mesajul misionar mondial în relaţie cu religiile necreştine”. Conferinţa din 1928, de la Ierusalim, a determinat crearea, doi ani mai târziu, a Comitetului Internaţional pentru apropierea creştinilor şi evreilor, ca în 1948, la Amsterdam, unul dintre obiectivele introduse în Constituţia nou-înfiinţatului Consiliu Mondial al Bisericilor să fie ,,stabilirea contactelor cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumeniste”.

 

Teologia interreligioasă elaborată pe măsura dezvoltării dialogului interreligios susţine că ,,Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire”, ,,şi fără botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl”

Pe măsură ce dialogul interreligios a început să fie considerat o temă comună a dezbaterilor ecumeniste, a fost iniţiată elaborarea unei noi teologii, aşa-numita teologie interreligioasă, care să stea la temelia viitoarelor întruniri şi a colaborării între religii.

Primii paşi către conceptele noii teologii s-au realizat în 1938, la Tambaran, India, când s-a afirmat că ,,deşi celelalte religii nu constituie sisteme integrale de gândire şi acţiune, totuşi au un caracter revelator şi pot fi considerate tradiţii religioase care asigură o relaţie a omului cu Dumnezeu”. Prin intermediul acestei idei sunt acceptate ca alternative pentru creştinism celelalte sisteme religioase ale lumii. Ulterior, în 1957, la Accra, Ghana, la conferinţa Consiliului Misionar Mondial, în ciuda opoziţiei unora dintre delegaţi, s-a afirmat că ,,Sfântul Duh lucrează şi printre necreştini”, acesta fiind unul dintre conceptele fundamentale ale teologiei interreligioase, ce este reluat continuu, conferindu-i-se noi şi noi valenţe.

Anii ’60-’70 reprezintă o perioadă deosebit de fructuoasă pentru dialogul interreligios, în care s-au realizat progrese semnificative. Biserica Catolică a marcat o răscruce la Conciliul Vatican II prin adoptarea unei ,,Declaraţii despre relaţia Bisericii cu religiile necreştine” şi a unei declaraţii particulare referitoare la relaţia cu evreii, intitulată ,,Nostra aetate”. Consiliul Mondial al Bisericilor a urmat linia Vaticanului, stabilind contacte cu conducătorii religiilor necreştine. Astfel, sub auspiciile acestui for ecumenist, are loc la Ajaltoun, Liban, în 1970, prima întrunire la care participă reprezentanţii mai multor religii. Referindu-se la această întrunire, pastorul metodist Wesley Ariaraya, secretarul general adjunct al Consiliului Mondial al Bisericilor, declara: ,,hinduşii, budiştii, musulmanii şi creştinii au venit la Ajaltoun nu numai pentru a se consulta în ce priveşte dialogul interreligios, ci pentru a se angaja în el”.

La această conferinţă apar noi concepte, precum ,,Hristos lucrează în sufletele tuturor oamenilor”, ,,Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire”, ,,şi fără botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl”.

 

În avangarda mişcării de apropiere a creştinilor de credincioşii altor religii s-au aflat ierarhii ortodocşi ecumenişti, care au şocat prin declaraţiile lor, precum ,,avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni şi noţiuni absolut noi”

Pilonii ortodocşi ai dialogurilor interreligioase sunt George Khodre, Mitropolitul Byblosului şi Botrysului, aparţinând Patriarhiei Antiohiei şi Iacob Kukuzis, Arhiepiscopul de America din partea Patriarhiei Constantinopolului. Acesta din urmă declara în 1967: ,,avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni şi noţiuni absolut noi … Nu putem preda generaţiilor viitoare forma religiei adoptată de noi”.

Arhiepiscopul american s-a dovedit a fi consecvent ideilor sale, reuşind transpunerea lor în practică. Astfel, în 1972, el iniţiază dialogul teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic cu care semnează un acord. Printre alte decizii, acordul hotărăşte ,,revizuirea textelor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când acestea sunt negative sau ostile lor”.

Pe de altă parte, Mitropolitul Byblosului are o contribuţie majoră la elaborarea noii teologii, călcând în picioare întreaga învăţătură patristică. În 1971, la Adis-Abbeba, el declara: ,,Sfântul Duh lucrează independent de Iisus Hristos sau Biserică, inspiră religiile necreştine, fiind numitorul comun al tuturor religiilor lumii”. În 1979, la întrunirea Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor, Khodre i-a şocat chiar şi pe delegaţii protestanţi. Astfel, mitropolitul ortodox îi sfătuia pe creştini ,,să studieze viaţa spirituală autentică a celor nebotezaţi, deoarece atunci când brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura, el este luminat de Însuşi Hristos”. Afirmaţia este reluată în 1993, la o întrunire ecumenistă desfăşurată la Santiago de Compostella, în faţa unei delegaţii panortodoxe care nu a comentat în nici un fel afirmaţiile sale.

 

În 1990, teologii creştini ecumenişti au negat exclusivitatea mântuirii doar prin credinţa în Hristos: ,,recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează mântuirea la fidelitatea explicită faţă de Iisus Hristos”

Contactele şi relaţiile creştinilor cu reprezentanţii religiilor necreştine s-au aprofundat odată cu elaborarea şi îmbogăţirea teologiei interreligioase. În 1990, la Baar, Elveţia, teologii ortodocşi, catolici şi protestanţi, întruniţi într-o sesiune a Consiliului Mondial al Bisericilor, au adoptat un text intitulat ,,Pluralismul religios - afirmaţii şi perspective teologice”. Declaraţia aduce o contribuţie semnificativă noii teologii, prin negarea exclusivismului mântuirii doar prin credinţa în Hristos: ,,recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează mântuirea la fidelitatea explicită faţă de Iisus Hristos”.

O nouă referire la Sfântul Duh se face în Declaraţia de la Hong Kong, semnată în 1990 de reprezentanţii mai multor religii: ,,Am învăţat să recunoaştem prezenţa divinului în semenii noştri, prezenţă care este văzută în mod variat în diferite religii: Shekina în tradiţia iudaică, Sfântul Duh din Sfânta Treime a creştinilor, Atman pentru hinduşi şi sikh-şi, Ruh pentru musulmani”.

Viziunea teologică este întregită de ideile exprimate de un alt ierarh ortodox ecumenist, Mitropolitul Damaskinos al Elveţiei aparţinând Patriarhiei Constantinopolului. În conferinţa ,,Adevăratul creştinism şi universalitatea mântuirii”, susţinută în 1995 la simpozionul Academiei Internaţionale a Ştiinţelor Religioase, el afirma: ,,Referitor la revelarea naturală a lui Dumnezeu în lume, este legitim să credem că celelalte religii aparţin aceluiaşi plan dumnezeiesc de mântuire a lumii şi că ele constituie căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor”.

Aceeaşi egalitate a ,,căilor spirituale ale religiilor” este exprimată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. El susţine că ,,în iudaism şi islam, credincioşii se închină aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii, Dumnezeul lui Avraam, având formulată o teologie a Treimii şi o nădejde în Mesia care va veni”, ,,religiile hindusă şi budistă au o spiritualitate care corespunde celei a Ortodoxiei, putând reprezenta un sprijin pentru creştini”, iar ,,religiile new-age au idei similare cu teoriile spirituale ale Bisericii”.

Aşa cum pentru dialogul cu heterodocşii, ortodocşii au acceptat egalitatea învăţăturii ortodoxe cu doctrinele heterodoxe şi au primit ereziile lor, tot astfel teologia interreligioasă egalizează învăţătura creştină cu doctrinele celorlalte religii. Pentru a se apropia de păgâni şi idolatri, reprezentanţii creştinismului au declanşat, în mod unilateral, o ,,cruciadă” îndreptată împotriva propriei învăţături, pe care au mutilat-o, găsindu-i analogii şi asemănări cu conceptele necreştine. Teologia interreligioasă reprezintă negarea învăţăturii Mântuitorului, a lucrării Sfântului Duh şi a harului şi mântuirii în Biserică. Toate acestea au avut drept scop admiterea putinţei de a se mântui a păgânilor şi acceptarea religiilor necreştine ca alternative pentru creştinism. Printre susţinătorii noii teologii se numără ortodocşii ecumenişti care au adus contribuţii semnficative la elaborarea conceptelor şi au girat-o prin poziţia pe care o deţin.

 

Alături de dialogurile interreligioase, apropierea de religiile necreştine este promovată şi prin intermediul întrunirilor politico-religioase, al rugăciunilor cu aceştia şi al conferinţelor mondiale la care participă liderii religioşi şi ,,spirituali” ai lumii

Astăzi dialogurile şi cooperarea dintre creştini şi necreştini sunt privite ca simple evenimente cotidiene, o modă intelectuală a sfârşitului de veac şi de mileniu, colaborarea realizându-se pe multiple planuri. În primul rând, dialogul interreligios mondial şi local a luat o amploare deosebită. În 1986, la Assisi, Italia, 150 de reprezentanţi ai religiilor lumii s-au întrunit pentru a discuta şi a se ruga pentru pace, la invitaţia organizaţiei catolice laice Sant’Egidio. Evenimentul s-a reluat în 1998 la Bucureşti, unde au participat reprezentanţi ai cultelor creştine, delegaţi ai religiilor mozaică, musulmană, budistă hindusă, brahmană, cărora li s-au alăturat şamani, vrăjitori şi masoni, ce au purtat dialoguri şi s-au rugat împreună. ,,Vrăjitorii şi-au practicat meseria făcând vrăji în Piaţa Universităţii” …

Dialogurile interreligioase sunt completate de conferinţe mondiale la care liderii religioşi şi spirituali ai lumii discută şi recunosc valori umaniste păgâne, precum solidaritate, dreptate, egalitate, înlocuindu-L pe Dumnezeu cu un supraom. Astfel, în 1994, la Constantinopol, a avut loc un congres interreligios pentru ,,pace şi toleranţă religioasă” la care au luat parte creştini, evrei şi musulmani. Cea mai recentă întrunire pentru ,,pacea mileniului” s-a desfăşurat la sfârşitul lunii august a.c., la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la care au participat peste 1000 de conducători religioşi şi spirituali. În plus, întrunirile politico-religioase prilejuite de conflictele interreligioase din diferite colţuri ale lumii, precum războiul din Balcani, conflictele din Israel, India sau Timorul de vest, au devenit o obişnuinţă.

Preocuparea actuală a conducătorilor creştinătăţii de a-L înlocui pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu zeii păgâni şi supraomul îndeamnă la reflecţii amare. Oare sfinţii apostoli, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, ar fi purtat ,,dialoguri interreligioase” cu păgânii şi idolatrii ? Întreaga învăţătură pe care ei, cu scumpătate, ne-au lăsat-o moştenire ne îndreptăţeşte să o apărăm cu orice chip, aşa cum şi ei au apărat-o, şi să nu primim nici o altă învăţătură chiar dacă ar veni înger din cer să ne-o vestească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A IX-A

 

Una dintre cele mai importante consecinţe ale dialogurilor purtate în cadrul mişcării ecumeniste este
iniţierea de rugăciuni în comun care, în timp, au evoluat transformându-se în veritabile slujbe ecumeniste.
Săvârşirea acestora de către ierarhii confesiunilor creştine are un efect deosebit asupra ortodocşilor care
ajung să îi privească pe ierarhii heterodocşi ca pe proprii ierarhi. De asemenea, sluţirea rugăciunilor
şi liturghiei ortodoxe determină contaminarea ortodocşilor cu idei eretice sau chiar păgâne

 

Dialogurile purtate în cadrul mişcării ecumeniste între diferite confesiuni creştine au reprezentat un pas deosebit de important către mult visata unitate a tuturor creştinilor, având numeroase consecinţe şi implicaţii. În afara concesiilor şi compromisurilor dogmatice făcute de ortodocşi de dragul apropierii de heterodocşi, dialogurile ecumeniste au deschis poarta către o serie de alte manifestări şi acţiuni ,,ecumeniste”, interzise de Sfinţii Părinţi prin canoane.

Astfel, întrunirile şi dialogurile ecumeniste au reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru iniţierea şi săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun. Micile concesii făcute iniţial de către ortodocşii ecumenişti cu privire la rugăciunile în comun au permis, în timp, evoluţia acestora către adevărate slujbe religioase oficiate la reuniunile ecumeniste. Din nefericire, aceste rugăciuni şi slujbe se depărtează tot mai mult de rugăciunile şi slujbele ortodoxe, dând prioritate rugăciunilor şi ceremoniilor eretice sau chiar păgâne.

Rugăciunile şi slujbele ecumeniste formează un alai ameţitor, care năuceşte Ortodoxia, prinzând-o într-un vârtej din care nu poate ieşi fără a se păta de ideologiile eretice: ierarhii se roagă împreună, slujesc împreună, îşi fac vizite frăţeşti, iar credincioşii sunt invitaţi să participe la rugăciunile şi slujbele heterodocşilor, să se roage împreună cu aceştia, într-un cuvânt să ajungă să îi privească pe aceştia drept fraţi întru credinţă.

Dacă dialogurile ecumeniste reprezintă discuţii între ortodocşi şi heterodocşi purtate uneori de pe poziţii de egalitate, şi chiar dacă ortodocşii au acceptat diferite compromisuri în urma acestor dialoguri, rugăciunile şi slujbele ecumeniste reprezintă un progres notabil către unitate. La dialogurile ecumeniste participă numai ierarhii şi teologii ortodocşi, în timp ce majoritatea credincioşilor nu are acces la hotărârile luate, nefiind direct afectată de acestea; în schimb, rugăciunile în comun presupun implicarea efectivă a credincioşilor şi, prin urmare, acceptarea şi chiar girarea de către aceştia a ideologiei ecumeniste.

Un rol important în încetăţenirea rugăciunilor în comun îl joacă puterea exemplului: văzându-i regulat pe propriii ierarhi rugându-se şi slujind împreună cu ierarhii heterodocşi, binecuvântând împreună cu aceştia sau acordându-le cinstea cuvenită unui arhiereu al lui Hristos, credincioşii ajung să-i privească pe aceştia ca pe propriii păstori.

 

Ortodocşii din insula Creta au cântat cardinalului Jan Willebrands ,,Întru mulţi ani, Stăpâne !”

Tot mai des, ierarhii catolici şi protestanţi sunt primiţi cu mult fast de către ierarhii ortodocşi ecumenişti. În 1971, cardinalul Jan Willebrands a vizitat Biserica Cretei, fiind întâmpinat în mod entuziast de ierarhii, clerul, monahii şi credincioşii cretani cu cântarea tradiţională ,,Întru mulţi ani, Stăpâne !” El a asistat în veşminte arhiereşti la diferite slujbe săvârşite de Arhiepiscopul Evghenie al Cretei, rostind împreună cu el rugăciuni şi binecuvântând credincioşii.

De asemenea, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului şi Papa Ioan Paul al II-lea au săvârşit numeroase ceremonii împreună. Patriarhul Constantinopolului a fost invitat în repetate rânduri la hramul Vaticanului, unde s-a rugat împreună cu papa, dându-şi sărutul păcii în timpul liturghiei catolice. În 1979, în timpul liturghiei ortodoxe săvârşite la Constantinopol, papa a schimbat sărutul păcii cu patriarhul Bartolomeu, după ce s-a rostit ,,să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim …” Oare cei doi ierarhi mărturisesc în comun … lepădarea de credinţă şi de Dumnezeu ?

Aceste rugăciuni comune ale întâistătătorilor creştinătăţii s-au transformat treptat în slujbe comune săvârşite de ierarhii diferitelor confesiuni în cadrul întrunirilor ecumeniste. A şasea Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, desfăşurată în 1983 la Vancouver, Canada, a întrecut orice imaginaţie, depăşind programul ecumenist al evoluţiei progresive. Pe 31 iulie 1983, a fost oficiată o liturghie ecumenistă alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată, în ianuarie 1982, de Comisia ,,Credinţă şi organizare” la Lima, Peru.

Cel care a condus liturghia a fost arhiepiscopul anglican de Canterbury, secondat de şase protestanţi, dintre care două preotese, Carolina Patiazina-Torch, reformată din Indonezia şi Elisabeth Lidel, luterană din Danemarca. De asemenea, la această liturghie au participat ortodocşi, necalcedonieni şi catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar Mitropolitul ortodox Chiril al Smolensk-ului şi Kaliningrad-ului (rector al Academiei Teologice din Leningrad) a rostit următoarea ectenie: ,,Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul lui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”.

 

Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îl pomenea pe Papa Paul al VI-lea la sfânta liturghie, după propria sa mărturisire: ,,vă vom pomeni scumpul nume în dipticele din inima noastră, o, prea sfinte episcop al Romei”

Un alt aspect al rugăciunilor comune ale ierarhilor este pomenirea ierarhilor heterodocşi la liturghiile ortodoxe. În 1968, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îi scria Papei Paul al VI-lea cu ocazia praznicului Naşterii Domnului: ,,În această comuniune a dragostei lui Hristos, slujind împreună cu venerabilii şi prea sfinţiţii mitropoliţi, vă vom pomeni scumpul nume în dipticele din inima noastră, o, prea sfinte episcop al Romei, înaintea jertfirii scumpului Trup şi Sânge al Mântuitorului la sfânta liturghie a înaintaşului nostru, părintele nostru, Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi în această zi a Naşterii Domnului, vom rosti în faţa sfântului altar: Fie ca Domnul Dumnezeu să vă pomenească totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

De asemenea, rugăciunile în comun au ca efect pierderea din vedere a diferenţelor dintre credinţa ortodoxă şi ereziile heterodoxe. Mai mult, rugăciunea, dialogul credinciosului cu Ziditorul său, este pervertită şi sluţită prin adoptarea unor forme, puţin spus neortodoxe, care contaminează sufletul omului, îmbolnăvindu-l şi depărtându-l de Dumnezeu.

 

Creştinii sunt invitaţi ca ,,eventual” să-şi facă semnul crucii la rugăciunile ecumeniste

Cea mai importantă manifestare în cadrul căreia s-a dezvoltat rugăciunea în comun şi care, în timp, a dobândit o amploare deosebită este ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, ce are loc în fiecare an între 18 şi 25 ianuarie. Apărută în secolul trecut în comunităţile protestante şi neoprotestante din America, având ca scop unirea cu Biserica Catolică, ea a fost adoptată de Biserica Catolică, iar fiecare zi a săptămânii a primit o semnificaţie specială.

Astfel, ziua de 19 ianuarie a fost dedicată rugăciunilor pentru revenirea în sânul Bisericii Mamă a tuturor ortodocşilor şi necalcedonienilor. Ziua de 21 ianuarie a fost închinată cererilor către Dumnezeu de a-i întoarce pe reformaţi la credinţă, pentru ca ziua de 24 ianuarie să fie rezervată rugăciunii pentru … ,,convertirea israeliţilor”.

,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor” a fost preluată de mişcarea ecumenistă, mesajul procatolic şi filopapal fiind atenuat în timp. Pentru această manifestare ecumenistă sunt compuse texte speciale de către diferite Biserici locale, pentru anul 2000 rugăciunea fiind alcătuită de reprezentanţii Bisericilor din Orientul Mijlociu, printre care se numără ortodocşi, monofiziţi, catolici şi reformaţi.

Această rugăciune se aseamănă astăzi mai degrabă cu un grotesc act de teatru decât cu o rugăciune către Dumnezeu, fiind ,,ilustrată” cu ,,diferite forme de comunicare”, ca dans, pantomimă sau instrumente muzicale. Datorită imposibilităţii de a săvârşi în comun taina euharistiei, se binecuvântează apa sau lumânările, prin rituri şi gesturi care nu aparţin Ortodoxiei şi nu reflectă învăţătura acesteia.

Textele rugăciunii cuprind invocări şi cereri sociale, care-I aduc la cunoştinţă lui Dumnezeu starea lumii şi prin care omul se leapădă practic de vina sa: ,,trăim într-o lume sfâşiată din cauza distribuirii nedrepte a resurselor, o lume în care milioane de oameni sunt prizonierii sărăciei. Iartă-ne indolenţa … creaţia este ameninţată, iar războaiele au adus suferinţe de nedescris”. De asemenea, sunt folosite expresii precum ,,Dumnezeu Tată şi Mamă pentru toţi”, ,,se va rosti Crezul sau altă formă potrivită de mărturisire a credinţei”, săvârşirea semnului crucii nu este obligatorie, iar Maica Domnului nu este pomenită în aceste rugăciuni !

Oare ce gesturi sau rugăciuni sunt considerate potrivite pentru mărturisirea credinţei dacă nu Crezul lăsat de Sfinţii Părinţi sau semnul crucii care mărturiseşte credinţa în Treimea cea de o fiinţă ?

 

Propunerea pentru un Crez ecumenist afirmă: ,,Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că Iisus Hristos a murit în zadar”

Pe lângă ,,Săptămâna de rugăciune”, există o propunere pentru un Crez ecumenist care afirmă: ,,Cred în Iisus Hristos pentru că El a avut dreptate şi neputând face nimic, a trudit pentru a schimba starea de lucruri existentă şi pentru aceasta a murit … Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că Iisus Hristos a murit în zadar, întrucât Bisericile noastre nu L-au primit, căci noi I-am trădat revoluţia”. Orice comentarii sunt de prisos !

De asemenea, la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra, din 1991, la care au participat şi reprezentanţi ortodocşi, a fost rostită ,,o invocaţie a spiritelor păgâne ale creaţiei” demnă de vrăjitoarele Evului Mediu: ,,Smerindu-ne trupul şi inima, să ascultăm strigătele creaţiei şi strigătele Spiritului creaţiei. Vino, spirit al Agarei, sclava exploatată şi abandonată de Avraam şi Sara, înaintaşii credinţei noastre. Vino, spirit al Ioanei d'Arc şi al multor altor femei arse pe rug ca vrăjitoare în Evul Mediu. Vino, spirit al poporului evreu omorât în camerele de gazare în timpul holocaustului. Vino, spirit al pădurii amazoniene care este omorât în fiecare zi. Vino, spirit al pământului, apei, aerului exploatate de lăcomia după bani a omului. Vino, spirit al Eliberatorului, fratele nostru Iisus Hristos, chinuit şi ucis pe cruce”. Referirea în această rugăciune la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o blasfemie, Fiul lui Dumnezeu fiind privit egal cu ,,spiritele” popoarelor sau ale altor făpturi !

Patriarhul Pimen al Bisericii Ortodoxe Ruse a dat o declaraţie cu privire la rugăciunile în comun care dezvăluie scopul urmărit de ecumenişti prin intermediul lor: ,,La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii au fost înclinaţi să o interpreteze drept acţiune a Sfântului Duh. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată drept o reîntoarcere la misticismul păgân, care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.

Pogorârea Sfântului Duh asupra participanţilor la rugăciunile săvârşite la întrunirile ecumeniste ar reprezenta cea mai bună adeverire a faptului că împreună, toate confesiunile creştine membre ale mişcării ecumeniste, formează Biserica lui Hristos şi că învăţătura propovăduită de acestea este primită prin revelaţie de la Domnul de viaţă Făcătorul, Sfântul Duh.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A X-A

 

Dialogurile permanente din ultimele decenii au condus, în final, la recunoaşterea de către partea ortodoxă
a existenţei harului Sfântului Duh şi a mântuirii în afara Bisericii. Deşi arareori mărturisesc deschis că susţin
acest concept ce se opune învăţăturii Sfinţilor Părinţi, toate acţiunile şi gesturile ortodocşilor ecumenişti faţă de reprezentanţii confesiunilor heterodoxe implică recunoaşterea cel puţin tacită a acestuia. Ca o consecinţă
firească a acestui fapt, conducătorii mişcării ecumeniste au interzis misionarismul ortodox

 

Prin săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun şi acordarea cinstirii cuvenite ierarhilor ortodocşi conducătorilor confesiunilor heterodoxe, ortodocşii au legitimat tacit hirotoniile acestora şi au recunoscut că Sfântul Duh lucrează prin ierarhii, preoţii sau pastorii heterodocşi. Acest fapt a condus treptat la recunoaşterea sfintelor taine ale confesiunilor heterodoxe şi, prin urmare, a existenţei harului şi ulterior a mântuirii în afara Bisericii

 

Mitropolitul Damaschin al Elveţiei afirma deschis: ,,Trebuie să recunoaştem prezenţa Duhului şi a Bisericii în afara hotarelor canonice ale Bisericii”

Deşi stă la baza manifestărilor ecumeniste, conceptul de ,,har şi mântuire în afara Bisericii” este, în general, ignorat de către ortodocşii ecumenişti, nefiind afirmat explicit decât arareori de către aceştia. Printre cei care susţin deschis acest concept revoluţionar se numără unul dintre pilonii ortodocşi ai colaborării ecumeniste, Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, ce aparţine Patriarhiei Constantinopolului.

Astfel, în articolul ,,Sfântul Duh în Biserică”, apărut la 15 octombrie 1981 în revista bisericească grecească ,,Episkepsis”, arhiereul nota: ,,Trebuie să fim pregătiţi să căutăm şi să recunoaştem prezenţa Duhului, adică a Bisericii, în afara hotarelor noastre canonice care înconjoară Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, hotare pe care, adesea, le considerăm că limitează mântuirea doar la Biserica Ortodoxă”. De asemenea, în 1986, el afirma că ,,numai în cadrul mişcării ecumeniste, Sfântul Duh va vindeca rănile din trupul Bisericii”.

Mai mult, cu o râvnă străină de duhul Ortodoxiei şi răsturnând învăţătura patristică, ierarhul ortodox extindea semnificaţiile acestui concept şi asupra religiilor necreştine, susţinând că şi acestea deţin harul Sfântului Duh şi putinţa mântuirii. Astfel, în conferinţa ,,Adevărul creştin şi universalitatea mântuirii” rostită, în 1995, la Atena, el declara: ,,Este legitim să privim celelalte religii ca aparţinând aceluiaşi plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi ca reprezentând căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor”.

 

,,Lucrarea harului”, ,,darurile Sfântului Duh”, ,,semnele Împărăţiei Cerurilor” sunt expresii folosite de ierarhii ortodocşi pentru a mărturisi existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică

Alături de aceste declaraţii explicite referitoare la existenţa harului şi mântuirii în afara Bisericii, ierarhii ortodocşi au făcut, de-a lungul ultimelor decenii, numeroase afirmaţii mai puţin deschise, care doar implică acest concept, la adresa unor confesiuni particulare precum romano-catolicismul sau anglicanismul.Ecumenism 20

Începând cu anii '60, declaraţiile ierarhilor ortodocşi la adresa Bisericii Romano-Catolice şi a pontifului roman abundă de recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în Biserica condusă de Vatican. Astfel, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îi scria Papei Paul al VI-lea, în 1963, cu ocazia alegerii sale ca papă: ,,Vă trimitem felicitări şi urări din inimă într-un duh frăţesc cu ocazia alegerii voastre, prin bunăvoinţa şi harul lui Dumnezeu, pe tronul vechii Rome”, recunoscând în această alegere lucrarea ,,harului lui Dumnezeu”.

 

Patriarhul Teoctist al României şi Papa Ioan Paul al II-lea, semnând o declaraţie comună, cu ocazia vizitei ecumeniste a pontifului la Bucureşti

 

Mai recent, a devenit un obicei ca patriarhul Constantinopolului şi papa să se viziteze reciproc cu ocazia hramurilor bisericilor de pe lângă scaunele lor episcopale, ocazii în care înalţii prelaţi ortodocşi au susţinut mai mult sau mai puţin deschis existenţa harului şi a mântuirii în Biserica Catolică. Astfel, pe 27 iunie 1995, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului afirma: ,,Noi, Răsăritul şi Apusul, sărbătorim împreună hramul Romei - este un dar al lui Dumnezeu”, mărturisind existenţa harului: ,,voi aţi primit darurile Sfântului Duh” şi a mântuirii: ,,purtaţi în suflete semnele împărăţiei ceruruilor” în Biserica Catolică.

Cu acelaşi prilej, pe 29 iunie 1995, în cadrul unei întâlniri cu membrii Curiei Romane şi cu alţi înalţi demnitari ai Vaticanului, patriarhul Bartolomeu a declarat: ,,Într-o analiză finală, lucrarea noastră, a ortodocşilor, şi lucrarea voastră, a catolicilor, are ca ţel slăvirea lui Dumnezeu şi mântuirea omenirii şi lumii. Aceasta este lucrarea la care Dumnezeu i-a chemat pe sfinţii apostoli şi evanghelişti, prooroci, învăţători şi păstori ai Bisericii şi Dumnezeu continuă să ne cheme şi pe noi, împărţindu-ne darurile Duhului pentru zidirea Trupului lui Hristos”.

De asemenea, cu ocazia aniversării înscăunării Papei Ioan Paul al II-lea, Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române s-a adresat acestuia cu următoarele cuvinte: ,,Aţi fost chemat de Sfântul Duh la slujirea Bisericii”.

Declaraţii asemănătoare cu privire la confesiunile desprinse din Biserica Catolică în urma reformei de acum 500 de ani sunt mult mai rare şi mai puţin explicite. Printre acestea se numără afirmaţiile Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului făcute în 1987 în timpul vizitei sale oficiale în Anglia la invitaţia arhiepiscopului de Canterbury, Robert Runcie. Astfel, el vorbea despre ,,interdependenţă şi responsabilitate comună în Trupul lui Hristos”, afirmaţie ce implică unitatea nevăzută a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Anglicană purtătoare a harului Sfântului Duh.

 

Declaraţiile ortodocşilor sunt însoţite de semnarea de documente oficiale prin care se recunosc existenţa harului şi a mântuirii în confesiunile heterodoxe

Alături de declaraţiile cu privire la existenţa harului şi mântuirii în afara Bisericii, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat o serie de documente ecumeniste prin care recunosc acest concept. Încă din anii '30, o parte a Bisericilor Ortodoxe locale a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, fapt ce a însemnat recunoaşterea existenţei harului în Biserica Anglicană. Printre Bisericile care au semnat documente oficiale referitoare la acest aspect se numără Patriarhia Constantinopolului - la 22 iulie 1922, Patriarhia Ierusalimului - la 27 februarie / 12 martie 1923, Patriarhia Alexandriei - la 20 noiembrie 1930, Biserica Ortodoxă Română păstorită de patriarhul Miron Cristea - la 8 iunie 1935.

Mai recent, în 1993, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat Declaraţia de la Balamand prin care recunosc existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică: ,,Fiecare parte recunoaşte faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” şi ,,nu trebuie susţinut nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii”.

 

Misionarismul ortodox a fost interzis, iar ierarhii ortodocşi au ajuns să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie de dragul reconcilierii ecumeniste

Una dintre consecinţele directe şi imediate ale conceptului de har şi mântuire în afara Bisericii este negarea misionarismului ortodox, căci dacă există harul Sfântului Duh şi deci putinţa mântuirii în afara Bisericii, misionarismul nu mai are nici un sens. Astfel, profitând de declaraţiile ortodocşilor, conducerea mişcării ecumeniste a interzis misionarismul şi propovăduirea ortodoxă, numindu-le ,,propagandă” şi ,,sugerând” ortodocşilor ,,să iasă din închistarea confesională şi să se deschidă influenţei ecumeniste”, pentru a primi ,,bogăţia tradiţiilor heterodocşilor”.

De asemenea, în cadrul mişcării ecumeniste a fost adoptat un document intitulat ,,Mărturisirea în comun şi prozelitismul”, care condamnă trecerea de la o confesiune la alta, inclusiv la Ortodoxie şi prevede pentru viitor ,,propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica ecumenistă”.

Ortodocşii ecumenişti îşi apără poziţia în cadrul ecumenismului, susţinând că rolul lor în cadrul mişcării este de a mărturisi şi a propovădui Ortodoxia, afirmaţie ce este, de fapt, folosită pentru justificarea compromisurilor şi concesiilor făcute de-a lungul timpului. Deşi negând misionarismul ortodox, este negată însăşi misiunea Bisericii de a propovădui Evanghelia la toate neamurile şi de a primi în sânul Bisericii pe oricine doreşte să se mântuiască, într-o sfidare fără margini a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, teologii ortodocşi contemporani declară că ,,Biserica Ortodoxă nu cere altor creştini să se convertească la Ortodoxie prin aderarea la Biserica Ortodoxă” !

Mai mult, în numele dragostei şi armoniei ecumeniste, ierarhii ortodocşi au ajuns chiar să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, împlinind cuvintele Mântuitorului: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13).

Deşi interzice misionarismul ortodox, mişcarea ecumenistă încurajează prozelitismul şi propaganda heterodoxe, mai ales în ţările ortodoxe într-o măsură atât de mare încât îi face să reacţioneze şi pe ierarhii ortodocşi. Astfel, în 1995, patriarhul Bartolomeu declara la Geneva, la sediul Consiliului Mondial al Bisericilor: ,,Noi, ortodocşii, suntem dezamăgiţi de acţiunile înfăptuite de anumite cercuri ale Bisericii Romano-Catolice care au fost total nefrăţeşti şi în contradicţie cu spiritul dialogului iubirii şi adevărului. Dar, de asemenea, am fost dezamăgiţi de mulţi dintre fraţii noştri protestanţi, care au început să privească ca teritorii misionare ţări în mod tradiţional ortodoxe, creând reţele misionare. Mai mult, aceştia păstrează tăcerea şi acţionează, deşi, adesea, sunt partenerii noştri în Consiliul Mondial al Bisericilor, lucruri ce contribuie la tulburarea relaţiilor inter-bisericeşti şi împiedică promovarea unităţii creştine”.

Recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii de către ierarhii ortodocşi ecumenişti nu a întârziat să rodească o nouă erezie, potrivit căreia hotarele Bisericii pot fi lărgite pentru a-i cuprinde pe toţi creştinii. Astfel, Biserica nu are hotare canonice - reprezentate de dogme, canoane şi rânduieli bisericeşti - şi, prin urmare, ele pot fi anulate în viitor sau reformulate pentru a corespunde pe deplin ,,realităţii” ecumeniste.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A XI-A

 

Urmarea firească a ideii eretice de ,,har şi mântuire în afara Bisericii” a fost
acceptarea unui alt concept ecumenist, acela că ,,Biserica nu are hotare”,
cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă. Învăţătura
ortodoxă despre Biserică, ce reprezintă principala piedică faţă de impunerea
acestui concept, a fost modificată în timp cu ajutorul ierarhilor ortodocşi
ecumenişti, care au afirmat că ,,a venit timpul să recunoaştem
existenţa Bisericii din afara Bisericii”

 

Ideea eretică care susţine că există har şi deci mântuire în afara Bisericii lui Hristos, împreună cu interzicerea misionarismului ortodox, loveşte direct în învăţătura ortodoxă despre Biserică. Consecinţa firească ce derivă din acestea este, de asemenea, un concept eretic, acela că Biserica nu are hotare, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă.

Această evoluţie a ideilor face parte din strategia pusă la punct de ideologii mişcării ecumeniste pentru împlinirea scopului urmărit încă de la înfiinţarea mişcării. Scopul real al ecumenismului modern este unirea tuturor creştinilor şi întemeierea unei Biserici Ecumeniste, cu o structură unică, care să cuprindă toate aşa-zisele Biserici creştine care există astăzi şi care să unească adevărul ortodox cu ereziile heterodoxe.

Modalitatea de atingere a acestui scop de către ecumenişti a fost înfiinţarea, mai întâi, a unei organizaţii mondiale care să cuprindă Bisericile creştine, fiecare cu structura şi organizarea ei proprie, reprezentată astăzi de Consiliul Mondial al Bisericilor. Următoarea etapă este transformarea acestui consiliu într-un Sinod Ecumenic, ce implică recunoaşterea faptului că heterodocşii ar fi în realitate ortodocşi, pentru ca astfel sinodul să se poată declara instituţia de conducere a viitoarei Biserici ecumeniste.

 

Principala piedică în calea întemeierii Bisericii ecumeniste este învăţătura ortodoxă despre Biserică

Principala piedică pentru înfiinţarea Bisericii ecumeniste este învăţătura ortodoxă despre Biserică. Astfel, Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, al cărei cap este Mântuitorul Iisus Hristos, este comunitatea tuturor credincioşilor uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe. Biserica a fost întemeiată prin pogorârea Sfântului Duh, care o însufleţeşte, ea deţinând plinătatea harului şi a adevărului. Împăratul Constantin cel Mare mărturisea în epistola adresată episcopilor ce nu fuseseră prezenţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325: ,,Mântuitorul nostru a binevoit să avem o Biserică universală unică, pentru ca toţi membrii oricât de răspândiţi ar fi în lume, să se încălzească cu un singur duh, care este voinţa unică a lui Dumnezeu. Drept aceea semnul necondiţionat al apartenenţei la adevărata Biserică a lui Hristos este împărtăşirea deplină de adevărul păstrat în ea”.

Unitatea ei nu este una de natură geografică, ci duhovnicească, credincioşii de pretutindeni fiind membri ai Bisericii prin mărturisirea adevărului dumnezeiesc. Pentru păstrarea neschimbată a acestui adevăr şi neamestecarea lui cu minciunile ereziilor, Biserica a fost îngrădită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi cu hotare duhovniceşti şi canonice.

Hotarele Bisericii sunt reprezentate de dogmele, canoanele şi predaniile apostolice, principiile care îi feresc pe credincioşi să se abată de la calea mântuirii. Dogmele alcătuiesc învăţătura adevărată a Bisericii în opoziţie cu învăţăturile false şi ereziile. Spre deosebire de acestea din urmă, care au fost inventate de oameni, dogmele creştine au fost primite de oamenii sfinţi ai Bisericii prin revelaţia Sfântului Duh, fiind exprimate mai întâi de Sfinţii Apostoli şi apoi de Sfinţii Părinţi, la Sinoadele Ecumenice.

Canoanele sunt moştenirea apostolică şi patristică ce reprezintă norma neschimbată şi veşnică a vieţii bisericeşti şi temelia acesteia. Predaniile sau tradiţiile sunt obiceiuri rânduite de apostoli şi părinţi, ce se referă, în primul rând, la înduhovnicirea credincioşilor. Astfel, dogmele sunt sprijinul credinţei, canoanele reprezintă principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, iar tradiţiile apostolice formează temelia plină de har a vieţii duhovniceşti. Împrejmuită cu hotarele dogmelor, canoanelor şi predaniilor, Biserica şi-a împlinit şi îşi împlineşte menirea de păstrătoare a adevărului dumnezeiesc şi de călăuzitoare a credincioşilor spre mântuire.

 

Învăţăturii ortodoxe despre Biserică i se opune ,,unitatea mistică nevăzută a Bisericii”

Acestei învăţături despre Biserică, văzută ca o comunitate a credincioşilor unită în adevăr şi apărată de hotarele canonice, ideologii ecumenismului modern i-au opus o învăţătură diferită, care să le permită unirea heterodocşilor cu ortodocşii într-o organizaţie menită să înlocuiască Biserica lui Hristos. În acest scop, au utilizat o strategie de durată, erodând indirect învăţătura ortodoxă prin acţiuni şi fapte concrete.

Astfel, ei nu au negat deschis învăţătura ecleziologică ortodoxă, dar au negat-o indirect prin toate activităţile ecumeniste. Dialogurile ecumeniste, rugăciunile şi slujbele săvârşite în comun de ortodocşi cu heterodocşii au condus la ideea că şi aceştia din urmă deţin harul Sfântului Duh, existând deci lucrare de mântuire în afara Bisericii lui Hristos. Existenţa mântuirii în afara Bisericii şi a hotarelor sale neagă însăşi menirea acestora, concluzia firească fiind conceptul că Biserica nu are hotare.

Pentru acceptarea cât mai rapidă şi deplină a acestui concept eretic, ideologii ecumenişti s-au folosit de o idee care aparent nu deformează învăţătura ortodoxă, ,,unitatea nevăzută a Bisericii”. În realitate, ei nu se referă la o unitate duhovnicească, întru adevăr, ci o unitate ce îi cuprinde pe toţi creştinii deopotrivă şi uneşte adevărul cu erezia. Astfel, teologul ortodox ecumenist grec Nicos Nissiotis, director al Institutului teologic ecumenist de la Bossey, Elveţia declara că ,,există o singură comunitate a tuturor creştinilor întru Hristos prin Duh. Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare”.

Teologii ortodocşi ecumenişti împărtăşesc viziuni uşor diferite, fapt ce nu denotă lipsa de consens în această problemă, ci urmăreşte să minimalizeze la o primă vedere consecinţele conceptului, ei susţinând pe de-o parte existenţa Bisericii unită întru adevăr şi pe de altă parte unitatea nevăzută care cuprinde şi confesiunile heterodoxe, îndepărtate de adevăr. Astfel, profesorul Ştefan Ţankov afirmă: ,,Este nedrept să se considere că Trupului mistic al lui Hristos, Biserica, aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică nevăzută în Biserica lui Hristos. În pofida dogmelor, la unitatea mistică nevăzută a Bisericii lui Hristos aparţin confesiuni heterodoxe, indiferent de eresurile lor dogmatice, care le îndepărtează de comuniunea cu Biserica lui Hristos”. Prin urmare, el susţine că ar exista o diferenţă între unitatea mistică a Bisericii şi comuniunea deplină în Biserică !

Bazându-se pe principiul ,,unităţii nevăzute a Bisericii”, ecumeniştii au dus o luptă înverşunată împotriva hotarelor Bisericii, care reprezintă cea mai mare piedică în calea unirii adevărului ortodox cu ereziile heterodoxe. Încă din 1937, participanţii la conferinţele ecumeniste au respins învăţătura ortodoxă despre Biserică şi nu au consimţit să recunoască autoritatea ei în problemele de credinţă.

 

Un rol important l-au avut ierarhii ortodocşi ecumenişti, care declară că ,,dogmele sunt realităţi secundare” !

Într-o primă etapă, hotarele Bisericii au fost împărţite în două categorii: esenţiale şi secundare, pentru a le evita pe cele care nu pot fi negate direct. Astfel, profesorul de teologie Liverie Voronov de la Academia Teologică din Petersburg vorbea despre ,,necesitatea de a realiza o delimitare minuţioasă a dogmelor ecumeniste necesare de celelalte adevăruri ale credinţei care fac parte din categoria ,,dubia” (îndoielnice)” (numite şi chestiuni secundare ale credinţei).

Un rol important în această campanie l-au avut ierarhii ortodocşi ecumenişti care au susţinut îndepărtarea hotarelor Bisericii datorită ,,înapoierii” lor. Arhiepiscopul de Thyateira, Athenagoras, aparţinând Patriarhiei Constantinopolului declara că ,,sfintele canoane sunt schimbătoare, întâmplătoare şi temporare” şi nu ,,de neclintit şi de neschimbat”, iar Mitropolitul Damaschin al Elveţiei a afirmat, în Săptămâna de rugăciune comună pentru unitatea creştinilor din 1975, că ,,a venit timpul să recunoaştem existenţa Bisericii din afara Bisericii în puterea ei deplină, Biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei”.

La Moscova, preotul Ioan Coman afirma deschis că hotarele Bisericii sunt ,,realităţi secundare”: ,,În creştinism există o realitate esenţială în cadrul căreia ne putem uni şi există realităţi secundare care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti”.

 

Afirmaţiile conducătorilor mişcării ecumeniste sunt, de asemenea, categorice: ,,În viitoarea Biserică ecumenistă nimeni nu va dispune de un hotar aparte pentru confesiunea sa”

Toţi ecumeniştii declară că ,,unirea trebuie să se realizeze prin distrugerea zidului despărţitor”, pe calea negării dogmelor şi canoanelor, prin ,,reorganizarea structurilor bisericeşti”. Lucas Fischer, preşedintele Comisiei ,,Credinţă şi Organizare” a Consiliului Mondial al Bisericilor cerea tuturor Bisericilor ,,să fie gata de dragul unirii să moară şi să renască”, adică să se transforme în sensul dorit de ecumenişti, iar Vissert-Houft, secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor afirma, într-o prezentare intitulată sugestiv ,,Iată toate s-au înnoit”, că ,,în viitoarea Biserică ecumenistă nimeni nu va dispune de un hotar aparte pentru confesiunea sa”.

Consecinţele acestei campanii înverşunate nu au întârziat să apară. Astfel, modificarea canoanelor şi a predaniilor a fost propusă pentru prima oară în Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920, printre canoanele care se vroia a fi modificate numărându-se cele referitoare la săvârşirea hirotoniei după cununie, iar dintre predanii, cele cu privire la calendarul bisericesc, posturile de peste an, portul clerical etc. Atingând însăşi esenţa credinţei, modificarea dogmelor este mai dificil de realizat, fiind pregătită prin educarea tinerei generaţii în spirit ecumenist, pentru ca în viitor aceasta să realizeze ,,reforma dogmatică” dorită de ideologii ecumenişti.

Modificarea învăţăturii ortodoxe despre hotarele canonice ale Bisericii a condus, în timp, la apariţia a numeroase alte idei eretice, mlădiţe ale acestui adevărat ,,trunchi” al ereziei. Printre acestea se numără şi cea potrivit căreia nici o confesiune nu a păstrat adevărul deplin al credinţei, iar adevărurile parţiale ale tuturor confesiunilor se completează reciproc, pentru a ajunge la ideea că Biserica lui Hristos nu se poate reface decât prin unirea tuturor confesiunilor creştine. Într-o negare totală a istoriei creştinismului, urmarea tuturor acestor concepte ecumeniste este faptul că Biserica nu a existat nicicând, ea urmând să fie întemeiată în viitor !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A XII-A

 

Prin ,,Documentul de la Lima”, elaborat în 1982, Consiliul Mondial al Bisericilor a
reuşit să impună Bisericilor membre ideologia protestantă referitoare la sfintele taine.
Documentul, prin care sunt recunoscute doar trei dintre cele şapte sfinte taine ale
Bisericii, este unul dintre puţinele acte ecumeniste din care reiese atât de clar scopul
urmărit de ecumenişti, unirea confesiunilor creştine întru erezie. Importanţa
documentului rezidă şi în faptul că s-a reuşit impunerea sa dincolo de orice
diferenţe teologice între confesiuni … Încă o gravă concesie
făcută de ortodocşi în faţa ecumenismului …

 

Atacul susţinut îndreptat de ecumenişti împotriva învăţăturii şi Tradiţiei ortodoxe despre Biserică, prin ideile eretice ,,har şi mântuire în afara Bisericii” şi ,,Biserica nu are hotare”, a avut, de asemenea, ca ţintă sfintele taine ale Bisericii.

Sfintele taine – lucrările minunate prin care se pogoară în chip nevăzut harul Sfântului Duh asupra credinciosului, ce au un rol esenţial în mântuirea şi îndumnezeirea omului – ca şi învăţătura ortodoxă despre ele, mult diferită de ideologia heterodoxă despre ,,actele sacramentale”, au reprezentat o miză uriaşă pentru mişcarea ecumenistă. Ţinând cont de aceasta, recunoaşterea de către ortodocşii ecumenişti a actelor sacramentale heterodoxe ca sfinte taine valide a reprezentat o puternică lovitură dată Ortodoxiei.

 

Una dintre primele referiri la problema identificării sfintelor taine ortodoxe cu actele sacramentale a fost făcută de anglicani, în 1888

Importanţa sfintelor taine pentru strategia mişcării ecumeniste rezidă în mai multe aspecte. Astfel, ecumeniştii au dorit să preia sfintele taine ortodoxe şi să le adapteze în contextul lor ideologic pentru a atinge mai multe scopuri, precum: dobândirea legitimităţii prin ortodoxia acestora, alinierea ortodocşilor în rând cu heterodocşii şi aplanarea unor conflicte dogmatice între cele două părţi prin adaptarea tainelor, şi aplicarea în plan practic a ideologiei ecumeniste cu privire la sfintele taine şi obişnuirea credinciosului de rând cu acestea, ultimul punct având un impact deosebit.

Pentru a atinge aceste scopuri, chestiunea sfintelor taine a fost intens dezbătută de ecumenişti de-a lungul timpului. Astfel, în cadrul curentului de apropiere a anglicanilor de Biserica Ortodoxă, o primă referire la problema sfintelor taine a fost făcută la Conferinţa de la Lambet (întrunire a Bisericii Anglicane) din 1888, în cuprinsul aşa-numitelor ,,Hotărâri cvadripartite”. Ideea a fost reluată de anglicani la Conferinţa de la Lambet din 1920, pentru ca, în deceniile care au urmat, problema sfintelor taine să fie mereu adusă în discuţie.

Pentru asigurarea succesului, ofensiva de echivalare a sfintelor taine cu actele sacramentale a avut loc pe de o parte în cadrul dialogurilor multilaterale de la întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor şi, pe de altă parte, la dialogurile bilaterale purtate de Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică în anii ’80-’90.

 

Prin adoptarea ,,Documentului BEM”, în 1982, ideologia protestantă cu privire la sfintele taine a devenit parte a doctrinei oficiale a Consiliului Mondial al Bisericilor

Încă din 1975, înainte de a V-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Nairobi, Kenya, Filipp Potter, secretarul general al consiliului, înfăţişa astfel viziunea ecumenistă asupra sfintelor taine: ,,În sensul comunităţii ecumeniste, fiecare Biserică are puterea universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică. Fiecare dintre aceste Biserici, legate între ele printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte”. Astfel, în această expunere, el a făcut referire numai la trei dintre tainele Bisericii: botez, euharistie şi preoţie, singurele taine recunoscute de protestanţi.

În 1982, la Lima, Peru, Comisia ,,Credinţă şi Organizare” a elaborat şi adoptat un document, prin care a reuşit ulterior să impună tuturor membrilor CMB ideologia protestantă cu privire la sfintele taine ale Bisericii. Actul, numit ,,Documentul de la Lima” este bine cunoscut sub numele de ,,Documentul BEM”, Baptism (botez) – Eucharisty (euharistie) – Ministry (slujire, ce înlocuieşte taina preoţiei), după iniţialele denumirilor celor trei taine unanim acceptate, prin acest act, de ortodocşi şi heterodocşi.

 

Ortodocşii ecumenişti au lăudat ,,Documentul BEM”, afirmând că el ,,constituie una dintre cele mai importante etape pe calea ce duce către o unire evidentă”

Comisia ,,Credinţă şi Organizare” a înaintat ,,Documentul BEM” forurilor supreme ale consiliului, spre adoptare. În consecinţă, în 1983, la cea de-a VI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Vancouver, Canada, documentul a fost pus în discuţie, Bisericile membre având opinii diferite asupra lui. Astfel, în timp ce protestanţii au adoptat o atitudine rezervată în privinţa documentului, Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului declara: ,,Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, în ,,Documentul BEM”, numeroase teze ale învăţăturii sale”, iar ortodoxul Alexandru Papaderos se exprima încă şi mai tranşant: ,,Documentul de la Lima constituie una dintre cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă”.

O poziţie ortodoxă în duhul Sfinţilor Părinţi, cu privire la acest document, o susţine teologul grec A. Delybasy în cartea sa ,,Erezia ecumenismului”: ,,Cele şapte sfinte taine ale Bisericii, prin care se transmite harul Sfântului Duh, sunt reduse la două: botez şi euharistie. Iar din cele trei trepte ierarhice este aprobată numai cea episcopală. Tainele nu sunt tratate drept taine ca atare, prin care se transmite harul, ci ca simple ceremonii, care au aceeaşi însemnătate ca predica sau chiar una mai mică”.

 

,,Documentul BEM” reprezintă un grav compromis făcut de ortodocşi ereziei ecumenismului

Gravitatea compromisului făcut de ortodocşii ecumenişti prin adoptarea acestui document rezidă în ereziile pe care acesta le conţine.

În primul rând, ,,Documentul BEM” recunoaşte doar trei din cele şapte sfinte taine ale Bisericii. Prin urmare, Bisericile Ortodoxe membre ale CMB nu mai recunosc ca taine mirungerea, pocăinţa, cununia şi sfântul maslu, fapt prin care creştinul ortodox este lipsit de darurile Sfântului Duh, iertarea păcatelor, binecuvântarea familiei creştine şi vindecarea trupească şi sufletească. Aşadar, prin semnarea acestui act, ortodocşii ecumenişti au trunchiat învăţătura Mântuitorului Însuşi şi a Bisericii Sale.

În al doilea rând, doctrina referitoare la cele trei taine care au fost recunoscute este foarte diferită de învăţătura Sfinţilor Părinţi, reflectând în mare măsură ideologia protestantă cu privire la acestea. Astfel, taina botezului şi taina euharistiei sunt considerate a fi mai degrabă nişte ceremonii simbolice decât nişte lucrări mântuitoare ale Sfântului Duh, iar taina preoţiei – numită slujire – este deformată până la desfiinţare.

În al treilea rând, sfintele taine ale Bisericii sunt privite ca independente între ele, deşi în învăţătura ortodoxă ele nu pot fi separate nici între ele, nici de întreg ansamblul dogmatic şi practic al vieţii creştine. Nu se poate înţelege nici ceea ce cuprind tainele Bisericii, nici rolul pe care acestea îl au în mântuirea omului, fără a se înţelege întregul pe care îl formează viaţa duhovnicească şi scopul ei ultim.

În fine, doctrina adoptată prin ,,Documentul BEM” cu privire la tainele Bisericii dezvăluie adevărata ţintă a ideologiei ecumeniste: unirea tuturor Bisericilor şi impunerea unei doctrine unitare care să o susţină. Astfel, acceptarea botezului heterodox de către ortodocşi implică existenţa unei singure comunităţi creştine, în care se intră fie prin botezul ortodox, fie prin cel heterodox; recunoaşterea euharistiei heterodoxe are drept consecinţe o unitate ,,nevăzută” a Bisericii, iar recunoaşterea slujirii heterodoxe atrage după sine recunoaşterea ierarhiilor diferitelor confesiuni.

 

,,Documentul BEM” propovăduieşte ,,coincidenţele promiţătoare” din învăţătura diferitelor Biserici şi inoportunitatea şi chiar dezinteresul faţă de abordarea teologică a problemei sfintelor taine

În introducerea documentului se afirmă: ,,Nu trebuie să ne aşteptăm, în ,,Documentul BEM”, la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei şi preoţiei”, căci aceasta ,,în cazul dat este neadecvată şi chiar nedorită”. Cu alte cuvinte, abordarea teologică este ,,nedorită”, deoarece scoate în evidenţă diferenţele dintre învăţătura ortodoxă şi cea heterodoxă.

Tot în introducere sunt amintite ,,coincidenţele promiţătoare” existente în învăţătura diferitelor Biserici, care trebuie ,,dezvoltate pas cu pas în învăţătura lor de credinţă”, ca mai apoi documentul să prezinte, în trei secţiuni aparte, cele trei sfinte taine recunoscute prin acest act, formulând o învăţătură confuză, întemeiată pe ideologia protestantă cu privire la actele sacramentale.

 

În ,,Documentul BEM”, taina mirungerii este inclusă în taina botezului, fiind redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu

Prima secţiune a documentului, dedicată tainei botezului, prezintă iniţial perspectiva ortodoxă asupra acestei taine, ca ulterior să devieze spre ideologia protestantă. În final, taina botezului include taina mirungerii, care este ,,redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu”, după cum se afirmă în paragraful 19: ,,Darul Sfântului Duh în botez poate fi exprimat şi în mod suplimentar, de exemplu prin punerea mâinilor pe cap şi ungere sau miruire”.

Prin acest compromis grav, documentul justifică lipsa tainei mirungerii la confesiunile protestante şi impune, prin adoptare, ideologia acestora din urmă Bisericilor Ortodoxe ecumeniste.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

 

PARTEA A XIII-A

 

Documentul BEM, semnat în 1982, la Lima, Peru, de către reprezentanţii mişcării ecumeniste, prezintă
ambiguu taina euharistiei, în scopul de a justifica împărtăşirea ortodocşilor şi heterodocşilor din acelaşi potir.
De asemenea, taina preoţiei este denaturată aproape complet, fiind înlocuită cu noţiunea echivocă de slujire.
Prin semnarea acestui document, ortodocşii au negat învăţătura ortodoxă despre sfintele taine,
acceptând viziunea protestantă asupra ,,actelor sacramentale” …

 

Strategii ecumenismului resping vinovăţia şi pocăinţa personale, pretinzând o pocăinţă colectivă a confesiunilor pentru a culpabiliza Biserica Ortodoxă şi a aşeza erezia heterodoxă alături de adevărul ortodox

Taina pocăinţei nu este menţionată în documentul semnat la Lima, deoarece confesiunile protestante nu o consideră taină a Bisericii. Strategii ecumenismului modern înlocuiesc ideea ortodoxă de pocăinţă cu noţiunea de vinovăţie colectivă a Bisericilor creştine.

Astfel, ei pretind tuturor confesiunilor creştine, inclusiv Bisericii Ortodoxe, să-şi recunoască diferite ,,păcate” colective, precum schisma de la 1054 sau alte conflicte inter-creştine, şi să se recunoască vinovate pentru problemele sociale sau politice cu care se confruntă societatea contemporană.

Mai mult, prin această substituire de concepte, documentul desconsideră importanţa tainei pocăinţei în viaţa creştinului. Minimalizând vinovăţia individuală, ideologia ecumenistă nu îi îndeamnă pe creştini să se pocăiască pentru păcatele lor şi neagă, indirect, putinţa iertării păcatelor prin harul Sfântului Duh. Recunoscând această mutilare a învăţăturii ortodoxe, teologul protestant Adolf Garnack spune: ,,Noi am eliminat taina spovedaniei. În locul ei am pus conştiinţa personală despre căinţă … dar conştiinţa noastră personală a căinţei nu înseamnă nimic”!

 

Documentul caută o ,,coincidenţă teologică” de compromis pentru a se ajunge la o formulă a tainei euharistiei, recunoscută de toate confesiunile creştine

Alături de taina botezului, documentul BEM acordă o importanţă deosebită euharistiei, datorită semnificaţiei sale în viaţa Bisericii. Împărtăşirea din acelaşi potir a tuturor creştinilor ar reprezenta un pas decisiv pentru ţelurile mişcării ecumeniste, motiv pentru care în capitolul dedicat euharistiei se caută o ,,coincidenţă teologică” de compromis, care să fie acceptată de întreaga lume creştină. Astfel, învăţătura cu privire la taina euharistiei este confuză şi incoerentă, şi conţine diferite concepte heterodoxe contradictorii, fiind prea puţin fidelă dogmei ortodoxe.

 

,,Euharistia reprezintă o cină de taină care ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Hristos”, afirmă documentul

Documentul de la Lima prezintă un amalgam de concepte aparţinând diferitelor confesiuni creştine. Astfel, sunt expuse atât conceptul ortodox potrivit căruia pâinea şi vinul euharistic se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului, cât şi pe cel heterodox care susţine că elementele sfinţite nu reprezintă decât nişte ,,simboluri văzute”, nicidecum Trupul şi Sângele lui Hristos: ,,Cina euharistică reprezintă taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, taina prezenţei Sale reale … Euharistia reprezintă o cină de taină care ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Hristos”.

În aceeaşi linie, de înşiruire a diferitelor concepte cu privire la euharistie, se afirmă: ,,Unele Biserici subliniază că prezenţa lui Hristos în elementele sfinţite continuă şi după serviciul divin. Altele însă pun accentul principal pe actul săvârşirii euharistiei şi împărtăşirii”. În plus, confesiunile creştine sunt chemate ,,să respecte practica şi evlavia celorlalte”, prin aceasta cerându-se implicit Bisericii Ortodoxe ,,să respecte practicile” confesiunilor heterodoxe cu privire la taina euharistiei, în scopul de a se ajunge, în final, la comuniunea deplină.

Tot din dorinţa de a se împărtăşi din acelaşi potir, ideologii ecumenişti cer Bisericilor ,,să revadă dispute vechi cu privire la jertfă şi să aprofundeze propria înţelegere a motivelor pentru care alte tradiţii … au renunţat la acest termen”. Acest apel ecumenist are la bază concepţia apuseană potrivit căreia jertfa Mântuitorului pe cruce a fost, în primul rând, un act pentru împăcarea Tatălui ,,ofensat” de păcatul lui Adam, ce minimalizează faptul că patimile şi moartea lui Hristos sunt o jertfă adusă lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor oamenilor.

 

Credincioşii primesc prin euharistie … ,,asigurarea de iertare a păcatelor”

Propovăduind pluralismul religios şi diversitatea în unitate, documentul BEM caută să justifice şi să dea sens tuturor modurilor în care se săvârşeşte euharistia în lumea creştină. Însă încercarea de a valida idei diferite cu privire la euharistie atrage după sine modificarea învăţăturii tradiţionale nu numai cu privire la aceasta, ci la întreg edificiul tainelor Bisericii.

De pildă, la confesiunile heterodoxe, faptul că taina preoţiei este mult deformată, iar ideea ortodoxă de pocăinţă lipseşte aproape complet, conduce la negarea puterii preotului de a lega şi a dezlega păcatele şi implicit a rolului lui de mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Această maltratare a învăţăturii ortodoxe cu privire la sfintele taine culminează cu alterarea importanţei euharistiei, ce merge până la a se susţine că euharistia oferă creştinului asigurarea de iertare a păcatelor. Astfel, în paragraful al doilea al documentului se afirmă: ,,După făgăduinţa lui Hristos, fiecare membru botezat al Trupului lui Hristos primeşte prin euharistie asigurarea de iertare a păcatelor şi chezăşia vieţii veşnice”, afirmaţie ce neagă puterea preotului de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor. În plus, în document se sugerează că taina euharistiei poate fi săvârşită de preot, dar şi de un simplu mirean.

 

În document, învăţătura ortodoxă despre preoţie este răstălmăcită, pentru a mulţumi confesiunile heterodoxe care nu recunosc această taină

A treia taină recunoscută de documentul BEM, cea a preoţiei, a fost cel mai grav denaturată, pentru a corespunde ideologiei protestante şi a sluji ţelurilor ecumeniste. Atenţia deosebită acordată preoţiei este cauzată de faptul că de aceasta depinde săvârşirea tuturor celorlalte sfinte taine.

Spre deosebire de botez şi euharistie, numite în documentul BEM cu denumirile ortodoxe, pentru preoţie este folosit termenul ,,ministry”, ce are sensul de ,,slujire” şi se referă la orice fel de slujire bisericească, deşi în limba engleză există un termen specific pentru preoţie: ,,priesthood”. Documentul de la Lima realizează o confuzie voită între taina preoţiei (priesthood) şi slujirea sau preoţia tuturor credincioşilor (ministry), care exprimă faptul că toţi credincioşii sunt chemaţi să-I slujească lui Dumnezeu, însă fiecare potrivit cu locul său în Biserică. În acest fel este minimalizat rolul preoţiei în Biserică, ca şi hotarul ecleziastic dintre clerici şi laici.

 

Tributar conceptelor heterodoxe, documentul neagă succesiunea apostolică şi rânduirea tainei preoţiei de Însuşi Hristos

O altă controversă cu privire la preoţie este cea referitoare la succesiunea apostolică. În Biserică, clericii descind, printr-o succesiune neîntreruptă de hirotonii, din primii ucenici ai Mântuitorului, apostolii, deci de la Însuşi Hristos. Deoarece protestanţii, odată cu separarea lor de Biserică, au pierdut această succesiune, documentul minimalizează importanţa acestei descendenţe apostolice, în scopul de a oferi legitimitate ierarhilor heterodocşi.

Astfel, în paragraful 11 al documentului se afirmă: ,,Bisericile trebuie să evite a atribui propriile forme deosebite de hirotonie a preoţimii voinţei directe a lui Iisus Hristos şi a le considera ca fiind rânduite de Iisus Hristos”. În continuare, documentul nu se referă la hirotonie ca taină săvârşită de episcop, ci doar ca ,,numire” prin ,,punerea mâinilor”.

În aceeaşi pledoarie împotriva succesiunii apostolice şi a însăşi tainei preoţiei, se consemnează: ,,Noul Testament nu indică un singur tip de preoţie, care ar putea servi drept model sau normă invariabilă pentru întreaga preoţie viitoare în Biserică. În Noul Testament noi întâlnim o varietate de forme care au existat în diferite locuri şi în diferite timpuri”. Mai mult, documentul cere Bisericilor ,,să fie gata să-şi modernizeze concepţia şi practica privind hirotonia preoţilor”.

Prin documentul BEM, ideologii ecumenişti au reuşit să impună ortodocşilor concesii însemnate cu privire la sfintele taine. Cele trei taine recunoscute prin acest document, botezul, euharistia şi slujirea, sunt prezentate potrivit învăţăturii heterodoxe. Protestanţii nu au făcut nici cel mai mic compromis în ce priveşte ereziile lor, dovedind încă o dată că dialogul ecumenist este, de fapt, un monolog, în care ei impun ortodocşilor ideologia lor. Mai grav este faptul că documentul de la Lima este un document oficial semnat în cadrul mişcării ecumeniste care girează compromisul ortodox şi erezia heterodoxă …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A XIV-A

 

Calea străbătută de ortodocşii ecumenişti de-a lungul celor 80 de ani de strădanii
neîncetate în vederea refacerii unităţii creştine este relevantă pentru ceea ce se întâmplă
în cazul devierii de la învăţătura dumnezeiască a Bisericii. Nesocotind învăţătura sfinţilor
şi pilda lor vie, ortodocşii s-au avântat într-un dialog nesăbuit cu heterodocşii, ale
cărui consecinţe nu au fost decât abaterile de la dreapta credinţă. Iar a nega
învăţătura Mântuitorului şi a face compromisuri în numele a orice nu
înseamnă decât a-L nega pe Hristos

 

Enciclica din 1920 a fost debutul a 80 de ani de compromisuri făcute de ortodocşii ecumenişti în faţa ereziilor heterodoxe

Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920 a avut consecinţe deosebit de importante în istoria Bisericii Ortodoxe din secolul XX şi, s-ar putea spune, în întreaga istorie viitoare a acesteia. Una dintre direcţiile majore anunţate în enciclică era iniţierea de dialoguri între Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine pentru realizarea unităţii tuturor creştinilor şi ,,refacerea” Bisericii din primul mileniu creştin.

Din nefericire, premisele care au stat la baza dialogului cu heterodocşii nu numai că nu i-au apropiat pe creştini de unitatea dorită, ci au condus, de asemenea, la îndepărtarea ortodocşilor de adevăratul duh al Bisericii. Calea urmată de creştini poate fi evaluată astăzi, analizând roadele şi consecinţele pe care le-au avut implicarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe în dialogul cu heterodocşii şi modul în care este percepută Biserica în prezent.

Drumul parcurs de ierarhii ortodocşi ecumenişti de-a lungul acestor opt decenii este relevant pentru a înţelege ce se întâmplă când nu se ţine cont de învăţătura Sfinţilor Părinţi, care au pus hotare de netrecut între adevăr şi minciună, între dogmă şi erezie, din dorinţa ca toţi creştinii să meargă pe calea împărătească a mântuirii. Ei au pecetluit învăţătura cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce, o poziţie care, în vremurile actuale de relativism şi sincretism religios, pare absurdă, dar care este îndreptăţită mai bine ca orice de cei 80 de ani de încercări şi compromisuri.

 

Poziţia de egalitate între Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine, alături de principiul ,,dragoste mai presus de adevăr”, a stat la baza relaţiilor ecumeniste

Principala premisă pe care s-a întemeiat dialogul ecumenist şi care a reprezentat începutul abaterii de la dreapta credinţă a fost plasarea Bisericii Ortodoxe pe o poziţie de egalitate cu celelalte confesiuni creştine şi echivalarea învăţăturii ei dumnezeieşti cu ereziile heterodoxe.

Alături de această premisă, cu urmări la fel de grave, a fost aplicarea principiului ,,dragoste mai presus de adevăr”, care le-a creat ortodocşilor ecumenişti cadrul necesar pentru a face o sumedenie de concesii. Din aşa-zisa dragoste ecumenistă, care nu este decât o pervertire a dragostei creştine, ortodocşii s-au lepădat de învăţătura dumnezeiască a Bisericii, s-au lepădat de adevăr, negându-L astfel pe Cel ce a dat această învăţătură.

 

Consiliul Mondial al Bisericilor a fost creat pentru a coordona ofensiva heterodoxă împotriva Ortodoxiei

În 1937, la dialogurile ecumeniste s-a propus crearea unei organizaţii ecumeniste mondiale, Consiliul Mondial al Bisericilor, care să coordoneze activităţile ecumeniste. În cadrul acestei organizaţii, ortodocşii s-au ciocnit continuu de perspectiva protestanţilor, care au vrut dintru bun început să-şi impună ideologia. Colaborarea dintre ortodocşi şi protestanţi avea, de fapt, scopul de a prelua de la Ortodoxie legitimitatea şi veridicitatea acesteia pentru a gira ideologia protestantă, ca din acest amalgam să ia naştere viitoarea Biserică Ecumenistă.

De-a lungul timpului, ortodocşii au recunoscut, pe de-o parte, că n-au renunţat la vechile ,,prejudecăţi” privind celelalte confesiuni creştine (1983, Vancouver, Canada), deşi, pe de altă parte, au afirmat că ,,unii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor nu numai că nu respectă un minimum doctrinar, ci se dovedesc a fi eretici” (1991, Canberra, Australia).

 

Ecumenism 29

Monumentul Alianţei Mondiale a Bisericilor Reformate de la Geneva. Cei patru părinţi ai Reformei: Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Menno Simmons

 

În cadrul acestui for, învăţătura ortodoxă a fost supusă unei erodări sistematice prin dialoguri teologice la nivelul întregii creştinătăţi, dar şi prin dialoguri bilaterale la care ortodocşii ecumenişti au fost puşi faţă în faţă cu ereziile fiecărei confesiuni în parte.

Ca urmare, în 1964, ortodocşii au recunoscut că ereziile monofiziţilor sunt o simplă problemă de limbaj, pentru ca 30 de ani mai târziu să ridice anatemele cu privire la monofizism, aşezate de Sfinţii Părinţi la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451).

În 1965, au fost ridicate anatemele contra catolicilor, pentru ca, în 1993, prin Documentul de la Balamand, ortodocşii să accepte că Biserica Ortodoxă şi cea Catolică sunt Biserici-Surori. De asemenea, au fost semnate diferite acorduri cu vechii-catolici, anglicanii şi luteranii, fiind recunoscute ereziile vechilor catolici, precum şi principiile protestante Sola Fide (mântuire numai prin credinţă, fără a se ţine cont de fapte) şi Sola Scriptura (numai Scriptura este temelia învăţăturii, fără a se ţine seama de Tradiţie).

 

Rugăciunile săvârşite în comun au însemnat recunoaşterea de către ortodocşi a existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii

Dialogurile ecumeniste au reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun. Astfel, la 31 iulie 1983, la cea de-a VI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor a fost celebrată prima liturghie ecumenistă, o parodie a liturghiei ortodoxe, la care ortodocşii au slujit împreună cu reprezentanţii diferitelor confesiuni heterodoxe.

De asemenea, ,,săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor” este o grotescă ceremonie ecumenistă presărată cu elemente păgâne, în cadrul căreia, datorită imposibilităţii de a săvârşi în comun taina euharistiei, sunt sfinţite lumânările, apa sau alte obiecte. Apogeul mutilării ideii de rugăciune de către ortodocşi l-a reprezentat participarea lor la o ,,invocaţie a spiritelor păgâne ale creaţiei”, care a avut loc în 1991, la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra.

Rugăciunile şi slujbele ecumeniste implică recunoaşterea de către ortodocşi a hirotoniilor heterodoxe şi deci a faptului că Sfântul Duh lucrează prin clericii heterodocşi. Prin aceasta, ortodocşii au acceptat tacit că există har şi mântuire în afara Bisericii. De altfel, Bisericile Ortodoxe locale au recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane încă din anii ’30, iar în 1993, la Balamand, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat un document în care afirmau deschis că ,,nu trebuie susţinută nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii”.

 

Prin Documentul de la Lima, au fost recunoscute doar trei din cele şapte sfinte taine ca ,,simple ceremonii simbolice”

Concesiile făcute de ortodocşi în cadrul mişcării ecumeniste au atins, în cele din urmă, sfintele taine ale Bisericii. Cel mai important document ecumenist referitor la sfintele taine este Documentul de la Lima, semnat în 1982, care admite existenţa a doar trei sfinte taine: botezul, euharistia şi slujirea – ce înlocuieşte taina preoţiei. În plus, acestea sunt abordate din perspectivă protestantă, fiind tratate ca ,,simple ceremonii simbolice”.

Recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii Ortodoxe, a faptului că Biserica nu are hotare, ca şi recunoaşterea tainelor heterodoxe a reprezentat un triumf fără precedent al ideologiei protestante asupra activiştilor ortodocşi ecumenişti.

 

Deşi iniţial au susţinut că Biserica este formată din mai multe ramuri – ortodoxă, catolică, protestantă etc, ulterior ecumeniştii au negat cu totul existenţa Bisericii, afirmând că aceasta de abia de acum încolo urmează a fi întemeiată, prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecimea ecumenistă !

Atacul împotriva Ortodoxiei a urmat o strategie bine gândită şi instrumentată, care a parcurs mai multe etape. Primul pas a fost situarea Bisericii Ortodoxe pe o poziţie de egalitate cu celelalte confesiuni creştine, pentru a proba teoria ramurilor Bisericii, ce susţinea că toate confesiunile creştine existente în lume sunt ramuri ale Bisericii Creştine.

Prin acceptarea faptului că există har şi mântuire în afara Bisericii, ortodocşii au acceptat că Biserica nu are hotare, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă. Într-o etapă următoare, ecumeniştii au susţinut că Biserica este mai presus de ramurile sale, afirmând că aceasta se află ,,în afara comunităţilor noastre confesionale”, ce au fost numite simplu ,,schisme”. Iar faptul că ramurile nu mai sunt decât simple ,,schisme” ilustrează un alt concept ecumenist, acela al complementarităţii confesiunilor, potrivit căruia nici una dintre confesiunile creştine nu a păstrat integral învăţătura apostolică şi, deci, nu deţine plinătatea adevărului.

Consecinţa firească a complementarităţii confesiunilor este că adevărata Biserică urmează să fie reîntregită prin unirea acestora: ,,Trebuie să combinăm credinţa tuturor Bisericilor şi atunci vom avea o Biserică şi o credinţă unică”.

Apogeul apostaziei ecumeniste referitoare la Biserică îl reprezintă ideea că Biserica nu a existat nicicând, urmând a fi întemeiată în viitor. Henri van Duzzen afirmă: ,,Ideea de Biserică primară unitară este o perfectă ficţiune … Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a existat o Biserică nescindată. Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la Trupul lui Hristos” …

Pornind de la un simplu dialog ,,al dragostei” săvârşit de pe poziţii de egalitate, ortodocşii ecumenişti au ajuns ca, în 80 de ani, să nege învăţătura Bisericii, să nege existenţa Bisericii şi să-L nege pe Însuşi Hristos, capul Bisericii, Cel ce este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

Ioachim Arnăutu

Ecumenismul modern înseamnă ,,Erezia ereziilor”

 

PARTEA I

Ce este ecumenismul ?

Cuvântul ,,ecumenism” provine de la grecescul oikoumene - icumene (a popula), însemnând pământ populat. Biserica Ortodoxă se numea, la început, Biserica Universală (Ecumenică), căci Întemeietorul ei dumnezeiesc i-a menit să se răspândească asupra tuturor neamurilor care locuiesc pe pământ: ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16: 15).

Şi cele şapte Sinoade s-au numit ecumenice. La aceste Sinoade Ecumenice s-au întrunit capii Bisericii Universale şi sfinţii din vremea aceea, şi prin harul Sfântului Duh au exprimat cu claritate adevărurile de credinţă în faţa diferitelor erezii. Prin aceste adunări universale, Sfinţii Părinţi au luptat împotriva devierilor de la dreapta credinţă şi a ereziilor. S-au numit Sinoade Ecumenice din două motive: în primul rând, pentru că participau toţi ierarhii Bisericii şi, pentru că hotărârile luate la aceste sinoade deveneau parte a dogmei Bisericii, în timp dând naştere Sfintei Tradiţii.

Caracterul ecumenic al Bisericii stă în unicitatea şi unitatea acesteia în dogmă, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scrisă şi nescrisă.

 

Scurt istoric al mişcării ecumenice

Ca idee, ecumenismul modern a luat naştere la mijlocul secolului XIX, în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine care se autodenumeau greşit Biserici. Astfel, în anul 1844, la Londra a fost înfiinţată organizaţia YMCA (Young Men Christian Association), care după numai 50 de ani s-a răspândit în întreaga lume, iar în anul 1952 număra 10000 de filiale, cu 4 milioane de membri.

Tot în acea perioadă a fost înfiinţată o organizaţie similară pentru femei (YWCA). Deşi nici una dintre cele două organizaţii nu avea o doctrină proprie, ele au modelat generaţii întregi care să creadă în bunătatea organică a firii umane, negând astfel ideea de păcat originar sau mântuire.

Termenul modern de ecumenism a fost introdus prima oară de John Mott, cunoscut lider francmason şi preşedinte al YMCA, în anul 1910, la Conferinţa Misionarismului Mondial de la Edinburgh, Scoţia. În acelaşi timp, a fost fondată o nouă societate, Consiliul Creştin Universal pentru Viaţă şi Muncă, cu rolul de a studia relaţiile dintre diferitele confesiuni creştine. Paralel cu aceasta, Conferinţa Mondială despre Credinţă şi Ordine avea ca scop evidenţierea, şi eliminarea în timp, a problemelor de ordin dogmatic care împiedicau unirea Bisericilor.

Apoi, în anul 1937, la întrunirile de la Oxford şi Edinburgh, s-a decis unirea acestor două mişcări într-o singură organizaţie numită Consiliul Mondial (Ecumenic) al Bisericilor.

Acest scurt istoric al mişcării ecumenice nu ar fi complet dacă nu am menţiona şi Organizaţia Mondială a Cercetaşilor, înfiinţată în Anglia în 1908; organizaţia avea ca scop educarea tineretului într-un spirit interconfesional, cosmopolit, într-un cuvânt – ecumenic, având ca doctrină umanismul.

Aceste trei organizaţii, fondate şi organizate de masonerie, au fost şi sunt stâlpii de sprijin ai mişcării ecumenice actuale; ele au oferit unor generaţii întregi o perspectivă descreştinată asupra lumii, mulţumită căreia a putut lua naştere Consiliul Mondial al Bisericilor.

 

Ecumenism 01

Biserica Sfântul Apostol Pavel de la Centrul Ecumenic Chambesy, Elveţia

 

Obiectivul principal al mişcării ecumenice, ce are ca for conducător Consiliul Mondial al Bisericilor, este unirea administrativă a tuturor confesiunilor creştine şi necreştine, existente astăzi pe întreg mapamondul, sub jurisdicţia sa. În cadrul acestui for, confesiunile îşi păstrează dogma proprie, sunt egale între ele, fiind ,,Biserici” surori. Cu toate acestea, Consiliul nivelează asperităţile fiecărei confesiuni, diferenţele de opinie existente, toate eforturile fiind îndreptate spre uniformizarea şi aducerea la un numitor comun a tuturor punctelor de vedere, spre obedienţa totală în faţa forului conducător.

 

Ortodoxia şi ecumenismul

Bisericile ortodoxe au avut poziţii diferite, de-a lungul timpului, faţă de mişcarea ecumenică, unele dintre ele făcând parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, altele ezitând sau chiar opunându-se categoric ideii de ecumenism modern. Ultima categorie cuprinde un foarte mic număr de Biserici, printre care precizăm Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora sub conducerea Mitropolitului Vitalie, Biserica Ortodoxă Greacă condusă de Mitropolitul Chiprian şi Biserica Ortodoxă Română de Răsărit.

Bisericile ,,rezistente” se opun mişcării ecumenice în forma ei actuală, şi nu ecumenismului în general. Neîndoios că nu există creştin în lume care să nu dorească unirea tuturor Bisericilor, dar ortodocşii ,,rezistenţi” ridică problema modului în care se realizează această unire. Ecumenismul Sfinţilor Părinţi susţinea unitatea în dogmă mai înainte de toate, în timp ce actualii ,,ecumenişti” doresc o unitate administrativă, de suprafaţă, lipsită de o consistenţă dogmatică. Mişcarea ecumenică este, prin excelenţă, o mişcare politică, ,,creştin-democrată”, care afirmă egalitatea tuturor confesiunilor, încercând să minimalizeze ortodoxia, mergând până la distrugerea ei prin călcarea în picioare a ,,Simbolului credinţei”: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Poziţia ortodoxă este una a adevărului, a apărării dreptei credinţe, prin apărarea a însăşi Sfintei Scripturi şi Tradiţii ortodoxe, elitistă şi exclusivistă prin definiţie. Stâlpii Ortodoxiei sunt cele şapte Sinoade Ecumenice, a căror continuatori se consideră astăzi a fi ecumeniştii, care se cred, astfel, îndreptăţiţi să le modifice, prin adăugarea sau eliminarea canoanelor.

Ecumenismul modern este erezia ereziilor, deoarece până acum în istoria Bisericii fiecare erezie a încercat să ia locul Bisericii Adevărate, în timp ce mişcarea ecumenică, unind toate aceste erezii, le invită pe toate, împreună, să se ,,onoreze” ca fiind singura Biserică adevărată. Prin mişcarea ecumenică, vechiul arianism, monofizism, monotelism, iconoclasm, pelaghianism şi orice simplă superstiţie a sectelor din ziua de astăzi, orice nume ar purta, s-au unit şi atacă susţinut adevărata credinţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 1/aprilie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Simptomele ecumenistului

Nu a existat niciodată o epocă de aur a Bisericii, încă de la începuturi, aceasta fiind atacată de erezii. Dar, Biserica, unită în credinţă, a dus un război continuu împotriva lor şi le-a învins, de fiecare dată, devenind mereu mai puternică. Totuşi, astăzi, ereziile au format o alianţă cu putere crescândă, un front comun care atacă susţinut adevărata credinţă. Astăzi, diavolul nu mai încearcă doar să-l îndepărteze pe om de mântuirea dăruită prin adevărata Biserică, ci vrea să cucerească şi să distrugă însăşi Biserica.

Frontul comun al ereziilor este mişcarea ecumenică, ce are ca principal scop unirea tuturor bisericilor surori, ,,ramuri” ale Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Aceasta ar implica, în opinia ecumeniştilor moderni, unirea tuturor confesiunilor, în primul rând, administrativă, dar şi dogmatică – prin enunţarea unor principii universale, acceptate de toate Bisericile. Dar acest mod de unire nu-şi găseşte legitimitatea în Sfânta Tradiţie, problema fiind pusă eronat. Astăzi, există multe motive pentru o astfel de confuzie, motive care au făcut ca problema hotarelor Bisericii să devină din ce în ce mai relevantă, fapt ce denotă un singur lucru: ignorarea credinţei ortodoxe, în special a gândirii patristice. Insuficienta cunoaştere, din partea unui număr mare de ortodocşi, a credinţei ortodoxe unitare a lăsat loc ideii că Sfinţii Părinţi nu au fost de acord asupra Sfintelor Taine din afara Bisericii Ortodoxe, sau asupra unor probleme de dogmă. Separând învăţătura patristică de viaţa duhovnicească, se pun în conflict în mod artificial Sfinţii Părinţi între ei, când, de fapt, neînţelegerea sau interpretarea greşită a acestor învăţături au stat şi stau la baza acestei confuzii.

 

Ecumenism 02

Întrunire ecumenistă la Bucureşti

 

Implicarea ortodoxă în mişcarea ecumenică a avut foarte puţine roade bune. De fapt, se poate afirma că această participare a avut ca rezultat ,,infectarea” multor ortodocşi cu virusul credinţei eretice, căci prin expunerea repetată la mentalităţile relativiste ale heterodocşilor, s-a erodat gândirea ortodoxă. Dialogurile ecumenice, aparent conduse de principiile adevăratei credinţe, i-au făcut pe ortodocşii participanţi şi unele Biserici Ortodoxe locale să piardă treptat contactul cu înţelegerea naturii Bisericii, devenind din ce în ce mai străini de moştenirea duhovnicească dătătoare de viaţă a Sfintei Tradiţii.

Iată de ce Sfântul Apostol Pavel şi alţi Sfinţi Părinţi sfătuiesc la evitarea discuţiilor repetate cu heterodocşii, pentru a nu ne infecta duhovniceşte cu idei eretice. Principalul simptom al acestei ,,boli” se reflectă în cuvinte sau activităţi care conduc spre o negare a unităţii şi unicităţii, expansionând hotarele ei în moduri ce sunt străine înţelegerii sale. În stadiul avansat al acestei boli spirituale, simptomele pot lua forma unui sprijin direct a diferitelor forme ale ,,Teoriei eretice a Ramurilor Bisericii”. Acesta este adesea însoţit de manifestarea unui dispreţ total faţă de acei credincioşi care iau poziţie faţă de eroziunea Sfintei Tradiţii şi a gândirii ortodoxe, ce caracterizează des implicarea ortodocşilor în mişcarea ecumenică.

În general, sunt două tipuri de oameni afectaţi de această boală spirituală: trădători conştienţi ai credinţei, şi aceia care au devenit o victimă neştiutoare a timpului nostru sincretic (N.R.: Sincretismul este amestecul ignorant al mai multor credinţe în scopul unirii lor sau al trivializării dogmei în sine). Ultimii sunt adesea nepurtători ai vreunei boli. Primii sunt ,,lupii în piele de oaie” asupra cărora ne-a avertizat Însuşi Mântuitorul, al căror scop limpede este distrugerea Bisericii adevărate. Ceilalţi – inconştienţi, s-au îmbolnăvit fără să-şi dea seama, neştiind să se apere împotriva ereziei. Boala ecumenismului trece prin mai multe faze, care, dacă este tratată la timp, poate fi vindecată, dar, care în caz contrar, are consecinţe grave ducând până la separarea credinciosului de Biserică.

Prin toate acestea, ecumenistul va lupta din răsputeri pentru a ,,modela” gândirea ortodoxă spre a se putea legitima în faţa întregii lumi, evitând adevărul şi, mai mult decât atât, vrând să-i îngroape strălucirea de diamant sub noroiul şi ruina pe care şi le-a aşezat drept principii.

Cu toate acestea, ,,porţile iadului” nu vor birui Biserica lui Hristos, dar ne punem o întrebătoare arzătoare: câţi dintre noi vom mai fi în ea, rezistând încercărilor vrăjmaşului de a ne smulge ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

Nivele de apostazie

Pornind de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, apostazia este mai mult decât un fenomen superficial, exterior, care se manifestă într-o lume laicizată şi în preocupările acesteia. Rădăcinile apostaziei sunt mult mai profunde, ele putând găsi pământ roditor chiar în inima omului.

Apostazia, în sine, semnifică îndepărtarea de Dumnezeu şi de Biserica Lui, păstrătoarea legilor şi a învăţăturilor mântuitoare. Ea se poate manifesta în cele mai viclene moduri. Ca şi falşii slujitori pe care Hristos i-a alungat din templu, forma exterioară a slujirii lui Dumnezeu şi chiar esenţa ortodoxiei pot fi imitate atât de iscusit, de fidel încât falsul ,,fabricat” astfel este capabil să ,,amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Pentru cei binecredincioşi, acest adevăr este o povară înfricoşătoare. Propovăduirea ortodoxiei generaţiilor viitoare necesită o distingere cât mai clară a adevărului de minciună, a dreptei credinţe de surogatele ce se dezvoltă azi, pe planuri din ce în ce mai subtile. În faţa acestui torent dezlănţuit al rătăcirilor şi ereziilor, cuvintele sunt insuficiente, fiindcă lupta duhovnicească trebuie să fie susţinută, continuă, pe toate fronturile.

Sfinţii ultimului veac au atras atenţia asupra îndepărtării omenirii de Biserica lui Hristos şi asupra stării ei apostatice. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov sfătuieşte: ,,Nu vă încumetaţi să ridicaţi mâna voastră slabă pentru a opri invazia apostaziei. Evitaţi-o, feriţi-vă de ea şi vă va fi de ajuns. Încercaţi să înţelegeţi spiritul timpului, studiaţi-l pentru a-i evita capcanele cât mai mult cu putinţă”. Ca urmare a acestui gol duhovnicesc, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că ,,Ortodoxia îşi pierde sarea”, exprimând cel mai bine apostazia actuală. Ne punem întrebarea dacă doar cei care au ,,gustat” adevărata esenţă a ortodoxiei simt această pierdere, căci cine nu a gustat vreodată sare nu poate face distincţie între sarea adevărată şi un substitut al ei.

Deci, unitatea credincioşilor în Biserică şi păstrarea credinţei ortodoxe – necesare înduhovnicirii şi împărtăşirii cu plinătatea darului lui Iisus Hristos – nu mai sunt suficiente astăzi pentru a ne feri de consecinţele dezastruoase ale îndepărtării de Dumnezeu. Ignoranţa în cele duhovniceşti şi neîngrijirea sufletului conduc la pierderea discernământului şi a voinţei. Toate acestea sfârşesc într-o indiferenţă spirituală şi o superficialitate ,,profundă”. Orice creştin este dator faţă de sine şi de semenii săi să-şi dezvolte individual o percepţie proprie a autenticităţii care să-i permită să discearnă între adevărata ortodoxie şi imitaţiile sale viclene.

Studiind scrierile despre apostazie, putem distinge trei nivele, pornind de la cel mai vizibil către cel mai subtil.

 

Primul nivel apostatic

La primul nivel de apostazie, apare, ca simptom predominant, pierderea ,,savorii” creştinismului de către întreaga lume creştină, în general. Rădăcinile acestui fenomen se găsesc în schisma dintre Răsărit şi Apus, precum şi în apariţia treptată în Apusul medieval a unei ,,noi creştinătăţi”, în care raţiunea căzută a omului devine criteriul adevărului, înlocuind tradiţia revelată dumnezeieşte. În esenţă, această schimbare de la perspectiva duhovnicească la cea umană a condus, prin Renaştere şi Iluminism, la materialismul zgomotos al timpurilor noastre – materialism care l-a orbit spiritual pe omul modern. ,,Pot fi observate, scria un mare ierarh rus, forţele întunericului acţionând pe calea raţiunii pentru a-l lega pe om cât mai puternic cu putinţă de această viaţă pământească, trecătoare, făcându-l să uite de viaţa viitoare, viaţa veşnică ce, cu siguranţă, ne aşteaptă pe toţi.”

 

Ecumenism 03

Papa Ioan Paul al II-lea împreună cu rabinul Romei

 

Materialismul corupe credinţa creştinului, fără ca măcar acesta să-şi dea seama. Chiar şi poziţia lui clară ,,împotriva deşertăciunii” şi discuţiile duhovniceşti pot fi ,,invadate” de idei lumeşti, dacă el a pierdut înţelegerea corectă a lumii, a unei lumi care se opune creştinismului adevărat. Mai mult, ceea ce din punct de vedere ortodox este considerat imoral, devine îngăduit pentru un creştin molipsit de materialism.

Este mai mult decât evident unde poate conduce perspectiva lumească asupra vieţii duhovniceşti. ,,Despre ce fel de unire a tuturor creştinilor putem vorbi astăzi când Adevărul este negat de aproape toată lumea, când înşelătoria domină omenirea, iar trăirea duhovnicească a dispărut, fiind înlocuită de o viaţă carnală, idolatrizată. În acelaşi timp, acest concept despre lume a fost ascuns în spatele unei pretinse carităţi care justifică, în mod ipocrit, orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală. Într-adevăr, din aceste lucruri s-au născut nenumăratele baluri, jocuri, dansuri şi distracţii faţă de care – în ciuda naturii lor imorale şi anticreştine – chiar mulţi clerici moderni au o atitudine tolerantă, câteodată organizându-le ei înşişi şi participând la ele.

Pierzând contactul cu esenţa credinţei, într-un cuvânt înduhovnicirea, clerul îi lipseşte pe credincioşi de harul Duhului Sfânt. Prin urmare, creştinii sunt nevoiţi să găsească substitute pentru acest har prin provocarea de ,,experienţe spirituale”, prin autoconvingere. În acelaşi timp, ei caută un înlocuitor în această lume, pentru cealaltă lume care nu le mai este accesibilă. Despre aceşti ,,neocreştini”, părinţii acestor timpuri apostatice spun:

,,Ei caută cu nerăbdare fericirea în această lume, plină de păcate şi nedreptăţi şi cred că una dintre cele mai sigure căi pentru a o obţine este ,,mişcarea ecumenică” – unirea tuturor confesiunilor într-o singură ,,Biserică”; ea va cuprinde nu numai pe ortodocşi, romano-catolici şi protestanţi, ci şi pe evrei, musulmani şi păgâni, uniţi sub semnul iubirii creştine, dar păstrându-şi fiecare convingerile şi greşelile proprii. Această iubire ,,creştină” utopică – dorită în numele păcii şi armoniei pământeşti – nu poate decât să calce în picioare Adevărul.”

,,Mişcarea ecumenică” modernă reprezintă apogeul apostaziei omenirii: lipsa de credinţă aproape universală în Dumnezeu şi, ca urmare, lipsa dorinţei de a lupta. Acestea atrag după ele şi o aprobare involuntară sau chiar o justificare a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de iubire creştină şi pace. În timpurile noastre, când oamenii au îndoieli atât de puternice privind existenţa lui Dumnezeu, când orice adevăr este socotit relativ şi se consideră firesc ca fiecare persoană să deţină propria sa ,,religie”, lupta pentru Adevăr capătă o semnificaţie deosebită. Cel care nu înţelege această luptă, care vede în ea doar o manifestare a literei legii şi sugerează ,,închinarea lui” în faţa minciunii, îndepărtându-se de Adevăr, trebuie, în mod firesc, recunoscut ca un trădător al Adevărului, oricare ar fi, oricum s-ar numi sau s-ar considera el însuşi.”

Cei care îşi pun toate speranţele în această lume fie vor cădea în disperare, fie vor închide ochii în faţa degenerării crescânde a societăţii. Atitudinea lor relativistă şi şovăielnică nu poate decât să ajute la dezlănţuirea forţelor răului în vremea din urmă. Toleranţa ,,propovăduită” de întreaga societate modernă distruge valorile unei lumi de acum apuse, ,,pregătind omenirea pentru o nouă lume şi un nou ,,proprietar” care îi va lua locul lui Iisus Hristos în inimile oamenilor şi le va da pe pământ ceea ce Iisus Hristos nu le-a dat… Numai cel complet orb duhovniceşte nu înţelege toate aceste lucruri !”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

Al doilea nivel

La al doilea nivel apostatic, Bisericile Ortodoxe, ,,ţinând pasul cu vremea”, renunţă la unele expresii ale ritului Bisericii şi la poziţiile ecleziologice pe care le consideră ,,depăşite”. Astfel, Bisericile se îndepărtează de la tradiţia care păstrează ,,esenţa” creştinismului. Aceasta este una dintre căile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi ,,moştenită” de o lume care nu mai este pregătită sau dornică de a o primi.

Sfântul Atanasie cel Mare spunea că ,,Biserica nu trebuie să slujească vremurilor”, ,,Biserica nu se conformează niciodată lumii. Într-adevăr că nu, căci Domnul le spunea ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină: ,,Voi nu sunteţi din această lume”. Biserica lui Hristos a fost, este şi va fi întotdeauna străină de această lume”. Sfântul Efrem Sirul consideră lumea ca fiind o mare de păcat, iar lepădarea de lume – prin renunţarea la toate patimile omeneşti – drumul spre Împărăţia lui Hristos, iar Teofan Zăvorâtul întăreşte antinomia dintre Biserică şi lume spunând că ,,înţelepciunea duhovnicească nu-şi găseşte locul în această lume”. ,,Imuabilă în faţa conceptelor lumii, Biserica poate transmite neschimbate învăţăturile dumnezeieşti ale Domnului, deoarece această neamestecare a păstrat-o neschimbată, ca ,,Dumnezeu Însuşi neschimbat”.”

La începutul anilor ’60, un student la teologie l-a văzut pe un arhiereu plimbându-se mult timp pe coridorul mânăstirii, adâncit în gânduri. El s-a dus la episcop şi l-a întrebat ce îl frământa. ,,Frate, a replicat ierarhul contemplativ, cuvântul Ortodoxie şi-a pierdut sensul, pentru că neortodocşii se ascund în spatele unei măşti ortodoxe. Deci, este nevoie să inventăm o nouă expresie pentru ceea ce noi numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost nevoie să se inventeze cuvântul Ortodoxie. Şi nu este atât de uşor”.

Arhiereul înţelegea că, pentru motive oarecare, Bisericile Ortodoxe şi ierarhii lor nu au păstrat temelia duhovnicească a tradiţiei ortodoxe, aşa cum a fost transmisă neîntrerupt, din tată în fiu, de-a lungul secolelor: ,,Acolo unde legătura harică moştenită spiritual de la Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi, s-a întrerupt, acolo unde în credinţă şi morală au fost introduse diferite inovaţii pentru ,,a păstra pasul cu vremea”, pentru ,,a progresa”, pentru a nu părea demodaţi şi pentru adaptarea la cerinţele şi moda acestei lumi stăpânite de vrăjmaş – acolo nu există Biserica adevărată”.

Aceste ,,inovaţii” sunt uneori introduse pentru ca viaţa ortodoxă să nu mai fie atât de aspră sau pentru a o face să apară mai puţin stranie în ochii lumii. Ideea care conduce la aceste lucruri este heterodoxă, pentru că ,,credinţa ortodoxă învaţă cum să trăieşti conform cerinţelor desăvârşirii creştine, în timp ce heterodoxia preia din creştinism numai acele lucruri care sunt după măsura vremurilor contemporane”.

A nega trăirea şi chiar legile duhovniceşti ale Ortodoxiei înseamnă privarea creştinului de comuniunea cu Dumnezeu, de însăşi mântuirea sufletului, atunci când omul renunţă la această cale, în spirit dacă nu în literă. Aceasta semnifică slăbirea temeliei Ortodoxiei, ce ,,este o credinţă ascetică care cheamă la o trăire aspră pentru dezrădăcinărea patimilor omeneşti şi sădirea virtuţilor creştine”.

Alteori, tradiţia este ,,schingiuită” servind ca jertfă adusă mândriei ,,teologilor” contemporani. Aceştia, lipsiţi de apa vie a tradiţiei, se străduiesc să găsească ,,noi feţe ale teologiei ortodoxe”, să ,,îngenuncheze istoria” intelectual şi să ,,reînvie” mistica printr-un fel de puritanism artificial. Ei vociferează ,,despre cât de important este să ,,reînnoim Biserica Ortodoxă”, despre anumite ,,reforme în Ortodoxie” care, chipurile, a devenit ,,încarcerată de canoane”, ,,muribundă”… Această nouă specie de ,,ortodocşi” nu sunt în realitate alţii decât ,,scolasticii” moderni, saducheii zilelor noastre. Ei ,,teologhisesc” fără a cunoaşte cu adevărat duhul Bisericii Universale, în care s-au născut sfinţii. Socotesc că Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, cu toate ,,adaosurile culturale” şi ,,impurităţile” ei, ce a fost proslăvită prin sfinţi chiar şi în zilele noastre, trebuie ,,purificată”. Dar Ortodoxia lor, ,,restaurată” sau ,,redescoperită”, în ciuda pretenţiilor de a fi mai pură şi mai bine informată, nu a produs decât oameni deştepţi: ,,Prin fructele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7, 20). Neputinţa duhovnicească a celei din urmă este fructul ,,teologilor” ,,mai docţi” decât adevăraţii păstrători şi mărturisitori ai sfinţeniei Ortodoxiei.

Bisericile, ,,ţinând pasul cu vremea”, pot pierde savoarea Ortodoxiei şi pot fi cuprinse de spiritul ,,mişcării ecumenice”, la modă, care este o încununarea apostaziei lumii. ,,Spiritul distrugător al apostaziei s-a furişat deja şi în Biserica Ortodoxă, ai cărei ierarhi proclamă deschis apropierea unei ,,noi ere” şi propun cinic înlăturarea trecutului. În acest timp, ei se adună pentru a crea un fel de ,,Nouă Biserică”, ce se află în contact ,,ecumenic” în acord cu toţi apostaţii de la dreapta credinţă… Vreme îndelungată s-a afirmat că ierarhii ortodocşi fac parte din mişcarea ecumenică pentru ,,a mărturisi în faţa popoarelor de alte confesiuni adevărul sfintei Ortodoxii”, dar este greu de crezut că această declaraţie reprezintă altceva decât ,,praf în ochi”. Declaraţiile lor frecvente în presa internaţională nu duc decât la concluzia că sunt nişte simpli trădători ai Adevărului”.

 

Al treilea nivel

În sfârşit, ultimul nivel de apostazie este atins atunci când chiar şi Bisericile Ortodoxe păstrătoare ale Sfintei Tradiţii pierd esenţa credinţei lor şi sunt infectate de un duh lumesc deghizat sub masca spiritualităţii. Aceasta apare datorită pierderii iubirii, fără de care orice manifestare a credinţei devine mai degrabă acuzatoare decât purtătoare de har, şi din pricina folosirii celor duhovniceşti (menite să amintească de Împărăţia lui Hristos) în scopuri lumeşti. În urma acestora ia naştere o altă formă de ,,pseudo-Ortodoxie”, de data aceasta mai subtilă deoarece poate fi ascunsă sub diferite aparenţe. Simptomele acestei îmbolnăviri spirituale a Bisericii se regăsesc, în parte, la al doilea nivel de apostazie, cele mai grave accente ale acesteia fiind totuşi de altă natură.

 

Partide politice

După pierderea esenţei Ortodoxiei, Biserica devine în ochii celor din jur o organizaţie pământească, iar comuniunea în Trupul Mistic al lui Hristos este înlocuită de aspectul social al ,,frăţiei întru Hristos”. Omul, în sine, este călcat în picioare de interesele ,,organizaţiei”, sub pretextul ,,curăţirii Bisericii de elemente periculoase”.

Cei cu ,,mentalitate de partid” pot pierde calea sfinţeniei, opunându-se oricărei îndrumări duhovniceşti şi urmându-i pe conducătorii grupului, influenţii susţinători ai scopurilor lor. Ei se ascund adesea în spatele unui presupus idealism, în realitate urmărindu-şi numai interesele personale; se străduiesc nu să-I placă lui Dumnezeu, ci să se ocupe de împlinirea propriilor aspiraţii şi să fie plini de râvnă pentru gloria lor sau a ,,colegilor de grup”.

Una din trăsăturile cele mai dureroase a acestor grupări este unitatea de nezdruncinat în jurul intereselor grupului în locul slujirii lui Hristos, structura de monolit a partidului. Cei din grup care nu-şi asumă responsabilitatea de a urma până la capăt ,,idealurile” partidului sunt expulzaţi şi chiar sacrificaţi. În numele apărării acestei unităţi, un arhiereu grec a fost îndepărtat din poziţia de membru permanent al Sinodului episcopilor pentru că a refuzat să fie condus de linia de ,,partid” mai degrabă decât de propria conştiinţă. Văzând că partidele au pătruns până şi în propria sa biserică, el şi-a pus întrebarea retorică: ,,Oare părăseşte harul Sfântului Duh Sinodul ?” ,,Canonicitatea”, o armă esenţială în polemicile dintre grupări, ajunge să fie manipulată arbitrar şi confundată cu ,,recunoaşterea” unui partid de către celelalte. Deci, cineva este ,,canonic” când foloseşte cea mai eficientă propagandă.

Interesele de grup sunt atât de vădite încât îndepărtează pe cei dornici de a cunoaşte cu adevărat Biserica şi îi face pe credincioşi să asculte mai degrabă şoaptele vrăjmaşului decât Cuvântul lui Dumnezeu.

A tăcea în această privinţă este echivalentul unei crime, căci dacă această problemă nu ar fi tratată direct, cum ar putea omul să descopere adevărata esenţă a Ortodoxiei, ce este deasupra tuturor acestor lucruri vremelnice ? Cum ar putea cineva să trăiască Realitatea, comuniunea invizibilă a Trupului mistic al lui Hristos ? A folosi Biserica ca unealtă pentru interese de grup înseamnă să ,,supui veşnicia vremelniciei, cele cereşti celor pământeşti, sfinţenia păcatului”.

 

Măşti

Un alt simptom este cel al scufundării Bisericii într-un teatru, în care clericii şi laicii interpretează roluri. Actoria devine o pasiune pentru oamenii obişnuiţi ce doresc, slujind ambiţiei lumeşti, să ocupe poziţii din Biserică, care cer un nivel duhovnicesc superior. În cele mai multe cazuri, aceşti dornici de slavă deşartă, neavând autoritate spirituală, încearcă să şi-o câştige ,,mulţumindu-i pe oameni” (Galateni 1, 10; I Tesaloniceni 2, 4-6).

 

Orbirea ierarhilor

Având o concepţie lumească despre autoritate, ierarhii cred că prima lor datorie este de a conduce cu blândeţe biserica, în loc să se gândească la mântuirea sufletelor.

Astfel, pe măsură ce un ierarh al Bisericii încearcă să poarte o mască pe atât turma sa va accepta ideea sa lumească despre autoritate şi va juca rolul unei turme negânditoare, lipsite de discernământ. Ierarhul va da exemple false şi poporul, care nu a cunoscut niciodată harul Duhului Sfânt, nu se poate opune pentru că nu poate face diferenţa între păstorirea mântuitoare adevarată şi mincinoasă.

Din această cauză, lumea cotidiană caută păstori nu din motive duhovniceşti, ci pentru a fi membri legitimi ai unei grupări bisericeşti. Sub o conducere neduhovnicească, poate apare o paralizie sufletească printre credincioşi. Oamenii se pot speria când se ridică problema iniţiativei, potrivit cu propria conştiinţă, fiind învăţaţi să creadă că oricine tulbură starea de sine nu are dreptul să existe. Iar ei se vor ruşina să arate, prin faptele lor, iubirea faţă de Dumnezeu sau faţă de acei sfinţi ,,neoficiali”.

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos este idolatrie. Dacă cineva urmează hotărârile unui conducător al Bisericii când acestea se opun poruncilor lui Hristos, atunci el face din ierarh un idol putând chiar conchide că ,,dacă un ierarh greşeşte, atunci nu există nici o urmă de speranţă !” Dar ortodocşii nu pot trăi fără speranţă, atâta timp cât păstrează o înţelegere duhovnicească despre Biserică. Un adevărat creştin nu trebuie să facă compromisuri cu vrăjmaşul, trebuie să lupte prin toate mijloacele care-i stau la dispoziţie pentru a anihila răspândirea şi întărirea răului printre oameni.

În această lume ,,cumpărată” de câteva păreri, inimile creştinilor vor seca şi vor deveni la fel de amare ca şi a celor din jurul lor. Pe măsură ce dragostea creştină se va evapora, va fi înlocuită de substitute care se străduiesc să unească doar exterior Biserica, prescriind modele de comportare, de interpretare de roluri, de a face pe placul oamenilor, înţelegeri politice – substitute care vor unifica o falsă Biserică, un gol aşteptând să fie umplut de antihrist.

Sfântul Teofan mai spunea: ,,În acea vreme, numele de creştin va fi auzit peste tot şi biserici şi slujbe vor fi peste tot, totuşi toate acestea nu vor fi decât aparenţe, în timp ce în spatele lor nu va fi decât apostazie”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

Ioachim Arnăutu

Consecinţele descreştinării aduc societatea contemporană în impas

Articol publicat de agenţia catolică de ştiri Zenit, 13 noiembrie 2004

 

Londra, 13 noiembrie 2004. Luna trecută, în presa engleză s-au stârnit valuri la ştirea că Marina Regală Britanică a permis oficial, pentru prima oară, practicarea satanismului în rândul personalului său. Potrivit unei relatări din cotidianul The Telegraph, din data de 24 octombrie, Marina Regală îi dă dreptul lui Chris Cranmer, tehnician naval care lucrează pe fregata britanică Cumberland, să săvârşească ritualuri sataniste la bordul navei. De asemenea, dacă va muri la datorie, lui i se va face o înmormântare oficiată de Biserica lui Satan.

În plus, Cranmer a înaintat o petiţie către Ministerul Apărării în care cere ca satanismul să fie trecut în rândul religiilor recunoscute oficial de forţele armate. Potrivit cotidianului The Telegraph, Biserica lui Satan a fost întemeiată în San Francisco, în 1966, de către Anton Szandor LaVey, autorul ,,Bibliei satanice”.

Articolul citează afirmaţia unui purtător de cuvânt al Marinei Regale, care a declarat că credinţele neconvenţionale ale lui Cranmer nu vor cauza probleme la bordul navei. ,,Marina Regală oferă şanse egale angajaţilor ei şi nu opreşte pe nimeni de la a avea propriile valori religioase”, a spus el.

Într-un comentariu din ziarul scoţian din 26 octombrie, Bruce Anderson susţine că autorităţile navale i-au dat cale liberă lui Cranmer, pentru că s-au temut de o acţiune judecătorească de lungă durată care ar fi putut să se sfârşească la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, costând milioane de lire sterline. Guvernul, spune el, este vinovat pentru ,,îngăduirea plină de teamă ca o cultură legală, bazată pe drepturi, să invadeze forţele armate”.

Într-un articol publicat pe 27 octombrie în Sydney Morning Herald, Sophie Masson analizează implicaţiile acestui fapt în plan religios. Biserica lui Satan, scrie ea, afirmă că ,,noi suntem proprii noştri zei”. Mai mult, ea susţine că toate păcatele tradiţionale sunt virtuţi, în vreme ce virtuţile creştine sunt doar ipocrizie, iar altruismul un mit.

,,Cel mai înfricoşător lucru este că societatea noastră pare să se fi desprins într-atât de mult de sensul ei încât nu mai ia în serios nici măcar ,,cărămizile” din care este construită cultura sa”, a adăugat ea. ,,A te închina principiului răului însuşi echivalează cu a-l invita în viaţa ta şi în vieţile celor din jurul tău, adesea într-un mod neprevăzut şi înspăimântător”.

 

Declin în credinţă

Recunoaşterea de către marină a satanismului este doar un aspect dintr-o serie de noi evenimente care vădesc declinul creştinismului în Marea Britanie. Astfel, pe 18 august a.c., ziarul The Independent a publicat amănuntele unui raport al Ministerului de Interne al Marii Britanii care demonstrează că în timp ce majoritatea britanicilor albi se numesc încă pe ei înşişi creştini, în practică, religia joacă un rol puţin important în vieţile lor.

Sondajul, efectuat pe 15.500 subiecţi, a arătat că 74 % dintre cei intervievaţi au afirmat că sunt creştini. Însă, întrebaţi ce consideră a fi important pentru identitatea lor, doar 17 % dintre creştinii albi au recunoscut religia ca importantă, după alţi factori, precum familia, munca, vârsta, educaţia, sexul, venitul şi clasa socială. Spre deosebire de aceştia, printre britanicii de culoare, dintre care 70 % au recunoscut că sunt creştini, religia a fost a treia pe listă, în vreme ce asiaticii au plasat-o pe locul al doilea, după familie.

De asemenea, sondajul a vădit slaba credinţă a tinerilor creştini. Astfel, numai 18 % dintre creştinii cu vârste cuprinse între 16-24 ani au considerat că religia lor este importantă. În schimb, printre tinerii aparţinând altor grupuri: 74 % dintre musulmani, 63 % dintre cei de religie sikh, 62 % dintre hinduşi au afirmat că religia este importantă pentru ei.

Ulterior, pe 4 noiembrie a.c., The Times a publicat detaliile unui alt studiu care dovedea declinul grav al religiei tradiţionale şi apariţia misticismului. Studiul, realizat de doi specialişti în religie de la Universitatea Lancaster, Linda Woodhead şi Paul Heelas, a analizat oraşul Kendal din Cumbria, care are 28.000 de locuitori.

În cartea lor, ,,Revoluţia spirituală”, care conţine rezultatele cercetării lor, cei doi universitari constată că numai 7,9% din populaţia oraşului merge în prezent la biserică, în comparaţie cu 11% cu două decenii în urmă.

De asemenea, cei doi autori au remarcat că fenomenul numit de ei ,,activitate holistică”, deşi este încă destul de limitat, se răspândeşte cu repeziciune. În prezent, 1,6 % din populaţia oraşului şi împrejurimi este implicată în diferite feluri de activitate holistică. În anii ’90, creşterea numărului celor implicaţi a fost rapidă, şi, dacă tendinţa actuală se păstrează, în următorii 30 de ani activităţile holistice vor deveni forma religioasă dominantă.

Unele comentarii citate de studiu relevă nemulţumirea faţă de ideea de a se ţine predică şi o preferinţă pentru descrierea nevoilor religioase într-un limbaj psihologic. Dar articolul din The Times îl citează, de asemenea, pe reverendul Brian Maiden, de la Biserica Evanghelică Parr Street din Kendal, care crede că liberalismul creştinismului i-a îndepărtat pe oameni. ,,Britanicilor li s-a inoculat o formă moartă, blândă de creştinism, care le-a creat rezistenţă faţă de adevăratul creştinism”, a spus el. ,,Creştinismul a fost diluat cu filozofie umană. Oamenii vor să li se spună ce să facă şi cum să facă”.

 

Ocultismul câştigă teren

Marea Britanie nu este singura ţară care are această tendinţă către ocultism şi spiritualităţile alternative. În Statele Unite ale Americii, de pildă, sărbătoarea Halloween continuă să crească în popularitate, relatează Los Angeles Times din 11 octombrie a.c..

Deşi mulţi oameni sărbătoresc Halloween doar la un nivel superficial, articolul notează că se estimează că vânzările la produsele de Halloween din acest an vor creşte cu 5,4 %, faţă de cele de Crăciun, 4,5 %. Potrivit Los Angeles Times, Federaţia Naţională a Comerţului apreciază că americanii vor cheltui, în acest sezon, mai mult de 3 miliarde de dolari pentru produse de Halloween.

La un nivel mai profund, ştirile despre influenţa druidică în sânul Bisericii Episcopaliene au atras atenţia. Potrivit Washington Times din 1 noiembrie, ,,euharistia acordată de o femeie” şi un ,,rit de divorţ”, ambele druidice, postate pe site-ul oficial al Bisericii Episcopaliene, au stârnit indignarea unor credincioşi ai acestei Biserici. Riturile au fost îndepărtate de pe site după ce la sediul central al bisericii au început să sosească plângeri.

La scurt timp după aceasta, pe 5 noiembrie, publicaţia Philadelphia Inquirer anunţa că doi preoţi episcopalieni, soţ şi soţie, reverend Glyn Ruppe-Melnyk şi reverend William Melnyk, au demisionat din conducerea unei societăţi druidice locale. Dioceza Episcopaliană a Pennsylvaniei ar putea lua măsuri disciplinare în ce-i priveşte. Potrivit articolului din ziarul citat, vreme de aproape patru ani, în vreme ce au condus parohiile din Malvern şi Downingtown, ei au fost, de asemenea, ghizi spirituali pentru druizii locali.

Un alt semn al influenţei crescânde a grupurilor necreştine este răspândirea Wicca. Termenul poate acoperi o multitudine de practici, însă Wicca este parte a unui neo-păgânism care implică închinarea la diferiţi zei şi uneori practicarea vrăjitoriei. Potrivit unui articol de pe site-ul Belief Net, ,,Adolescenţii păgâni”, scris de Christine Wicker, Wicca devine din ce în ce mai populară printre adolescenţi.

Răspândirea sa este încurajată de interesul contemporanilor pentru ocultism, ca şi de uşurinţa cu care informaţiile despre aceste grupuri pot fi propagate prin Internet. Încercările de a estima numărul adepţilor Wicca nu s-au bucurat de prea mult succes, potrivit datelor publicate pe site-ul consultanţilor în materie de toleranţă religioasă din Ontario. În Statele Unite ale Americii, estimările cu privire la numărul lor variază de la un minimum de 2.000 la un maximum de 5 milioane.

 

Moartea moralităţii

Lăsând deoparte ce înseamnă declinul creştinismului din punct de vedere religios, cartea ,,Moartea ciudată a Britaniei morale”, de Christie Davies, publicată la începutul acestui an, şi-a îndreptat atenţia către consecinţele sociale ale acestui fenomen.

Cartea schiţează o imagine a ceea ce el numeşte declinul ,,Britaniei respectabile” – creşterea numărului de crime, a folosirii drogurilor, a fărădelegilor, avorturilor, homosexualităţii etc – şi îl corelează cu influenţa din ce în ce mai scăzută a moralităţii creştine. În ultimele câteva decenii, în special din anii ’50, valorile morale insuflate odinioară prin instituţii precum şcolile duminicale au fost înlocuite cu o atitudine secularizată de minimalizare a prejudiciilor, fără a se ţine seama de consideraţii morale.

Recunoaşterea dreptului unei persoane de a practica satanismul poate fi ignorat ca fiind un incident nesemnificativ. Dar, de asemenea, poate fi privit ca simptomatic pentru o societate care se descreştinează cu repeziciune, proces care atrage după sine multe surprize neplăcute.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007

Legea cultelor – între acceptare şi contestare

 

PARTEA I

Adoptarea legii cultelor stârneşte o nouă furtună în societatea românească

Anul trecut, relaţia dintre stat şi cultele din România a cunoscut o evoluţie tumultuoasă. După furtunile declanşate de cererile de deconspirare a clericilor care au colaborat cu securitatea (august-septembrie), cererile de verificare a averilor acestora (septembrie), de decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de eliminare a icoanelor şi, în general, a simbolurilor religioase din şcolile româneşti (noiembrie), de publicarea raportului Tismăneanu privind regimul comunist, în care erau culpabilizaţi unii ierarhi ortodocşi (decembrie), anul s-a încheiat cu o dispută aprinsă pe marginea adoptării legii cultelor.

Trebuie spus că, după 1989, s-a încercat în mai multe rânduri reglementarea regimului cultelor şi a relaţiei dintre stat şi culte, prin adoptarea unei legi a cultelor care să înlocuiască decretul-lege nr. 177 introdus de regimul comunist în 1948. În această perioadă, proiectul legii cultelor a fost reluat în fiecare nouă legislatură, în diferite variante, care au fost dezbătute în cadrul unor întâlniri organizate de stat şi cultele recunoscute din România, fără a se ajunge însă la un consens.

Discuţiile pe marginea acestui proiect au fost iniţiate în martie 2005, pentru ca în iunie 2005 el să fie adus la cunoştinţa opiniei publice. Proiectul a fost semnat de ,,majoritarea cultelor, cu excepţia Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, şi a unor culte neoprotestante, separate total de stat”[1]. La sfârşitul anului 2005, proiectul a trecut de Senat, pentru ca un an mai târziu să fie votat şi în Camera Deputaţilor.

Astfel, în decurs de numai două săptămâni, mult dezbătuta şi amânata lege a cultelor este votată cu repeziciune de Camera Deputaţilor la 13 decembrie pentru ca, la 27 decembrie, să fie promulgată de preşedintele Traian Băsescu, deşi se ridicaseră voci împotriva ei dinaintea promulgării.

 

Legea cultelor este alcătuită din patru capitole mari

Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, reglementează, după cum îi spune numele, problema libertăţii religioase şi a regimului cultelor.

Este alcătuită din patru capitole mari: Dispoziţii generale, Cultele, Asociaţiile religioase şi Dispoziţii tranzitorii şi finale. În articolul 1, legea afirmă că statul ,,respectă şi garantează dreptul fundamental la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României”, pentru ca în articolul 2 să definească libertatea religioasă ca fiind ,,dreptul oricărei persoane de a avea sau adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă”.

De asemenea, prin lege, ,,orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau grupări religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional” (art. 4), fără nici o obligativitate în acest sens.

Articolul 6 defineşte gruparea religioasă ca ,,formă de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă” şi asociaţia religioasă ca ,,persoana juridică de drept privat, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă”, completând aceste definiţii cu faptul că asociaţiile religioase se pot transforma în culte recunoscute în condiţiile stabilite de lege (Capitolul II, Secţiunea a 2-a – Recunoaşterea calităţii de cult).

 

Capitolul II, intitulat Cultele este dedicat în întregime regimului cultelor recunoscute de stat, a relaţiilor dintre stat şi culte (secţiunea 1), condiţiilor pe care trebuie să le întrunească o asociaţie religioasă pentru a se transforma în cult (secţiunea a 2-a), reglementării statutului personalului cultelor (secţiunea a 3-a), patrimoniului cultelor (secţiunea a 4-a) şi învăţământului organizat de culte (secţiunea a 5-a).

Printre aspectele importante din acest capitol reţinem faptul că ,,statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale” (art. 7-1); de asemenea, statul recunoaşte ,,rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7-2), afirmând în acelaşi timp că ,,în România nu există religie de stat, iar statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee” (art. 9); în plus, prin această lege, statul numeşte cultele recunoscute ,,persoane juridice de utilitate publică” (art. 8-1), putând încheia cu ele ,,parteneriate în domeniile de interes comun” (art. 9). De asemenea, statul sprijină cultele la nivel material, oferind facilităţi fiscale, bani de la buget şi încurajând sponsorizările.

Articolul 13 interzice ,,orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defămare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”; el a fost subiectul unor proteste vehemente din partea unor organizaţii non-guvernamentale şi organisme internaţionale.

În secţiunea a 2-a sunt stabilite condiţiile în care o asociaţie religioasă poate dobândi calitatea de cult recunoscut. Astfel asociaţiile care pot tinde spre a deveni culte sunt cele ,,care prin activitatea şi numărul lor de membri oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public” (art. 17). Concret, printre condiţiile pe care trebuie să le întrunească se numără: ,,funcţionarea neîntreruptă pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani” (art. 18-a), ,,un număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1 % din populaţia României” (art. 18-b). Aceste condiţii au stârnit, de asemenea, reacţia unor culte nerecunoscute de stat, organizaţii non-guvernamentale şi organisme internaţionale.

Legea mai prevede că guvernul ,,poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (art. 21).

În secţiunea a 4-a, Patrimoniul cultelor, legea specifică limpede că deşi ,,bunurile sacre (…) sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult” (art. 27-2), nu împiedică în nici un fel ,,redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu” (art. 27-3). Prin urmare, articolul permite revendicarea şi redobândirea bunurilor confiscate de stat în perioada comunistă. Legea stabileşte şi faptul că ,,în învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute” (art. 32).

 

Capitolul III este dedicat în întregime asociaţiilor religioase, ,,persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase” (art. 40). Asociaţiile religioase ,,beneficiază, alături de culte, de facilităţi fiscale legate de activitatea lor religioasă” (art. 44), iar statul le sprijină şi prin alte mijloace.

 

În ultimul capitol, Dispoziţii tranzitorii şi finale, este abrogat decretul nr. 177/1948, care rămăsese norma de funcţionare a cultelor şi după 1989. De asemenea, în acest capitol, sunt enumerate cele 18 culte recunoscute care funcţionează în România, la data intrării în vigoare a legii, şi cărora li se cere să prezinte statutele şi codurile canonice pentru a fi recunoscute (art. 49-2).

Acestea sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română, 2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, 3. Biserica Romano-Catolică, 4. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, 5. Arhiepiscopia Bisericii Armene, 6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România, 7. Biserica Reformată din România, 8. Biserica Evanghelică C.A. din România, 9. Biserica Evanghelică Lutherană din România, 10. Biserica Unitariană din Transilvania, 11. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, 12. Biserica Creştină după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, 13. Biserica Evanghelică Română, 14. Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, 15. Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România, 16. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 17. Cultul Musulman şi 18. Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova.

 

***

 

Secretarul de stat pentru culte, Adrian Lemeni, a declarat, pentru cotidianul Adevărul, că adoptarea legii cultelor ,,este un moment istoric rezultat în urma repetatelor întâlniri cu reprezentanţii tuturor cultelor recunoscute de stat … Este o lege de inspiraţie europeană, deoarece legea americană funcţionează după o altă filozofie”[2]. Consilierul de stat pentru cultură şi culte din cadrul administraţiei prezidenţiale, Bogdan Tătaru Cazaban, declara că ,,legea cultelor se află în consonanţă cu demersul de a consolida funcţionarea statului de drept”[3].

Deşi respectă legislaţia europeană şi prevederile în materie de libertate religioasă din Uniunea Europeană şi are unele măsuri asemănătoare cu cele din legile cultelor altor state europene, legea cultelor adoptată de Parlamentul României a provocat multe tensiuni şi dezbateri intense, scindând societatea în două tabere. Unele culte au declarat că susţin legea adoptată, în timp ce altele s-au arătat nemulţumite de unele dispoziţii ale acesteia. De asemenea, o parte a societăţii civile a privit favorabil votarea legii, în vreme ce mai multe organizaţii non-guvernamentale s-au coalizat pentru a o combate. În plus, o serie de organizaţii internaţionale au declanşat un adevărat război împotriva legii, folosind cuvinte dure împotriva ei, a parlamentului şi a preşedintelui ţării care a promulgat-o.

În acelaşi timp, o parte a presei a pornit o campanie puternică împotriva legii, din nefericire susţinută cu neadevăruri, exagerări şi informaţii false, care au creat multă confuzie şi tulburare, ziariştii făcându-se avocaţii diferitelor grupări care s-au opus adoptării acestei legi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

P.S. Vincenţiu Ploieşteanul declarǎ: ,,Ne bucurǎm cǎ Parlamentul României a adoptat proiectul legii cultelor”

Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, care s-au implicat în elaborarea legii cultelor, au avut cuvinte de laudǎ pentru aceasta. Purtǎtorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pǎrintele Adrian Stoica, declara cǎ ,,este o lege în spirit european, pentru cǎ respectǎ toate prevederile internaţionale referitoare la libertǎţile religioase”[4]. De asemenea, P.S. Vincenţiu Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal şi secretar al Sfântului Sinod al BOR, afirma: ,,Ne bucurǎm cǎ Parlamentul României a aprobat proiectul legii cultelor. (…) Este o lege modernǎ, o lege care asigurǎ manifestarea liberǎ a credinţei pentru toţi cetǎţenii acestei ţǎri, o lege care asigurǎ un echilibru şi o bunǎ înţelegere între toate cultele religioase din ţara noastrǎ”[5].

 

,,Biserica Catolicǎ din România salutǎ promulgarea noii legi a cultelor”

Biroul de presǎ al Conferinţei Episcopilor Catolici din România a emis un comunicat în care este prezentatǎ poziţia Bisericii Romano-Catolice cu privire la legea cultelor. ,,Biserica Catolicǎ din România salutǎ promulgarea noii legi a cultelor. Aceasta reflectǎ efortul autoritǎţilor, cât şi dialogul interreligios din ultimii ani al tuturor Bisericilor şi cultelor din România. Este clar cǎ noua lege este perfectibilǎ. Forma actualǎ, însǎ, manifestǎ echilibrul – recunoaştem cǎ încǎ imperfect – al unui cadru legislativ pentru cultele care reprezintǎ marea majoritate a populaţiei din România ce se declarǎ credincioasǎ”.

Singurul punct asupra cǎruia romano-catolicii îşi exprimǎ nemulţumirea este problema retrocedǎrii proprietǎţilor confiscate Bisericii Greco-Catolice: ,,Suntem, însǎ, alǎturi de Biserica Greco-Catolicǎ, care nu a semnat proiectul de lege datoritǎ nerezolvǎrii încǎ a situaţiei proprietǎţilor confiscate”[6].

Aşa cum se aratǎ şi în comunicatul episcopilor catolici, Biserica Greco-Catolicǎ nu şi-a dat avizul pentru noul proiect, nemulţumitǎ cǎ problemele retrocedǎrilor patrimoniale, rǎmase nerezolvate din 1990 încoace, nu au fost legiferate[7].

 

În vreme ce ortodocşii şi catolicii s-au arǎtat mulţumiţi de legea cultelor, reprezentanţii cultelor protestante şi ai altor culte, cu puţine excepţii, au criticat legea

Episcopul Bisericii luteranilor vorbitori de limbǎ germanǎ, Christoph Klein a declarat pentru Mediafax cǎ ,,este încântat cǎ noua lege a fost în cele din urmǎ adoptatǎ şi a subliniat faptul cǎ aceasta a fost susţinutǎ de toate cultele recunoscute în România, mai puţin de Biserica Greco-Catolicǎ”[8].

Viorel Dima, director în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a şaptea din România, a avut o opinie mai rezervatǎ: ,,Legea cultelor este rezultatul unor negocieri între reprezentanţii tuturor cultelor recunoscute din România. Ca atare, fiind o negociere, existǎ şi unele compromisuri”[9].

Preşedintele Cultului Creştin Baptist din România, Paul Negruţ, care este, în acelaşi timp, preşedintele Alianţei Evanghelice Române (formatǎ din cultul baptist, cultul penticostal şi cultul creştin dupǎ Evanghelie), are o poziţie tranşantǎ faţǎ de lege: ,,Cultul Creştin Baptist îşi exprimǎ îngrijorarea faţǎ de adoptarea legii privind libertatea religioasǎ şi regimul general al cultelor, de cǎtre Camera Deputaţilor, în data de 13 decembrie 2006. Prin adoptarea acestei legi, România instaureazǎ etatizarea organizaţiilor religioase, precum şi discriminarea religioasǎ. Considerǎm cǎ prin aceastǎ decizie, România se îndepǎrteazǎ de familia statelor civilizate şi democratice şi creeazǎ premisele unor îngrǎdiri ale libertǎţilor fundamentale ale omului”[10].

Paul Negruţ mai preciza: ,,Susţin ideea continuǎrii demersurilor la Curtea Constituţionalǎ şi la Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Va consuma ceva timp şi resurse, dar sunt sigur cǎ aceastǎ barierǎ va fi înlǎturatǎ”[11].

Este interesant de remarcat cǎ Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste se numǎrǎ printre criticii cei mai înverşunaţi ai legii, deşi este unul dintre cele 18 culte recunoscute.

Pastorul adventist Adrian Bocǎneanu ,,s-a declarat îngrijorat în legǎturǎ cu prevederile privind defǎimarea religioasǎ şi a ofensei publice aduse simbolurilor religioase, argumentând cǎ ,,esenţa libertǎţii religioase este sǎ poţi sǎ-ţi exprimi liber credinţa şi pǎrerile şi sǎ poţi compara credinţa ta religioasǎ cu cea a altora”[12].

De asemenea, reprezentanţii Uniunii Bisericilor Penticostale considerǎ cǎ ,,legea este foarte restrictivǎ, nefiind destinatǎ susţinerii întregii societǎţi, ci numai ajutorǎrii câtorva comunitǎţi religioase”[13]. Si pastorul penticostal Ion Ceuta şi-a exprimat în mod vehement dezaprobarea faţǎ de lege: ,,Dacǎ citeşti printre rânduri, reiese cât se poate de clar cǎ intenţia a fost de a face cu neputijnţǎ oricǎrei comunitǎţi religioase nerecunoscute în prezent sǎ obţinǎ recunoaşterea”[14].

Organizaţia religioasǎ Martorii lui Iehova, cult care a fost recunoscut în România în 1990, a reuşit sǎ-şi pǎstreze statutul în pofida încercǎrilor ulterioare de a-i fi revocat. Organizaţia susţine cǎ are 83.000 de adepţi în 540 de congregaţii în întreaga Românie. Aceştia se opun cu fermitate legii deşi se abţin sǎ comenteze, purtǎtorul de cuvânt al organizaţiei, Florin Manoliu declarând cǎ ,,numai timpul va arǎta dacǎ impunerea acestei legi este sau nu împotriva drepturilor Martorilor lui Iehova”[15].

O altǎ organizaţie care se opune legii este Adunarea Spiritualǎ Naţionalǎ a Baha’ilor din România. Wargha Enayati, unul din membrii acestei organizaţii, considerǎ cǎ ,,legea este cu totul nedreaptǎ. Noi speram ca problemele noastre, cum ar fi cea a recunoaşterii calitǎţii de cult a religiei noastre, sǎ se soluţioneze, dar din nefericire nu s-a întâmplat aşa”. În plus reprezentanţii Baha’i au acuzat Biserica Ortodoxǎ de presiuni puternice pentru ca legea sǎ fie adoptatǎ în aceastǎ formulǎ[16].

Se pare cǎ toate aceste nemulţumiri au fost iscate de critica venitǎ din partea unor organizaţii neguvernamentale americane. Ziarele au titrat: ,,La semnalul dat de Washington, mai multe grupǎri religioase din România revin pentru a se declara nemulţumite de legea cultelor”[17].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

 

 

PARTEA A III-A

Cultele care au protestat împotriva legii privind libertatea religioasă au fost susţinute de unele organizaţii internaţionale. Dintre acestea, atacul cel mai înverşunat a venit din Statele Unite ale Americii, mai multe instituţii din această ţară exprimând o poziţie defavorabilă legii.

Mai întâi, Comisia Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa[18] i-a cerut preşedintelui României, Traian Băsescu, să nu promulge legea în varianta adoptată de parlament. Astfel, la 20 decembrie 2006, copreşedinţii comisiei, senatorul Sam Brownback şi congresmanul Christopher Smith au adresat preşedintelui român o scrisoare, cerându-i ,,insistent” să retrimită legea în parlament şi afirmând că ,,dacă legea va fi promulgată în forma actuală, România va fi ţara cu cel mai greoi sistem de înregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de ţări membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa”.

În plus, comisia consideră că legea ,,este incompatibilă cu angajamentele României faţă de OSCE în privinţa libertăţilor religioase”[19]. Comisia s-a referit în special la articolul 18, care priveşte modul în care o asociaţie religioasă se poate transforma în cult recunoscut de stat, considerând că condiţiile prevăzute de lege sunt prea restrictive.

O altă organizaţie americană care s-a ridicat împotriva legii cultelor este Institutul pentru Religie şi Politici Publice (IRPP), cu sediul la Washington. Acesta a făcut mari valuri emiţând, la 3 ianuarie a.c., un comunicat agresiv, în care preşedintele institutului, Joseph K. Grieboski, afirma că România are ,,cea mai proastă lege din Europa referitoare la religie. (…) Promulgarea acestei legi de către preşedintele Băsescu este un atac flagrant la adresa libertăţii de religie şi a drepturilor fundamentale şi demonstrează distanţarea nesemnificativă sau chiar absenţa oricărei distanţări de precedentele regimuri comuniste, pe care Băsescu o promisese în timpul campaniei sale electorale”.

În comunicat se mai afirmă că noua lege ,,contrazice constituţia statului român şi alte legi aflate în vigoare, precum şi instrumente recunoscute pe plan internaţional în domeniul drepturilor omului, pe care guvernul român are obligaţia de a le respecta. (…) România nu mai poate fi considerată un stat care acordă libertatea de religie, aşa cum a fost considerată până acum”[20]. Nemulţumirea institutului este identică cu cea a Comisiei Helsinki, adică face referire la articolul 18, ca şi la valoarea fondurilor pe care o grupare religioasă le poate primi de la statul român.

Este de notat faptul că senatorul Brownback, care a semnat scrisoarea de protest a Comisiei Helsinki, este un reprezentant important al IRPP, care s-a opus puternic adoptării legii cultelor[21]. Concluzia celor de la institutul american a fost că vor contesta legea la Curtea Constituţională şi chiar la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO).

Concret, pe 9 ianuarie a.c., reprezentanţii institutului american s-au adresat preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso şi preşedintelui Parlamentului European, Josep Borell, cerându-le ,,să verifice dacă noua lege a cultelor din România respectă drepturile omului şi standardele de bază ale Uniunii Europene”[22].

 

***

 

În timp ce majoritatea ziarelor au expus pozitiv afirmaţiile reprezentanţilor IRPP, au existat şi câteva jurnale care au prezentat lucrurile uşor diferit. Astfel, Gardianul a evidenţiat dedesubturile protestului american: ,,Deşi Institutul pentru Religie şi Politici Publice de la Washington îl acuză pe Traian Băsescu că a promulgat o lege care îngrădeşte libertatea religioasă, miza este alta: banii statului român. IRPP susţine că această prevedere îngrădeşte dreptul unor ,,culte” de a primi fonduri guvernamentale”[23].

Cotidianul Ziua dezvăluie detalii despre institutul american: ,,Majoritatea presei din România s-a speriat la unison de reacţia IRPP din Washington. Nimeni nu s-a grăbit să verifice cine este respectivul institut. Am fi aflat astfel că IRPP este acuzat de un fost scientolog, Gerry Armstrong, că institutul susţine în acţiunile sale secta scientologilor”[24].

De asemenea, revista Lumea Magazin, scria în urmă cu câţiva ani despre IRPP: ,,Institutul pentru Religie si Politici Publice, recomandat cu căldură de Departamentul de Stat american, reuneşte câţiva senatori ultraconservatori, pe moonişti, pe gurul sectei Sri Chinmoy şi alţii. Acest institut, care se declară „catolic integralist”, se află la câteva străzi distanţă de Casa Albă şi militează deschis pentru respectarea drepturilor scientologilor, ale mooniştilor şi ale altor religii zise-minoritare din Europa”.

În campania împotriva legii cultelor a intervenit şi partidul Uniunea Creştină din Olanda, care potrivit site-ului BosNewsLife.com, ,,şi-a exprimat îngrijorarea că unele grupări religioase, inclusiv Uniunea Baptistă din România, vor fi curând interzise, pentru că nu ating pragul necesar de membri”. Purtătorul de cuvânt al acestui partid, Joel Voordewind, declara: ,,Noile reglementări ar putea duce la discriminare şi persecuţie, pentru că bisericile mai mici vor deveni ilegale”. ,,Nu putem accepta această lege în context european”, a subliniat olandezul[25]. În mod straniu, realitatea infirmă afirmaţiile de mai sus, Uniunea Baptistă din România numărând de vreo şase ori mai mulţi credincioşi decât pragul necesar pentru recunoaşterea de către stat.

La atacurile organismelor internaţionale, cultele protestante şi neoprotestante din ţară au ţinut isonul. Spre exemplu, Paul Negruţ, preşedintele Cultului Creştin Baptist din România, a declarat că ,,va sprijini total ideea de a se face noi paşi la Curtea Constituţională şi la CEDO, la Strasbourg”[26].

În general, presa s-a plasat în tabăra contestatarilor legii cultelor, iniţiind o campanie mediatică puternică contra legii şi folosind termeni duri precum ,,legea inchiziţiei”, ,,Inchiziţia lui Băsescu”[27], ,,Sfântul Băsescu”[28]. În plus, în această campanie, s-a uzitat de dezinformare şi prezentare trunchiată a realităţii.

 

***

 

Un alt subiect care a stârnit controverse puternice a fost articolul 13 din lege, care interzice ,,orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Împotriva acestui articol s-au ridicat numeroase organizaţii neguvernamentale româneşti, cărora li s-au alăturat organizaţii internaţionale. Printre cei mai vehemenţi contestatari ai acestui articol din lege s-au numărat Asociaţia Pro Democraţia, Centrul pentru Studii Internaţionale, Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul de Resurse Juridice, Agenţia de Monitorizare a Presei, APADOR-CH, Asociaţia Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă[29].

Mai mulţi oameni de artă români au exprimat opinii extrem de critice la adresa articolului 13. Artistul plastic Dumitru Gorzo a afirmat că legea cultelor, pe care a numit-o ,,aberaţie”, îi va afecta pe toţi artiştii şi ,,se va răsfrânge asupra tuturor modurilor de manifestare umană”, conchizând : ,,Ajungem în acelaşi punct ca pe vremea inchiziţiei”. Silviu Lupescu, editorul piesei ,,Evangheliştii” şi al ,,Versetelor satanice” ale lui Salman Rushdie, crede că ,,este o formulare ambiguă în lege. Pot fi considerate delicte şi operele de artă, ceea ce contrazice necesitatea unei arte laice”. De asemenea, cântăreţul Florin Chilian consideră legea cultelor ,,o mare prostie şi un act de dublă impunere, deoarece aspectele menţionate se regăsesc şi în constituţie”[30].

Pe de altă parte, mai multe asociaţii ale societăţii civile au mulţumit, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Traian Băsescu şi parlamentului ţării, pentru aprobarea şi promulgarea legii cultelor. Asociaţiile care au mulţumit sunt cele care au susţinut păstrarea simbolurilor religioase în şcoli. Ele au arătat că ,,era de aşteptat să apară atacuri la legea cultelor, în contextul mai larg al unei ofensive atee anti-religioase”[31].

Şi o serie de artişti au sărit în sprijinul legii şi al articolului 13. Dan Puric, actor şi regizor, a afirmat: ,,Cred că forţa unui artist nu constă în a defăima simbolul creştinismului sau al iudaismului. Eu nu am văzut un artist mare pe lumea asta care să-şi înalţe opera pe defăimarea unui simbol religios. (…) Libertatea nu înseamnă libertinaj. E un lucru de igienă civilă, nu mai spun religioasă, care trebuie respectat. Nu consider această lege o modalitate de restrângere a creaţiei şi a exprimării”.

Regizorul Grigore Gonţa declarǎ: ,,Trebuie văzut ce are bun această lege. Sigur că există tabu-uri care nu trebuie batjocorite. Poţi să ai chemare sau nu pentru astfel de subiecte, dar ele nu trebuie defăimate pentru că ele conţin ceva sacru. E uşor de batjocorit. Nu ştiu cui ajută astfel de lucruri, decât, poate, celor fără de Dumnezeu”.

Artistul plastic Mirel Zamfirescu spune: ,,Pot să spun că pe mine nu mă poate îngrădi nimeni şi nu-mi poate lua libertatea de exprimare doar, eventual, Dumnezeu. Sigur că sunt limite de bun simţ care se încadrează în credinţa noastră. Mi se pare că se exagerează puţin cu această chestiune şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia cultelor, să facă o astfel de îngrădire”[32]. Într-adevăr, presa a declanşat o campanie mediatică puternică împotriva legii, folosind cuvinte aspre şi exagerând lucrurile.

Apărătorii articolului 13 susţin că de vreme ce ,,legea nu impune şi sancţiuni, această prevedere nu ar avea urmări neplăcute”. De asemenea, consilierul preşedintelui, Bogdan Tătaru-Cazaban, a afirmat că ,,oamenii vor fi liberi în continuare să discute orice idee şi credinţă religioasă. Mai mult, acest articol nu prevede nici o pedeapsă, ci doar respectul pe care îl avem faţă de simbolurile religioase”[33].

Atunci se ridică întrebarea: dacă articolul nu prevede nici o pedeapsă, oare de ce a mai fost inserat în lege ? Şi dacă este vorba doar despre ,,respectul faţă de simbolurile religioase”, aşa cum afirmă Cazaban, se putea găsi o formulare mai fericită decât aceea că legea ,,interzice”.

Presa a speculat acest aspect controversat: ,,Deocamdată, temerea multora este că actualul articol de lege, deloc inspirat, va da apă la moară celor care cer interzicerea simbolurilor religioase în spaţiile publice”[34]. În plus, ,,actul normativ nu prevede ce for, instituţie sau comisie va decide că s-a petrecut un act de defăimare”[35].

Şeful departamentului de politică externă al cotidianului Ziua comenta: ,,Atacul la legea cultelor reprezintă doar o nouă bătălie din războiul anti-religios declanşat din subteranele României. O să observaţi că unor critici aduse de unele secte şi culte religioase minoritare li se vor alătura imediat ateii şi anti-creştinii, sub pretextul ,,apărării drepturilor omului” şi a ,,libertăţii de expresie”. În realitate, libertatea de expresie nu presupune şi ofensa, iar în România, libertatea religioasă este chiar mai aerisită decât în alte ţări europene cu tradiţie secularistă. De exemplu, atât în Franţa cât şi în Germania, Biserica Scientologică şi organizaţia Martorii lui Iehova sunt organizaţii interzise sau nerecunoscute ca asociaţii religioase, autorităţile considerând că acestea nu au ,,loialitate faţă de stat”.”

Un alt lucru introdus în legea cultelor este reglementarea statutului cimitirelor. Legea prevede obligativitatea înhumării persoanelor decedate potrivit ritului propriu în cimitire care nu aparţin religiei acestora. În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţin cultelor respective, sunt înhumate potrivit ritului propriu în cimitirele existente în funcţiune. Cimitirele se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut.

Există numai două excepţii de la reglementările de mai sus. Iată ce scrie Adrian Lemeni: ,,Întrucât problema cimitirelor este foarte delicată, legea prevede obligativitatea realizării de cimitire comunale. Acolo unde acestea nu există, s-a prevăzut ca înmormântarea celor de alte confesiuni să fie făcută fără acordul cultului de care aparţine cimitirul. Întrucât pentru tradiţia iudaică şi musulmană ritualul este foarte strict, cele două culte sunt exceptate de la această prevedere”[36].

La disputele pe marginea legii cultelor, care sunt departe de a se fi încheiat, se poate răspunde cu cuvintele lui Theodor Baconsky: ,,Acest proiect de lege apare după 17 ani, după doi ani de dezbateri publice, după obţinerea dificilă a consensului la nivelul şefilor de culte recunoscute din România şi are în primul rând misiunea de a moderniza o legislaţie care data din 1948 şi fusese adoptată în timpul comunismului. Pe de altă parte, proiectul legii a fost avizat de experţi internaţionali independenţi cum ar fi cei din Comisia de la Veneţia, care depinde de Consiliul Europei, Comitetul Helsinki sau Consorţiul European pentru relaţiile dintre Biserică şi stat. Actuala lege este foarte asemănătoare cu multe legislaţii din statele membre şi chiar mai permisivă decât legea cultelor din Austria, de exemplu”[37].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

Andreea Popa



[1] România liberă, 16 decembrie 2006, ,,Noua Lege a cultelor, în dezbatere - Simulare românească în ambalaj european ?”

[2] Adevărul, 14 decembrie 2006, ,,Noua lege a cultelor stinge o parte a disputelor religioase; Morţii pot fi îngropaţi fără acordul cultului de care aparţine cimitirul”.

[3] România liberă, 5 ianuarie 2007, ,,Institutele internaţionale îl avertizează pe preşedintele Traian Băsescu. Scandalul Legii cultelor ia amploare”.

[4] Curentul, 21 decembrie 2006, ,,Comisia Helsinki îi cere şefului statului sǎ nu promulge legea cultelor”.

[5] Idem 1.

[6] www.catholica.ro/, 8 ianuarie 2007, Biserica Catolicǎ despre noua lege a cultelor (comunicat), Biroul de presǎ al Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

[7] România liberǎ, 14 decembrie 2006, ,,Parlamentul a adoptat noua lege a cultelor”.

[8] Realitatea româneascǎ, 5 ianuarie 2007, ,,Afurisenie de la Washington”.

[9] Adevărul, 14 decembrie 2006, ,,Noua lege a cultelor stinge o parte a disputelor religioase; Morţii pot fi îngropaţi fără acordul cultului de care aparţine cimitirul”.

[10] România liberă, 16 decembrie 2006, ,,Noua Lege a cultelor, în dezbatere - Simulare românească în ambalaj european ?”, România liberǎ, 14 decembrie 2006, ,,Parlamentul a adoptat noua lege a cultelor”.

[11] Idem 8.

[12] Idem 8.

[13] Evenimentul zilei, 5 ianuarie 2007, ,,Inchiziţia lui Bǎsescu”.

[14] România liberă, 5 ianuarie 2007, ,,Institutele internaţionale îl avertizează pe preşedintele Traian Băsescu. Scandalul Legii cultelor ia amploare”.

[15] Mediafax, 4 ianuarie 2007, Grupǎri religioase din România nemulţumite de Legea Cultelor.

[16] Idem 15.

[17] Realitatea româneascǎ, 5 ianuarie 2007, ,,Afurisenie de la Washington”.

[18] Comisia Helsinki este o agenţie guvernamentală a SUA, care monitorizează progresele înregistrate în introducerea Acordurilor Helsinki încheiate în 1975. Aceste acorduri, semnate între ţările comuniste şi necomuniste din Europa, în 1975, la Helsinki, Finlanda prevăd:

1) păstrarea graniţelor stabilite în urma celui de-al doilea război mondial,

2) acorduri economice şi

3) norme pentru respectarea drepturilor omului, libertăţii religioase şi credinţelor.

[19] Curentul, 21 decembrie 2006, ,,Comisia Helsinki îi cere şefului statului să nu promulge legea cultelor”; Ziua, 5 ianuarie 2006, ,,Asalt asupra legii cultelor”; România liberă, 5 ianuarie 2007, ,,Institutele internaţionale îl avertizează pe preşedintele Traian Băsescu. Scandalul legii cultelor ia amploare”.

[20] Realitatea românească, 5 ianuarie 2007, ,,Afurisenie de la Washington”; Adevărul, 5 ianuarie 2007, ,,Băsescu acuzat de neoprotestanţi că a mimat condamnarea comunismului”.

[21] Gardianul, 5 ianuarie 2007, ,,Un institut din Statele Unite se războieşte cu preşedintele Traian Băsescu pentru legea cultelor”.

[22] Gardianul, 10 ianuarie 2007, ,,Americanii s-au plâns lui Barroso. Legislaţia Uniunii Europene recunoaşte legea cultelor”.

[23] Idem 21.

[24] Ziua, 6 ianuarie 2007, ,,Câteva cuvinte în favoarea legii cultelor”.

[25] Idem 21.

[26] România liberă, 5 ianuarie 2007, ,,Institutele internaţionale îl avertizează pe preşedintele Traian Băsescu. Scandalul Legii cultelor ia amploare”.

[27] Evenimentul zilei, 5 ianuarie 2007, ,,Inchiziţia lui Băsescu”.

[28] Evenimentul zilei, 5 ianuarie 2007, ,,Sfântul Băsescu”.

[29] Idem 21.

[30] România liberă, 6 ianuarie 2007, ,,O aberaţie. Şi artiştii critică legea cultelor”.

[31] Ziua, 5 ianuarie 2007, ,,Patriarhia Română: cine contestă democraţia ?”

[32] Ziua, 8 ianuarie 2007, ,,Anti-creştinismul nu este artă”.

[33] Idem 24.

[34] Adevărul, 15 decembrie 2006, ,,Nu mai avem voie să râdem de cele sfinte. Noua lege a cultelor interzice ofensa publică adusă simbolurilor religioase”.

[35] Ziua, 5 ianuarie 2007, ,,Asalt asupra legii cultelor”.

[36] Adevărul, 14 decembrie 2006, ,,Noua lege a cultelor stinge o parte a disputelor religioase; morţii pot fi îngropaţi fără acordul cultului de care aparţine cimitirul”.

Ianuarie 2007

Vizita Arhiepiscopului Hristodul al Atenei la Vatican,

un punct împlinit din planul cincinal al ecumenismului

 

În ultimii ani, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică par să se fi aşezat pe făgaşul dorit de conducătorii lor. Trecerea de la Papa Ioan Paul al II-lea la succesorul său s-a făcut lin, căci noul papă, Benedict al XVI-lea, a declarat încă din primele zile ale pontificatului său că unul dintre principalele ţeluri pe care le urmăreşte este unirea cu Biserica Ortodoxă.

Una din principalele probleme pe care le au de rezolvat strategii doritei uniri este convingerea credincioşilor de faptul că nu mai există piedici în calea acesteia, precum dezacordurile asupra chestiunilor dogmatice. De asemenea, foarte importantă în această campanie este atitudinea conducătorilor Bisericilor către care privesc cu încredere credincioşii ca spre mai-marii şi păstorii lor. Buna înţelegere şi împăcare dintre conducătorii ortodocşi şi catolici este, pentru ei, o garanţie că lucrurile se află pe calea cea bună.

Pentru ca oamenii să ,,realizeze” înţelegerea dintre conducători şi faptul că ei sunt adevăraţi ,,fraţi întru credinţă” sunt regizate interminabile vizite fastuoase, cu numeroase ceremonii (care vădesc o falsă apropiere în rit), semnări de documente (nu numai pe teme pur religioase, ci şi documente din care reiese preocuparea comună a ierarhilor pentru problemele cu care se confruntă omenirea), înmânarea reciprocă de cadouri (menită să scoată în evidenţă iubirea creştină dintre ei) etc, care să dea mărturie de depăşirea problemelor şi neînţelegerilor din trecut şi de strădaniile lor prezente pentru obţinerea reconcilierii.

În plus, papa vizitează ţări ortodoxe, precum România, Bulgaria, Grecia, şi tot atâtea redute îngenunchează în faţa sa: ierarhii şi credincioşii ortodocşi îl primesc cu multă bucurie, ca pe adevăratul păstor al Romei, trecând cu vederea nu numai istoria de veacuri a unui conflict interminabil între Biserica Ortodoxă şi Vaticanul hrăpăreţ, ci şi nesfârşitul lanţ actual de erezii ale papei, de care până şi lumea catolică se înspăimântă.

Mână în mână cu papa, conducătorii Bisericilor Ortodoxe întreprind vizite de răspuns, mergând la Vatican. Una dintre cele mai recente vizite de acest fel este cea a Î.P.S. Hristodul, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia, în perioada 13-16 decembrie 2006.

 

***

 

Vizita are loc ca urmare a invitaţiei pe care Papa Benedict al XVI-lea i-a adresat-o Î.P.S. Hristodul pe 16 noiembrie 2005, prin intermediul cardinalului Jean-Louis Tauran. Acesta a vizitat Atena cu ocazia publicării unui facsimil al manuscrisului ,,Menologion-ul lui Vasilie al II-lea”, lucrare la care Biblioteca Vaticanului a colaborat cu Biserica Ortodoxă a Greciei. Menologion-ul este un text liturgic şi aghiografic cu privire la ritul Bisericii Ortodoxe, alcătuit în jurul anului 985, al cărui manuscris se află în Biblioteca Apostolică a Vaticanului.

În timpul ceremoniei de prezentare a manuscrisului la Muzeul Bizantin din Atena, cardinalul Tauran a citit un mesaj papal. În mesaj, Benedict al XVI-lea îşi exprimă satisfacţia pentru publicarea facsimilului, care, declară el, ,,este rodul noilor relaţii care s-au strâns după neuitata vizită a venerabilului meu predecesor, Ioan Paul al II-lea la Atena, în cadrul pelerinajului pe urmele Sfântului Apostol Pavel, în mai 2001. (…) Faptul că se dezvoltă o cooperare mai activă între Biserica Ortodoxă a Greciei şi Biserica Catolică mă face să mă simt profund fericit”.

De asemenea, papa l-a rugat pe cardinalul francez să ,,transmită Î.P.S. Hristodul bucuria pe care i-ar prilejui-o să-l întâmpine la Roma pentru a arăta împreună faptul că a început o nouă etapă pe calea reconcilierii şi cooperării dintre Bisericile noastre (sublinierea noastră)”.

Papa acordă o atât de mare importanţă vizitei primatului Greciei la Roma şi pentru că în această ţară mai există ortodocşi, clerici şi laici deopotrivă, care se opun ca strângerea relaţiilor dintre cele două Biserici să se facă pe temeiul abdicării de la Ortodoxie. Astfel, opoziţia unei mari părţi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei l-a împiedicat pe zelosul ecumenist Hristodul să viziteze Roma la invitaţia Papei Ioan Paul al II-lea în urmă cu doi ani[1]. Între timp, vremurile s-au mai schimbat, episcopii sinodali şi-au mai schimbat părerea, sau au mai fost îndemnaţi să şi-o schimbe, aşa că Hristodul a mers la Roma, vădind că a început o nouă eră a relaţiilor ortodoxo-catolice.

Într-o adresă a sa către episcopii catolici din Grecia, la începutul lunii noiembrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a continuat să vorbească despre dorinţa sa de ,,strângere a legăturilor cu Biserica Ortodoxă din Grecia”. ,,Dorinţa este mare în toţi ca să luăm parte împreună la acelaşi altar pe care este oferit sub vălul sacramentului jertfa unică a lui Hristos”, a spus papa, referindu-se la relaţiile cu ortodocşii. ,,Dorim să intensificăm rugăciunea”, a continuat el, ,,pentru ca acea zi să vină cât mai rapid posibil, ziua în care vom putea să frângem împreună pâinea şi să bem din acelaşi potir în care se află preţul mântuirii noastre”.

În aceeaşi notă de pregătire a credincioşilor pentru evenimentul ,,uimitor” şi ,,şocant” care va avea loc, unirea deplină a ortodocşilor cu catolicii, papa şi-a exprimat speranţa că ,,se vor deschide perspective şi mai mari pentru un dialog constructiv între Biserica Ortodoxă a Greciei şi Biserica Catolică şi că iniţiativele se vor înmulţi”[2].

Î.P.S. Hristodul al Atenei a mai fost la Roma, în aprilie 2005, la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea, dar este prima oară când primatul Bisericii Greciei face o vizită oficială papei[3]. Cei doi oficiali s-au întâlnit pe 14 decembrie, au discutat şi au semnat o declaraţie comună, în care ,,se reafirmă necesitatea colaborării dintre cele două Biserici creştine”.

În conferinţa de presă ce a urmat, arhiepiscopul grec şi-a exprimat ,,angajamentul pentru depăşirea obstacolelor dogmatice care stânjenesc drumul spre unitatea în credinţă”, arătându-se ,,încrezător în activitatea comisiei teologice internaţionale mixte, reunită ultima oară în septembrie 2006, la Belgrad, după mai mulţi ani de pauză”[4].

Înaintea întâlnirii cu papa, Î.P.S. Hristodul a vizitat Bazilica San Pietro şi s-a rugat la mormântul Papei Ioan Paul al II-lea şi a altor papi. După-amiază, el a participat la o ceremonie solemnă în Bazilica San Paolo fuori le mura (în afara zidurilor – din afara zidurilor oraşului din acea vreme), primind ca dar din partea Bisericii Catolice două inele din lanţul cu care a fost legat Sfântul Apostol Pavel. Acest dar fusese pregătit pentru arhiepiscopul Atenei la cererea fostului papă, care nu a mai ajuns să i-l înmâneze, din cauza îmbolnăvirii şi morţii sale[5]. Mai apoi, Universitatea Pontificală Lateran i-a conferit oaspetelui ortodox titlul ,,honoris causa”.

Papa Benedict şi Î.P.S. Hristodul au făcut afirmaţii similare cu privire la întâlnirea dintre ei, arhiepiscopul declarând: ,,Vizita la Vatican a oferit ocazia marcării unei noi etape pe drumul comun Bisericilor noastre de abordare a problemelor lumii actuale”.

Într-adevăr, relaţiile ortodoxo-catolice par a fi intrat într-o nouă etapă, dar această etapă nu presupune progrese pe calea dialogului, sau înţelegeri cu privire la problemele dogmatice (care, în realitate, sunt ireconciliabile), ci cu totul altceva: schimbarea modului de a percepe această apropiere dintre Biserici, al credincioşilor, clerici şi laici deopotrivă, pregătirea psihologică a credincioşilor în scopul de a accepta unirea, fără a mai ţine cont de diferenţele de ordin dogmatic. Lucrurile negre nu pot fi făcute albe peste noapte, ci doar oamenii pot fi convinşi să le vadă albe chiar dacă ele sunt negre ...

 

Ioachim Arnăutu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 



[1] Zenit.org, 17 noiembrie 2005, ,,Papa vede ,,o nouă eră” în relaţiile cu ortodocşii greci; în mesajul pentru publicarea facsimilului Menologion-ului lui Vasilie al II-lea”.

[2] Gardianul, 4 noiembrie 2006, ,,Papa doreşte o dezvoltare rapidă a relaţiilor cu Biserica Ortodoxă Greacă”.

[3] www.catholica.ro, 5 decembrie 2006, ,,Prima vizită oficială a Arhiepiscopului Hristodul la Papă”.

[4] www.catholica.ro, 14 decembrie 2006, ,,Papa şi Arhiepiscopul grec au semnat o declaraţie comună”.

[5] Idem 4.

ŞTIRI


Românii din Basarabia între Teoctist şi Alexie al II-lea

O delegaţie a Secretariatului de Stat pentru Culte, condusă de dr. Gh. F. Anghelescu, a vizitat, pentru prima oară după 55 de ani, Ucraina şi Basarabia. Realităţile constatate sunt dramatice. Astfel, deşi românilor le este garantată libertatea religioasă prin constituţie, starea de fapt este cu totul alta. În Basarabia, autorităţile de stat nu vor să recunoască Mitropolia Basarabiei supusă Patriarhiei Române, singura oficială fiind Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove ce se află sub jurisdicţia canonică a Patriarhatului Moscovei. Totuşi, la nivel local, parohiile Mitropoliei Basarabiei funcţionează fără oprelişti. În Ucraina, ,,s-a constatat un contrast izbitor între caracterul democratic al legislaţiei care reglementează drepturile şi libertăţile minorităţilor etnice şi modul nedemocratic de aplicare a legislaţiei la nivel local, caracterizat printr-o politică dură de deznaţionalizare şi persecuţie a minorităţii române”, a declarat Anghelescu. Unul dintre rezultatele vizitei a fost acceptarea introducerii slujirii în limba română de către I.P.S. Mitropolitul Agatanghel de Odessa.


Icoană făcătoare de minuni

Buletinul ecumenic de ştiri informează că ruşii care militează pentru canonizarea ţarului Nicolae al II-lea au ca nou argument o pretinsă minune: dintr-o icoană a sa curge un lichid asemănător cu mirul. Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei, omorât de bolşevici în timpul revoluţiei din octombrie 1917, este considerat sfânt de mii de ortodocşi ruşi. Cu toate acestea, autorităţile bisericeşti de la Moscova sunt precaute în luarea unei decizii. În schimb, Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora l-a canonizat în 1981.


Balcanii cu faţă umană

Reprezentanţii a cinci culte: catolic, protestant, ortodox, musulman şi mozaic din 13 ţări s-au reunit la Budapesta pentru a contribui la perpetuarea păcii în Balcani. Întâlnirea intitulată ,,Pacea şi toleranţa în Balcani – rolul liderilor religioşi în promovarea dialogului interreligios şi intercultural” şi organizată de Ignatz Bubis, preşedintele Congresului evreiesc european, a avut ca scop crearea unui comitet permanent de lucru. Ţelul acestui comitet, cu sediul la Paris, va fi acela de ,,a da reconstrucţiei Balcanilor o faţă umană şi spirituală”, iar noi adăugăm că această faţă umană va avea înfăţişarea Meduzei.


Rugăciune şi post jubiliar

,,Apropierea Marelui Jubileu ne invită să ne însuşim rugăciunea pentru unitate adresată de Iisus Tatălui. Suntem chemaţi să însoţim această rugăciune stăruitoare cu semne concrete ce favorizează înaintarea creştinilor spre deplina unitate. Pentru aceasta am cerut ca în calendarul anului 2000 să fie introdusă în ajunul Schimbării la Faţă, urmând propunerea făcută de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, o zi de rugăciune şi post jubiliar”, a declarat Papa, declaraţie care ne îndeamnă la reflecţii amare. Noi, ortodocşii, ştiam că praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului cade întotdeauna în Postul Adormirii Maicii Domnului. Dar probabil că Papa, şi mai grav Patriarhul Constantinopolului, nu cunosc ,,amănuntele” acestea legate de posturile de peste an. Ce înseamnă post jubiliar ? O nouă invenţie ecumenistă, ca şi Marele Jubileu ?


Ortodocşii români din Ungaria

Situaţia românilor ortodocşi din Ungaria este dezastruoasă. Astfel, pe hârtie există 20 de biserici, 11 preoţi activi şi unul pensionar, un episcop şi un vicar. În realitate, majoritatea bisericilor sunt într-o stare jalnică, neexistând fondurile necesare pentru renovarea lor. Alt fapt grav este că o parte dintre ele au aparţinut cultului reformat şi nu au iconostasuri, catapetesme, icoane. Disperaţi, românii au confecţionat uşi împărăteşti din placaj !


Misionari ,,high-tech”

Ultima găselniţă a Bisericii Catolice, dornică de noi ,,cuceriri”, este Internetul. Înţelegând fantasticul potenţial al reţelei, conducătorii acesteia au iniţiat o vastă campanie misionară; şi-au creat propriul site, pe care, mai nou, este transmisă în direct slujba oficiată de Papă în fiecare duminică. În plus, la Conferinţa Internaţională a Bisericii Catolice pe problema noilor tehnologii, ţinută sub deviza ,,Adaptarea noilor tehnologii pentru evanghelizare, catehism şi comunicare”, Vaticanul s-a declarat interesat de Internet ca mijloc de a câştiga noi adepţi. Mai mult, catolicii spa- nioli l-au propus ca patron al Internetului pe Sfântul Isidor. Biroul de presă catolic a motivat această ,,mişcare diplomatică”: ,,De ce nu ar exista un sfânt patron şi pentru Internet ? Credincioşii vor avea cui să se roage când sunt pe cale să facă o criză de nervi.” Noi aşteptăm cu interes momentul în care Biserica Catolică îşi va împărtăşi virtual credincioşii !


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

Nu există concesie în materie de credinţă

 

Scindare dureroasă în lumea ortodoxă

într-o problemă teologică de o importanţă vitală

 

În perioada 18-25 septembrie 2006, a avut loc la Belgrad, Serbia, cea de-a IX-a sesiune plenară a Comisiei mixte internaţionale de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. Prin această întâlnire, comisia îşi reia lucrările întrerupte vreme de şase ani, după sesiunea de la Baltimore, SUA, din iulie 2000. Din cauza controverselor pe marginea uniatismului, care au avut loc la Baltimore, comisia nu s-a mai întrunit. Papii Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, împreună cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, sunt cei care s-au luptat din răsputeri pentru reluarea dialogului teologic dintre cele două Biserici în vederea unirii.

Astfel, într-un comunicat al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor referitor la sesiunea de dialog se afirmă: ,,Reluarea dialogului a fost posibilă datorită activităţii constante de mediere şi încurajare duse de Papii Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, datorită angajamentului Patriarhiei Ecumenice şi datorită numeroaselor forme de contact şi colaborare dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”. În plus, comunicatul mai precizează că reluarea dialogului se bazează ,,şi pe o decizie luată la Biserica Sfântul Gheorghe din Fanar, în septembrie 2005, în timpul unei întâlniri pan-ortodoxe convocate de Patriarhul ecumenic Bartolomeu”.

Comisia mixtă de dialog teologic este alcătuită din 30 de membri ortodocşi şi tot atâţia catolici, fiind prezidată de doi co-preşedinţi, cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi Mitropolitul Ioan al Pergamului, din partea Patriarhiei Ecumenice. Secretarii comisiei sunt Mitropolitul Ghenadie de Sassima, din partea Patriarhiei Ecumenice şi mons. F. Fortino, din partea Bisericii Catolice. Demn de remarcat este faptul că la Belgrad au participat reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume. Din partea României au fost prezenţi P.S. Petroniu Sălăjanul, episcop vicar al eparhiei ortodoxe de Oradea şi diaconul Ioan Ică jr. şi episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Florentin Crihălmeanu.

Deschiderea oficială a avut loc în capela patriarhală din Belgrad, în prezenţa Patriarhului Pavle al Bisericii Ortodoxe Sârbe, iar la începutul primei sesiuni de lucru, de la Centrul Internaţional Sfântul Sava, prim-ministrul sârb, Vojislav Kostunica, a rostit un important mesaj ecumenist. În cursul întregii săptămâni, reprezentanţii catolici au participat la liturghii ortodoxe, iar cei ortodocşi la liturghii catolice.

În cadrul lucrărilor, comisia mixtă a analizat un text intitulat ,,Urmările ecleziologice şi canonice ale naturii tainice a Bisericii – autoritate şi sinodalitate în Biserică”, discuţiile fiind purtate pe trei niveluri ale vieţii Bisericii: local, regional şi universal. Acest document a fost pregătit spre dezbateri încă din 1990 de către comitetul mixt de coordonare, la Moscova, şi urma a fi discutat la întrunirea de la Freising, Germania, în acelaşi an. Însă, din cauza izbucnirii problemei uniatismului în câteva din ţările Europei de Răsărit, a fost amânată discutarea lui.

Discuţiile pe marginea documentului au avut loc într-o ,,atmosferă de deschidere spre dialog şi dorinţă de comuniune”, după cum se exprima un participant, până la sesiunea finală, când dezbaterile au luat o întorsătură ciudată, dezvăluind lucruri dureroase pentru lumea ortodoxă.

În cadrul acestei sesiuni, în secţiunea din document referitoare la autoritatea Sinoadelor Ecumenice, în paragraful 45 se susţine că ,,după ruperea comuniunii dintre Răsărit şi Apus, a devenit imposibilă convocarea unui Sinod Ecumenic, însă ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ,,generale”, convocându-i pe episcopii Bisericilor locale aflaţi în comuniune fie cu Scaunul Romei, fie cu Scaunul Constantinopolului”.

În acest punct al dezbaterilor, Episcopul Ilarion al Vienei şi Austriei, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă instituţiile europene, a ridicat unele obiecţii. El a arătat că în tradiţia ortodoxă, ,,comuniunea cu Scaunul Constantinopolului” nu a fost niciodată privită ca o condiţie obligatorie de sinodalitate, aşa cum a fost percepută ,,comuniunea cu Scaunul Romei” de către Bisericile Apusene. Structura Bisericii Ortodoxe diferă fundamental de cea a Bisericii Romano-Catolice, iar patriarhul Constantinopolului nu a jucat niciodată rolul pe care episcopul Romei l-a avut şi îl are în Biserica Catolică.

În Biserica Catolică, puterea este concentrată în mâinile unui singur om – vicarul lui Hristos pe pământ, secondat de diferite organizaţii (congregaţii şi consilii pontificale) din sânul Bisericii. În contrast cu aceasta, Biserica Ortodoxă este guvernată sinodal, iar hotărârile se iau de către sinoadele convocate la nivel local şi ecumenic, care trebuie să mărturisească învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de la cele şapte Sinoade Ecumenice şi să respecte Tradiţia ortodoxă în materie de canoane şi alte rânduieli interne. Patriarhul ecumenic nu are, în Biserica Ortodoxă, decât un primat de onoare, acordat scaunului Constantinopolului dată fiind importanţa economică, politică şi culturală pe care a avut-o această metropolă în Imperiul Bizantin. Această poziţie este, într-adevăr, doar una onorifică, de vreme ce nu presupune că patriarhul ecumenic are vreun drept în plus faţă de ceilalţi patriarhi ai Bisericilor locale, nici vreo autoritate suplimentară.

În ciuda acestei evidenţe istorice şi canonice, Mitropolitul Ioan al Pergamului (din Patriarhia Constantinopolului) a criticat vehement remarcile episcopului Ilarion, insistând asupra necesităţii de a menţiona, în document, Scaunul Constantinopolului alături de Scaunul Romei. Ca un compromis, el a propus următorul amendament: ,,Cei în comuniune cu Scaunul Romei sau, deşi era înţeles diferit, cei în comuniune cu Scaunul Constantinopolului”. Din punctul de vedere al reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, amendamentul nu a schimbat în nici un fel miezul disputei.

Într-adevăr, tradiţia ortodoxă mărturiseşte faptul că a fi dreptcredincios, în comuniune cu Biserica lui Hristos, nu presupune a fi în comuniune cu o persoană, cu un scaun episcopal sau altul, ci a avea consensus Patrum (cugetul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), adică a mărturisi pe deplin învăţătura Bisericii, care se află rezumată în tradiţia sa. Amendamentul propus de mitropolitul Ioan nu scoate în evidenţă această condiţie a dreptei credinţe - care se naşte din chiar însăşi sinodalitatea Bisericii Ortodoxe, a principiului ,,ceea ce s-a mărturisit pretutindeni, întotdeauna, de către toţi” - , din contră, îi împinge pe ortodocşi către a accepta o similaritate între scaunul Romei în lumea catolică şi scaunul Constantinopolului în cea ortodoxă.

Mai mult, trecutul folosit: ,,deşi era înţeles diferit” ar putea fi speculat şi în sensul că odinioară se înţelegea, într-adevăr, diferit primatul de onoare al patriarhului ecumenic, însă astăzi devine posibil ca acesta să capete noi conotaţii.

Creându-se o dispută în sânul ortodocşilor ca urmare a observaţiilor episcopilor Ilarion şi Ioan, cardinalul Kasper, moderatorul sesiunii, a sugerat ca ortodocşii să cadă de acord asupra problemei, iar mitropolitul Ioan, susţinut de cardinal, a propus supunerea la vot a paragrafului. Paragraful a fost supus la vot şi toţi reprezentanţii ortodocşi - spre ruşinea şi dezonoarea lor, cu excepţia ruşilor, au votat în favoarea menţinerii sale în documentul final al întrunirii.

Episcopul Ilarion a protestat faţă de faptul că prelatul catolic a susţinut punctul de vedere al Patriarhiei Constantinopolului, considerând ca fiind cu totul nepotrivit a căuta soluţii la chestiunile dogmatice şi ecleziologice prin intermediul votului. Astfel de probleme pot fi rezolvate numai prin consens, a declarat episcopul rus pentru Agenţia de ştiri Interfax.

În cadrul dezbaterii, episcopul Ilarion a remarcat că nici un vot nu îi poate sili pe participanţii la dialogul ortodoxo-catolic să facă un compromis teologic sau să adopte un punct de vedere contrar înţelegerii lor ecleziologice. Participanţii ortodocşi nu sunt autorizaţi să ,,inventeze” un model ecleziologic pentru Biserica Ortodoxă similar celui existent în Biserica Catolică pentru ca patriarhul Constantinopolului să poată ocupa un loc similar celui pe care papa îl are în Biserica Romei.

Din nefericire, această tendinţă se vede cu ochiul liber astăzi. Ea a început să se contureze la începutul secolului trecut, în încercarea de a pune Biserica Ortodoxă sub conducerea unui singur om pentru a o subjuga mai uşor şi a-i impune diferite hotărâri anti-ortodoxe. Cel care a iniţiat transformarea primatului de onoare al Patriarhiei Constantinopolului într-un primat papal de conducere a Bisericii Ortodoxe a fost patriarhul de tristă amintire Meletie Metaxakis (1871-1935) cu al său congres pan-ortodox de la Constantinopol din 1923. Deşi la acesta au participat 9 reprezentanţi ai unor Biserici Ortodoxe locale, dintre care şase mitropoliţi, un arhimandrit şi doi laici, el a fost considerat pan-ortodox, iar deciziile sale, deşi necanonice, au fost impuse întregii Bisericii Ortodoxe. Congresul a fost un veritabil ,,sinod tâlhăresc”, care nici până în ziua de astăzi, după mai bine de 80 de ani, nu a fost respins de Biserica Ortodoxă în ansamblu, iar hotărârile sale afectează în continuare viaţa Bisericii.

Urmaşii lui Meletie la tronul constantinopolitan au mers pe linia deschisă de acesta, patriarhul Athenagora (1886-1972) impunând Bisericii Ortodoxe intrarea în Consiliul Mondial al Bisericilor şi ridicarea anatemelor de la 1054, fără nici o consultare sinodală prealabilă (a se vedea articolul nostru din nr. 31, Patriarhul Athenagora al Constantinopolului (VI), Ridicarea anatemelor).

Actualul patriarh Bartolomeu le calcă îndeaproape pe urme înaintaşilor lui, fiind unul dintre apostolii cei mai fervenţi ai unirii cu Biserica Catolică, ecumenismului şi dialogului interreligios, ca şi al introduceri modernismului şi secularizării în Biserica Ortodoxă. În prezent, lumea ortodoxă, orbită de toate aceste manevre care vin de la păstorii ei, nici nu mai percepe bine ce înţeles profund duhovnicesc are sinodalitatea pentru Biserică.

De exemplu, în ştirile în care se vorbeşte despre patriarhul Bartolomeu, se explică faptul că acesta este ,,conducătorul celor mai bine de 250 de milioane de ortodocşi din lume”, lucru care nu este adevărat decât în viziunea ortodocşilor care au pierdut sensul Ortodoxiei, rămânând ortodocşi numai cu numele, dar în cugetul lor înclinând către o viziune catolică şi vorbind despre un primat papal al patriarhului Constantinopolului.

După încheierea întrunirii, cardinalul Walter Kasper a comentat scindarea care a apărut în sânul Bisericii Ortodoxe la Belgrad. El a afirmat că ,,problema (primatului Constantinopolului) este inter-ortodoxă şi nu este un argument în discuţia dintre catolici şi ortodocşi. Partea catolică a declarat explicit că nu a dorit să intervină în această controversă internă ... unitatea dintre Bisericile Ortodoxe este necesară dacă catolicii şi ortodocşii vor avansa pe calea către unitatea deplină”.De asemenea, el speră că până la următoarea întrunire a comisiei, ,,va fi găsită o soluţie cu privire la diferenţele care există la nivel ortodox. Dacă chestiunea ar rămâne deschisă, va provoca o dificultate permanentă pentru dialogul ortodoxo-catolic”. El nu trebuie să îşi facă probleme, căci în virtutea primatului papal impus Bisericii Ortodoxe de către patriarhii Constantinopolului, punctul de vedere neortodox va fi impus Bisericii, aşa cum au făcut-o în repetate rânduri, din nefericire, în ultimele 8 decenii.

Parafrazând un celebru dicton latin, putem spune: pe cine vrea Dumnezeu să piardă, îi ia mai întâi minţile.

 

Damian Ilie

 

Surse

1. www.catholica.ro, 19 septembrie 2006, ,,Sesiune plenară a comisiei catolico-ortodoxe de dialog teologic”.

2. www.catholica.ro, 21 septembrie 2006, ,,Sesiune plenară a comisiei catolico-ortodoxe de dialog teologic”.

3. România liberă, 23 septembrie 2006, ,,A fost reluat dialogul catolico-ortodox”.

4. www.interfax.com, 25 septembrie 2006, ,,Reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse şi-a exprimat protestul către cardinalul Kasper împotriva procedurii de la dialogul ortodoxo-catolic”.

5. www.spc.org.yu, Serviciul de Informaţii al Bisericii Ortodoxe Sârbe, 25.09.2006, ,,Comunicatul Comisiei internaţionale mixte pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică”.

6. www.zenit.org, 27.09.2006, ,,Unitatea inter-ortodoxă vitală pentru ecumenism. Comentarii pe marginea întrunirii Comisiei teologice”.

7. România liberă, 30 septembrie 2006, ,,După şase ani de întrerupere, la Belgrad Bisericile Ortodoxe şi cele Catolice au reluat dialogul”.

8. www.catholica.ro, 5 octombrie 2006, ,,Problema privind Constantinopolul nu anulează unitatea ortodoxă”.

9. Gardianul, 14 octombrie 2006, ,,Problema «primatului şi onoarei» nu anulează unitatea ortodoxă”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI

(1871-1935)

 

Mason – Inovator – Ecumenist

 

Articol apărut în periodicul Orthodoxos Enstasis kai Martyria
vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), pag. 148-160

 

,,El a deschis larg porţile pentru orice inovaţie”,
,,satisfăcând dorinţele păcătoase şi pe cele egoiste
ale bisericilor heterodoxe şi societăţilor secrete”

 

PARTEA I

Într-un număr anterior al periodicului ,,OrqodoxoV EnstasiV kai Marturia”[1], am republicat un articol important, în care binecuvântatul ierarh mărturisitor Hrisostom (Kavourides), fost mitropolit de Florina, notează că ,,inspiratorii şi pionierii” reformei calendarului bisericesc, Patriarhul Meletie (Metaxakis) al Constantinopolului (1871-1935) şi Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos) al Atenei, ,,aceşti doi Luther-i ai Bisericii Ortodoxe”, ,,fiind lipsiţi, din nefericire, de un duh profund ortodox, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, au devenit uneltele aspiraţiilor şi planurilor străine, al căror scop era distrugerea unităţii Bisericilor Ortodoxe”[2].

În plus, în acelaşi articol şi în comentariile la text există referinţe amănunţite la autointitulatul ,,Congres pan-ortodox” din 1923, de la Constantinopol (10 mai - 8 iunie) şi la chestiunile legate de acesta[3].

Unii credincioşi ar putea considera aceste caracterizări dure şi exagerate. De aici se nasc următoarele întrebări, care necesită un răspuns clar şi bine documentat, ca nu cumva să dăm impresia că suntem nişte defăimători iscusiţi:

- A fost patriarhul Meletie (Metaxakis) o unealtă a ,,aspiraţiilor şi planurilor străine” ?

- A fost schimbarea calendarului săvârşită cu bună credinţă şi fără a avea vreo legătură cu duhul inovaţionist şi ecumenist al patriarhului Meletie ?

- A fost patriarhul Meletie un mare precursor al ecumenismului, care este distrugător şi letal pentru Biserică ?

Din nefericire, dovezile istorice sunt concludente şi covârşitoare, de vreme ce dau răspunsuri afirmative la aceste trei întrebări inevitabile. Pentru moment, vom cita doar trei martori, revenind asupra lor la timpul cuvenit, iar în viitor, cu voia lui Dumnezeu, vom publica, de asemenea, un articol despre Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei.

 

I. Patriarhul Meletie Metaxakis[4] ca unealtă a ,,aspiraţiilor şi planurilor străine”

În 1967, comitetul editorial al periodicului Tektonikon Deltion (Buletinul Masonic) i-a încredinţat masonului Alexander J. Zervoudakis sarcina de a realiza un studiu ,,care să schiţeze viaţa unei alte stele faimoase, care străluceşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe a Greciei”[5].

Zervoudakis a alcătuit o biografie foarte detaliată a patriarhului Meletie, de 25 de pagini, care este remarcabilă din punct de vedere istoric. Paragraful pe care l-am reprodus vorbeşte de la sine, cu siguranţă, şi nu necesită nici un fel de comentariu din partea noastră.

Dar, este demn de remarcat, dintru bun început, că ceea ce scrie Zervoudakis este mai presus de orice îndoială - şi aceasta din mai multe motive, dar, în primul rând, pentru că el l-a cunoscut personal pe Meletie Metaxakis, ca mason. Zervoudakis l-a întâlnit pe Meletie în Constantinopol, în timpul zilelor tragice ale anului 1922, ca membru al unei comisii formate din trei persoane, şi a discutat cu el. ,,Când am plecat”, notează Zervoudakis, ,,l-am salutat aşa cum un mason salută alt mason. El a zâmbit şi mi-a spus: «Văd că mă înţelegi». Această amintire m-a îndemnat să accept şi să duc la bun sfârşit cererea comitetului editorial al ,,Buletinului”, prin publicarea unui portret al fratelui nostru”[6]. El îşi încheie articolul, lung de mai multe pagini, după cum urmează:

,,Cu virtuţile spirituale cu care era înzestrat, cu percepţia sa logică şi mintea independentă, liberă de meschinărie, nu este de mirare că Meletie era pregătit să primească lumina masoneriei.

Meletie a făcut cunoştinţă cu masonii prima oară când a fost la Constantinopol (1906). El s-a întâlnit cu ei, impresionându-i cu spiritul său critic şi sincer şi cu opiniile şi cunoştinţele sale despre diferite chestiuni enciclopedice, generale, bisericeşti şi religioase. Ei au fost interesaţi să afle ce fel de om era Meletie şi ce făcuse el până atunci. Ceea ce au aflat i-a îndemnat să-i propună, într-un mod iscusit, în timpul celei de-a doua şederi a lui la Constantinopol, să devină mason.

Se pare că, în aceste circumstanţe, masonii, membri ai Asociaţiei Politice Greceşti din Constantinopol, cu care Meletie se consulta în acea vreme în problema arzătoare a ortodocşilor vorbitori de limbă arabă (1908), au acţionat într-un asemenea mod încât să determine spiritul curios şi întreprinzător al lui Meletie – care auzise până atunci multe despre masoni în Cipru şi în alte părţi – să ceară colegilor săi, pe care îi respecta, să-i dea informaţii despre masonerie şi, după ce i-a ascultat, să se hotărască, cu binecunoscuta sa impetuozitate şi hotărâre, să urmeze exemplul multor episcopi englezi şi de altă naţionalitate şi să caute să înveţe despre şi să fie iniţiat în tainele ascunse ale masoneriei.

Apoi, aceşti masoni l-au dus în Loja ,,Armonia”, nr. 44[7], din Constantinopol, care adunase în rândurile ei elita societăţii greceşti din acel oraş – cei mai talentaţi greci din Constantinopol din domeniul literaturii, ştiinţei şi puterii laice. Această lojă, într-un fel sau altul, datorită membrilor ei, care se regăseau în fiecare organizaţie socială, etnică sau de alt gen, exercitau o influenţă considerabilă asupra vieţii greceşti. Ei au cerut marelui maestru de atunci al Greciei permisiunea de a-l iniţia pe Meletie şi, când au primit-o, el a primit lumina masoneriei, la începutul anului 1909.

El a rămas în Constantinopol încă un an şi a studiat cu mult entuziasm învăţătura masonică, care i-a permis să dea tuturor faptelor şi cuvintelor sale o notă distinctivă cu  adevărat masonică, aşa cum am văzut în scurta noastră relatare cu privire la Cronica ext 34-1activitatea sa. În orice împrejurare, dreptatea şi adevăratele virtuţi masonice l-au călăuzit, în mod firesc şi spontan, în ceea ce trebuia să spună şi în modul în care trebuia să acţioneze. Un semn clar al influenţei pe care masoneria o are asupra formării caracterului unui om este vizibil când el este pregătit spiritual pentru a accepta învăţăturile ei, când, adică, el este un mason înnăscut - aşa cum era Meletie.

 

Coperta periodicului Tektonikon Deltion (Buletinul Masonic), nr. 71 (ianuarie-februarie 1967), revista Marii Loji a Greciei, în care a fost publicat articolul lui Alexander J. Zervoudakis, ,,Masoni celebri: Meletie Metaxakis” (,,Diashmoi Tekt.: MeletioV MetaxakhV), pag. 25-50.

 

După iniţierea sa, fratele Meletie şi-a continuat activităţile masonice oriunde a mers în cursul vieţii sale tumultuoase, după cum i-au permis circumstanţele şi mediul[8].

Când eu, autorul (n.r.: Zervoudakis), la rândul meu, am avut onoarea de a vedea lumina masoneriei în Loja ,,Armonia”, mai sus menţionată, îmi aduc aminte cu câtă mândrie şi bucurie vorbeau toţi fraţii despre iniţierea lui Meletie, când a fost ales în loja noastră. Şi îmi voi aminti întotdeauna explicaţia pe care mi-a oferit-o stimatul meu frate, Demetrios Xanthos, când l-am întrebat de ce era necesar ca noi fraţii să păstrăm tăcerea cu privire la această iniţiere; el m-a călăuzit către o înţelegere corectă a acestui lucru şi către o aprofundare a iniţierii mele lăuntrice adevărate.

Puţini sunt cei care, precum fratele Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor. A fost o veritabilă pierdere pentru noi că el a fost chemat atât de curând din Marea Lojă Masonică Armonia la odihna veşnică, înainte de a-şi desăvârşi lucrarea cu care el îşi încununase trecerea prin lumea noastră”[9].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

II. Patriarhul Meletie Metaxakis ca inovator şi modernist

În 1929, Mitropolitul Irineu de Cassandreia a înaintat ,,Sfântului Sinod al ierarhilor Greciei, întrunit la data de 14 iunie 1929”[10], un Memorandum foarte important în care, printre multe alte probleme, aborda cazul lui Meletie Metaxakis în cuvinte uluitor de aspre. Ceea ce scrie vrednicul de pomenire mitropolit Irineu este de netăgăduit, deoarece este confirmat de o mulţime de alte mărturii. Paragrafele 4 şi 5 ale acestui Memorandum istoric sunt o veritabilă catapultă împotriva celui cu adevărat ,,malefic patriarh Meletie Metaxakis”. Prin urmare, să analizăm unele citate din Memorandum-ul acestui ierarh, care sunt realmente revelatoare.

,,Spiritul inovator şi revolta faţă de hotărârile canonice bune şi sănătoase ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit s-au întrupat în persoana maleficului patriarh Meletie Metaxakis, care adoptând idei propovăduite ici şi colo, după toanele fiecărui individ, în periodice şi cotidiene, şi care sunt larg răspândite, oportun sau inoportun, şi satisfăcând dorinţele păcătoase şi pe cele egoiste ale bisericilor heterodoxe şi societăţilor secrete[11], cărora, orbit de slavă deşartă şi sacrificând totul pentru înălţarea propriului ego, el le datora ascensiunea sa succesivă în poziţiile cele mai înalte ale Bisericilor Ortodoxe locale[12], a întrunit un congres pan-ortodox – terminologie neobişnuită în limbajul bisericesc – în mai 1923, la Constantinopol, care a fost, în realitate, o întrunire anti-ortodoxă. La acest congres … el a înlocuit calendarul bisericesc iulian cu cel gregorian, în ciuda oricărei interdicţii legate de această chestiune; şi a decis să înlocuiască Pascalia veşnică, care a fost alcătuită pentru Biserica Ortodoxă printr-o hotărâre a Primului Sinod Ecumenic, încredinţând crearea uneia mai precise astronomic observatoarelor (astronomice) de la Bucureşti, Belgrad şi Atena; el a permis preoţilor să-şi tundă părul şi să înlocuiască Cronica ext 35cinstitele lor veşminte preoţeşti cu cele ale pastorilor anglicani; încălcând canoanele, el a introdus căsătoria (după hirotonie) şi a doua căsătorie pentru clerici; şi el a lăsat în seama Bisericilor locale stabilirea zilelor de post şi a modalităţii de respectare a lor, distrugând astfel uniformitatea şi rânduiala care domneau în Bisericile Ortodoxe locale autocefale ale Răsăritului[13].

 

Coperta broşurii care conţinea istoricul Memorandum al Mitropolitului Irineu de Cassandreia, adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, 14 iunie 1929

 

Acţionând astfel, el a deschis larg porţile pentru orice inovaţie, abrogând etosul specific Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, potrivit căruia ea păstrează, în mod autentic şi fără nici o schimbare, tot ceea ce ea a primit de la Mântuitorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi Sinoadele Ecumenice şi Locale …

Ce drept a avut acest străin[14] să întrunească un congres pan-ortodox fără a se sfătui cu mitropoliţii scaunului patriarhal ecumenic ? Şi potrivit cu care lege sau canon conducătorul unei singure Biserici locale a decis anularea unei hotărâri luate de toţi patriarhii Răsăritului - într-adevăr, de către acei patriarhi iluştri din istoria Bisericii după căderea Constantinopolului: Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Meletie (Pigas) al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului - în problema calendarului şi a Pascaliei[15] ? Este permis, în probleme civile, ca o curte inferioară să invertească hotărârea unei curţi superioare ? De exemplu, o curte de primă instanţă are dreptul să răstoarne decizia unei curţi de apel ? Nici conducătorii, nici poporul nu au nici un fel de respect pentru episcopii care arată lipsă de respect faţă de rânduiala statornicită a propriei lor Biserici. Poporul sfidează şi dispreţuieşte slujitorii sfântului altar care încearcă să devină populari şi care, prin diverse inovaţii, abat Biserica de la calea împărătească sfântă pe care au rânduit-o pentru ea Părinţii cugetători de Dumnezeu şi Sinoadele dumnezeieşte întrunite.

Inovaţiile lui Meletie Metaxakis nu numai că au înstrăinat de sfintele biserici pe acei fii credincioşi ai Ortodoxiei care cred corect şi cu inimi smerite, şi care nu socotesc că este îngăduit sau posibil a se aduce adăugiri sau inovaţii rânduielii statornicite a Bisericii, ducând la părăsirea bisericilor în zonele rurale …, ci, de asemenea, a divizat în trei grupuri vechile Bisericile Ortodoxe Răsăritene autocefale fiice, care erau cândva renumite pentru iubirea, armonia şi unitatea de credinţă frăţească de invidiat şi care se închinau şi-L slăveau în acelaşi timp pe Dumnezeu: în două grupuri în ce priveşte calendarul şi un al treilea, în ce priveşte Pascalia[16].

Şi noi am devenit martorii unui eveniment groaznic, acela că Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Învierea Domnului în acest an (n.tr.: 1929) cu cinci duminici mai devreme decât restul Bisericilor Ortodoxe[17], într-o încălcare flagrantă şi sfidând hotărârile şi dorinţele Primului Sinod Ecumenic …

Este cunoscut faptul că Biserica Română a plătit această încălcare a unităţii în prăznuirea Învierii Domnului cu separarea ortodocşilor din Basarabia şi a altor ortodocşi români, circa opt milioane de oameni în total, care au sărbătorit Sfintele Paşti odată cu cei care respectă vechile rânduieli ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene.

Nimeni nu vrea să fie un prooroc al judecăţii, dar …”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

 

 

PARTEA A III-A

III. Patriarhul Meletie Metaxakis ca precursor important al ecumenismului

Aşa cum este binecunoscut, la sesiunea a patra (din 21 mai) a auto-proclamatului ,,Congres Pan-Ortodox” (decretat astfel la sesiunea a treia, din 18 mai) care a avut loc în 1923 (10 mai - 8 iunie), la Constantinopol, patriarhul Meletie Metaxakis le-a prezentat participanţilor la congres un ,,ierarh înţelept al Bisericii Anglicane, Prea Sfinţitul Charles Gore, fostul episcop de Oxford”; apoi, la sesiunea a cincea (din 23 mai), ,,Prea Sfinţitul Gore, fostul episcop de Oxford, s-a apropiat, însoţit fiind de tovarăşul său, reverendul Buxton, şi a luat loc în dreapta patriarhului”. Ulterior, a avut loc o discuţie extrem de edificatoare între patriarh şi episcopul Gore, cu privire la problema calendarului, sărbătorirea comună a praznicelor, mişcarea pentru unirea tuturor creştinilor şi condiţiile pentru unire etc[18].

Cu siguranţă, episcopul anglican Gore nu se afla din întâmplare la Constantinopol. Faptul că el a adus două documente lui Meletie Metaxakis este dovada unei oarecare ,,pregătiri”, de vreme ce ,,primul poartă semnăturile a cinci mii de preoţi anglicani, care afirmă că nu văd nici o dificultate pentru o unire deplină”, iar ,,al doilea este o propunere referitoare la condiţiile de unire; el exprimă ideile întregii Biserici Anglicane, deoarece există un duh de bunăvoinţă în toate privinţele”[19].

Aceste evenimente aveau loc miercuri (23 mai). Dar, în sâmbăta premergătoare (19 mai), s-a petrecut un lucru pe care cu nici un chip nu reuşesc să-l înfăptuiască ecumeniştii de astăzi. Să lăsăm periodicul Patriarhiei Ecumenice să vorbească pentru sine:

 

Ierarh anglican la Constantinopol

Sâmbăta trecută, Prea Sfinţitul Charles Gore, fostul episcop de Oxford şi preşedintele Comitetului permanent pentru relaţii inter-bisericeşti al Arhidiocezei de Canterbury, a sosit la Constantinopol.

Prea Sfinţia sa face un tur al diferitelor centre ale Bisericii din Răsărit, în scopul de a studia chestiunile ecleziastice care le preocupă pe acestea. El a vizitat întâi Praga, apoi Bucureştiul, ulterior Belgradul şi Sofia, şi pleacă astăzi spre Atena. În aceeaşi zi în care a venit, el a mers la patriarhie, cu puţin timp înainte de vecernie, însoţit de reverendul Borrow, preotul anglican din Constantinopol, şi de reverendul Buxton, tovarăşul său de călătorie şi secretarul comitetului pe care el îl conduce.

 

Cronica ext 36-1

Numărul 19 (26 mai 1923) al periodicului ,,Adevărul bisericesc” (Ekklhsiastikh Alhqeia) din Constantinopol, în care a fost publicat articolul ,,Ierarh anglican la Constantinopol” (AgglikanoV IerarchV en Kwnstantinoupolei), p. 166-167

 

Patriarhul l-a primit pe distinsul ierarh, care l-a vizitat în biroul său, purtând veşmintele episcopale. La scurt timp după aceasta, când clopotele au bătut pentru vecernie, Prea Sfinţia sa a intrat în biserică împreună cu însoţitorul său şi a luat loc faţă în faţă cu tronul patriarhal. Apoi a intrat patriarhul după obicei şi s-a săvârşit vecernia pentru praznicul Sfinţilor Părinţi de la Sinodul de la Niceea, la care a slujit patriarhul împreună cu ierarhii din sinod. După slujbă, patriarhul s-a adresat ierarhului anglican de pe tronul său, exprimându-şi bucuria pentru prezenţa acestuia la Constantinopol şi rugându-se pentru succesul călătoriei sale. Prea Sfinţia sa, fostul episcop de Oxford, a spus că a simţit o emoţie aparte pentru că se află în inima Ortodoxiei şi a încheiat rugându-se pentru unirea Bisericilor. După ce a luat din mâinile marelui arhidiacon crucea de binecuvântare care i-a fost oferită, el a binecuvântat adunarea cu ea, iar strana a cântat ,,Întru mulţi ani, Stăpâne”.

După vecernie, în sala de recepţii a Patriarhiei Ecumenice, patriarhul i-a prezentat pe membrii Sfântului Sinod onoratului oaspete. În ziua următoare, patriarhul i-a întors vizita episcopului anglican, la Hotelul Tokatlian unde şedea acesta, şi a discutat câtăva vreme cu el diferite probleme ecleziastice. Când a auzit despre Congresul Pan-Ortodox, Prea Sfinţia sa şi-a exprimat dorinţa de a fi prezent la una dintre sesiunile acestuia şi de a se adresa reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe. Într-adevăr, el a fost prezent la sesiunea de miercuri şi a rămas la întrunire aproximativ jumătate de oră; după schimbul de politeţuri, care au fost făcute într-un spirit de cordialitate deplină şi speranţe ferme pentru evoluţia certă a lucrării plăcute lui Dumnezeu de unire între Bisericile Ortodoxă şi Anglicană, prin dorinţa puternică a ambelor părţi pentru unire, a avut loc un dialog despre scopul şi modul de lucru al congresului.

 

Cronica ext 36-2

Patriarhul Meletie al Alexandriei şi arhiepiscopul anglican de Canterbury,
Cosmo Gordon Lang, înconjuraţi de arhierei ortodocşi, la Canterbury, 1930

 

Prea Sfinţia sa a fost condus cu cinste când a părăsit Patriarhia Ecumenică[20].

 

***

 

Ţinând seama de dovezile expuse mai sus, şi convinşi de ele, credem că ierarhul mărturisitor Hrisostom (Kavourides), fost mitropolit de Florina, avea absolută dreptate caracterizându-i pe iniţiatorii şi pionierii inovaţiei noului calendar aşa cum a făcut-o în prologul articolului menţionat mai sus[21].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007 



[1] A se vedea OrqodoxoV EnstasiV kai Marturia, vol. II, nr. 17 (octombrie-decembrie 1989), pag. 67-78.

[2] Acest articol era un fragment dintr-o lucrare valoroasă a ierarhului mărturisitor, intitulată ,,Calendarul Bisericii drept criteriu pentru Ortodoxie” (To Ekklhsiastikon Hmerologion wV krithrion thV OrqodoxiaV). Această lucrare avea 87 de pagini şi a fost terminată la 1/14 iulie 1935, la Mânăstirea Sfântul Dionisie din Olimp, unde fusese exilat.

[3] Existau referinţe la congres în notele de subsol 5-8, 14-15 şi 17 ale articolului în cauză (a se vedea, de asemenea, notele de subsol 1 şi 2 din articolul de faţă).

[4] Meletie Metaxakis (1871-1935). Născut în satul Parsas, Lasitheon, Creta, el a fost un băgăcios, intrigant, mare adept al inovaţiilor şi, fără îndoială, mason. El a fost mitropolit al Kition-ului, în Cipru (1910-1918), mitropolit al Atenei (1918-1920), patriarh al Constantinopolului (1921-1923) şi patriarh al Alexandriei (1926-1935). În 1908, împreună cu arhimandritul (pe atunci) Hrisostom (Papadopoulos), el a fost alungat din Ţara Sfântă de către Patriarhul Damian al Ierusalimului pentru activitate împotriva (obştii) Sfântului Mormânt. Mitropolitul Meftodie (Kontostanos) al Kerkyrei (1942-1967) scria despre el: ,,Dar Meletie Metaxakis, acest proscris din Ţara Sfântă, din Kition, din Atena, din Constantinopol şi mai târziu din Alexandria, un spirit instabil, neliniştit, însetat de putere, un adevărat demon, nu a avut nici o reţinere să încerce a se impune pe sine în Patriarhia Ierusalimului, chiar din Alexandria” (a se vedea Dionysios M. Batistatos (ed.), ,,Desfăşurarea şi hotărârile Congresului Pan-Ortodox din Constantinopol, 10 mai - 8 iunie 1923” (Praktika kai ApojaseiV tou en Kwnstantinoupolei Panorqodoxou Sunedriou, 10.5-8.6.1923), Atena, 1982, pag. iv, v; a se vedea, de asemenea, Monahul Pavel din Cipru, ,,Stilul nou şi ecumenismul” (NeohmerologitismoV-OikoumenismoV), Atena, 1982, pag. 48-59).

[5] A se vedea Alexander J. Zervoudakis, ,,Francmasoni celebri: Meletie Metaxakis” (Diashmoi Tekt.: MeletioV MetaxakhV), Tektonikon Deltion: Organon thV MegalhV StoaV thV ElladoV (Buletinul Masonic: Revista Marii Loji a Greciei), vol. XVII, nr. 71 (ianuarie-februarie 1967), pag. 25.

[6] Ibid.

[7] ,,A fost cerută permisiunea pentru iniţierea sa (nr. 130, 12 martie 1910), spune Marios Polatos în ,,Două sute de ani de masonerie greacă” (Diakosia Cronia Ellhnikou Tektonismou), Atena, 1962, pag. 373, care este o eroare, ţinând seama de ceea ce autorul a constatat încă de atunci”, ibid., pag. 49, n. 83.

[8] ,,În această privinţă, stimatul frate Evanghelos Asteris, mason cu gradul 33, maestrul de ceremonii al Lojilor ,,Zeno” şi ,,Hermes” din jurisdicţia Egiptului, mi-a relatat că fratele arhimandrit Nicanor Kanellopoulos, maestrul de ceremonii al Lojii ,,Beïcha”, i-a spus că Patriarhul Meletie al Alexandriei era prezent cu el la două sau trei ceremonii ale Lojii ,,Alexandru cel Mare”, nr. 35, din Alexandria, în 1930 sau 1931. Aceeaşi informaţie a fost oferită maestrului de ceremonii al Lojii ,,Societatea Prietenilor”, stimatul frate Panagiotis G. Kretikos, unchiul vrednicului de pomenire frate Emmanuel P. Ladikos, mason cu gradul 33 din Egipt. Acesta din urmă, neoficial, i-a relatat fratelui Kretikos că «ei l-au anunţat pe patriarhul Meletie, când acesta se pregătea să plece de la Atena la Alexandria, că toţi masonii din Egipt vor organiza o recepţie masonică generală pentru el. Atunci, Meletie le-a trimis o telegramă, cerându-le să se reţină de la această întreprindere, pentru a evita crearea de probleme din partea celor care se opun masoneriei» ”, ibid., pag. 50, n. 84.

[9] Ibid., pag. 49-50 (sublinierea noastră).

[10] Mitropolitul Irineu de Cassandreia, ,,Memorandum adresat Sfântului Sinod al ierarhilor Greciei, întrunit la 14 iunie 1929” (Upomnhma eiV thn Ieran Sunodon thV IerarciaV thV ElladoV, sugkleiqeisan th 14.6.1929), Atena, 1929, 40 pagini.

[11] Francmasoneria constituie o ,,societate secretă”. Societăţile secrete sunt ,,asociaţii şi ordine care îşi păstrează secrete scopurile şi obiceiurile” (Marea Enciclopedie greacă (Megalh Ellhnikh Egkuklopaideia), vol. XVII, p. 903.

[12] În ce priveşte alegerea sa succesivă pe scaunele patriarhale, a se vedea rezumatul din A.D. Delembasis, Pasca Kuriou, Atena, 1985: p. 648-649 (ca mitropolit al Atenei) şi p. 660-664 (ca patriarh al Constantinopolului).

[13] A se vedea ,,Hotărârile Congresului Pan-Ortodox”, în Batistatou, Praktika kai ApojaseiV, p. 211-222. Hotărâri:

1. cu privire la îndreptarea calendarului iulian şi stabilirea datei Învierii Domnului ,,pe baza calculelor astronomice”

2. cu privire la condiţiile de participare (a Bisericii Ortodoxe) la o consultare referitoare la crearea unui calendar mai precis care să fie acceptat de toţi creştinii şi cu privire la reducerea numărului zilelor săptămânii şi stabilirea unei date fixe pentru prăznuirea Paştelui

3. cu privire la căsătoria preoţilor şi diaconilor după hirotonie

4. cu privire la a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor văduvi

5. cu privire la diverse chestiuni: vârsta la care să fie hirotonit clerul, criterii pentru competenţa păstorilor care slujesc Biserica, tunderea părului şi veşmintele pe care le poartă clerul în afara Bisericii, respectarea făgăduinţelor monahale, impedimentele la căsătorie, prăznuirea în zilele nelucrătoare (sfârşiturile de săptămână) a zilelor sfinţilor care cad în mijlocul săptămânii, posturile

6. cu privire la aniversarea a 1600 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea şi convocarea unui sinod pan-ortodox

7. cu privire la compasiunea pentru Patriarhul Tihon al Rusiei, care era întemniţat.

Aceste inovaţii ale lui Meletie Metaxakis nu au fost primite în tăcere. Chiar şi masonii scriu despre aceasta: ,,Dar el a întâmpinat o opoziţie puternică când a vrut să introducă unele metode americane la Constantinopol, la fel ca ideile sale inovatoare cu privire la calendar şi Pascalie, căsătoria clericilor şi alte idei pe care le-a promovat la congresul pan-ortodox, care au creat probleme şi proteste zgomotoase” (a se vedea Zervoudakis, ,,Meletie Metaxakis”, p. 43 (sublinierea noastră)).

- De asemenea, Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos) al Atenei nu ascunde reacţia lumii ortodoxe faţă de congres: ,,Din nefericire, patriarhii răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins toate rezoluţiile acestuia în întregime, încă de la început. Dacă congresul s-ar fi limitat doar la problema calendarului, poate că nu ar fi întâmpinat o asemenea opoziţie” (a se vedea Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, ,,Revizuirea calendarului iulian în Biserica Greciei” (H DiorqwsiV tou Ioulianou Hmerologiou en th Ekklhsia thV ElladoV), Atena, 1933, p. 31-32 (sublinierea noastră)).

- Mai precis, cu privire la hotărârea congresului referitoare la calendar, ,,aceasta a fost respinsă de aproape toată lumea ortodoxă” (a se vedea Mitropolitul Ghermano de Sardis şi Pisideia, ,,Problema calendarului” (To Hmerologiakon Zhthma), Orqodoxia, nr. 3 (30 iunie 1926), p. 59-70; a se vedea, de asemenea, Delembasis, Pasca Kuriou, p. 671-674). Grăitoare sunt cuvintele Patriarhului Fotie al Alexandriei, care, scriindu-i Arhiepiscopului Hrisostom al Atenei (protocol nr. 2664, 1/14 august 1923), vorbea ,,despre toate celelalte chestiuni, atât hotărârile care sunt impuse de la Constantinopol cu o râvnă fără cunoştinţă, în detrimentul întregii Biserici, cât şi intrigile şi ameninţările care se fac, cu ferocitatea rapace a veşnicilor noştri duşmani, împotriva preasfintei Mame a Bisericilor …” (a se vedea arhimandritul Theokletos A. Strangas, ,,Istoria Bisericii Greciei” (EkklhsiaV ElladoV Istoria), Atena, 1970, vol. II, p. 1161-1162 (sublinierea noastră)).

[14] Cuvântul grecesc pe care l-am tradus cu ,,străin” este ephluV, -udoV. Sensul literal al acestui cuvânt este ,,om care a venit într-o ţară din altă parte”, un ,,străin” sau o ,,persoană din altă ţară sau de alt neam”, ca opus lui ,,indigen”. Mitropolitul Irineu a încercat să sublinieze faptul că patriarhul Meletie, ca modernist şi ecumenist, a fost cu adevărat străin de tradiţiile şi uzanţele Bisericii Ortodoxe.

[15] A se vedea Athanasios Comnenos Ypsilantis, ,,Consecinţele căderii Constantinopolului” (Ta meta thn Alwsin), Constantinopol, 1870, p. 111, 113 şi 114; Patriarhul Dositei al Ierusalimului, ,,Împotriva latinilor” (TomoV AgaphV kata Latinwn), Iaşi, 1689, p. 538-540; Patriarhul Dositei al Ierusalimului, ,,Doisprezece cărţi cu privire la patriarhii Ierusalimului” (Peri twn en IerosolumoiV Patriarceusantwn-DwdekabibloV), Bucureşti, 1715, Cartea a X-a, cap. 8, § 6, p. 1167 (Thessaloniki: B. Regopoulos, 1983, p. 57); Meletie al Atenei, ,,Istoria Bisericii” (Ekklhsiastikh Istoria), Vienna, 1784, vol. III, p. 402. 408; Philaret (Bapheides), mitropolit de Didymoteichos, ,,Istoria Bisericii” (Ekklhsiastikh Istoria), Constantinopol, 1912, vol. III, partea 1, p. 124-125; Constantine N. Sathas, ,,Schiţă biografică a patriarhului Ieremia al II-lea” (Biograjikon scediasma peri tou Patriarcou Ieremiou B), Atena, 1870, p. 91-92; Arhimandrit Gerasimos Karavangelis, ,,Tratat ştiinţific despre praznicul Învierii Domnului” (Episthmonikh diatribh peri thV eorthV tou Pasca), Constantinopol, 1894, p. 121-122; Nicholas Voulgaris, ,,Reforma calendarului iulian” (H metarruqmisiV tou Ioulianou Hmerologiou), articol în trei părţi în cotidianul de Trieste Nea Hmera, vol. XXII, nr. 1120-1122 (1896); John N. Karmiris, ,,Ieremia al II-lea, patriarh de Constantinopol” (IeremiaV B PatriarchV KwnstantinoupolewV), în Qrhskeutikh kai Hqikh Egkuklopaideia, vol. VI (Atena, 1965), col. 781.

[16] ,,Unitatea şi colaborarea anterioară au fost fărâmiţate şi distruse ca o consecinţă a unor acţiuni rele sau, mai degrabă, păcătoase ...; schimbarea (calendarului) nu a fost realizată după studii şi pregătiri, ci, în primul rând, sub influenţa factorilor exteriori ... Între cei care urmează vechiul calendar şi cei care-l urmează pe cel nou există o diferenţă permanentă de 13 zile în ce priveşte prăznuirea tuturor sărbătorilor cu dată fixă, fără excepţie. Aceasta este o situaţie fără precedent în istoria Bisericii, deoarece, în ciuda diversităţii calendarelor din primele secole şi a unei situaţii nestatornicite a calendarului sărbătorilor, nu a existat niciodată vreo diferenţă în timp între prăznuirile unuia şi aceluiaşi eveniment (de exemplu, adormirea unui sfânt), aşa cum se întâmplă astăzi. Dezacordul devine mai pronunţat la marile praznice ale Naşterii Domnului, Botezului Domnului şi Adormirii Maicii Domnului. Unii postesc, în vreme ce alţii prăznuiesc. Acest dezacord conduce la întrebarea: cine prăznuieşte – noi sau Biserica ? Răspunsul ,,noi” distruge sfinţenia praznicelor, făcând din ele o problemă personală, individuală. Răspunsul ,,Biserica” postulează o singură sărbătorire, pentru că Biserica este una ... Singura excepţie este Arhidioceza Ortodoxă a Finlandei care, cu permisiunea Patriarhiei Ecumenice, prăznuieşte întotdeauna Învierea Domnului odată cu catolicii şi luteranii din Finlanda, după calendarul gregorian” (a se vedea Biserica Greciei, ,,Problema calendarului: o propunere a Bisericii Greciei pentru marele sinod pan-ortodox” (To Hmerologiakon Zhthma: EishghsiV thV EkklhsiaV thV ElladoV proV thn Panorqodoxon Megalhn Sunodon), Atena, 1971, p. 5, 8, 10-11).

[17] ,,În octombrie 1924, calendarul nou (sau gregorian) a fost introdus în mod necanonic în Biserica Ortodoxă Română de către ,,primatul” ei, mitropolitul Miron Cristea (1886-1939), un fost ierarh uniat din Transilvania, om foarte învăţat şi energic, în stilul lui Meletie (Metaxakis), şi a fost primit de către toţi fără nici o împotrivire. Doar Schitul Pocrov, condus de stareţul său, ieromonahul (mai târziu mitropolitul) Glicherie, a refuzat să accepte schimbarea calendarului. În anii 1926 şi 1929, Patriarhia Română a prăznuit Învierea Domnului odată cu catolicii, fapt care a constituit o încălcare a tradiţiei ortodoxe de secole. Sărbătorirea Paştelui împreună cu catolicii a fost un păcat, deoarece ea a fost plănuită de patriarhul Miron Cristea; el a introdus complet calendarul nou (sau gregorian), chiar în ceea ce priveşte calcularea datei Paştelui, neţinând seama de celelalte Biserici Ortodoxe locale care - chiar şi după schimbarea calendarului ,,(cu excepţia Finlandei) - prăznuiesc Învierea Domnului urmând hotărârea Sinodului de la Niceea, calculând data sa pe baza calendarului iulian şi acceptând data de 21 martie, de dragul înţelegerii, ca echinocţiu vernal”. Mai mult, măsura patriarhului Miron a fost cu totul nesăbuită, deoarece el nu a luat în seamă experienţa amară a poporului român care, pe de o parte, a fost atât de asediat de propaganda uniată şi, pe de altă parte, avea un fost uniat ca patriarh. Din punct de vedere pastoral, această măsură a fost un act necugetat!

Într-adevăr, a doua oară, în 1929, patriarhul Miron Cristea, având sprijinul necondiţionat al prim-ministrului uniat Iuliu Maniu şi al unor clerici, a constrâns toate mitropoliile româneşti să prăznuiască Paştele împreună cu catolicii, eveniment care a produs mare tulburare în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul Gurie al Basarabiei l-a criticat deschis pe Miron şi, nesocotind hotărârea patriarhală, a poruncit bisericilor din mitropolia sa să sărbătorească Sfintele Paşti împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale. Măsura patriarhului Miron a şocat şi aceste Biserici Ortodoxe, multe dintre ele protestând. De asemenea, clerul rus alb din Bucureşti (adică Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora, având în acea vreme sinodul la Karlovţki) a luat o poziţie deosebit de dură în acele zile dramatice, ignorând ordinul patriarhal şi sărbătorind Învierea Domnului potrivit hotărârilor canonice tradiţionale. Chiar şi în Parlamentul României au avut loc discuţii furtunoase pe marginea acestei probleme şi atât patriarhul, cât şi prim-ministrul au fost aspru condamnaţi de reprezentanţii Trifu (al Partidului Naţional) şi N. Lupu (al Partidului Agrar). Sărbătorirea necanonică şi neortodoxă a Paştelui, odată cu latinii, i-a indignat profund pe românii credincioşi, mulţi dintre ei întorcându-se la vechiul calendar. Printre aceştia erau trei ieromonahi, ca şi doi ieromonahi români care reveniseră în România de la Muntele Athos. Ieromonahul Glicherie, care s-a aflat de la început în fruntea rezistenţei ortodoxe de stil vechi, a început să construiască biserici în apropierea Mânăstirii Neamţ. Prima a fost întemeiată în satul Vânători. Până în 1936, el construise în jur de 40 de biserici mari, majoritatea în Moldova” (Mitropolitul Chiprian de Oropos şi Fili, ,,Biserica Ortodoxă de stil vechi mucenică din România” (H marturikh Ekklhsia twn G.O.C. RoumaniaV), Fili, Attica, 1981, p. 11-13. Traducerea de mai sus, de arhimandrit (astăzi arhiepiscop) Hrisostom, la care noi am făcut câteva mici modificări, a apărut în original în The Orthodox Word, vol. XVIII, nr. 1 (102) (ianuarie-februarie 1982), p. 6-7).

[18] A se vedea Batistatou, Praktika kai ApojaseiV, p. 66, 84-88 (sublinierea noastră).

[19] Ibid.

[20] A se vedea periodicul ,,Adevărul bisericesc” (Ekklhsiastikh Alhqeia), publicat la Constantinopol, nr. 19 (26 mai 1923), p. 166-167 (sublinierea noastră). De asemenea, ar trebui notat că activităţile ecumeniste ale lui Meletie Metaxakis au început mult mai devreme. În ce priveşte aceste activităţi, a se vedea Delembasis, Pasca Kuriou, p. 625, 661. ,,La acea vreme, el (Meletie Metaxakis) era în America, unde s-a angajat în activităţi schismatice şi s-a împărtăşit necanonic cu protestanţii eretici de acolo. Pe 17 decembrie 1921, ,,înveşmântat, el a luat parte la o slujbă într-o biserică anglicană, a îngenuncheat în rugăciune cu anglicanii în faţa sfintei mese, pe care a cinstit-o, a ţinut o predică şi i-a binecuvântat pe cei prezenţi în biserica” ereticilor” (Strangas, ,,Istoria Bisericii Greciei” (EkklhsiaV ElladoV Istoria), vol. II, p. 1118).

[21] Modul în care l-au privit alţi scriitori pe patriarhul Meletie Metaxakis este, de asemenea, de interes, deoarece ei dezvăluie ce fel de om era el:

  • Masonul pomenit mai sus, Alexander J. Zervoudakis, scria despre ,,maleficul patriarh”: ,,Lupta pe care a dus-o pentru a învinge reacţiile de care s-a lovit permanent în eforturile sale de a impune schimbări radicale, dar benefice, s-a terminat brusc cu un colaps neaşteptat”, adică cu moartea sa la 27-28 iulie 1935 (,,Meletie Metaxakis” (MeletioV MetaxakhV), p. 48 (sublinierea noastră)).
  • Mitropolitul Nicolae de Nubia, succesorul lui Meletie Metaxakis la tronul Alexandriei, spunea despre el: ,,Optimismul îl îndemna adesea să iniţieze planuri îndrăzneţe şi riscante, de la care trebuia să fie reţinut cu forţa de către Sfântul Sinod” (Ibid. (sublinierea noastră)).

Periodicul atenian ,,Viaţa” (Zwh) scria, printre altele, la moartea lui Meletie Metaxakis: ,,El s-a făcut o figură aparte în Biserică, persoana sa politică fiind absorbită şi subjugată de cea ecleziastică. Frustrat de conservatorism, el manifesta tendinţe liberale, care, adeseori, se dovedeau incontrolabile, deşi - pentru a folosi propriile sale cuvinte - ,,multe piedici l-au silit să-şi tempereze” aceste tendinţe. Cu toate acestea, el nu a avut nici o problemă în a adapta, sau cel puţin în a încerca să adapteze, Biserica şi chestiunile ecleziastice la oportunism, privind chiar instituţiile Bisericii ca uşor adaptabile la modernismul şi cerinţele vremurilor. (...) El şi-a îndreptat pasiunea, când nu a avut o altă arenă pentru eforturile sale laborioase, către instituţiile Bisericii, căutând să găsească o piaţă de desfacere pentru iniţiativele sale neîncetate, prin schimbări în viaţa exterioară a Bisericii, înainte de începerea lucrării necesare pentru înnoirea sa interioară” (,,Viaţa” (Zwh), nr. 1195 (10 august 1935) (sublinierea noastră)).

ŞTIRI


Descoperirea secolului

Papa a declarat de curând la Vatican că ,,satana a fost biruit pentru totdeauna încă de acum 2000 de ani” şi că mai rămâne lupta de zi cu zi împotriva răului care ,,îţi cere să te păzeşti mereu şi să fii tot timpul gata”. Mai mult, ,,Iisus l-a înfrânt definitiv pe satan şi ne-a scăpat de frică. Dacă biruinţa asupra răului a venit prin Iisus, noi trebuie să acceptăm fără rezerve biruinţa proprie”. Aşadar, acum 2000 de ani, Hristos ne-a adus mântuirea eliberându-ne din robia diavolului. E terifiantă tendinţa de azi de a nega puterea şi chiar existenţa vrăjmaşului, căci nu poţi lupta cu cineva pe care nu îl cunoşti.


Pocăinţă neaşteptată

În 1997, ca urmare a stabilirii relaţiilor diplomatice cu Sfântul Scaun, Israelul a acordat instituţiilor religioase sau caritabile catolice din Israel autonomie în relaţiile interne şi aplicarea dreptului internaţional în relaţiile externe. La 4 decembrie, Congresul Mondial Evreiesc a dat publicităţii documente privind activităţile financiare ale Vaticanului în timpul celui de-al II-lea război mondial, criticând Sfântul Scaun.

Cu toate acestea lucruri, la 23 decembrie 1997 în grădinile Vaticanului a fost aprinsă prima din cele 8 lumânări de Hanuka – sărbătoare evreiască ce evocă victoria maccabeilor asupra elenilor în anul 165 î.Hr.. În acel an, Hanuka ,,aproape că a coincis cu sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului”.

În 1998, Biserica Catolică a cerut iertare pentru comportamentul unora dintre membrii săi faţă de evrei, în timpul războiului. Mai mult, anul acesta, la cererea papei, Vaticanul a programat ,,într-un spirit de pocăinţă” un nou simpozion pe tema antisemitismului. Mâine-poimâine, Sfântul Scaun o să ceară iertare evreilor că L-au răstignit pe Hristos … Mâine-poimâine se vor întoarce la Legea Veche în aşteptarea lui Mesia …


Catolicul derutat

La New York a avut loc al VI-lea simpozion dedicat teologului român Dumitru Stăniloae, cu tema ,,Moştenirea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae şi actualitatea sa ecumenică”. Preotul dr. Ronald Robertson, director asociat la Secretariatul pentru Probleme Ecumenice şi Interreligioase al Conferinţei Naţionale a Episcopilor Catolici din America s-a exprimat astfel: ,,Vorbind ca un catolic … când citesc descrierea făcută de părintele Dumitru Stăniloae teologiei catolice, rareori recunosc propria mea credinţă. Recunosc mult mai mult din propria mea credinţă atunci când el descrie teologia ortodoxă”. Au trecut catolicii în secret la Ortodoxie şi se sfiesc să mărturisească ?


Religie şi politică

Şi în acest an de praznicul Adormirii Maicii Domnului, au avut loc incidente între ortodocşi şi greco-catolici. Cele mai grave s-au petrecut la Mânăstirea Nicula, unde partea greco-catolică a revendicat biserica mare a mânăstirii. Astfel de incidente nu au mai avut loc din anul 1991. În ciuda acestor divergenţe, unii politicieni nu au pierdut ocazia de a face campanie electorală, dând autografe pe iconiţe cu Maica Domnului şi oferind oamenilor un spectacol jalnic. Era oare acolo şi călugărul Vasile ?


Gloria creştinătăţii

La 15 iulie 1999 s-au împlinit 900 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi. Publicaţia ,,Corespondance europeene” marchează evenimentul ca fiind ,,rodul unui efort nemaiauzit, o mărturie a credinţei profunde şi a marii solidarităţi a oamenilor din acea vreme”, şi ,,chiar dacă a fost într-o oarecare măsură pătată de excesele oamenilor ea rămâne o glorie a creştinătăţii” . Care glorie ? Ce glorie ? A cui glorie ?


Sfinţii timpurilor moderne

De la începutul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a canonizat 283 de persoane, mai mult decât toţi predecesorii săi din acest secol. Iar pentru a susţine această ,,avalanşă de sanctificări”, Vaticanul a simplificat criteriile de canonizare: astfel, nu mai este nevoie decât de două minuni pentru a fi declarat sfânt, iar în unele cazuri de niciuna ! A fost redusă şi perioada de la moarte după care se începe ,,procedura de sanctificare”. Ultimele persoane propuse pentru canonizare sunt un frizer din New York, un carabinier italian şi un fiu de samurai convertit.


Unii da, alţii ba

De praznicul Adormirii Maicii Domnului, la biserica din comuna Ardud, judeţul Satu-Mare, a avut loc un incident între comunităţile ortodoxă şi greco-catolică. Conflictul a fost generat de faptul că în luna ianuarie 1999, unul dintre cei doi preoţi ortodocşi din localitatea în totalitate ortodoxă a hotărât să ,,revină împreună cu o parte din localnici la Biserica Română Unită cu Roma, căreia i-au aparţinut părinţii lor”. Să credem oare că s-a hotărât brusc, acum după 10 ani de libertate religioasă, să treacă la religia ,,părinţilor săi” ? Cum respectă Biserica Catolică înţelegerile semnate cu Biserica Ortodoxă prin care se interzice prozelitismul pentru a fi protejate teritoriile celorlalte culte ? Iar comunitatea greco-catolică din Baia-Mare a primit aviz de construcţie pentru o biserică ,,chiar sub streaşina” unei noi biserici ortodoxe a cărei fundaţie a fost turnată în 1990. Uni(aţi)i sunt mai egali în drepturi ca alţii …


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

Un nebun pentru Hristos

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

Nimeni pre sine să nu se înşele. De i se pare cuiva,
între voi, că este înţelept în veacul acesta,
să se facă nebun, ca să fie înţelept (I Corinteni 3, 18)
Că ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este (I Corinteni 1, 25)

 

PARTEA I

Sfinţii în viaţă văd împărăţia cerească cu ochii sufleteşti, având mintea şi inima deschise spre a face voia lui Dumnezeu. Ei nu aparţin acestei lumi, nu le pasă de cele vremelnice al căror stăpân este diavolul căci temelia faptelor lor nu este alta decât legea lui Dumnezeu.Sfintii 05

Legea lui Dumnezeu stă scrisă în inima lor precum cele zece porunci pe tablele legii, călăuzindu-i în toate clipele vieţii, în toate încercările ce le stau în faţă. Acţiunile lor par stranii şi imprevizibile pentru cei din jurul lor, ce se conduc după judecata omenească.

Noi, cei supuşi păcatului, nu putem înţelege libertatea care îi fericeşte pe sfinţi. Lumea înrobită de patimi priveşte spre cei ce s-au eliberat din lanţurile ei ca spre nişte nebuni. Iar un ,,nebun” din zilele noastre de slăbiciune duhovnicească este Sfântul Ierarh Ioan Maximovici.

 

Sfinţii Ierarhi Ioan Maximovici şi Glicherie Mărturisitorul

 

Sfântul Ioan Maximovici oferea o privelişte greu de imaginat. Mic de statură, cu trupul ca un trunchi noduros şi scorţos, gârbovit, cărunt şi cu părul zburlit, cu potcapul sucit într-o parte, complet neatent la aspectul exterior. Fiind slab, numai piele şi oase, înfăţişarea lui părea extrem de severă, chiar sălbatică, întregită de o vorbire defectuoasă, sunând uneori a gângurit copilăresc. Un om din altă lume !

În sandale, chiar şi iarna, uneori chiar desculţ, îmbrăcat bizar, el purta mereu o tolbă plină cu diferite obiecte printre care copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk şi părticele din moaştele patronului şi strămoşului său, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. În loc de o frumoasă mitră arhierească, împodobită, sfântul avea o mitră pliantă de călătorie, ce semăna mai degrabă cu o scufie lărgită şi diformă; de culoare albă, ca şi veşmintele, aceasta era cusută cu cruciuliţe, având lipite pe ea iconiţe ieftine din hârtie. Cârja episcopală îl depăşea în înălţime, sfântul părea că stă atârnat de ea. Dar în ciuda aparenţei severe şi sălbatice, în privirea sfântului citeai că eşti cea mai iubită făptură de pe pământ.

Rangurile şi măririle omeneşti, chiar cele bisericeşti, erau pentru el slavă deşartă. În 1934, când Sinodul Bisericii a hotărât să-l hirotonească arhiereu, el nu a fost interesat, ba chiar s-a mâhnit. Anunţat de Sinod, părintele Ioan era convins că se află acolo din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el realiză că situaţia era mai proastă decât crezuse: anume chiar pe el vor să îl facă episcop ! În 1964, propus pentru a fi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, el a refuzat această înaltă demnitate.

Nebunia pentru Hristos era o formă de sfinţenie ce nu se potrivea cu rangul său de arhiepiscop. Din acest motiv, mulţi slujitori ai Bisericii l-au dispreţuit, acuzându-l de orgoliu, încăpăţânare şi idei absurde. În spatele acestor cuvinte, ei îşi ascundeau propriile neputinţe. Sfântul era ca o oglindă vie, arătându-le oamenilor necurăţia sufletului şi oferindu-le priveliştea lumii înecate în păcat.

Slujea desculţ, în închisori pentru deţinuţi, mergea în azile în vizită la oamenii îndrăciţi, doctorii spitalelor îl cunoşteau de acum pe preotul care se ruga toată noaptea pentru muribunzi. În timpul ocupaţiei japoneze din China, sfântul mergea la bolnavi neluând în seamă primejdiile. Oamenii din Shanghai îl vedeau noaptea împărţind pâine şi bani săracilor şi beţivilor străzii. La Washington, a stat zile în şir în sala de aşteptare a Ministerului de Externe, cerând permisiune de intrare în ţară pentru ruşii refugiaţi în China, până când i-a fost acordată. La Marsilia a slujit singur, în plină stradă, pentru că clerului său i-a fost ruşine. Glumea cu copiii, a căror mare bucurie era ca iubitul lor vlădică să îi ,,împroaşte” cu apă sfinţită. La Paris, şeful gării nu dădea semnal de plecare trenului până când nu venea arhiepiscopul rus, care mai totdeauna întârzia pentru că îl reţineau oamenii.

Prea Sfinţitul Ioan Maximovici era cunoscut ca sfânt nu numai printre ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. În una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ,,Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi . . . De ce să vă prezint dovezi teoretice, când azi, pe străzile Parisului umblă un sfânt - Sfântul Ioan cel Desculţ !”

Nu s-a străduit niciodată să dea o aparenţă cuviincioasă manifestărilor sale neobişnuite, raţionamentele sale păreau contra bunului simţ, dar toate acţiunile sale, stranii la prima vedere, vădeau mai târziu un adânc înţeles duhovnicesc. Nebun pentru Hristos, el se îngrijea numai de cele duhovniceşti, călăuzindu-i pe oameni către acea simplitate ce se află dincolo de limitele înţelepciunii acestei lumi, căci ,,cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze”. (Va urma)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici s-a născut la 4 iunie 1896, în regiunea Harkov din sudul Rusiei. Părinţii săi i-au pus la botez numele de Mihail, în cinstea Arhanghelului Domnului. El se trăgea dintr-o renumită familie de nobili ucrainieni, Maximovici, cel mai strălucit reprezentant al acesteia fiind Sfântul Ierarh Ioan, mitropolitul Tobolsk-ului, ,,luminător” al Siberiei şi deschizător de drumuri duhovniceşti în China.

În copilărie, Mihail era deseori adâncit în gândurile sale. Era un copil retras, căruia nu îi plăceau jocurile zgomotoase. El iubea animalele, şi mai ales câinii. Colecţiona icoane, cărţi duhovniceşti şi istorice, iar cel mai mult îi plăcea să citească Vieţile sfinţilor. Verile şi le petrecea la mânăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moşiei familiei Maximovici.

La vârsta de 11 ani, Mihail a fost trimis la şcoala militară din Poltava, pe care a absolvit-o în anul 1914. În această perioadă, el l-a cunoscut pe episcopul Teofan al Poltavei, un ascet deosebit care va rămâne pentru totdeauna, pentru el, un model de sfinţenie. După terminarea şcolii, tânărul Mihail ar fi vrut să urmeze Academia Duhovnicească din Kiev, dar părinţii săi au insistat ca el să se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Harkov.

Sfintii 06-1Şederea la Harkov a reprezentat pentru viitorul arhiepiscop începutul formării duhovniceşti. Tânărul, sensibil la cele sufleteşti, a găsit aici, în Sfântul Ierarh Meletie (Leontovici), un model de viaţă creştină. El venea adesea la biserica Mânăstirii Pocrov unde, sub altar, într-o peşteră zugrăvită cu fresce, se odihneau moaştele preasfinţitului arhiepiscop Meletie. Cu timpul, Mihail va căpăta o evlavie deosebită faţă de acest sfânt ierarh, ce fusese cinstit încă din timpul vieţii pentru ascetismul sever pe care îl practica.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de San Francisco

 

Deşi în timpul studiilor se ocupa mai mult cu citirea Vieţilor sfinţilor decât cu frecventarea cursurilor, tânărul Maximovici a fost un student strălucit. Datorită evlaviei sale, el a fost remarcat de arhiepiscopul Antonie Khrapovitski al Harkov-ului (ulterior întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora) care a devenit părintele lui duhovnicesc.

Revoluţia bolşevică determină familia Maximovici să emigreze, în 1921, în Serbia. Aici, Mihail urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Belgrad, vânzând ziare pentru a-şi asigura existenţa. În 1925, el termină facultatea, iar după un an este tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon de Mitropolitul Antonie Khrapovitski, în Mânăstirea Milkovo. El primeşte numele de Ioan, în cinstea sfântului Ioan Maximovici, strămoşul său.

Pe 21 noiembrie 1926, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, el a fost hirotonit ieromonah de către episcopul Gavriil al Celiabinskului. În timpul petrecut în Serbia, părintele Ioan a fost profesor de religie la şcoala Superioară de Stat, profesor şi inspector la Seminarul sârbesc al Sfântului Ioan Evanghelistul din Bitol. Oraşul Bitol era păstorit la vremea aceea de preasfinţitul Nicolae Velimirovici, care vorbea astfel despre tânărul ieromonah: ,,dacă vreţi să vedeţi un sfânt viu, mergeţi la Bitol, la părintele Ioan”.

În 1934, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora hotărî să îl hirotonească arhiereu pe părintele Ioan. Adânc mâhnit în smerenia sa, părintele Ioan încercă să refuze această înaltă demnitate. În ciuda împotrivirii sale, el este hirotonit arhiereu la 28 mai 1934. Mitropolitul Antonie scrie despre tânărul ierarh: ,,acest omuleţ firav, în aparenţă aproape un copil, este de fapt un model de dârzenie şi austeritate ascetică în vremurile noastre de slăbănogire duhovnicească generală”.

Preasfinţitului Ioan i s-a dat în păstorire eparhia Shanghai-ului, având în grija sa ruşii emigraţi în China din cauza comuniştilor. El a găsit în Shanghai o catedrală în construcţie şi un conflict privind jurisdicţia canonică a ruşilor stabiliţi pe aceste meleaguri. Preasfinţitul Ioan aplanează disputa şi restabileşte relaţiile cu comunităţile sârbă, greacă şi ucraineană. În plus, el se ocupă îndeaproape de buna desfăşurare a învăţământului religios, a organizării societăţilor de binefacere, înfiinţează un orfelinat pentru copiii orfani şi săraci, sub protecţia Sfântului Tihon de Zadonsk, şi îi adună pe cei bolnavi şi pe copiii înfometaţi, de pe străzi şi din cartierele sărace ale oraşului.

În timpul celui de-al doilea război mondial, mica colonie rusă este supusă unor serioase presiuni din partea japonezilor ce ocupaseră China. Aceştia omoară doi membri ai Comitetului rus de emigraţie, pentru a-i intimida pe ceilalţi. Speriaţi de posibilele repercusiuni, ruşii sunt întăriţi duhovniceşte de preasfinţitul Ioan care, pentru a menţine unitatea coloniei, devine conducătorul acesteia.

Odată cu venirea la putere a comuniştilor în China, ruşii au emigrat din nou. Organizaţia internaţională a refugiaţilor i-a trimis temporar în lagărul său din insula Tubabao a Arhipelagului Filipinez. Între timp, preasfinţitul Ioan pleacă la Washington pentru a rezolva problemele privind emigrarea celor aproape 70000 de ruşi din lagăr în Statele Unite ale Americii. Datorită străduinţelor lui, legile americane sunt modificate astfel că ruşii se pot stabili în Lumea Nouă.

În anul 1951, arhiepiscopului Ioan i se dă în grijă arhidioceza Europei Occidentale, fiind trimis la Paris şi apoi la Bruxelles. El păstoreşte cu multă dragoste nu numai diaspora rusă, ci şi Bisericile Ortodoxe Olandeză şi Franceză.

Înfiinţată la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Olandei este ,,atacată” în 1945 de Patriarhia Moscovei, pierzând mare parte din credincioşi. Rugat de călugării olandezi, preasfinţitul Ioan îi primeşte sub omoforul său în ianuarie 1954. El luptă pentru a reînvia Ortodoxia pe aceste meleaguri, roadele păstoririi sale duhovniceşti fiind binecuvântate de Dumnezeu. Datorită lui, Biserica Ortodoxă a Olandei are astăzi un arhiereu, episcopul Iacov de Haga, şi câteva mânăstiri.

Cu aceeaşi iubire, preasfinţitul Ioan se angajează în păstrarea Ortodoxiei în Franţa. Slujeşte Sfânta Liturghie în franceză, ca şi în olandeză, după ce învăţase să o slujească în greacă şi chineză. El îi surprindea mereu pe cei din jurul său cu dragostea lui neţărmurită şi cu devoţiunea cu care se dăruia Bisericii lui Hristos. Astfel, în Marsilia, el sluji un parastas pe locul sângerosului asasinat al regelui sârb Alexandru Karagheorghevici, singur, în plină stradă. Nimeni dintre cler nu i s-a alăturat, în timp ce localnicii priveau plini de uimire la arhiereul care mătură trotuarul şi, aprinzându-şi cădelniţa, sluji panihida.

În timpul cât a fost arhiepiscop al Europei Occidentale, preasfinţitul Ioan a luptat pentru cinstirea sfinţilor locali. Văzând că sfinţii Bisericii Apusului anterioare Marii Schisme nu erau trecuţi în nici un calendar ortodox, el a adunat informaţii despre vieţile şi faptele lor, propunând Sinodului rus din diaspora slăvirea lor în Biserică.Sfintii 06-2

Datorită unor disensiuni legate de construcţia unei noi catedrale şi la cererea miilor de credincioşi care îl avuseseră păstor în China, preasfinţitului Ioan i se dă în grijă eparhia San Francisco. El soseşte aici pe 21 noiembrie 1962, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, după ce în aceeaşi zi, cu 28 de ani în urmă, primise spre păstorire comunitatea ortodoxă din Shanghai. El îi împacă pe credincioşi, iar catedrala este terminată, primind hramul ,,Bucuria tuturor scârbiţilor”.

 

Catedrala ,,Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco

 

În anul 1964, arhiepiscopul Ioan devine principalul candidat la scaunul de mitropolit. Mâhnit din nou în smerenia sa, sfântul îl roagă pe cel mai mic dintre ierarhi, episcopul Filaret, să accepte cu responsabilitate această înaltă slujire. A doua zi, el l-a recomandat Sinodului pe preasfinţitul Filaret, care a fost ales în unanimitate prim ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora. Alegerea sfântului s-a dovedit a fi o binecuvântare, căci noul mitropolit a păstorit cu înţelepciune Biserica.

La începutul anului 1966, preasfinţitul Ioan şi-a anunţat credincioşii şi apropiaţii că în acel an va muri, lăsându-i pe toţi înmărmuriţi. O enoriaşă l-a auzit pe sfânt spunând că ,,în curând, la sfârşitul lui iunie, voi muri ... nu la San Francisco, ci la Seattle”. Însuşi mitropolitul Filaret scrie despre modul neobişnuit în care preasfinţitul Ioan şi-a luat rămas-bun de la el: când au slujit Sfânta Liturghie pentru ultima oară împreună, sfântul, în loc să-şi stropească singur creştetul cu apă sfinţită, ca un ierarh, a făcut o plecăciune adâncă şi l-a rugat pe mitropolit să îl stropească; iar în loc de sărutarea reciprocă a mâinilor, el i-a strâns mâna mitropolitului şi i-a sărutat-o, ascunzând-o pe a sa.

În ziua morţii sale, 19 iunie 1966, preasfinţitul Ioan a slujit Sfânta Liturghie în Seattle, după care, în mod neobişnuit, a mai rămas trei ore în sfântul altar să se roage. El a murit câteva ore mai târziu în chilia sa din clădirea parohială, privind icoana făcătoare de minuni Maica Domnului a Semnului din Kursk.

Trupul său a fost transportat la catedrala din San Francisco, a cărei construcţie o terminase. Acolo a fost întâmpinat de clerul catedralei, iar priveghiul a durat patru zile. În tot acest timp, mii de oameni au venit să-şi ia rămas bun de la păstorul lor iubit. Încă de atunci, ierarhii l-au numit ,,fericit”, ,,făcătorul de minuni al epocii sale”, spunându-le oamenilor să se închine lui ca unui sfânt. Slujba înmormântării a avut loc la 24 iunie 1966; la ea au participat cinci ierarhi: mitropolitul Filaret, arhiepiscopul Averchie de Jordanville, arhiepiscopul Leontie de Santiago, episcopul Nectarie de Seattle şi episcopul Sava Edmontonski, 24 de preoţi şi peste 1500 de credincioşi.

Tristeţea pentru plecarea preasfinţitului dintre cei vii se împletea cu bucuria de a fi câştigat un apărător ceresc. Carul mortuar a fost însoţit de orfanii pe care i-a ocrotit toată viaţa. Deşi trecuseră şase zile de la trecerea sa la cele veşnice, trupul sfântului nu dădea nici un semn de putreziciune, fără să fi fost îmbălsămat. El a fost înmormântat într-o criptă de sub altar, după ce Consiliul inspectorilor a modificat legislaţia urbană pentru a permite înhumarea ierarhilor în biserică.

Încă din timpul vieţii, arhiepiscopul Ioan era considerat un sfânt. Oameni din întreaga lume i-au cerut ajutorul, pe care sfântul nu a întârziat să-l dea. Locul în care este înmormântat este vizitat anual de mii de oameni, unii care l-au cunoscut din viaţă, alţii care au aflat de el abia după moartea sa.

 

Sfintii 06-3

Cripta în care se află moaştele sfântului

 

În centrul criptei se află sarcofagul acoperit de mantia episcopală, la căpătâi mitra şi însemnele episcopale, iar la celălalt capăt cârja sa. O candelă luminează cripta şi pe cei care citesc continuu Psaltirea pentru odihna sufletului său. În fiecare an, la 19 iunie se slujeşte Sfânta Liturghie, iar cripta devine neîncăpătoare.

Preasfinţitul Ioan Maximovici a fost canonizat la 19 iunie 1994, sub numele de Sfântul Ierarh Ioan de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

În acest secol şovăielnic şi nemilos, Sfântul Ioan Maximovici, asemenea ierarhilor din primele veacuri ale creştinismului, a fost o punte între Dumnezeu şi om. Vas al Sfântului Duh dăruit de Dumnezeu spre a păstori creştinii vremurilor de pe urmă, Sfântul Ioan este unul dintre făcătorii de minuni ai timpurilor apocaliptice. Credinţa nestrămutată şi puterea rugăciunii sale i-au făcut pe oameni să vadă în el un neîncetat mijlocitor pentru ei în faţa tronului Dumnezeirii, minunile lui alinându-i mereu.

Astfel, pe când era episcop al Shanghai-ului, el a mers la căpătâiul unei bătrâne ce fusese muşcată de un câine şi se îmbolnăvise de turbare. După ce a împărtăşit-o, aceasta a început să tuşească şi a scuipat Sfintele Daruri, pe care sfântul le-a adunat şi s-a împărtăşit cu ele, spre uimirea tuturor. Sfântul i-a liniştit, aducându-le aminte că era vorba de Trupul şi Sângele lui Hristos.

Tot în acea perioadă, sfântul a venit în ajutorul unui chinez ce se alăturase comunităţii ortodoxe din Shanghai. El avea dureri mari în urma unui accident, dar nici el, nici soţia lui nu îndrăzneau să-l cheme pe episcop pentru a-i alina suferinţa. Nu mică le-a fost Sfintii 07mirarea când sfântul a intrat pe uşă şi a cerut să-l vadă pe bolnav. Deşi a stat doar câteva minute alături de el, la puţine zile după vizita sfântului, bolnavul şi-a revenit.

Despre această minune, tânărul care îl conducea pe sfânt la aeroport, povesteşte că episcopul i-a cerut brusc să întoarcă maşina, spunându-i: ,,Mergem la familia Liu”. Tânărul s-a împotrivit, replicând că, dacă se întoarce, va pierde avionul, dar sfântul l-a întrebat: ,,Vă asumaţi răspunderea pentru viaţa unui om ?” Acesta l-a condus la bolnav şi înapoi la aeroport, căci episcopul nu pierduse avionul, zborul fiind amânat până la sosirea lui.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

O minune asemănătoare a înfăptuit sfântul, în timpul războiului, cu o bătrână grav rănită ce fusese internată în spitalul rusesc din Shanghai. Ştiind că urma să moară, ea le-a rugat pe asistente să îl cheme pe episcop să vină să o spovedească. Asistentele i-au spus că este imposibil să vorbească cu el căci era târziu şi afară se dezlănţuise o furtună cumplită. Disperată, bolnava l-a chemat în gând şi apoi cu voce tare. Sfântul nu a întârziat să răspundă chemării ei, apărând în toiul furtunii în uşa salonului, ud leoarcă. Nevenindu-i să creadă, bătrâna l-a atins pentru a se convinge că nu visează, iar el i-a zâmbit, a spovedit-o şi a împărtăşit-o. A doua zi, deşi nimănui nu-i venea să creadă că sfântul intrase în spital - ce era încuiat peste noapte - venirea sa a fost dovedită de banii pe care îi lăsase bolnavei.

Sfântul Ioan Maximovici a fost mereu alături de cei suferinzi, rugându-se pentru ei şi uşurându-le durerile. Astfel, el a ajutat o tânără să depăşească problemele şi suferinţele cauzate de un accident de călărie. Medicii care au consultat-o, i-au spus că trebuie operată, dar că inima ei nu rezistă şi chiar dacă nu ar muri la operaţie, ar rămâne infirmă. Auzind acestea, sora ei a alergat înlăcrimată, dar plină de nădejde la sfântul Ioan, pe care l-a rugat să o ajute. Episcopul a venit la spital şi s-a rugat singur timp de două ore, la căpătâiul bolnavei. Situaţia ei s-a stabilizat, iar medicul a fost de acord să o opereze, dar numai în prezenţa sfântului.

Altădată, doi fii duhovniceşti care se hotărâseră să facă o călătorie în Rusia au venit să îi ceară binecuvântarea. La început, el nu a vrut să le dea blagoslovenie, dar la insistenţele lor a cedat. După plecarea lor, a petrecut toată noaptea în rugăciune. Peste câteva zile, când citea pomelnicele la proscomidie, s-a rugat fierbinte pentru ,,cei doi multpătimitori”. În aceeaşi zi, a primit veste din Rusia că cei doi suferiseră un accident.

Arhiepiscopul Ioan dădea o importanţă deosebită înduhovnicirii tinerilor şi rodirii cuvântului dumnezeiesc. Un băiat din Shanghai povesteşte despre discuţiile îndelungate pe care le purta cu sfântul despre Biserică, despre viaţa asceţilor şi mucenicilor, despre praznicele Bisericii. Tot el relatează despre minunatul dar al arhiepiscopului de a citi în inima omului şi de a îl atrage către dragostea lui Hristos. Sfântul îi spusese în copilărie că va ajunge slujitor al Bisericii. În timp, drumurile lui s-au despărţit de cele ale sfântului, acesta din urmă chemându-l mereu către menirea sa. Chemarea lui nu a fost zadarnică, căci mai târziu tânărul a ajuns preot.

Ca un păstor plin de dragoste, Sfântul Ioan Maximovici nu a încetat nici o clipă să vegheze asupra turmei sale. Astfel, vreme de doi ani, timp în care comunitatea rusă din China se refugiase în lagărul de pe insula Tubabao a arhipelagului filipinez, aceasta a fost în permanenţă ocolită de taifunurile sezoniere. Localnicii spuneau despre episcop: ,,omul vostru sfânt binecuvântează lagărul în fiecare noapte din cele patru părţi”. În schimb, după emigrarea ruşilor în America, asupra insulei s-a abătut un taifun neobişnuit de puternic care a distrus complet lagărul de refugiaţi.

Tot în insula Tubabao, mergând la un spital, a auzit nişte ţipete sfâşietoare dinspre o aripă mai retrasă. Întrebând care este cauza ţipetelor, i s-a răspuns că vin de la o bolnavă incurabilă, care miroase insuportabil. În ciuda împotrivirii infirmierei, sfântul a mers s-o vadă pe acea bolnavă şi s-a rugat pentru ea. Revenind peste un an, el a fost întâmpinat în curtea spitalului de ea, care i s-a aruncat la picioare mulţumindu-i că o ajutase să se vindece.

O altă minune a făcut sfântul, pe când era Arhiepiscop al Europei Occidentale, cu o tânără din Franţa care, trecând printr-o perioadă dificilă, căuta un bun povăţuitor. Un ieromonah din Sfântul Munte a sfătuit-o să vorbească cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici, spunându-i: ,,Aveţi pe propriul vostru sfânt, Fericitul Ioan”. Ascultându-i sfatul, ea a mers des la Biserică şi l-a cunoscut pe sfânt, de care s-a apropiat sufleteşte, devenindu-i în timp fiică duhovnicească. Uneori, în împrejurările grele, sfântul i se arăta în vis, spunându-i: ,,Vezi, fii atentă !” şi sfătuind-o ce să facă.

Adesea, în timpul Liturghiei, sfântul strălucea, ca înconjurat de o lumină nepământească. Odată, un citeţ, vrând să îl întrebe ceva, s-a apropiat de una dintre uşile diaconeşti şi a încremenit acolo, văzându-l pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare, ca cea de pe Muntele Taborului. Nemaifiind în stare nici să vorbească, el s-a îndepărtat în grabă. Altădată, o monahie l-a văzut învăluit în lumină pe când se ruga în faţa icoanei Maicii Domnului ,,Prodromiţa”, pe care o iubea mult, ochii lui, întotdeauna plini de iubire, iradiind o bucurie de nespus.

După ce Arhiepiscopul Ioan a părăsit Franţa, mergând spre noua sa eparhie din America, părintele Mitrofan - cel care îi fusese un ajutor plin de nădejde - s-a îmbolnăvit grav chiar înainte de praznicul Naşterii Domnului. Disperat la gândul că întreaga regiune nu se va putea bucura de sărbătoarea Naşterii Domnului, el i-a scris Preasfinţitului: ,,… mâine este sărbătoare şi nu am putere să mă scol să slujesc privegherea. Cred cu tărie că, dacă vă voi scrie o scrisoare, mă voi însănătoşi”. Şi de îndată ce a pus scrisoarea la poştă, s-a simţit mai bine şi a putut sluji privegherea şi Liturghia de a doua zi.

În noaptea următoare plecării lui în America, o persoană apropiată sfântului a visat că un monah cu părul argintiu intra în biserică, o binecuvânta şi apoi pleca. Mai târziu, privind o icoană, şi-a dat seama că cel pe care îl visase era Sfântul Teofan Zăvorâtul. Acest ,,vizitator" venise ca răspuns la rugăciunile arhiepiscopului pentru a veghea, în locul lui, asupra bisericii şi credincioşilor.

Neocolit de răutatea lumii, el avea duşmani care au încercat să-l otrăvească în mai multe rânduri. Astfel, într-una din zile bătrâna care îi gătea a observat că sfântul nu se atinsese de mâncare. Încălzită din nou, mâncarea căpătă o culoare ciudată, nenaturală, iar bătrâna văzând aceasta, i-a adus sfântului din propriul ei prânz, care de data asta mâncă. Altădată, sfântul a ieşit din sfântul altar, alb la faţă ca hârtia, şi a vomat ceva cu o culoare stranie. Aceeaşi substanţă a fost găsită apoi în sticla de vin, din care se clătea sfântul potir după Liturghie. Preotul care a încercat să îl omoare astfel, i s-a spovedit înainte de a muri, căindu-se de fapta sa.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

Sfântul nu pregeta nicicând să îi ajute pe oameni. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Europei Occidentale, a venit la el o bătrână al cărei nepot era bolnav, cerându-i să se roage pentru el. Sfântul a privit-o cu dragoste, spunându-i că se va ruga pentru copil căruia îi rosti numele. Iar după un timp, acesta s-a vindecat.

Altădată, în Biserica Ortodoxă din Paris a intrat un tânăr ce căuta un preot care venise şi se rugase pentru el când fusese bolnav. El umblase din biserică în biserică, fără a-l găsi însă pe cel care îl vindecase în chip minunat. Într-o bună zi, cineva l-a sfătuit să meargă la Biserica Ortodoxă Rusă, unde ,,este un episcop ortodox, un om deosebit, un mângâietor al sărmanilor şi bolnavilor”. Ajuns acolo, tânărul a recunoscut în Prea Sfinţitul Ioan pe părintele care venise să-i aline suferinţa.

Atât de mult îi iubea Sfântul Ioan pe oameni încât le asculta mereu rugăciunile şi chemarea. Odată, într-un spital din Paris era internată o tânără grav bolnavă, care le ruga pe asistentele ce o îngrijeau să îl cheme pe sfânt. Ştiind că tânăra este pe moarte, medicul a cerut ca Sfântul Ioan să nu mai fie deranjat. Dar, a doua zi, spre mirarea tuturor, sfântul a venit neanunţat. El s-a îndreptat direct spre salonul unde era bolnava şi s-a adresat acesteia cu dragoste: ,,M-ai chemat ?” Iar după ce a împărtăşit-o şi a binecuvântat-o, tânăra a început să-şi revină.

Sfintii 08Aflând despre faptele minunate ale Sfântului Ioan, toţi oamenii căpătau încredere în puterea rugăciunilor sale. Astfel, odată, o soră medicală, ce se droga, i-a cerut ajutorul unui preot ortodox din Olanda. El s-a rugat pentru ea, dar când a înţeles că nu îi stă în putinţă să o ajute, i-a dăruit o fotografie a sfântului, pe care o păstra cu multă dragoste, şi a sfătuit-o să se roage lui cu credinţă. Tânăra a povestit mai târziu că în aceeaşi noapte l-a visat pe Sfântul Ioan şi, cu ajutorul lui, a reuşit să renunţe la patima sa.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni al vremurilor din urmă

 

Tot datorită încrederii în rugăciunile sale fierbinţi, un preot francez îl ruga mereu să mijlocească pentru fiii săi duhovniceşti, când aceştia erau bolnavi sau în nevoie. El îl cunoscuse pe sfânt în obişnuitele sale vizite în spitalele franceze şi rămăsese impresionat de credinţa lui. De aceea, el nu înceta să se roage sfântului pentru ajutor.

O altă minune a înfăptuit sfântul pentru a ajuta o tânără ce voia să intre în cinul monahal. Trecând printr-o perioadă grea şi având îndoieli asupra hotărârii pe care vroia să o ia, ea a început să şovăie în credinţă. Într-una din zile, tânăra a intrat în biserică când sfântul rostea: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. În acel moment, ea a văzut cum asupra potirului cu Sfintele Daruri s-a pogorât foc din cer şi s-a cutremurat văzând lipsa sa de credinţă.

După moartea arhiepiscopului Ioan, sfinţenia lui a fost adeverită şi de visele în care le spunea credincioşilor că nu a murit. Astfel, directoarea orfelinatului Sfântul Tihon de Zadonsk din Shanghai l-a visat pe Sfântul Ioan în sicriu, purtat de mulţimea credincioşilor în Biserica Sfântul Tihon; acolo, sfântul se scula din raclă şi, stând în faţa uşilor împărăteşti, îi miruia pe credincioşi, grăindu-le: ,,Spuneţi-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu !”

La puţin timp după moartea arhiepiscopului, părintele Constantin, cel care-i fusese vreme îndelungată diacon, l-a visat pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare. Unul dintre ucenicii săi, părintele Ambrozie, l-a visat înveşmântat în odăjdii pascale, cădind şi binecuvântând în Catedrala ,,Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco. Într-un alt vis, o persoană l-a văzut pe Sfântul Ioan stând cu ochii deschişi, cu o privire pătrunzătoare şi plină de dragoste, care i-a mângâiat sufletul.

Minunile înfăptuite de sfânt arată iubirea sa nemărginită pentru oameni, veghind şi după moarte asupra lor. Astfel, fiul unei familii ruse ce-l cunoscuse pe Arhiepiscopul Ioan în China şi îl urmase în America, a fost trimis să lupte în războiul din Vietnam. Înainte de a pleca pe front, el s-a dus la mormântul sfântului şi s-a rugat îndelung, luând o icoană a acestuia pentru a o purta mereu cu el. Iar sfântul l-a apărat în nenumărate rânduri în chip minunat. Odată, când detaşamentul său a fost încercuit de vietnamezi, el a fost singurul care a reuşit să scape cu viaţă. Altădată, a explodat o mină în baraca în care dormea, ceilalţi camarazi ai lui murind, el scăpând din nou nevătămat; şi mai mult, fiind luat prizonier, el a reuşit să evadeze şi a scăpat doar cu o rană uşoară.

Sfântul era întotdeauna milostiv faţă de durerile şi necazurile oamenilor. Odată, el a uşurat suferinţa unei bătrâne, ce era bolnavă de artrită. Rugându-se Maicii Domnului să îi aline durerile, ea a visat un monah, cu o cârjă în mână, ce a întărit-o cu cuvinte dulci. La puţin timp după aceea, o prietenă a sfătuit-o să-i scrie preotului de la catedrala unde este înmormântat Arhiepiscopul Ioan, pentru a cere ajutorul şi rugăciunile sfântului. Părintele i-a răspuns cu multă dragoste, trimiţându-i o icoană cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Ioan. Văzând-o, cu emoţie, bătrâna a înţeles că monahul pe care îl visase era chiar Sfântul Ioan şi că prin rugăciunile lui, durerile îi fuseseră alinate.

O altă minune a săvârşit sfântul cu o tânără din Seattle. Aceasta citise despre el şi despre faptele sale minunate şi trecuse la Ortodoxie. Totuşi, ea păstra în inimă unele îndoieli cu privire la însemnătatea calendarului bisericesc. De aceea, ea se rugă Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Maximovici pentru ca pruncul pe care îl purta în pântece să se nască de praznicul Naşterii Domnului, în semn de adeverire a calendarului iulian şi a dreptei credinţe. Trecuse deja praznicul Naşterii Domnului după calendarul pe stil nou şi se apropia 25 decembrie/7 ianuarie, iar tânăra a început să se frământe. Dar cu câteva zile înainte de Naşterea Domnului, s-a petrecut un lucru minunat: trezindu-se din somn, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Maximovici în cameră, înveşmântat în odăjdii strălucitoare, privind-o cu dragoste şi binecuvântând-o. Iar pe 25 decembrie/7 ianuarie, a născut un fiu ...

Vindecările săvârşite cu uleiul de la candela din cripta unde este înmormântat Sfântul Ioan sunt nenumărate. Odată, sfântul a ajutat un tânăr care avea accese de epilepsie şi căruia medicii îi spuseseră că suferea de o boală incurabilă. Părinţii lui au cerut ajutorul duhovnicului, care a venit la spital cu o sticluţă cu ulei de la candela din criptă. Părintele s-a rugat pentru băiat, ungându-l cu ulei şi făcând semnul crucii deasupra capului băiatului. După câteva zile, medicii l-au trimis pe băiat acasă, el fiind vindecat.

O altă minune a sfântului a fost cea petrecută la începutul lunii septembrie 1979, când uraganul David se îndrepta către ţărmul Floridei. De teama acestuia, sâmbătă, 1 septembrie, autorităţile locale au dat ordin de evacuare a populaţiei care locuia pe ţărmul oceanului. Duminică, după Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala Ortodoxă Sfântul Vladimir din Miami, preotul a slujit un parastas pentru arhiepiscopul Ioan, rugându-l să îi ferească pe locuitorii oraşului de furia uraganului, aşa cum o făcuse cu mai bine de treizeci de ani în urmă pentru refugiaţii de pe insula Tubabao. A doua zi, uraganul şi-a schimbat direcţia, ocolind Florida, radioul şi presa anunţând că ,,David a cruţat oraşul”.

Sfântul Ioan a venit mereu în ajutorul copiilor, mijlocind de multe ori şi pentru băieţelul unui preot rus din Statele Unite. Astfel, odată, când copilul s-a lovit la un ochi şi medicii le-au spus părinţilor că băiatul îşi va pierde ochiul, ei l-au dus, plini de nădejde, la mormântul sfântului. După ce a primit Sfânta Împărtăşanie şi au coborât cu toţii în criptă, copilul a început să sărute racla ce adăposteşte moaştele sfântului, plângând şi nemaivoind să plece. Acasă, părinţii au observat cu adâncă uimire că rana începuse să se vindece. Altădată, băiatul răcise şi era tare slăbit din cauza febrei. Stând în pat, el a cerut să i se dea icoana Sfântului Ioan Maximovici şi, dormind cu ea în mână, s-a întremat.

Şi Episcopul Benedict de la Mânăstirea Novo-Sarovsk din Texas a fost ajutat de Sfântul Ioan. Îmbolnăvindu-se grav, doctorii au hotărât să îl opereze, dându-i puţine şanse de supravieţuire. Pregătindu-se de moarte, el s-a împărtăşit şi a lăsat câteva sfaturi pentru viitorul mânăstirii. Pe masa de operaţie, episcopul, împreună cu mai multe persoane, l-a văzut în încăpere pe Arhiepiscopul Ioan care îi spunea: ,,Încă nu e vremea ta”. Iar după o luptă dură cu boala, episcopul se vindecă.

Tot aşa, Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, exarhul Bisericii Ortodoxe Greceşti în America mărturiseşte cum a fost ajutat în mai multe rânduri de Sfântul Ioan Maximovici. Pe vremea când era student la Princeton, el a fost atras de ideile ecumeniste şi liberale ,,propovăduite” în vestita universitate. Pe de altă parte, faimosul ecumenist George Florovski îi mărturisise că ,,şi fondatorii ecumenismului modern au început să se îndoiască de el”, astfel că viitorul arhiepiscop căzuse într-o dilemă profundă, simţind totuşi că ,,perla credinţei rămâne Ortodoxia”. În toiul frământărilor sale, Sfântul Ioan i-a apărut într-un vis, îmbrăcat în veşminte albe şi ţinând în mână o cruce. În spatele lui stătea un episcop, cu o expresie plină de pace pe chip. Înmărmurit, Prea Sfinţitul Hrisostom se recunoscu pe sine în acea persoană şi nu putu să uite visul. După câţiva ani de la terminarea doctoratului, el intră în monahism şi, mai târziu, deveni episcop.

O mulţime de minuni s-au petrecut şi la canonizarea Sfântului Ioan. Multor persoane care nu puteau să ajungă la această slujbă din diferite motive, li s-a dat să vadă cu ochii lor proslăvirea Făcătorului de minuni al veacului apocaliptic.

Alinându-i mereu pe cei aflaţi în necaz, pe cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte, călăuzindu-şi turma pe ,,calea cea îngustă” ce duce către mântuire, Sfântul Ioan Maximovici a fost un adevărat lucrător în via lui Hristos, ce şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

 

 

PARTEA A V-A

Făcător de minuni al sfârşitului de veac şi următor al marilor nevoitori ai Ortodoxiei prin luarea asupră-şi a ostenelilor celor mai aspre, Sfântul Ioan Maximovici este întruchiparea ierarhilor curajoşi şi devotaţi ai Bisericii. Nebun pentru Hristos, el nu a pregetat să slujească Bisericii Lui şi să-I aducă prinos de laudă lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii sale.

Ca toţi sfinţii, el şi-a înscris în inimă legea lui Dumnezeu, iar prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti a făcut vii faptele şi minunile sale în inimile oamenilor. Oricât ar părea de neînţelese sau de ciudate oamenilor, faptele sale izvorăsc din trăirea pe deplin a cuvântului lui Dumnezeu.

Păstor luminat al Bisericii şi apărător al adevărului Sfintei Scripturi şi Tradiţii, Sfântul Ioan Maximovici nu a încetat să se ridice împotriva curentului modernist şi a inovaţiilor prin care adepţii acestuia au încercat să strice predania Bisericii. El s-a opus rând pe rând oricărei abateri de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, încercând de fiecare dată să aducă lumină în confuziile pe care noii ,,propovăduitori” le semănau în sânul Bisericii.

Astfel, pe când era arhiepiscopul Shanghai-ului, el a scris împotriva sofianismului - o erezie contemporană, introdusă de protoiereul Serghie Bulgakov şi preotul Pavel Florenski care dezvoltă greşit învăţătura despre cinstirea Maicii Domnului, scriind că Născătoarea de Dumnezeu ar fi o ,,manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas (Sfântul Duh), o făptură creată şi în acelaşi timp fără a fi creată” - lucrarea sa critică jucând un rol decisiv în condamnarea acestei erezii, în 1936, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.Sfintii 10

De asemenea, sfântul a luat poziţie faţă de hotărârea mitropolitului Serghie Stragorodski din anul 1927 - de a colabora şi a supune Biserica Ortodoxă Rusă autorităţilor comuniste - şi faţă de curentul modernist (numit sergianism, după numele patriarhului) introdus de acesta în Patriarhia Moscovei. Ca urmare a împotrivirii sale categorice şi în ciuda ameninţărilor venite din partea Patriarhiei Moscovei, anii '40 îl găsesc ca find singurul arhiereu rus din Extremul Orient care a rămas fidel Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

 

El considera ecumenismul modern ca fiind cea mai mare erezie a zilelor noastre, ,,erezia ereziilor”. Din acest motiv şi din cauza îndoielilor sale cu privire la dreapta credinţă a unora dintre ecumenişti, el nu a permis nicicând clerului său să participe la dialogurile, rugăciunile şi slujbele ecumenice. Sfântul nu era de acord nici cu activitatea ortodocşilor ecumenişti, care i se părea cel puţin neortodoxă.

În ceea ce priveşte rânduiala slujbelor bisericeşti, Sfântul Ioan Maximovici era de o stricteţe deosebită, cunoscând foarte bine tipicul şi îndreptând orice greşeală strecurată. Slujbele pe care le săvârşea erau întotdeauna foarte lungi, deoarece sfântul nu admitea decât foarte puţine prescurtări. El slujea zilnic Sfânta Liturghie, petrecând mult timp pentru pregătirea Sfintelor Daruri.

Rigoarea în ceea ce priveşte săvârşirea slujbelor se împletea cu nădejdea sa nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Shanghai-ului, s-a îmbolnăvit la un picior. Doctorii i-au cerut să se interneze de urgenţă pentru a evita pericolul cangrenei. Pentru că Sfântul Ioan a refuzat categoric, medicii au anunţat conducerea parohială, spunând că nu îşi asumă răspunderea pentru viaţa sa. Într-un sfârşit, sfântul a acceptat sfatul medicilor, fiind transportat la spitalul militar rus. Totuşi, a doua zi, el a plecat şchiopătând de la spital pentru a sluji liturghia la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

De asemenea, el era aspru în ceea ce priveşte comportamentul clerului. Sfântul stăruia mereu asupra unei conduite cuvioase a clericilor şi nu admitea o purtare mai puţin potrivită sau conversaţii de prisos în sfântul altar. Era sever şi cu credincioşii, nepermiţându-le acestora să facă neorânduială în Biserică.

El nu îngăduia nici organizarea balurilor şi a seratelor în ajunul sărbătorilor sau a duminicilor. Într-un an, pe vremea când era arhiepiscop de San Francisco, el s-a întristat văzând că la privegherea pentru praznicul Sfântului Ioan de Kronştadt, biserica era aproape goală. O parte dintre credincioşii ruşi preferaseră să participe la un bal mascat, căci în aceeaşi seară americanii petrec ,,halloween” - sărbătoare păgână prin care cinstesc duhurile întunericului. După terminarea slujbei, sfântul a mers la locul unde petrecerea era în toi, a intrat şi, fără a rosti un cuvânt, a făcut înconjurul sălii cu cârja arhierească în mână, pironindu-i pe cei prezenţi cu privirea. În tăcerea profundă, nici nu a mai fost nevoie de vreo mustrare, privirea sfântului întipărindu-se în inima fiecăruia.

Despre datoria unui arhiereu, el spunea: ,,Rugăciunea este zălogul reuşitei în activitatea arhipastorală. În decursul celor 24 de ore, şase ore se cuvine să le rezervăm dumnezeieştilor slujbe, şase – contemplării lui Dumnezeu, şase – faptelor bune, iar şase – odihnei”.

În ciuda cuvintelor lui ce îndemnau spre cumpătare, focul dragostei de Dumnezeu, ce ardea în inima sa, nu-i îngăduia nici o clipă de odihnă, făcându-l să-i urmeze, în asprimea vieţii, pe marii nevoitori ai Ortodoxiei. Cel mai uimitor lucru pentru acest sfârşit de veac, când râvna omului către Dumnezeu este din ce în ce mai firavă, a fost ascetismul său. Ca un pustnic din primele veacuri, el nu se culca niciodată pe pat, dormind pe apucate, uneori câteva minute, îngenuncheat în faţa icoanelor, alteori doar câteva ore noaptea, pe scaun. Mânca o singură dată pe zi, aproape de miezul nopţii, uneori nici atunci. În prima şi ultima săptămână a Postului Mare ţinea post negru, iar în celelalte zile ale acestui post şi în Postul Naşterii Domnului lua doar anaforă.

Ca un adevărat păstor, el şi-a înconjurat turma cu dragoste neţărmurită, grija sa hrănindu-i şi alinându-i mereu pe fiii săi duhovniceşti. El spunea: ,,Persoanele care au acelaşi ţel şi care năzuiesc la unicul lucru trebuincios - mântuirea, se află în comuniune sufletească şi nu simt nicicând distanţa ce îi desparte. Nu are importanţă cât de mare este această distanţă: ea nu poate fi un obstacol pentru apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe aceşti oameni într-un cuget”, încercând să-i mângâie pe cei pe care era nevoit să-i părăsească pentru a sluji Bisericii.

Dintre păstoriţii săi, copiii orfani erau cei care se bucurau cel mai mult de dragostea şi grija sfântului. El se străduia să le fie şi mamă şi tată, încercând să-i facă să uite de lipsa căldurii unei familii. În perioada cât a stat în China, sfântul a amenajat o casă pentru orfani şi copiii sărmani, sub protecţia Sfântului Tihon de Zadonsk. El îi căuta pe copiii bolnavi şi înfometaţi pe străzile şi în cartierele sărace ale oraşului şi îi aducea la orfelinat pentru a-i îngriji trupeşte şi sufleteşte şi a le oferi o masă caldă şi un adăpost. Mai mult, după venirea comuniştilor, sfântul a reuşit să-i ia cu el pe ,,copiii săi”, mai întâi în insulele Filipine şi apoi în Statele Unite.

În plus, copiii şi tinerii se bucurau de o atenţie specială din partea sfântului, căci el dorea ca oamenii să se apropie de Dumnezeu şi să-L cunoască încă din pruncie. Pentru aceasta, el ţinea la şcolile ortodoxe din Shanghai lecţii pe teme religioase, filozofice şi de studiere a Sfintei Scripturi. Avea întotdeauna un cuvânt bun pentru copii, învăţându-i şi dându-le sfaturi duhovniceşti, noaptea, priveghind şi rugându-se pentru ei. Elevii săi povesteau că sfântul obişnuia să rămână treaz noaptea şi să facă ocolul căminului, învelindu-i pe cei adormiţi şi însemnându-i cu semnul crucii.

De-a lungul întregii sale vieţi, sfântul a fost urmărit de ocara şi cuvintele aspre ale celor care judecau lumeşte şi nu reuşeau să priceapă faptele sale izvorâte din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Chiar şi unii dintre clerici aveau o părere proastă despre lucrarea sfântului, neputând înţelege că legile duhovniceşti după care se călăuzea sunt diferite de legile acestei lumi.

Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ioan nu a scăpat de hărţuieli, fiindu-i adresate mereu tot felul de învinuiri şi admonestări. Punctul culminant al acestei campanii îndreptate împotriva sa a fost chemarea în faţa unui tribunal civil (lucru contrar canoanelor bisericeşti), unde a fost acuzat de tăinuirea operaţiunilor financiare necinstite ale consiliului parohial al catedralei aflate în construcţie la San Francisco. Sfântul, împreună cu toţi cei acuzaţi, a fost achitat, dar prigoana împotriva sa a continuat cu înverşunare. Sfântul nu a băgat nici o clipă în seamă aceste atitudini, cărora le-a răspuns mereu cu un calm netulburat şi fără a judeca sau osândi pe cineva. Singurul său sentiment a fost acela de amărăciune faţă de comportamentul celor care îl urau. Fiind întrebat cine era vinovat de neînţelegerile cu privire la construirea catedralei din San Francisco, sfântul a răspuns simplu: ,,diavolul”.

Referitor la creştinismul zilelor noastre, sfântul spunea cu tristeţe că sfârşitul veacului este aproape şi că Biserica este din ce în ce mai atacată de vrăjmaşii săi. Astfel, în 1962, înainte de a pleca din Franţa către America, a mers în biserică unde s-a rugat îndelung în faţa Sfintei Mese. Apoi, privind biserica, i-a spus uneia dintre fiicele sale duhovniceşti că totul este bine rânduit. Aceasta i-a mărturisit că şi-ar fi dorit o biserică mai mare spre bucuria credincioşilor. ,,În curând şi aceasta vi se va părea mare, căci în curând biserica noastră va deveni atâtica”, a spus sfântul arătându-şi vârful degetului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Nu cu mulţi ani în urmă, stareţa unei mânăstiri ce ţinea de Biserica Ortodoxă Rusă, o monahie cu viaţă duhovnicească înaltă, rostea un cuvânt de învăţătură în biserica mânăstirii, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cu lacrimi în ochi ea le ruga pe maici, dar şi pe pelerinii ce veniseră pentru praznic să primească în întregime şi din toată inima ceea ce Biserica păstrează până în zilele noastre, fiind nevoie de atâta trudă şi de atâtea nevoinţe pentru a menţine sfânta predanie de-a lungul atâtor veacuri – şi să nu hotărască fiecare pentru sine ce este ,,mai important” şi ce este ,,căzut în desuetitudine”. Căci crezându-se cineva prin înţelepciunea sa mai presus de Tradiţie, acela poate lesne sfârşi prin a se rupe de ea. Astfel, atunci când Biserica ne spune prin cântări şi prin icoane că Sfinţii Apostoli au fost în chip minunat adunaţi din toate colţurile lumii pentru a fi de faţă la Adormirea şi la punerea în mormânt a Maicii Domnului noi, ca şi creştini ortodocşi, nu putem să tăgăduim sau să interpretăm aceste lucruri, ci trebuie să le primim cu smerenie, aşa cum le-a păstrat Biserica.

Un tânăr american, de curând întors la Ortodoxie şi care cunoştea limba rusă era de faţă, ascultând acel cuvânt de folos. Şi el se gândise mult la acestea, văzându-i zugrăviţi în icoane pe Sfinţii Apostoli purtaţi pe nori pentru a vedea Adormirea Maicii Domnului. S-a întrebat de multe ori cum trebuie, de fapt, să privim această întâmplare: ,,pur şi simplu”, ca pe o întâmplare minunată sau numai ca pe un fel ,,poetic” de a arăta strângerea Apostolilor pentru acest eveniment ... sau ca pe o prezentare – poate chiar imaginară sau ,,ideală” – a unei întâmplări care, în realitate nu a avut niciodată loc ? (Într-adevăr, astfel de întrebări îşi pun ,,teologii ortodocşi” ai zilelor noastre) De aceea, cuvântul stareţei l-a mişcat pe tânăr, care dintr-odată a înţeles că era vorba de o primire şi o înţelegere a Ortodoxiei mult mai adâncă decât ceea ce ne pot spune mintea şi simţurile noastre. În acel moment, el a primit predania Bisericii nu prin cărţi, ci printr-un vas ales în care era păstrată. Şi a primit-o nu numai cu mintea şi simţurile ci, mai înainte de toate, cu inima care, astfel, şi-a început urcuşul către înălţimile credinţei ortodoxe.

Mai târziu, acest tânăr convertit a întâlnit faţă către faţă sau prin scrieri pe mulţi dintre cei care erau socotiţi învăţaţi în ale teologiei ortodoxe. Erau aşa numiţii ,,teologi” ai zilelor noastre, care au studiat la înalte şcoli, devenind astfel ,,experţi” în teologie. De obicei, aceştia erau foarte nerăbdători să ţină prelegeri despre ce diferenţă este între a fi ortodox şi neortodox, despre ce ar fi cel mai important şi ce ar fi cel mai puţin important în Ortodoxie. Mai mult, unii dintre ei se mândreau chiar cu faptul că, în ceea ce priveşte credinţa, sunt ,,conservatori” sau chiar ,,tradiţionalişti”. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu avea autoritatea acelei simple stareţe ce vorbea din adâncul inimii, atât de neînvăţată în acest fel de ,,teologie”.

Dar inima acelui tânăr, încă de la primii paşi în cunoaşterea Ortodoxiei, tânjea după a şti cum să creadă sau, cu alte cuvinte, pe cine să creadă. Era mult prea influenţat de mentalitatea timpurilor noastre şi de educaţia primită pentru a fi în stare ca, pur şi simplu, să-şi nesocotească propria raţiune şi să creadă orbeşte tot ceea ce ar fi aflat. Ortodoxia nici nu pretinde un astfel de lucru – înseşi scrierile Sfinţilor Părinţi constituie o mărturie vie a lucrării minţii omeneşti luminată de harul lui Dumnezeu. Însă este, de asemenea, evident că le lipseşte ceva ,,teologilor” din zilele noastre care, cu toată învăţătura şi cunoştinţele lor extraordinare din scrierile Sfinţilor Părinţi, nu reuşesc să transmită celor din jur minunăţia şi dulceaţa Ortodoxiei, aşa cum a făcut-o acea stareţă neînvăţată.

Tot căutând o punte spre tradiţia cea vie şi adevărată a Ortodoxiei, tânărul a ajuns în cele din urmă la Arhiepiscopul Ioan Maximovici. În persoana lui, el a găsit teologul format la şcoala ,,veche”, conştient însă de criticile aduse acestei şcoli de către teologii secolului nostru, ce avea, în plus, ceea ce le lipseşte înţelepţilor ,,teologi” de azi: aceeaşi simplitate şi autoritate ce pornea din adâncul inimii, pe care acea cuvioasă stareţă i-o insuflase.

Inima şi mintea sa au fost cucerite – nu din cauză că Arhiepiscopul Ioan ar fi devenit pentru el un ,,infailibil cunoscător”, căci Biserica lui Hristos nu cunoaşte asemenea lucruri – ci pentru că tânărul vedea în acest sfânt păstor un model al Ortodoxiei, un adevărat teolog, a cărui învăţătură izvorăşte din viaţa sa sfântă, adânc înrădăcinată în Tradiţia ortodoxă. Ascultându-i cuvintele pline de învăţătură, el a înţeles că, în ciuda agerimii minţii şi a spiritului critic al arhiepiscopului, ele se potrivesc mai mult cu cele ale cuvioasei stareţe decât cu cele ale teologilor învăţaţi ai zilelor noastre.

 

Scrierile teologice ale Arhiepiscopului Ioan nu aparţin nici unei ,,şcoli” teologice şi nu se întrevede nici ,,influenţa” vreunui teolog. Este adevărat că el a fost îndemnat să teologhisească, aşa după cum, mai întâi, a fost îndemnat să primească tunderea în monahism şi hirotonia, de către învăţătorul şi duhovnicul său Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Şi este, de asemenea, adevărat că ucenicul a urmat întru totul deviza povăţuitorului său, anume ,,întoarcerea la Sfinţii Părinţi” şi la o teologie mai legată de viaţa duhovnicească. Mai mult, datorită apropierii de lumea academică şi intelectualitatea contemporană, scrierile teologice ale Mitropolitului Antonie sunt destul de diferite ca ton, scop şi conţinut de cele ale sfântului, multe din lucrările sale fiind consacrate argumentelor ce erau pe înţelesul celor care-l înconjurau.

Pe de altă parte, scrierile Arhiepiscopului Ioan sunt total lipsite de simţul apologetic caracteristic lucrărilor învăţătorului său. Iar atunci când respinge false doctrine, cum o face, de pildă, în două articole lungi despre sofiologia protoiereului Serghie Bulgakov, cuvintele sale sunt convingătoare nu prin puterea logicii argumentelor, ci mai degrabă prin cea a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, înfăţişată în contextul original.

Izvoarele din care se adapă teologia Arhiepiscopului Ioan sunt relativ puţine: Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi (mai ales cei din secolele al IV-lea şi al V-lea) şi, în mod deosebit, slujbele Bisericii Ortodoxe. Acestea din urmă, rar folosite de teologii contemporani într-o asemenea măsură, dau nota total neacademică a scrierilor sfântului, care trăia teologia ca parte integrantă a vieţii sale de zi cu zi, acest lucru însemnând, fără îndoială, cu mult mai mult decât studiile sale care i-au adus, de fapt, titlul oficial de teolog.

Este de înţeles, aşadar, că nimeni nu va găsi la Arhiepiscopul Ioan nici un fel de ,,sistem teologic”, ceea ce nu înseamnă că sfântul a fost împotriva scrierilor de mare amploare de ,,teologie sistematică”, scrieri care erau frecvente în Rusia secolului trecut, chiar recurgând la ele în lucrarea sa misionară (aşa cum, în general, marii ierarhi din secolul trecut şi chiar din secolul nostru au găsit în aceste catehisme un sprijin important în propovăduirea credinţei ortodoxe). Astfel, el s-a situat deasupra curentelor din trecut, dar şi din zilele noastre, caracteristice mediului teologic academic, ce dau o prea mare importanţă felului în care trebuie prezentată teologia ortodoxă.

Sfântul nu dădea importanţă nici ,,categorisirilor” teologice, decât în măsura în care acestea reuşeau să transmită adevăratul lor înţeles şi nu deveneau, pur şi simplu, un lucru de învăţat pe dinafară. Astfel, o dată, în timp ce asista la examinarea orală a elevilor din ultima clasă a şcolii catehetice din Shanghai, ce funcţiona pe lângă catedrala arhiepiscopală, a întrerupt răspunsul corect dat de unul dintre copii care ,,recita” şirul proorocilor mici din Vechiul Testament, cu o afirmaţie bruscă şi categorică: ,,Nu există prooroci mici !” Probabil, elevii de atunci îşi amintesc până astăzi de acea ciudată nesocotire a ,,categoriilor” din catehism şi poate, puţini dintre ei au înţeles ceea ce Arhiepiscopul Ioan încercase, de fapt, să spună prin afirmaţia sa. Pentru Dumnezeu nu există ,,prooroci mici” sau ,,prooroci mari”, pentru El toţi sunt la fel de însemnaţi şi acest lucru are o mai mare importanţă decât toate categoriile sub care i-am cunoaşte noi, oricât de bine întemeiate ar fi ele.

Este limpede că pentru Arhiepiscopul Ioan teologia nu este o simplă ştiinţă omenească, pământească, a cărei bogăţie poate fi secătuită prin interpretările noastre raţionale sau în care putem deveni ,,experţi”, mulţumiţi de atotştiinţa noastră – ci mai degrabă ceva ce ne îndreaptă inima spre Cer, ceva ce ar trebui să ne ridice mintea la Dumnezeu şi la lucrurile nepământeşti, ce nu pot fi cuprinse în logica omenească.

Un important istoric rus, N. Talberg, crede că sfântul ar trebui privit, mai întâi de toate, ca ,,un nebun pentru Hristos care şi-a păstrat această stare şi în scaunul episcopal”, comparându-l cu Sfântul Grigorie Teologul care, de asemenea, ieşea din tiparele obişnuite pentru demnitatea episcopală. Această ,,nebunie” este ceea ce caracterizează scrierile teologice atât ale Sfântului Grigorie, cât şi ale Arhiepiscopului Ioan, cei doi dând dovadă de o anumită detaşare de părerea lumii, de ceea ce ,,crede toată lumea”, neînscriindu-se în nici un ,,curent de opinie” sau în nici o ,,şcoală”, de o atât de înaltă gândire duhovnicească încât au fost deasupra oricărei dispute meschine, precum şi de o supleţe a cugetării ce a făcut din scrierile lor o sursă de adâncă înţelegere a revelaţiei dumnezeieşti.

Cu siguranţă, cei care-i vor citi scrierile vor fi impresionaţi de extraordinara simplitate a cuvintelor Arhiepiscopului Ioan, simplitate izvorâtă doar dintr-o trăire sinceră şi deplină a Tradiţiei ortodoxe, şi nicidecum dintr-o atitudine duplicitară – caracteristică ,,teologilor” contemporani ce acceptă Tradiţia, dar rămân în continuare modernişti. De altfel, el a fost conştient de ,,criticile” aduse Ortodoxiei pe care, dacă ar fi fost întrebat, le-ar fi combătut cu tărie. Fiind un profund cunoscător al problemei ,,influenţei apusene” din ultimele secole asupra Ortodoxiei şi având un foarte ascuţit discernământ, el a deosebit cu multă atenţie ceea ce trebuie respins – ca fiind străin de duhul Ortodoxiei – şi combătut, fără însă a deveni pricină de tulburare şi ceea ce poate fi acceptat ca îndemn spre adevărata viaţă ortodoxă.

Mai mult, în ciuda înaltei sale educaţii, ca şi a spiritului său critic, el a rămas întotdeauna credincios Tradiţiei patristice, fiind lipsit de orice urmă de raţionalism prezentă şi la cel mai desăvârşit teolog academician. Astfel, în scrierile sale nu sunt ,,probleme”, numeroasele note de subsol servind numai la a informa cititorul unde poate găsi respectiva învăţătură în Tradiţia bisericească.

Scrierile Arhiepiscopului Ioan au fost tipărite în diverse periodice bisericeşti timp de peste patruzeci de ani. Cele mai lungi scrieri aparţin, în cea mai mare parte, primilor ani petrecuţi ca ieromonah în Iugoslavia, unde deja se făcuse remarcat printre teologi. Dar cea mai mare valoare o au două articole pe tema sofiologiei lui Bulgakov, unul dintre ele demonstrând fără drept de apel, într-o manieră extrem de obiectivă, totala incompetenţă a acestuia ca patrolog, iar celălalt fiind o prezentare a învăţăturii Sfinţilor Părinţi cu privire la dumnezeiasca înţelepciune. Printre ultimele sale scrieri se numără un articol despre iconografia ortodoxă, referitor la ,,influenţa apuseană” asupra stilului iconografic, seria de predici intitulată ,,Trei praznice evanghelice” în care descoperă înţelesurile mai adânci ale sărbătorilor bisericeşti ,,mai puţin importante”, ca şi articolul ,,Biserica: Trupul lui Hristos” (Fragmente din prezentarea făcută scrierii ,,Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă” a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici de către părintele Serafim Rose (1934-1982)).

Ne propunem ca, în continuarea acestui serial, să prezentăm scrierile sfântului, începând cu expunerea sa despre cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă şi despre cele mai importante erezii, ce au pus la îndoială cinstirea ei de către Biserică.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

Ioan Palea

O viaţă presărată cu minuni

 

PARTEA I

Biserica pământească şi cea cerească sunt cele două ipostase ale Trupului lui Hristos, iar sfinţii, mădulare ale Bisericii pământeşti, care prin viaţa lor s-au învrednicit să fie proslăviţi de Dumnezeu, ajung slujitori ai celei cereşti. Stâlpi ai acesteia, ei se roagă lui Dumnezeu să fie milostiv faţă de faptele şi credinţa noastră şovăielnică.

Sfinţi nu sunt numai cei ce stau de-a dreapta lui Dumnezeu, pictaţi pe perete sau în icoană, sfinţii se văd încă din viaţă, căci faptele şi credinţa lor îi vădesc ca dreptslăvitori ai Împărăţiei Cerurilor. Încă de pe pământ, Dumnezeu îi socoteşte vrednici de a fi aşezaţi la loc de cinste în Biserica cerească.

Calea pe care ei o urmează este anevoioasă, este ,,calea cea îngustă”, presărată cu spinii şi mărăcinii vrăjmaşului, dar povara este uşoară, căci Însuşi Hristos îi ajută să o ducă. Drumul lor duhovnicesc este presărat cu minuni, fapte ale credinţei nestrămutate, plină de nădejde şi dragoste către Dumnezeu.

Minunile nu sunt întâmplări fantastice, scoase din cărţile de poveşti; prin minunile făcute de sfinţi, Dumnezeu tămăduieşte sufletele şi trupurile, deschide ochii duhovniceşti ai oamenilor orbiţi de păcat. Sunt fapte care, la prima vedere, pot părea banale, simple coincidenţe, dar privite cu ochii sufletului şi cugetând asupra lor, ele îşi arată adevărata natură dumnezeiască, precum şi nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu către oameni.

Toate acestea ne fac astăzi să ne gândim cu smerenie la minunatul dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii noastre: mitropolitul nostru, Î.P.S. Glicherie Tănase, a devenit Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul, slujitor al Bisericii cereşti. Păstorul care a plâns cu lacrimi de sânge şi a luptat pentru dreapta credinţă până la moarte, ne păstoreşte şi acum cu aceeaşi iubire de acolo de sus, mijlocind pentru noi, mlădiţele sale, în faţa tronului dumnezeiesc.

 

Sfintii 04-1

Prea Sfinţitul Glicherie, alături de Prea Sfinţiţii Silvestru şi Demosten, la hramul Mânăstirii Slătioara

 

Sfântul Ierarh Glicherie s-a învrednicit şi el să slujească Arhiereului arhiereilor, prin râvna şi dragostea înfocată de Dumnezeu şi evlavia la Maica Domnului, care l-au purtat drumul său duhovnicesc, împodobit cu minunile credinţei. Întreaga sa viaţă a fost presărată cu minuni, începând din vremea copilăriei şi călăuzindu-l pe calea nobilă a monahismului.

Astfel, pe când era frate la Mânăstirea Cetăţuia şi trebuia să pregătească mâncarea de hram, nemaiavând tărâţe pentru borş, el s-a rugat lui Dumnezeu să-l ajute să iasă din încurcătură. Când se frământa mai tare, neştiind ce să mai facă pentru a fi gata mâncarea de obşte, părintele eclesiarh i-a dat un pacheţel cu sare de lămâie adus de un creştin în loc de tămâie.

Altădată, a vrut să facă o icoană cu chipul Maicii Domnului, pe care să o aşeze în biserică, dar nu avea destui bani. Văzându-i râvna, Maica Domnului l-a ajutat: părintele Glicherie a găsit portofelul pierdut de un monah, care, bucuros, l-a răsplătit dându-i banii de care avea nevoie pentru icoană.

Altfel de minuni au fost vedeniile pe care le-a avut de-a lungul vieţii. În timpul primului război mondial, părintele Glicherie a avut mai multe vedenii, pe care nu le-a înţeles imediat, ci abia după terminarea războiului, când le-a povestit apropiaţilor săi despre ele. Astfel, în anul 1916, când războiul era în toi, i s-a arătat într-o vedenie că România şi Serbia vor fi învingătoare în război, iar Rusia învinsă. Tot în această vedenie, i s-a arătat un soldat rus înclinând steagul rusesc în faţa unui soldat român, pe malul Prutului, ce însemna unirea Basarabiei cu România.

O minune la care a asistat s-a petrecut în Mânăstirea Neamţ, cu două luni înainte de schimbarea calendarului. În ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, părintele eclesiarh venise în biserică să aprindă lumânările şi candelele pentru miezonoptică. Cerul senin, fără urmă de nor, era plin de stele. Deodată, în liniştea nopţii, din înălţimea cerului s-a slobozit un fulger, care a pătruns printr-o fereastră din turla bisericii şi a lovit o lespede din faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe care a îngropat-o în pământ. Când monahii au venit la rugăciune, aflând întâmplarea, şi-au dat seama că a fost un semn dumnezeiesc.

 

Sfintii 04-2

Racla cu moaştele sfântului, acoperită cu mantia arhierească

 

Nevoind să accepte schimbarea calendarului, părintele Glicherie a plecat din mânăstire împreună cu părintele David Bidaşcu şi s-a sălăşluit la Râpa lui Coroi, aproape de Schitul Sihla. Fiind mereu urmăriţi de autorităţi, cei doi monahi au dus o viaţă anevoioasă. Adesea vedeau şi erau vizitaţi de fiare sălbatice, dar n-au pătimit de la ele nimic.

După ce s-au aşezat în acea pustietate, părintele Glicherie a fost cuprins de viforul frământărilor sufleteşti. Mai ales noaptea, după rugăciuni îndelungate, îl chinuiau gândurile. În curăţia inimii lui, cuviosul nu putea să înţeleagă de ce elita clerului, atât de mulţi preoţi cu înalte cunoştinţe teologice şi mulţime de intelectuali s-au abătut de la rânduielile bisericeşti, stabilite de Sfinţii Părinţi, pe care poporul le respecta din strămoşi. Îl tulbura amarnic întrebarea dacă nu cumva el este cel care greşeşte în faţa lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, văzându-i frământarea şi râvna, i-a arătat adevărul într-o minunată vedenie. Se făcea că de la apus se ridicase un nor foarte întunecat, ce venea către răsărit şi căuta să acopere lumea, într-o clocotire de balaur. Privind către răsărit, a văzut un alt nor, alb ca zăpada, pe care şedea un sobor de arhierei, înveşmântaţi în veşminte aurite. Cei doi nori s-au ciocnit, iar cel negru s-a prăbuşit, în locul lui apărând o mare întinsă. Pe valurile acestei mări plutea cuviosul Glicherie singur, înotând şi luptându-se din greu cu valurile năpraznice. În faţă i-a apărut un călugăr, ce călca peste apele mării, având înfăţişarea Domnului nostru Iisus Hristos, cu faţa strălucindu-I ca soarele, care apucându-l de o mână, i-a zis: ,,Dacă ai văzut acestea toate, mergi de spune în lume că aproape este sfârşitul”.

Multe lucruri minunate s-au întâmplat şi în timpul peregrinărilor sale în străinătate, când căuta un arhiereu pentru mica sa turmă. Odată, întorcându-se din Sfântul Munte Athos, împreună cu părintele David, i-a prins o furtună grozavă pe mare. Deşi nu mai nădăjduiau să scape cu viaţă, Dumnezeu i-a scos teferi la liman în portul Constanţa, unde vameşii văzând minunea nu i-au mai controlat. Şi la Constantinopol a trecut prin multe încercări pe care le-a depăşit numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, nişte creştini au vrut să-l înşele, dar l-a ajutat un turc care, nevrând să primească răsplată, i-a spus ca un adevărat creştin că doreşte plată cerească, nu pământească.

Minune este şi felul în care Dumnezeu l-a apărat pe părintele Glicherie în tot timpul prigoanei, acoperindu-l de răutatea slujitorilor vrăjmaşului. Odată, a căzut clopotul pe un jandarm care venise să îl aresteze; altădată, pe când era căutat de autorităţi, mergând într-o noapte, însoţit de doi credincioşi, să slujească, a fost oprit de jandarmi. Controlând actele celor doi credincioşi, jandarmii le-au urat drum bun, nemaicerând şi actele prea cuviosului. Iar cea mai mare minune a înfăptuit-o Maica Domnului, scăpându-l de condamnarea la moarte. În 1939, prea cuviosul a fost închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, sub acuzaţia de a fi legionar, şi în luna noiembrie a venit ordin să fie împuşcaţi. În aşteptarea execuţiei, părintele s-a rugat Maicii Domnului pentru iertarea păcatelor sale şi pentru a-şi încheia viaţa pământească creştineşte, şi privind cu ochii plini de lacrimi la icoană a auzit în urechi un glas minunat, care-i spunea că el şi ceilalţi, de se vor ruga, vor scăpa cu viaţă şi vor fi liberi. Şi această nouă minune s-a şi întâmplat, căci în cursul acelei nopţi grozave, Consiliul de miniştri a hotărât să-i pună în libertate (Fragmente extrase din viaţa Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, publicată de Mitropolie). Va urma

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Pe când se afla în pădure şi era căutat, cuviosul Glicherie a avut într-o noapte o vedenie. Se făcea că în faţa lui era o biserică mare, frumoasă şi acolo a venit Prea Sfinţitul Galaction Cordun, cel ce avea să fie primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România. Vlădica avea în mâini icoane şi o cruce, şi împărţea icoanele creştinilor, iar crucea i-a dat-o cuviosului Glicherie.

Alături, era o altă biserică şi mai frumoasă. Pe turla ei mare era scris anul 1982. Privind spre turlă, cuviosul se întrebă: oare ce înseamnă acel an ? După un timp, a auzit un glas, venind de sus, care i-a spus că 1982 este anul apropierii venirii lui antihrist pe pământ.

În vremea prigoanei, cuviosul căpătase o rană la picior, ce începuse de acum să ia amploare şi îi pricinuia mari dureri. Această rană nu s-a mai vindecat niciodată, chinuindu-l toată viaţa. Câteodată, cuviosul era izbăvit de durere, ca prin minune, pentru a putea săvârşi Sfintele Taine. Aşa s-a întâmplat într-un an de praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva, când părintele Glicherie venise la hramul mic al Bisericii din Rădăşeni. Abia putea să ducă icoana în timpul privegherii şi, rugându-se cu lacrimi Cuvioasei Parascheva, durerile i-au dispărut deodată, putând astfel să slujească şi a doua zi Sfânta Liturghie.

Altă dată, părintele era la Brusturi şi îl durea foarte tare piciorul. În timp ce stătea întins pe pat, căci nu putea să pună piciorul pe pământ de durere, a venit un om să-l roage să meargă să împărtăşească o bătrână care era pe patul de moarte. Cuviosul a încercat să se dea jos din pat, dar la prima mişcare s-a prăbuşit de durere. Omul a înţeles necazul părintelui şi a plecat, însă curând s-a întors căci starea bătrânei se agravase. Dar nici de data aceasta cuviosul nu a putut să meargă. Rămas singur, se gândea cum să facă să meargă, căci nu vroia să lase femeia să moară neîmpărtăşită. A încercat din nou să umble şi ca prin minune durerile au încetat. S-a dus în biserică, a luat Sfintele Taine şi a plecat pe jos, ca un om sănătos, cale de 2 km, până la casa bătrânei. A împărtăşit-o şi s-a întors acasă şi, de cum a trecut pragul, durerile au reapărut. După un sfert de oră, clopotele Bisericii vesteau moartea bătrânei.

După anul 1950, când Partidul Comunist a prins putere, au reînceput prigoana şi şicanele împotriva creştinilor Bisericii de Răsărit. Astfel, directorul unei fabrici de cherestea ce se afla la 3 km de mânăstire, un evreu pe nume Holinger, a sesizat organele de partid, cerând desfiinţarea mânăstirii pe motiv că clopotele Bisericii îi deranjează noaptea pe muncitori. Văzându-se în pericol şi fără sprijin din partea oamenilor, cuviosul a recurs la armele creştinului în astfel de situaţii, la post şi rugăciune. Hotărî ca toată obştea să ţină post negru timp de trei zile şi să se facă slujbe cu priveghere la Maica Domnului. După cele trei zile rânduite de cuvios, a explodat cazanul de presiune de la fabrica de cherestea. Directorul umblă două săptămâni să repare cazanul pentru a-şi relua activitatea, dar nu reuşi să rezolve nimic. În cele din urmă, el hotărî să mute fabrica pe un nou amplasament, în comuna Râşca, unde se află şi astăzi.

Una din ultimele minuni a avut loc în Postul Mare al anului 1985. Slăbit fiind, cuviosul a fost nevoit să petreacă o lungă perioadă de timp în chilie, imobilizat la pat. În această vreme, el s-a învrednicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie.

Mai mult, pentru evlavia ce o avea spre el, cuviosul îl vedea pe Sfântul Mucenic Gheorghe în chip de soldat.

 

Sfintii 04-3

Aspect din Sfânta Liturghie săvârşită la canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie

 

Sfintii 04-4

Arhierei români şi străini la slujba de canonizare

Sfintii 04-5

 

Toate aceste minuni, ca şi multe altele, se numără printre cele ştiute, iar pe cele neştiute le va vădi Dumnezeu la vremea potrivită, spre slava Lui şi a sfinţilor Lui. Mitropolitul Glicherie a luptat toată viaţa pentru apărarea dreptei credinţe şi a Bisericii lui Hristos, pentru oile sale cărora le-a îndreptat paşii spre calea mântuirii. El a lăsat în urmă numai binecuvântare, a lăsat Biserica unită în jurul păstorilor, şi acum veghează din cer la mersul ei. Întreaga lui viaţă este o minune.

Ierarh al lui Hristos, el s-a învrednicit să primească cununa biruinţei celei nemuritoare, iar faptul că astăzi Biserica noastră are un nou sfânt este un dar al dragostei şi milostivirii lui Dumnezeu, ce ne este mângâiere şi îndemn de a merge şi noi pe calea cea îngustă şi de a lua jugul lui Hristos (Fragmente extrase din viaţa Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, publicată de Mitropolie).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

Ioan Palea

PASTORALĂ LA PRAZNICUL SFINTELOR PAŞTI

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

ANUL MÂNTUIRII 2007

 
VLASIE
DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT AL
BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA
 
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi pravoslavnicilor noştri creştini de pretutindeni
binecuvântare, har şi pace de la Dumnezeu, cel în Sfânta Treime slǎvit

 

Iubiţi credincioşi,

 

HRISTOS A ÎNVIAT !

Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit ca şi anul acesta să sărbătorim Sfintele Paşti cu bucurie în suflet şi pace. Aşa după cum Mântuitorul a zis Preasfintei Maicii Sale şi mironosiţelor femei: „Bucuraţi-vă” (Matei 28, 9) de atunci şi până astăzi această zi se prăznuieşte cu mare bucurie de toţi creştinii din lumea întreagǎ. De la copil până la bătrân, toţi oamenii din toate păturile sociale aşteaptă cu nerăbdare această zi de Sfintele Paşti şi se îndulcesc cu dumnezeiasca bucurie a Învierii Domnului. În zadar au încercat cărturarii şi fariseii împreună cu Editorial 34bătrânii lui Israil să acopere Învierea Domnului. Ei n-au reuşit, pentru că raza luminii dumnezeieşti este mai strǎlucitoare decât soarele şi nici o putere omenească nu o poate umbri.

De la răstignitorii jidovi şi până la împăraţii romani care au declanşat acele înfricoşate persecuţii, nici un potrivnic n-a putut stăvili elanul creştinilor de a mărturisi şi prăznui această sărbătoare cu mare fast şi bucurie. Chiar şi astăzi sunt destui necredincioşi care caută să renege lumina cea dumnezeiască a lui Hristos, vor s-o acopere, dacă nu cu bani, măcar cu înţelepciunea deşartă a acestei lumi. Dar acestor necredincioşi le răspunde Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei când spune: „Precum iese fulgerul de la răsărituri şi se arată până la apusuri, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stârvul acolo se vor aduna şi vulturii. Iar îndată după strâmtoarea acelor zile, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă” (Matei 34, 27-30).

Semnul Fiului Omului de care vorbeşte Sfântul Evanghelist este Sfânta Cruce pe care Mântuitorul a fost răstignit stropind-o cu scump sângele Său, după cum mărturiseşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Prin lemn a venit moartea, prin lemn şi mântuirea”. Toţi păgânii de azi şi toţi ereticii ştiu că Mântuitorul a fost răstignit pe lemnul Sfintei Cruci, toţi ştiu că a înviat a treia zi, dar pentru necredinţa lor vor plânge şi se vor căi atunci când vor vedea semnul Fiului Omului, prin care au dobândit mântuirea toţi cei care au crezut şi cred. Atunci se vor astupa gura tuturor celor ce nu cred că Cel care a înviat a treia zi este Creatorul Universului şi al omului. Se cheltuiesc sute de milioane de dolari spre explorarea cosmosului, numai să nu recunoască pe Făcătorul făpturilor, adică pe Dumnezeu. Dar aşa cum Mântuitorul prin Învierea Sa a ruşinat pe cărturari şi farisei, tot aşa îi va ruşina şi pe cărturarii şi fariseii de azi care nu vor să recunoască puterea dumnezeiască şi Învierea cea de-a treia zi a Mântuitorului Hristos.

 

Iubiţi credincioşi,

Învierea Domnului este temelia lumii creştine pentru care şi-au dat viaţa mii de sfinţi mucenici şi cuvioşi şi au pecetluit această mărturisire cu sângele lor. Dumnezeu, pentru virtuţile lor, i-a umplut de Darul Sfântului Duh şi au săvârşit mulţime de minuni, spre înfruntarea necredincioşilor şi încredinţarea celor care se întorceau la credinţă, care mulţi dintre ei deveneau mucenici prin mărturisirea adevăratului Dumnezeu. Acestea sunt darurile pe care le-au câştigat creştinii prin Învierea Mântuitorului şi nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu. Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veci. Cel care a făcut totul de la început din nimic şi a făcut minuni prin sfinţii Săi, Acela face minuni şi astăzi şi va face până la sfârşitul veacului, prin cei care cred în Învierea Sa din morţi, aşa cum insuşi Domnul a zis: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului, Amin”.

 

Iubiţi fii duhovniceşti,

Să ne bucurăm şi noi cu bucurie sfântă de această „sărbătoare a sărbatorilor” şi lumina Sfintei Învieri să strălucească în sufletele şi în casele dumneavoastră. Să înviem şi noi din moartea necredinţei şi să multumim Domnului Celui înviat din morţi, Căruia se cuvine cinste şi slavă în veci, Amin.

 

Cu arhiereşti binecuvântări

ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT
VLASIE MOGÂRZAN

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

Vizita Papei Benedict al XVI-lea în Moscheea Albastră din Istanbul

 

PARTEA I

Rolul Conciliului Vatican II în modificarea dogmei catolice

La jumătatea secolului trecut, Conciliul Vatican II (1962-1965) a reuşit să modifice din temelii catolicismul tradiţional. Documentele adoptate la acest conciliu, care nu au neglijat nici un aspect al vieţii bisericeşti, au introdus concepte străine de catolicism, menite a deschide porţile unui sincretism religios vulgar. Prin strădaniile ultimilor doi papi, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, aceste concepte încep să aducă roade.

Două din problemele cărora li s-a acordat o importanţă deosebită la Conciliul Vatican II privesc relaţia Bisericii Catolice cu alte confesiuni şi religii, urmărind unificarea tuturor creştinilor (documentul ,,Unitatis redintegratio”) şi apropierea şi colaborarea creştinilor cu necreştinii, care să conducă, în final, la unificare (documentul ,,Nostra aetate”).

După conciliu, Papa Paul al VI-lea (1897-1978; pontif între anii 1963-1978) a propovăduit cu tărie cele două idei, pentru ca Ioan Paul al II-lea să treacă gradat la punerea lor în practică. Astfel, printre succesele răsunătoare repurtate de acesta se numără: întâlnirile şi rugăciunile interreligioase de la Assisi (prima a avut loc la 27 octombrie 1986, când pe altarul central din bazilică, Dalai Lama a aşezat o statuetă a lui Buddha; a doua în 1993; a treia în 2002, unde a fost prezent cardinalul Ratzinger, actualul papă), la care au participat catolici, protestanţi, ortodocşi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti şi chiar animişti; vizita la Zidul Plângerii (în cadrul pelerinajului din timpul anului jubiliar 2000) şi într-o moschee din Damasc, Siria, întâlnirile repetate cu diferiţi conducători ai religiei mozaice, mesaje către budişti, cinstirea şi sărutarea Coranului etc.

În afara gesturilor personale ale papei, faţă de religiile necreştine, în anii pontificatului său, conducătorii Bisericii Catolice au promovat un sincretism sălbatic, iniţiind ceremonii hindu în biserici catolice[1], liturghii catolice în temple budiste[2], introducând tehnici de meditaţie orientale în mânăstirile catolice etc.

 

Cronica ext 34-2

23-26 mai 2003. Un preot propovăduieşte maicilor catolice, care s-au
adunat pentru o perioadă de reculegere la templul budist Hsi lai din California.
În spatele preotului se află un altar pentru a săvârşi liturghia catolică
aşezat chiar în faţa statuii lui Buddha

 

În mod repetat, papa a făcut declaraţii în favoarea strângerii relaţiilor dintre creştini şi necreştini, vorbind despre valorile comune ale creştinismului cu diferite religii necreştine şi săvârşind gesturi în sprijinul acestor idei: rugăciuni şi acte de evlavie faţă de valori necreştine.

În această campanie de reunire a religiilor necreştine în panteonul catolic, similară tacticii Imperiului Roman de a aduna zeii popoarelor cucerite în panteonul religiei romane, succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, îi calcă cu hotărâre pe urme. Astfel, deşi poate contextul mondial s-a schimbat în parte şi problemele sunt altele, deşi cei doi conducători ai Bisericii Catolice, unul de origine slavă (Papa Ioan Paul al II-lea), iar celălalt de origine germană (Papa Benedict al XVI-lea), au personalităţi diferite, există o identitate de acţiune: ambii sunt vajnici apărători şi propovăduitori ai aşa-ziselor valori catolice impuse de Conciliul Vatican II.

Evident, există diferenţe în modul de acţiune, acestea datorându-se, în primul rând, faptului că actualul papă construieşte pe temelia pusă de Ioan Paul al II-lea, vreme de 27 de ani (1978-2005); cei doi conducători ai Bisericii Catolice iniţiază şi conduc etape diferite de implementare a ideilor conciliului. Încă de la prima slujbă săvârşită ca pontif, Papa Benedict al XVI-lea a promis că îşi va dedica întreaga energie ,,reconstruirii unităţii depline şi vizibile a tuturor creştinilor şi promovării dialogului interreligios. Pentru aceasta, manifestarea bunelor sentimente nu este suficientă. Este nevoie de gesturi concrete care să pătrundă spiritele şi să mişte conştiinţele”[3].

Cuvintele sale dezvăluie intrarea într-o nouă etapă a planului de unificare a religiilor lumii şi, după ,,manifestarea bunelor sentimente” din vremea Papei Ioan Paul al II-lea (întâlniri, discuţii, mesaje papale cu ocazia diverselor sărbători ale religiilor necreştine), Benedict va face ,,gesturi concrete care să pătrundă spiritele şi să mişte conştiinţele”. Analiştii susţin că ,,astfel de declaraţii prefaţează o serie de iniţiative extrem de spectaculoase din partea lui Ratzinger”[4], care nu s-au lăsat prea mult aşteptate.

 

 Cronica ext 34-3

6 octombrie 1997. Arhiepiscopul catolic de Mumbal, Ivan Diaz, arde tămâie
în faţa zeităţii hinduse Ganesha la inaugurarea unui seminar internaţional
cu tema cosmologie şi antropologie hinduso-creştină, la Mumbal

 

În primul rând, este de remarcat faptul că el a continuat cu fidelitate campaniile predecesorului său: în august 2005 a vizitat sinagoga din Cologne (Köln), în martie şi iunie 2006 s-a întâlnit cu budişti la Vatican, în 2006 a avut loc o nouă întâlnire interreligioasă la Assisi. Organizată pentru a marca 20 de ani de la prima întrunire interreligioasă de la Assisi din 1986, ea a avut loc pe 4-5 septembrie, cu participarea musulmanilor, evreilor, budiştilor, şintoiştilor etc.

 

Prelegerea papei de la Universitatea din Regensburg

Însă prima iniţiativă spectaculoasă a pontificatului său (primul ,,gest concret”), bine regizată, cu numeroase implicaţii, a avut loc în toamna anului 2006: prelegerea din 12 septembrie de la Regensburg, Germania şi legat de aceasta, ca o consecinţă firească, vizita din 30 noiembrie la Moscheea Albastră din Istanbul, unde s-a închinat ca musulmanii, cinstindu-l pe Allah ca Dumnezeu.

În perioada 9-14 septembrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a efectuat o călătorie pe meleagurile natale, regiunea Bavaria din Germania, unde a slujit la München, a vizitat Altötting - principalul loc de pelerinaj al catolicilor din Germania, şi s-a exprimat împotriva secularizării din ce în ce mai accentuate a lumii occidentale[5]. Evenimentele cruciale ale vizitei sale în Germania au avut loc pe 12 septembrie: prelegerea sa la Universitatea din Regensburg (cu implicaţii pentru dialogul interreligios) şi săvârşirea unei vecernii ecumeniste în catedrala din Regensburg (cu implicaţii pentru dialogul intercreştin).

Astfel, pe 12 septembrie 2006, în aula prestigioasei Universităţi din Regensburg, în prezenţa profesorilor universitari, cercetătorilor universităţii şi a peste 1.000 de reprezentanţi ai diferitelor confesiuni creştine: ortodocşi, protestanţi, catolici, evanghelişti, luterani şi baptişti, reuniţi într-un adevărat summit ecumenist, Papa Benedict al XVI-lea a ţinut o prelegere intitulată ,,Credinţă, raţiune şi universitate - amintiri şi reflecţii”[6], dedicată etapelor de descreştinare care au avut loc în ultimele secole.

Profitând de subiectul său – relaţiile dintre credinţă şi raţiune, papa a făcut referire la islam, amintind cuvintele împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1350-1425). În 1391, în timpul asediului Constantinopolului de către musulmani, acesta a purtat mai multe dialoguri cu un învăţat persan, vorbind despre diferenţele dintre cele două religii, creştină şi musulmană[7]. Papa citează din a 7-a Controversă, în care împăratul bizantin abordează problema jihadului (războiul sfânt islamic): ,,Arată-mi ce a adus nou Mahomed. Nu vei găsi decât lucruri urâte şi neomeneşti, precum porunca de a impune prin sabie credinţa propovăduită de el”.

Papa continuă, atingând alte subiecte sensibile pentru musulmani, precum concepţia diferită despre Dumnezeu în religia creştină şi cea islamică: ,,Pentru doctrina musulmană, Dumnezeu este transcendent în mod absolut, voinţa sa neavând nici o legătură cu conceptele omeneşti, nici chiar cu raţiunea”. În plus, papa se leagă în mod direct de cartea sfântă a musulmanilor, Coranul, comentând apariţia unor versete în momente diferite ale istoriei: ,,Împăratul trebuie să fi ştiut că în sura 2, 256 din Coran, scrie: ,,Credinţa nu poate fi impusă cu forţa”. Potrivit experţilor, aceasta este una dintre sura din perioada timpurie, când Mahomed nu avea putere şi se afla sub ameninţare. Dar, bineînţeles, împăratul ştia şi versetele dezvoltate mai târziu şi notate în Coran, referitoare la războiul sfânt”[8].

După ce papa punctează aceste aspecte legate de islam, revine cu nonşalanţă la tema discursului său şi vorbeşte despre descreştinarea prin care a trecut societatea în ultimele secole, descriind pe larg etapele acestui proces complex, fără a se mai referi în vreun fel la islam.

 

Reacţia lumii islamice la discursul papei

De îndată ce presa a preluat cuvintele papei, mediatizând, cu titluri incendiare, afirmaţiile sale referitoare la religia musulmană şi profetul ei, lumea islamică a reacţionat extrem de rapid şi dur. Din Turcia până în India, din Egipt până în Pakistan, şefi de state musulmane, parlamente şi conducători religioşi musulmani, sunniţi şi şiiţi deopotrivă, de pe toate meridianele, au reacţionat la unison condamnând cu indignare cuvintele papei şi cerând insistent ca acesta să-şi ceară iertare pentru aserţiunile sale.

Printr-un comunicat comun, monarhiile petroliere din Golf - Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar, Bahrain şi Oman, au solicitat scuze personale papei, afirmând că remarcile sale au adus prejudicii islamului şi profetului Mahomed. Organizaţia egipteană Fraţii Musulmani, ca şi liderul unui partid islamic din Kuweit, a cerut ca toate ţările arabe islamice să-şi retragă ambasadorii de la Vatican şi să-i expulzeze pe cei ai Vaticanului până când papa îşi va cere iertare[9].

Pe 15 septembrie, Parlamentul Pakistanului a adoptat o rezoluţie prin care îi cerea papei să-şi retragă cuvintele: ,,Cuvintele depreciative ale papei despre filozofia jihadului şi despre profetul Mahomed au rănit sentimentele întregii lumi musulmane, existând pericolul răspândirii duşmăniei între religii”[10]. Frăţia musulmană din care fac parte 58 de state islamice l-a acuzat pe Benedict că duce ,,o adevărată campanie de denigrare a profetului Mahomed” şi i-a cerut să-şi retragă cuvintele[11].

În India, unde există o importantă comunitate musulmană, preşedintele Comisiei Naţionale pentru Minorităţi, Hamid Ansari, a declarat că ,,limbajul folosit de papă sună ca vorbele predecesorilor săi din secolul al XII-lea, care au lansat cruciadele. (...) Acest lucru mă surprinde, deoarece Vaticanul are o relaţie foarte bună cu lumea musulmană”[12].

Deputatul marocan islamist Abdelilah Benkirane a calificat aserţiunile papei drept ,,o ofensă la adresa a peste un miliard de musulmani”[13], regatul Marocului rechemându-şi ambasadorul de la Vatican ,,pentru consultări”, alţi critici ai discursului papal fiind premierul palestinian Ismail Hanyeh şi cunoscutul cleric musulman din Qatar, şeicul Youssef al-Qardawi[14].

Declaraţiile papei au stârnit, de asemenea, vâlvă printre musulmanii din Europa. Astfel, secretarul general al Consiliului Central Musulman din Germania, Aiman Mazyek, a declarat că ,,îi vine greu să creadă” faptul că papa vede ,,graniţa dintre islam şi creştinism tocmai în modul de raportare la violenţă”. ,,La urma urmei şi istoria creştinismului a fost una sângeroasă - este de ajuns să ne gândim la cruciade sau la convertirile forţate ale evreilor şi musulmanilor spanioli”[15].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

Din nefericire, protestele verbale au fost însoţite de violenţe

Una dintre cele mai dure reacţii faţă de afirmaţiile papei a avut-o Turcia, ţară în care papa avea programată o vizită pentru luna noiembrie. Prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan a declarat că papa ar trebui să-şi ceară iertare pentru ,,declaraţiile urâte, nefericite” din Germania[16]. O poziţie dură a adoptat conducătorul departamentului pentru afaceri religioase din cadrul guvernului Turciei, Ali Bardakoglu. Lăsând deoparte orice subtilitate diplomatică, pe 15 septembrie, el l-a acuzat pe papă de aroganţă şi ostilitate: ,,Faptul că un teolog critică aspecte care ţin de istoria unei religii sau au legătură cu membrii acesteia este de înţeles. Însă trimiterea la textele sacre, la Cartea Sfântă sau la persoana profetului reprezintă un semn clar de ostilitate, de aroganţă, menit să aţâţe războiul dintre religii”[17]. Tot Bardakoglu preciza de ce lumea islamică s-a supărat atât de tare: ,,Uneori şi noi criticăm lumea creştină pentru erorile sale, dar nu defăimăm niciodată pe Iisus Hristos, Biblia sau sanctitatea creştinătăţii”[18].

Din nefericire, protestele musulmanilor nu s-au limitat doar la cuvinte aspre la adresa Papei Benedict al XVI-lea, a Bisericii Catolice şi a creştinismului în general. Începând cu 15 septembrie, musulmanii au declanşat violenţe asemănătoare celor care au avut loc odată cu publicarea caricaturilor la adresa islamului. Pe 15 septembrie, în Fâşia Gaza, a fost lansată o grenadă contra celei mai vechi biserici din regiune.

Sâmbătă, 16 septembrie, cinci biserici creştine din Nablus, Cisiordania (una anglicană, una ortodoxă şi două catolice) şi din Gaza (ortodoxă) au fost atacate cu cocktail-uri Molotov şi incendiate, însă fără a se înregistra victime. Într-o biserică din oraşul irakian Basra a explodat o bombă, provocând pagube minore. În ziua următoare, au fost incendiate alte două biserici din Cisiordania. Cel mai grav incident a avut loc în Somalia: o călugăriţă catolică italiancă a fost ucisă de bărbaţi neidentificaţi într-un spital din Mogadiscio, capitala acestei ţări[19].

 

Vaticanul a declanşat o campanie de detensionare a relaţiilor cu lumea musulmană

Vaticanul a încercat să detensioneze situaţia, emiţând mai multe comunicate de presă, iar înalţi demnitari ai Vaticanului, ca şi experţi în problemele lumii islamice, au luat poziţie publică, străduindu-se să ,,explice” cuvintele papei de la Regensburg.

Astfel, pe 15 septembrie, directorul serviciului de presă al Sfântului Scaun, părintele Federico Lombardi, a declarat într-un comunicat că papa ,,nu a avut intenţia să se lanseze într-o analiză aprofundată a jihadului şi a credinţei musulmane referitoare la acesta, cu atât mai puţin să lezeze sentimentele religioase ale credincioşilor musulmani”. De asemenea, el a insistat că ,,intenţia papei este de a cultiva o poziţie de respect şi dialog faţă de alte religii şi culturi, inclusiv faţă de islam”.

Sâmbătă, 16 septembrie, Secretariatul Vaticanului a emis o declaraţie scrisă în care se menţionează că afirmaţiile referitoare la islam şi la jihad făcute de papă în Germania, ,,au fost interpretate într-o manieră care nu corespunde intenţiilor sale”. Secretarul Vaticanului, cardinalul Tarcisio Bertone, a ţinut să precizeze că papa ,,nu a renunţat la respectul şi stima pe care le poartă celor care urmează credinţa islamică”[20].

După ce comunicatele de presă ale Vaticanului au fost declarate ,,insuficiente” de liderii religioşi ai lumii islamice, papa a reluat personal subiectul în timpul predicii duminicale de a doua zi. Adresându-se mulţimii adunate la reşedinţa de vară, Castelgandolfo, pentru prima oară de la cuvintele care au stârnit nemulţumirea lumii musulmane, el a spus: ,,Sunt profund îndurerat de reacţiile stârnite în unele ţări de un scurt pasaj din discursul meu din Bavaria (...), considerat ofensator la adresa credinţei musulmane, deşi era vorba doar despre un citat dintr-un text medieval, care nu exprimă în nici un fel gândurile mele”. El şi-a exprimat speranţa că ,,acest lucru (n.r.: comunicatele de presă şi declaraţia sa personală) va contribui la aplanarea spiritelor şi la clarificarea adevăratului sens al discursului, care a fost şi este, în ansamblul lui, o invitaţie la un dialog deschis şi sincer, pe baza unui uriaş respect reciproc”[21].

Deşi s-a declarat ,,profund îndurerat” de reacţia musulmanilor la cuvintele sale, papa nu şi-a cerut iertare, cum au pretins liderii islamici, iar justificările Vaticanului au fost, s-ar putea spune, ilare. Această stare de lucruri a dus la scindarea lumii musulmane în ce priveşte reacţia sa faţă de cuvintele papei, o parte a ei devenind şi mai mânioasă şi violentă, în vreme ce alta a răspuns pozitiv la ,,durerea” papei.

 

Lumea musulmană se scindează în reacţia sa faţă de cuvintele papei

Astfel, Mohammad Habib, unul dintre responsabilii Frăţiei musulmane, a declarat: ,,Considerăm declaraţia papei drept o retractare a afirmaţiilor precedente. Este un pas bun în direcţia unor scuze”. Şi Consiliul musulmanilor din Germania a afirmat într-un comunicat: ,,Precizările făcute duminică de suveranul pontif sunt importante pentru calmarea protestelor”. La rândul său, preşedintele indonezian Susilo Bambang Yudhoyono a solicitat păstrarea armoniei dintre religii.

Pe de altă parte, a continuat incendierea bisericilor, zeci de mii de oameni au manifestat cerând ,,uciderea cruciaţilor” şi s-au făcut numeroase declaraţii dure prin care musulmanii cereau ca papa să-şi ceară iertare. Pe 18 septembrie, peste 100 de membri ai unei grupări radicale indoneziene, Frontul Apărătorilor Islamului, au manifestat la Jakarta, cerând ca ,,papa să prezinte scuze publice adresate musulmanilor”. În oraşul irakian Basra, 500 de manifestanţi au dat foc unei efigii a papei, precum şi drapelelor germane şi americane, declarând război celor ,,care venerează Sfânta Cruce”. La Teheran, Iran, numeroşi elevi au manifestat în faţa sediului Nunţiaturii apostolice, în Kaşmirul pakistanez, 150 de persoane au protestat, solicitând ca papa să-şi ceară iertare, scandând ,,moarte papei” şi arzând imagini ale acestuia[22].

În acest vacarm de proteste internaţionale, a intervenit liderul spiritual al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, care a văzut în declaraţiile papei, ,,ultima verigă a unei cruciade americano-sioniste contra islamului”. Grupările radicale islamice au ameninţat cu continuarea jihadului până la înfrângerea Occidentului. Ramura irakiană a reţelei al-Quaeda declara: ,,Îi spunem servitorului cruciaţilor (papa): aşteptaţi-vă la o înfrângere. Ne vom continua jihadul ... Vom distruge Crucea. Nu veţi avea o altă alegere decât islamul sau moartea”[23].

Altă grupare armată irakiană, Jaich al-Mujahidin ameninţa: ,,Jurăm să distrugem crucea lor din inima Romei (...), iar Vaticanul lor va fi lovit şi deplâns de papă”[24]. Sute de lideri religioşi radicali pakistanezi s-au întâlnit în localitatea Lahore şi au cerut papei, într-o declaraţie comună, renunţarea la funcţiile pe care le deţine, pe motiv că a ,,încurajat ura între religii”[25].

 

Sfântul Scaun lansează o a doua campanie de dezamorsare a situaţiei create de discursul de la Regensburg

Între timp, Sfântul Scaun a lansat o amplă ofensivă diplomatică în vederea dezamorsării crizei intervenite în relaţiile cu lumea musulmană. În primul rând, cardinalul Tarcisio Bertone a dat misiune nunţilor apostolici (n.r.: ambasadorii Vaticanului) din ţările musulmane ,,să prezinte şi să explice autorităţilor politice şi religioase din ţările unde sunt acreditaţi”[26] afirmaţiile papei referitoare la islam.

Apoi, pe 20 septembrie, în cadrul primei audienţe generale acordate la Vatican după protestele din lumea islamică, Papa Benedict al XVI-lea a revenit asupra discursului de la Regensburg şi a incidentului creat de acesta. El ,,şi-a exprimat sentimentele de profund respect faţă de marile religii, în special faţă de musulmani, cu care noi creştinii avem în comun credinţa într-un singur Dumnezeu şi colaborăm pentru apărarea drepturilor omului, a păcii şi a libertăţii”. În acelaşi timp, el a afirmat: ,,Cuvintele mele au fost greşit înţelese” şi a evitat din nou să-şi ceară oficial scuze. ,,Sunt aşadar convins că, după primele reacţii, afirmaţiile pe care le-am făcut la Universitatea din Regensburg vor putea constitui un elan şi o încurajare pentru un dialog pozitiv”, a adăugat papa[27].

Următorul pas al ofensivei diplomaţiei catolice l-a reprezentat întâlnirea Papei Benedict al XVI-lea cu 22 de ambasadori ai ţărilor musulmane acreditaţi la Vatican şi 19 reprezentanţi ai comunităţilor islamice din Italia, la Castelgandolfo, pe 25 septembrie 2006. Într-un discurs concis, papa a declarat că scopul audienţei constă în ,,consolidarea legăturilor de prietenie dintre Sfântul Scaun şi ţările musulmane” şi ,,reafirmarea stimei şi respectului pe care Sfântul Scaun le nutreşte pentru lumea musulmană”.

Fără a-şi cere scuze, papa a pledat din nou pentru dialogul interreligios care ,,reprezintă o necesitate vitală şi de care depinde însuşi viitorul nostru. Avem absolută nevoie de realizarea unui dialog autentic între religii şi culturi, dialog în măsură să ne ajute să depăşim, într-un spirit de înţelegere avantajoasă, tensiunile”. ,,Biserica priveşte cu mare stimă lumea musulmană care crede într-un singur Dumnezeu”, a mai spus el.

 

În ciuda relaţiei extrem de tensionate dintre lumea creştină şi cea musulmană, papa continuă să trateze situaţia cu multă insolenţă

Şi această a doua campanie de dezamorsare a situaţiei create a fost întemeiată pe o strategie bizară, ca şi cum Vaticanul ar face acum primii paşi în lumea diplomaţiei. În ciuda diverselor declaraţii şi a întâlnirii dintre papă şi ambasadorii ţărilor musulmane, stilul în care s-a abordat relaţia aproape explozivă dintre lumea creştină şi cea musulmană a fost, mai degrabă, sfidător şi batjocoritor.

Acest aspect ciudat al problemei nu a scăpat marilor cotidiene. De fapt, dintru bun început, mass-media a analizat dacă Papa Benedict al XVI-lea a făcut o gafă în discursul de la Regensburg, sau cuvintele sale au avut un scop. O parte destul de importantă a presei a relatat incidentul de la Regensburg, considerându-l o ,,gafă monumentală” a papei şi punând cuvintele lui Benedict pe seama vederilor sale conservatoare şi anti-islamice. Astfel, Sunday Times scria: ,,Cuvintele lui Benedict al XVI-lea trădează vechea sa antipatie faţă de islam”.

Însă, o mică parte a ziariştilor a afirmat destul de limpede că discursul papal nu a fost o gafă, un incident nefericit, ci totul a fost bine plănuit. Iată câteva exemple: ,,Principala problemă pentru mulţi analişti este cum de a fost posibil ca papa să facă o asemenea referire la adresa islamului, fiind exclus, pentru un om atât de riguros şi inteligent, să fie vorba de o simplă gafă[28]. Sau: ,,Numai naivii pot crede – consideră analiştii – că Papa Benedict al XVI-lea a citat întâmplător din Manuel al II-lea Paleologul, Împăratul Bizanţului, în controversatul său discurs de la Regensburg. (...) Mulţi analişti sunt de părere că nu poate fi vorba despre o ,,neînţelegere”, despre un viciu de comunicare. Şi nici despre un accident întâmplător”[29].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

 

 

PARTEA A III-A

În ce priveşte prelegerea papei de la Universitatea din Regensburg, ,,mulţi analişti sunt de părere că nu poate fi vorba despre o ,,neînţelegere”, despre un viciu de comunicare, şi nici despre un accident întâmplător”

În sprijinul ideii că citatul din împăratul bizantin nu a fost o gafă se pot aduce mai multe argumente. În primul rând, Papa Benedict al XVI-lea este un teolog reputat, cu o solidă cultură teologică. El a studiat filozofia şi teologia la Universitatea din München şi la Şcoala Superioară din Freising (1946-1951) şi a obţinut doctoratul în teologie în 1953. Vorbeşte mai mult de opt limbi străine, printre care greaca veche şi ebraica.

Mai târziu, după ce a urcat treptele ierarhiei catolice, pentru calităţile sale intelectuale şi erudiţia sa, a fost numit, în 1981, de către Papa Ioan Paul al II-lea, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (n.r.: instituţie extrem de importantă a Bisericii Catolice, care se ocupă de puritatea credinţei catolice) şi preşedinte al Comisiei Biblice şi al Comisiei Pontificale Teologice Internaţionale.

În al doilea rând, vizitele, ceremoniile şi discursurile unor personalităţi de talia papei sunt programate şi gândite de mii de ori până în cel mai mic detaliu de ordin protocolar, fără a mai vorbi de conţinutul ideatic al unui discurs. Ţinând cont de acestea, iată cum a fost văzut discursul său de către unii analişti:

,,Discursul de la Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea a fost rostit la o zi după cea de-a cincea aniversare a evenimentelor tragice de la 11 septembrie 2001. A fost alegerea Suveranului Pontif, nu a organizatorilor. Turneul din Germania fusese pregătit, până în cele mai mici detalii, cu mult timp înainte. Fiecare acţiune a papei, fiecare cuvânt rostit este analizat dinainte de Vatican. Toate implicaţiile, toate consecinţele posibile sunt cântărite atent[30].

Acest lucru a fost sesizat şi de musulmani, gruparea Jaich al-Mujahidin afirmând: ,,Afirmaţiile papei nu au fost provocate de lipsa de cunoaştere. Ele au fost bine calculate. (...) Acestea coincid cu a cincea comemorare a cuceririi Manhattan-ului (n.r.: atentatele de la 11 septembrie)[31].

Nu în ultimul rând, exista precedentul dramatic al caricaturilor îndreptate împotriva credinţei musulmane. Nimeni nu poate să pretindă că nu a ştiut cum va reacţiona lumea islamică, iar disputa pe marginea discursului papei survine la doar şapte luni după revoltele populare din ţările musulmane, soldate cu zeci de morţi, revolte provocate de publicarea în ziarele occidentale a unor caricaturi în care apărea profetul Mahomed.

Asemenea celui care a făcut caricaturile, papa nu s-a legat de liderii islamici actuali, ci de însuşi Mahomed. ,,Papa şi toţi necredincioşii ar trebui să ştie că nici un musulman, sub nici un fel de circumstanţe, nu poate tolera o insultă la adresa Profetului”[32], afirmau clericii din Pakistan, referindu-se la cuvintele sale. Oare Benedict, un intelectual şi teolog erudit, nu a ştiut aceste lucruri sau le-a ignorat cu bună ştiinţă ?

În ce priveşte declaraţiile, observaţiile şi clarificările ulterioare pe marginea discursului său de la Regensburg, acestea sunt atât de ilare, încât mai degrabă vădesc sfidarea şi batjocura Vaticanului la adresa musulmanilor. În plus, papa a refuzat cu obstinaţie să-şi ceară scuze, în mai multe rânduri.

Însă, unii musulmani nu s-au lăsat deloc impresionaţi de prestaţia relativ proastă a Vaticanului. Iată ce spune Abdel Moneim Abul Futuh, un oficial al grupării Frăţia musulmană din Egipt: ,,Papa regretă că declaraţiile sale au fost greşit interpretate, dar aici nu este vorba de nici o interpretare eronată”[33].

 

Dacă ,,gafa” de la Regensburg a fost premeditată, care a fost mobilul ei ?

Argumentând că incidentul de la Regensburg nu a fost o gafă, mass-media a căutat să descopere mobilul acţiunii sale, încercând să o explice fie prin poziţia anti-islamică a papei, fie ca un act dintr-un plan politic al Vaticanului. Însă adevăratul ţel urmărit de diplomaţii vaticani, prin provocarea unei reacţii atât de puternice în lumea musulmană, este impulsionarea puternică a dialogului interreligios dintre creştini şi musulmani.

Un prim argument este scrisoarea unui grup de 38 de lideri religioşi care au răspuns invitaţiei papei la un dialog serios între creştinism şi islam. Scrisoarea deschisă adresată papei este semnată de reprezentanţii fiecărei ramuri majore a islamului, incluzându-i pe marii muftii din Egipt, Rusia, Bosnia, Croaţia, Kosovo, Oman şi Uzbekistan, ayatolahul irakian Mohamed al Tashiri, prinţul Ghzi bin Muhammad bin Talal al Iordaniei, autorităţi religioase din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Iran, Kuweit, Pakistan şi Maroc.

Aceştia dau o replică amplă la discursul papal, indicând respectuos ceea ce ei consideră a fi ,,erori sau suprasimplificări în modul în care papa tratează islamul”. Explicând că gândirea islamistă nu vede un conflict între credinţă şi raţiune, că termenul ,,jihad” este corect folosit doar când se face referire la lupta credincioşilor de a fi fideli credinţei, cei 38 de lideri musulmani îşi exprimă speranţa într-un ,,dialog sincer”. Scrisoarea a fost socotită de către catolici un ,,gest de mare importanţă pentru dialogul interreligios”[34].

În plus, după incidentul creat la Regensburg, Papa Benedict al XVI-lea a început să propovăduiască cu mai multă putere respectul faţă de islam, dialogul interreligios şi apropierea de credinţa islamică; punctul forte al apologiei sale este aserţiunea potrivit Cronica ext 36-3căreia creştinii şi musulmanii cred în acelaşi Dumnezeu. Iar pentru a da mai multă legitimitate celor afirmate, papa a început să-şi pună în practică declaraţiile. Într-un interviu acordat reţelei italiane de televiziune RAI2, cardinalul Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, ,,a subliniat intenţia Sfântului Scaun de a continua eforturile pentru dialogul interreligios, în special cu islamul”[35].

 

Papa Benedict al XVI-lea vizitând Moscheea Albastră din Istanbul, 30 noiembrie 2006. Aceasta este a doua vizită a unui papă într-o moschee, după vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Moscheea Omeyyazilor din Damasc, Siria, în 2001

 

Astfel, cu ocazia încheierii Ramadanului, pe 23 octombrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a adresat un ,,salut cordial” musulmanilor: ,,Sunt fericit să transmit un salut cordial musulmanilor din întreaga lume care sărbătoresc în aceste zile sfârşitul Ramadanului. Lor le adresez toate gândurile mele de pace şi linişte. (...) Vă chem pe toţi să ne rugăm împreună Celui Atotputernic pentru a le da liderilor politici şi conducătorilor religioşi din Irak şi din întreaga lume curajul necesar pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să-şi Cronica ext 36-4reconstruiască patria”[36].

Însă, el nu s-a limitat la declaraţii, saluturi cordiale şi gesturi de apreciere faţă de lumea musulmană - pe care, de altfel, le-a înfăptuit şi predecesorul său - şi a făcut un mare pas înainte, punând în practică toate aceste mărturisiri ale ,,bunei sale credinţe” ...

 

Papa rugându-se alături de un cleric musulman, în timpul vizitei sale în Moscheea Albastră din Istanbul

 

,,Papa predică dialogul creştino-musulman”, titrează Evenimentul zilei

Ca urmare, în perioada 28 noiembrie - 1 decembrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a efectuat o vizită apostolică în Turcia (prima într-o ţară majoritar musulmană), la invitaţia Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului şi a preşedintelui ţării, Ahmet Necdet Sezer. În cadrul întâlnirilor cu oficialităţile turce, papa şi-a exprimat din nou respectul şi ataşamentul pentru religia islamică, pe care a numit-o ,,religie a păcii”[37]. Având o întrevedere cu marele muftiu Ali Bardakoglu, Ministrul Cultelor, papa a reluat subiectul colaborării dintre creştini şi musulmani şi al credinţei comune în acelaşi Dumnezeu. Şi, demn de remarcat, de această dată, a ,,găsit” un citat mai fericit decât cel folosit la Regensburg:

,,Ca exemplu al respectului fratern cu care creştinii şi musulmanii pot să acţioneze împreună, doresc să citez câteva cuvinte adresate de Papa Grigorie al VII-lea, în anul 1076, unui principe din Africa de Nord, care a acţionat cu multă bunăvoinţă faţă de creştinii aflaţi sub jurisdicţia sa. Papa Grigorie al VII-lea a vorbit despre caritatea specială pe care creştinii şi musulmanii şi-o datorează reciproc, pentru că ,,noi credem şi mărturisim un singur Dumnezeu, chiar dacă în moduri diverse, în fiecare zi lăudându-L şi venerându-L ca Ziditor al veacurilor şi stăpân al acestei lumi”.”[38]

Momentul culminant al călătoriei sale în Turcia l-a constituit vizita la Moscheea Albastră din Istanbul pe 30 noiembrie 2006. Acolo, papa a pus în practică tot ceea ce propovăduiseră până atunci, el şi ceilalţi conducători de vază ai Bisericii Catolice de după Conciliul Vatican II: creştinii şi musulmanii au acelaşi Dumnezeu, aşa că ei pot să se închine şi să se roage împreună.

Întâmpinat de marele muftiu al Istanbulului, Mustafa Cagrici, care i-a vorbit despre elementele fundamentale ale rugăciunii musulmane, papa a urmat supus sfatul muftiului de a se întoarce către ,,Kiblah” - direcţia Mecca şi i-a invitat pe însoţitorii săi să procedeze la fel. Apoi, încrucişându-şi mâinile peste abdomen într-o atitudine caracteristică pentru rugăciunea musulmană, cunoscută sub numele de ,,poziţia liniştii”, cu ochii închişi, s-a rugat împreună cu musulmanii vreme de câteva minute.

Liderii religioşi musulmani şi ziariştii turci au fost extrem de încântaţi de gestul papei, care a rezolvat litigiul dintre lumea islamică şi cea creştină într-o manieră în care numai moderniştii ştiu să procedeze. Cotidianul Aksam scria: ,,Vizita papei începută cu teamă s-a terminat cu o surpriză minunată: rugăciunea din Moscheea Albastră”. Cotidianul popular Hurriyet nota: ,,În Moscheea Sultan Ahmet (n.r.: numele oficial al clădirii), Benedict al XVI-lea s-a întors către Mecca şi s-a rugat ca musulmanii”[39].

Ziarele internaţionale au privit evenimentul într-un mod similar. London Guardian titra: ,,Papa şi clericul musulman s-au rugat în moscheea istorică”; El Mundo din Madrid scria: ,,Rugăciunea din moschee este simbolul vizitei papei”, iar The New York Times: ,,Papa s-a întors spre Mecca şi s-a rugat ca musulmanii”[40].

În schimb, presa catolică a încercat să muşamalizeze gestul papei, cel puţin să-i micşoreze importanţa, pentru liniştirea conştiinţelor credincioşilor catolici, pentru care rugăciunea cu musulmanii este încă ceva de neconceput. Astfel, chiar înainte de încheierea vizitei papei în Turcia, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi le-a explicat ziariştilor că, în realitate, papa nu s-a rugat, ci ,,s-a oprit într-un moment de meditaţie şi aducere aminte”[41].

Presa catolică românească a prezentat lucrurile în acelaşi fel: ,,În seara zilei de joi, 30 noiembrie 2006, în Istanbul, Papa Benedict al XVI-lea a mers la Moscheea Albastră, unde el şi marele muftiu s-au oprit pentru un moment de meditaţie[42].

La mai puţin de o săptămână, pe 6 decembrie 2006, papa însuşi a respins afirmaţiile lui Lombardi, declarând în timpul unei audienţe că ,,el s-a rugat în moschee”[43] ...

 

Apostazia Bisericii Catolice, ,,prescrisă” de Conciliul Vatican II, se transformă în realitate, punct cu punct

Prin această ultimă transpunere în faptă a ,,prescripţiilor” Conciliului Vatican II, Biserica Catolică a călcat încă o dată în picioare creştinismul, de dragul islamului. Documentul ,,Nostra Aetate” adoptat de Conciliul Vatican II stipulează: ,,Biserica îi priveşte de asemenea cu stimă pe musulmani, care Îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu, existent în Sine, atotputernic şi îndurător, Creatorul cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. (...) Deşi ei nu-l recunosc pe Iisus ca Dumnezeu, Îl venerează totuşi ca profet; o cinstesc pe mama Lui, Fecioara Maria, şi chiar o invocă uneori cu pietate”.Cronica ext 36-5

 

14 mai 1999. Papa Ioan Paul al II-lea sărută Coranul. Celor care obiectează că această carte este Coranul, le aducem ca argument un fragment din declaraţia patriarhului catolic caldeean Rafail I (consemnată într-un interviu pentru FIDES News Service, 1 iunie 1999): ,,Pe 14 mai, am fost primit de papă, împreună cu o delegaţie alcătuită din imamul şiit al Moscheii Khadum şi preşedintele sunnit al consiliului de administraţie al Băncii Islamice a Irakului. De asemenea, era prezent un reprezentant al Ministerului irakian al religiei. (...) La sfârşitul audienţei, papa s-a închinat în faţa cărţii sfinte a islamului, Coranul, oferită lui de delegaţie, şi a sărutat-o în semn de respect”.

 

Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul care a pus în practică această decizie a conciliului. La 14 mai 1999, el s-a închinat în faţa cărţii sfinte a musulmanilor, Coranul, pe care a sărutat-o în semn de respect, iar în 2001 a vizitat Moscheea Omeyyazilor din Damasc, Siria. Papa Benedict al XVI-lea i-a călcat pe urme, ca un adevărat succesor, şi s-a rugat ca musulmanii, cu musulmanii, dumnezeului musulman.

Ei au făcut acestea făcând abstracţie de ce scrie în Coran: ,,Sunt 11 lucruri spurcate: urina, excrementele, sămânţa bărbătească, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia nemusulmani şi Treimea” (articolul 1) şi ,,Cine crede în Treime este spurcat precum urina şi excrementele” (articolul 2).

Şi acesta este mesajul pe care îl transmit papii credincioşilor, creştini şi musulmani deopotrivă: creştinii pot să renunţe la creştinism pentru a face pace cu musulmanii, se pot lepăda de Dumnezeul lor, de Preasfânta Treime, de Iisus Hristos şi de jertfa Sa mântuitoare, de Preasfântul Duh, pentru a se închina împreună cu musulmanii lui Allah, precum a făcut-o Papa Benedict al XVI-lea !

Oare în ce mod înfricoşător se vor mai lepăda conducătorii Bisericilor creştine de Hristos în acest veac apostat ? În ce mod vor mai pângări Biserica şi credinţa creştină aceşti fără-de-Dumnezeu ? Însă ,,tot cel ce va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Iar noi, cei care am fost şi suntem martori ai acestor lepădări cumplite, să luăm aminte la ce se întâmplă şi să rămânem neclintiţi în mărturisirea cea adevărată a lui Hristos !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007 

 

Damian Ilie



[1] www.traditioninaction.org. În mai 2004, 60 de hinduşi au mers la sanctuarul de la Fatima, pentru a se ruga acolo zeiţei Devi, divinitate hindusă a naturii. La sfârşitul slujbei religioase hinduse, ei i-au înveşmântat pe episcopul de Leiria, Serafim Ferreira e Silva, şi pe conducătorul sanctuarului, preotul Luciano Guerra, în odăjdii hinduse, cu inscripţii din Bhagavad Gita.

[2] www.traditioninaction.org. În perioada 23-26 mai 2003, în templul budist Hsi lai din California, au avut loc mai multe liturghii catolice, altarul cu sfânta masă fiind aşezate în faţa statuii lui Buddha.

[3] Ziarul de Mureş, 25 aprilie 2005, ,,Papa Benedict confirmă profeţia lui Malachia”.

[4] Ibid. 1.

[5] Curentul, 11 septembrie 2006, ,,Papa Benedict s-a întors acasă”; Realitatea românească, 11 septembrie 2006, ,,Papa Benedict a slujit pe meleagurile natale”; România liberă, 13 septembrie 2006, ,,Sute de mii de credincioşi la mesa de la Regensburg”.

[6] Ziua, 14 septembrie 2006, ,,Papa: Războiul sfânt este împotriva lui Dumnezeu”.

[7] Adevărul, 16 septembrie 2006, ,,Musulmanii, revoltaţi de ,,discursul anti-islam” al papei”.

[8] www.interfax.ru, ,,Lecture of the Pope Benedict XVI in the University of Regensburg”.

[9] Realitatea românească, 16 septembrie 2006, ,,Ţările musulmane protestează faţă de declaraţiile papei”; Zi de zi, 19 septembrie 2006, ,,Vaticanul, ţinta islamiştilor”.

[10] Cotidianul, 16 septembrie 2006, ,,Musulmanii, înfuriaţi de un discurs al papei”; Evenimentul zilei, 16 septembrie 2006, ,,Papa şi-a pus în cap toţi musulmanii”.

[11] Adevărul, 16 septembrie 2006, ,,În urma vizitei Papei Benedict al XVI-lea în Germania, musulmanii revoltaţi de ,,discursul anti-islam” al papei”.

[12] Idem 10.

[13] Idem 11.

[14] Idem 10 (Cotidianul).

[15] Idem 10 (Evenimentul zilei).

[16] Cotidianul, 18 septembrie 2006, ,,Papei Benedict îi pare rău”.

[17] Ziua, 16 septembrie 2006, ,,Papa în conflict cu culturile islamice. Voiajul apostolic în Turcia riscă să fie compromis”.

[18] Gândul, 16 septembrie 2006, ,,Papa Benedict al XVI-lea şi-a pus în cap lumea musulmană. După o prelegere în care condamna războaiele purtate în numele lui Dumnezeu”.

[19] România liberă, 18 septembrie 2006, ,,Papa este profund dezolat. Islamiştii se dezlănţuie”; Evenimentul zilei, 18 septembrie 2006, ,,Papa a aprins islamul”.

[20] Gardianul, 18 septembrie 2006, ,,Regretele papei nu au stins mânia lumii musulmane”; Jurnalul naţional, 18 septembrie 2006, ,,Declaraţii belicoase. Papa ameninat cu moartea”.

[21] Curentul, 18 septembrie 2006, ,,Papa, şocat de reacţia musulmanilor”.

[22] Evenimentul zilei, 19 septembrie 2006, ,,Musulmanii cer crucificarea papei”; Evenimentul zilei, 1 octombrie 2006, ,,Al-Quaeda îl atacă pe papa Benedict”.

[23] Ziua, 19 septembrie 2006, ,,Papa a aruncat lumea islamică în aer”.

[24] Jurnalul naţional, 18 septembrie 2006, ,,Declaraţii belicoase. Papa ameninat cu moartea”.

[25] www.reintregirea.ro, 26 septembrie 2006, ,,Clericii pakistanezi cer demisia papei”.

[26] Ziua, 19 septembrie 2006, ,,Papa a aruncat lumea islamică în aer”.

[27] Gândul, 21 septembrie 2006, ,,Papa Benedict al XVI-lea îşi reafirmă respectul deosebit pentru lumea musulmană”.

[28] Evenimentul zilei, 18 septembrie 2006, ,,Papa a aprins islamul”.

[29] Ziua, 7 octombrie 2006, ,,Jihadul creştin al lui Benedict al XVI-lea. Papa porneşte cruciada contra islamului”.

[30] Ibid.

[31] Ziua, 19 septembrie 2006, ,,Papa a aruncat lumea islamică în aer”.

[32] www.reintregirea.ro, 26 septembrie 2006, ,,Clericii pakistanezi cer demisia papei”.

[33] Zi de zi, 19 septembrie 2006, ,,Vaticanul ţinta islamiştilor”.

[34] www.catholica.ro, 18 octombrie 2006, ,,Liderii musulmani acceptă invitaţia papei la dialog”.

[35] www.catholica.ro, 18 octombrie 2006, ,,Vaticanul intenţionează o nouă deschidere către islam”.

[36] www.trinitas.ro, 23 octombrie 2006, ,,Papa salută lumea musulmană la închiderea Ramadanului”.

[37] Gardianul, 29 noiembrie 2006, ,,Obiectivul vizitei papei în Turcia: reconcilierea între religii”; Evenimentul zilei, 29 noiembrie 2006, ,,Papa predică dialogul creştino-musulman”.

[38] www.catholica.ro, 30 noiembrie 2006, ,,Colaborarea dintre creştini şi musulmani este posibilă”.

[39] Evenimentul zilei, 2 decembrie 2006, ,,Rugăciunile papei, îndreptate spre Mecca”.

[40] www.traditioninaction.org, ,,Papa la moschee - un scandal”.

[41] www.novusordowatch.org, ,,Un moment evident de apostazie”.

[42] www.catholica.ro, 4 decembrie 2006, ,,Papa în vizită la Patriarhia Apostolică Armeană”.

[43] Idem 41.

Ianuarie 2007. Ştiri

 

Conferinţa iudeo-catolică ,,Credinţa lui Israel şi omenirea. Contribuţia iudaismului la lumea contemporană”

Bartolomeu cere sprijinul Consiliului Europei pentru dialogul interreligios

Prigonirea creştinilor în Birmania

Oare cât de conservator este cu adevărat Papa Benedict al XVI-lea ? Sau despre cum deschide Biserica Catolică cutia Pandorei

Lansarea oficială a proiectului ,,Eu, integrarea şi Biserica” sau cum au devenit clericii ortodocşi români apostolii Uniunii Europene

 

 

17 ianuarie 2007

Conferinţa iudeo-catolică ,,Credinţa lui Israel şi omenirea. Contribuţia iudaismului la lumea contemporană”

În urma Conciliului Vatican II (1962-1965) au fost înfiinţate o serie de organizaţii laice cu scopul de a susţine introducerea viziunii reformatoare a conciliului în Biserică. Una dintre cele mai importante organizaţii de acest fel este Comunitatea Sant’Egidio, fondată în 1968, care are, în prezent, mai mult de 50.000 de membri în Italia şi alte 70 de ţări de pe 4 continente.

Organizaţia este implicată în acţiuni de binefacere, de ajutorare a săracilor, a celor loviţi de calamităţi naturale, războaie, foamete etc, în diferite colţuri ale lumii. De asemenea, Comunitatea Sant’Egidio este unul dintre promotorii puternici ai ecumenismului şi dialogului interreligios în lume. Astfel, după prima ceremonie interreligioasă de la Assisi, din 1986, comunitatea şi-a luat angajamentul de a organiza anual întruniri, conferinţe şi rugăciuni comune în ,,spiritul Assisi”.

Cea mai recentă întrunire de acest fel a avut loc la 17 ianuarie 2007, la Palatul Giustiniani din Roma, în cadrul căreia Comunitatea Sant’Egidio a organizat conferinţa ,,Credinţa lui Israel şi omenirea. Contribuţia iudaismului la lumea contemporană”.

La această conferinţă au fost prezenţi evrei şi catolici, printre participanţi numărându-se David Rosen, preşedintele Comitetului Evreiesc Internaţional pentru dialog interreligios, cardinalul Walter Kasper, preşedintele Conciliului Pontifical pentru Relaţii Religioase cu Evreii, cardinalul Paul Poupard, preşedintele Conciliului Pontifical pentru Cultură, Ambrogio Spreafico, rectorul Universităţii Pontificale Urbaniana, Andrea Riccardi, preşedintele Comunităţii Sant’Egidio etc. Ei au dezbătut relaţiile actuale existente între Biserica Catolică şi evrei, ca şi rolul evreilor în societatea contemporană.

 

Stiri 34-1

17 ianuarie 2007, Palatul Giustiniani, Roma

 

În discursul său, David Rosen s-a referit la evoluţia relaţiilor dintre catolici şi evrei în ultimul secol, mai ales că, după Conciliul Vatican II, ,,transformarea învăţăturii catolice cu privire la evrei şi iudaism a fost impresionantă”. În plus, după conciliu, a fost creat Conciliul Pontifical pentru Relaţii Religioase cu Evreii.

Rosen continuă: ,,Dialogul nostru s-a deplasat de la ceea ce s-ar putea numi un dialog terapeutic, care căuta vindecarea şi depăşirea rănilor trecutului şi promovarea unui respect reciproc, la un nou dialog al acţiunii comune. (...) Cu siguranţă, cel mai important eveniment din ultimii ani a fost stabilirea unei comisii bilaterale pentru dialogul dintre Rabinatul Israelului şi Sfântul Scaun. Din multe puncte de vedere, acesta este o realizare care încununează dialogul comun de după Conciliul Vatican II şi promulgarea de către acesta a documentului Nostra Aetate. Succesul său prevesteşte lucruri bune pentru viitor”.

Cuvintele rabinului vorbesc despre poziţia sa faţă de creştinism: ,,Bineînţeles, dialogul dintre evrei şi creştini nu este unul simetric, nici din punct de vedere istoric, nici teologic. Poporul lui Israel nu are nevoie de creştinism pentru a se înţelege pe el însuşi şi credinţa sa, în timp ce creştinătatea nu se poate înţelege pe sine, cum se cuvine, fără o referire la poporul şi credinţa lui Israel. Prin urmare, dialogul iudeo-creştin are un lucru esenţial pentru creştinătate care este copleşitor şi, aşa cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea, relaţia creştinismului cu iudaismul este ,,unică şi diferită de relaţia pe care creştinismul o are cu orice altă religie”.”

Walter Kasper, preşedintele Conciliului Pontifical pentru Relaţii Religioase cu Evreii, a făcut, de asemenea, referiri, în discursul său, la roadele dialogului iudeo-catolic. În plus, el a vorbit despre asemănările şi diferenţele teologice existente între cele două religii, dezbătute la întrunirile dintre cele două părţi: ,,În ultimele decenii, evreii şi creştinii au început să aprecieze moştenirea lor comună: credinţa într-un Dumnezeu unic, părintele întregii omeniri, chemarea ca fii ai lui Avraam de a fi o binecuvântare pentru toate neamurile, angajamentul faţă de cele Zece Porunci. Noi am învăţat despre speranţa noastră mesianică comună propovăduită de prooroci.

Pe de altă parte, am învăţat despre diferenţele noastre, mai ales în hristologie şi concepţia treimică a unui Dumnezeu unic. Dar, deşi aceste diferenţe esenţiale au generat ruptura dintre noi, noi suntem convinşi că Legământul cu poporul evreu nu a fost niciodată rupt şi întrerupt, astfel că evreii şi creştinii pot păşi împreună, umăr lângă umăr, prin istorie şi să aştepte împreună venirea finală a lui Mesia ...

După ce am clarificat atât de multe lucruri în ultimele decenii, ca o roadă a clarificărilor noastre, am putut intra, în ultimele luni, într-o nouă fază a dialogului nostru teologic; noi trebuie să discutăm acum despre cum să reconciliem conceptul Legământului nerupt (atât de drag conciliului şi Papei Ioan Paul al II-lea) cu afirmaţia creştină (atât de centrală în Noul Testament) că Iisus este Hristosul (Mesia) şi ,,plinirea vremii” (Galateni 4, 4). ... Încă nu avem un răspuns potrivit şi comun la această întrebare”.

Cuvintele lui Andrea Riccardi păstrează aceeaşi notă de supuşenie: ,,Toţi cei prezenţi sunt convinşi nu numai că există o relaţie decisivă între evrei şi creştini, ci că, pentru o omenire mai bună este nevoie de credinţa şi umanismul lui Israel. (...) Astăzi, avem nevoie de un nou umanism: de aici şi întâlnirea cu iudaismul, care ne aminteşte de un Dumnezeu creator, de o comunitate de oameni cu un destin unic”.

Ce se mai poate adăuga la cele de mai sus ? Rămâi înmărmurit de apostazia catolicilor, de faptul că-L neagă pe Hristos făţiş, în public, în gura mare !

Cuvintele rabinului David Rosen sunt fireşti, el vorbeşte ca un evreu. Discursul cardinalului Walter Kasper vădeşte, pentru a mia oară, faptul că Biserica Catolică nu mai are nimic în comun cu creştinismul, ci mai degrabă slujitorii ei sunt purtători de kippa ! Iar la cuvintele lui Andrea Riccardi, răspundem puternic ofensaţi: de ce am avea nevoie, noi, creştinii, de iudaism pentru a ne aduce aminte de Dumnezeu ? Ah, dar am uitat, Andrea Riccardi face parte din aceeaşi Biserică, care are ca slujitori purtători de kippa ...

 

Sursa: ştirea este preluată de pe site-ul oficial al Comunităţii Sant’Egidio, www.santegidio.org, ,,La fede di Israele e l’umanita. Il contributo dell’ebraismo al mondo”

 

 

 

23 ianuarie 2007

Bartolomeu cere sprijinul Consiliului Europei pentru dialogul interreligios

După ce, decenii la rând, mişcarea ecumenistă a propovăduit doar unirea tuturor creştinilor, în ultima perioadă, conducătorii Bisericilor creştine au lărgit brusc acest ideal, vorbind în prezent despre unitatea tuturor oamenilor într-o singură religie mondială.

În Biserica Catolică, Conciliul Vatican II a deschis calea dialogului interreligios, ultimii doi papi fiind apostoli fideli ai apropierii creştinilor de celelalte religii ale lumii. Ei au susţinut aceasta prin declaraţii şi ceremonii interreligioase, prin vizitarea unor lăcaşuri de cult mozaice (în 1987, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat sinagoga din Roma, iar în 2005, Papa Benedict al XVI-lea sinagoga din Koln) şi musulmane (în 2000, Domul Stâncii din Ierusalim, în 2001 Moscheea Omeyyazilor din Damasc şi în 2006 Moscheea Albastră din Istanbul) etc. Se vorbeşte despre apropierea dogmei între religiile monoteiste, Papa Ioan Paul al II-lea referindu-se chiar la apropierea dintre creştinism şi alte credinţe, precum animismul (!?!).

În Biserica Ortodoxă, unul dintre marii corifei ai dialogului interreligios este Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu I, căruia i se alătură o parte din ierarhii ortodocşi ecumenişti de pretutindeni. Bartolomeu a participat la ceremoniile interreligioase de la Assisi din 2002, la numeroase conferinţe pe tema dialogului interreligios şi a propovăduit mereu importanţa acestuia pentru contemporaneitate. El citează frecvent din Tora, Coran şi mistici musulmani ...

 

Stiri 34-2

Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi

Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene

 

Urmându-şi fratele întru ideologie, Papa Paul al VI-lea, care a vorbit în faţa Adunării Generale a ONU, la 23 ianuarie 2007, Bartolomeu a vorbit în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de la Strasbourg, Franţa. El a afirmat că ,,Biserica se bazează pe sprijinul Consiliului Europei pentru promovarea dialogului interreligios şi a respectării drepturilor omului la nivel mondial”, informează Rompres. În discursul său, el a declarat că ,,dialogul promovat de Patriarhia Ecumenică nu este ceva nou, ci este un mod de viaţă cu o tradiţie îndelungată”.

Într-adevăr, se poate spune că Biserica Ortodoxă a trăit în armonie cu religiile necreştine, atâta vreme cât credincioşii acestora din urmă nu au prigonit-o, însă dialogul interreligios, aşa cum este promovat în prezent de către Patriarhia Ecumenică, nu are precedent în istoria Bisericii. Nicicând în istorie, ierarhii Patriarhiei Ecumenice sau ai oricărei alte Biserici Ortodoxe locale nu au susţinut că sunt ,,fraţi întru credinţă cu musulmanii şi cu evreii”, credincioşii celor trei religii monoteiste sunt ,,fiii patriarhului Avraam” şi toţi cred în acelaşi Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de afirmaţii de genul: ,,Mahomed este un apostol. Este un om al lui Dumnezeu, care a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi a creat islamul” (n.r.: declaraţia Patriarhului Partenie al Alexandriei din mai 1982, publicată în revista Orthodoxos Typos, nr. 854).

Astfel de aserţiuni au fost strecurate în învăţătura Bisericii Ortodoxe, începând cu secolul al XX-lea şi cu accederea pe tronul Constantinopolului a unor masoni cu rang înalt, care, de la amvonul de unde au predicat sfinţi precum Ioan Gură de Aur sau Grigorie de Nazianz, au propovăduit o ideologie anticreştină, care urmăreşte punerea unui semn de egalitate între Adevărul creştin şi minciună.

Ar fi de amintit faptul că liderii Uniunii Europene, de formaţie masonică, tovarăşi de lojă cu patriarhii ortodocşi ai ultimului secol, nu au dorit şi nu doresc menţionarea numelui lui Dumnezeu în constituţia europeană şi nici a creştinismului ca religie care a avut un rol deosebit în istoria continentului; din contră, ei urmăresc propagarea unei mentalităţi străine de cea creştină.

Patriarhul Bartolomeu fiind, la rându-i, frate întru credinţă masonică cu liderii europeni, are o agendă comună cu ei, de ,,îmbunătăţire a percepţiei lumii creştine despre lumea necreştină”. Concluzia sa vorbeşte despre percepţia păgână pe care o împărtăşeşte: ,,Liderii religioşi nu pot nega realitatea şi nu se pot izola de restul lumii”. Cu alte cuvinte, el spune că Biserica trebuie să se plece în faţa realităţilor lumii şi să îşi ajusteze modul de a privi lucrurile după felul actual de a gândi al omenirii, supunând vremelniciei pe cele veşnice.

Iar cei care nu-l vor urma, dorind mai degrabă să-I urmeze lui Hristos, ,,ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci” (Evrei 13, 8), vor fi spulberaţi, făcuţi să dispară în numele armoniei dintre religii şi al dragostei propovăduite de aceşti apostoli ai … oricui, dar nu ai lui Hristos !!!

 

Sursa: www.trinitas.ro, 23 ianuarie 2007, ,,Patriarhul ecumenic a sustinut importanta dialogului interreligios” 

 

 

 

24 ianuarie 2007

Prigonirea creştinilor în Birmania

În văzul lumii sau mai în ascuns, în ţările asiatice, cu religii aşa-zis tolerante, continuă prigonirea creştinilor, ca indivizi, şi a creştinismului, ca religie. Unul dintre cele mai recente exemple despre modul în care este tratat creştinismul apare în documentul secret care ar aparţine Ministerului Afacerilor Religioase din Uniunea Myanmar (Uniunea Burma sau Birmania), relatează cotidianul britanic The Sunday Telegraph, preluat de ziarul Ziua, la sfârşitul lunii ianuarie.

Documentul, intitulat ,,Program de distrugere a religiei creştine în Birmania”, conţine instrucţiuni detaliate despre îndepărtarea creştinilor şi a creştinismului din această ţară. Memoriul începe cu afirmaţia: ,,Nu ar trebui să existe nici o casă în care se practică religia creştină” şi cere ca orice persoană care este surprinsă că propovăduieşte religia creştină să fie pedepsită cu închisoarea.

Descoperirea acestui document de către grupuri care militează pentru apărarea drepturilor omului şi publicarea sa de către cotidianul britanic este ultima dintr-o serie de alte informaţii potrivit cărora persecuţiile religioase au crescut în ritm alarmant: bisericile sunt arse, creştinii sunt forţaţi să se convertească la religia majoritară a ţării, budismul (89 % din populaţie aparţine acestei religii), iar copiilor creştini li se interzice accesul în şcoli.

Se pare că documentul a fost emis de un grup budist sponsorizat de stat, cu aprobarea tacită a regimului militar aflat la putere. După publicarea memoriului, regimul a negat că ar fi autorul său, însă nu a negat sau condamnat în vreun fel conţinutul acestuia.

 

Sursa: Ziua, 24 ianuarie 2007, ,,Program de distrugere a religiei creştine în Birmania”

 

 

 

27 ianuarie 2007

Oare cât de conservator este cu adevărat Papa Benedict al XVI-lea ? Sau despre cum deschide Biserica Catolică cutia Pandorei

Cardinalul Carlo Maria Martini, fost arhiepiscop de Milano, a cerut ca Biserica Catolică să fie ,,mai atentă” în felul în care răspunde la situaţii care implică ,,sfârşitul vieţii unei persoane grav bolnave”. El a susţinut că ,,voinţa pacientului, în măsura în care este lucid, nu trebuie ignorată”. Declaraţiile sale, făcute în ziarul milanez Il Sole, au reprezentat o critică la adresa cardinalului Camillo Ruini, care a interzis înmormântarea în rit catolic a unui bărbat care a cerut medicilor să îi îndepărteze aparatul respirator care l-a ţinut în viaţă în ultimii nouă ani (potrivit The Tablet, 27 ianuarie 2007).

Martini a sugerat că, ţinând cont de faptul că bărbatul bolnav era lucid, cererea sa era demnă de mai multă atenţie. În plus, el a susţinut că ,,pacientul ar trebui să joace un rol major în judecarea eficacităţii unui tratament”. ,,Este nevoie de multă înţelepciune pentru a nu prelungi viaţa atunci când nu este în folosul unei persoane”, a adăugat el.

Aceste declaraţii au invadat prima pagină a ziarelor italiene, ceea ce l-a determinat pe episcopul Elio Sgreccia, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, să intervină public pentru a le respinge. El a declarat că omiterea tratamentului poate constitui eutanasie, deoarece ar fi o moarte provocată intenţionat.

Prin declaraţiile sale, cardinalul Martini deschide cutia Pandorei în ce priveşte practicile necreştine adoptate în ultima perioadă în societate. Şi nu este primul caz când oficialităţi ale Bisericii Catolice iau poziţie contra învăţăturii creştine. Nu este decât un pas de la eutanasia voluntară susţinută de Martini la eutanasia decisă de familie (cum a fost cazul lui Terri Schiavo, care a şocat opinia publică) şi apoi, mergând mai departe, spre eutanasierea persoanelor bătrâne ,,nefolositoare societăţii” sau a copiilor cu handicap sever (în care s-a implicat deja Biserica Anglicană, a se vedea articolul nostru ,,Prăbuşirea Bisericii Anglicane sub asaltul agresiv al ideologiei seculare”). S-ar putea continua lista persoanelor nefolositoare sau indezirabile societăţii contemporane seculare, între care ne-am putea număra şi noi, monahii ...

 

Sursa: www.traditioninaction.org, ,,Martini favorable to Euthanasia”

 

Notă. La mai puţin de o lună după declaraţiile lui Martini, mediatizate de presa italiană, Papa Benedict al XVI-lea i-a trimis o scrisoare de felicitare cu ocazia zilei sale de naştere, în care îşi exprima ,,mulţumirea pentru tot binele pe care l-aţi făcut şi pe care numai Dumnezeu poate să-l socotească” (Zenit, 22 februarie 2007).

De asemenea, papa a lăudat ,,mărturia exemplară a lui Martini în viaţa bisericească, aprofundarea şi predarea în domeniul studiilor biblice, slujirea episcopală în Arhidioceza de Milano şi în Consiliul Conferinţei Episcopilor Europeni, colaborarea valoroasă în slujirea petrină ca membru în Colegiul Cardinalilor şi în Dicasteriile Curiei romane”. Câteva zile mai târziu, pe 21 februarie, Benedict l-a prezentat pe cardinalul Martini ca model de perseverenţă.

Pare evident că papa nu a fost deranjat de declaraţiile lui Martini favorabile eutanasiei, publicate de ziarele italiene, ci mai degrabă a folosit primul prilej - ziua de naştere a acestuia - pentru a-şi exprima solidaritatea cu el şi ideile sale.

 

 

 

29 ianuarie 2007

Lansarea oficială a proiectului ,,Eu, integrarea şi Biserica” sau cum au devenit clericii ortodocşi români apostolii Uniunii Europene

Mentalitatea imprimată de regimul comunist clericilor Bisericii Ortodoxe Române, de supuşenie şi acceptare a oricăror compromisuri în defavoarea Bisericii şi a credincioşilor, îşi spune încă cuvântul.

Ignorându-şi îndatoririle de păstori duhovniceşti, de-a lungul anilor care s-au scurs după 1989, clericii ortodocşi români s-au implicat în tot felul de activităţi străine de misiunea lor şi de duhul Ortodoxiei. Una din campaniile cele mai susţinute ale Bisericii Ortodoxe Române din ultimii ani este cea de propovăduire a integrării României în structurile euro-atlantice şi chiar de a face lobby pentru aceasta pe căi misionare.

Şi după intrarea României în Uniunea Europeană, clericii ortodocşi români se fac, necondiţionat, apostolii acestei structuri suprastatale, care nu iubeşte nici creştinismul, nici morala creştină. Unul dintre cele mai recente exemple îl reprezintă lansarea, la 29 ianuarie a.c., la sediul Catedrei de Sociologie a Universităţii ,,Lucian Blaga” din Sibiu, a proiectului ,,Eu, integrarea şi Biserica”. La lansare au fost prezenţi P.S. Visarion Răşinăreanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, preotul profesor Dorin Oancea, decanul Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” din Sibiu, profesori din cadrul universităţii sibiene, studenţi şi reprezentanţi ai presei.

Proiectul, finanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Europa 2006, se derulează în forma unui parteneriat între facultăţile de sociologie şi teologie din Sibiu şi Arhiepiscopia Sibiului şi urmăreşte ,,mediatizarea informaţiei europene prin intermediul Bisericii” (!?!). Astfel, un grup de 24 de preoţi, din mediul rural al arhiepiscopiei, aleşi după vârstă (maxim 40 de ani), după interesul faţă de proiect şi după nivelul scăzut de dezvoltare al comunităţilor lor, va fi instruit prin seminarii, pentru a se familiariza cu tematica europeană şi autohtonă. Apoi vor aborda problemele integrării şi adaptării la mediul Uniunii Europene într-un şir de predici tematice, numite ,,Duminici europene”.

Printre temele pe care preoţii le vor aborda în predici se numără: ,,Rolul şi implicarea Bisericii în integrarea europeană”, ABC-ul integrării europene şi particularităţile mediului rural”, ,,Valori europene şi valori româneşti” etc.

Episcopul vicar Visarion Răşinăreanul a salutat acest ,,fericit parteneriat” între facultăţile sibiene şi Arhiepiscopia Sibiului, cu scopul de a familiariza credincioşii cu ,,realităţile din Uniunea Europeană”. Apoi, el a amintit că, pe parcursul anului 2006, în Patriarhia Română au avut loc conferinţe preoţeşti cu tematică europeană.

Desfăşurarea acestui proiect cu participarea Bisericii este un exemplu despre cât de departe a ajuns simbioza dintre lumea laică şi clericii BOR ai zilelor noastre. Ei au uitat cu totul de problemele duhovniceşti, de păstorire pe calea mântuirii a turmei de credincioşi şi de predicile legate de învăţătura lui Hristos. Şi aceasta, pentru a se dedica mai cu putere ,,realităţilor din Uniunea Europeană” şi valorilor acesteia.

Din nefericire, aceşti apostoli ai Uniunii Europene chiar reuşesc să infesteze gândirea ortodoxului de rând şi să-l facă să perceapă cele lucrate de ei ca pe ceva firesc. Iată cum comentează cel care a consemnat ştirea de mai sus: ,,Desfăşurarea unui astfel de proiect, prin participarea Bisericii, în mod particular a Arhiepiscopiei Sibiului, vine să ne convingă asupra faptului că Biserica este într-adevăr „în pas cu vremea”, implicându-se în înţelegerea de către credincioşi a noilor realităţi din contextul european în care trăim”.

Cine a mai auzit, în istoria Bisericii, de ideea ca Biserica să fie ,,în pas cu vremea” ? Biserica este o instituţie dumnezeiesco-umană, cu caracter neschimbător, imuabil, ce reflectă realităţile duhovniceşti, pe care lucrează să le reaşeze în inimile oamenilor şi nu o instituţie trecătoare, ale cărei idei se schimbă ,,după vremuri” şi se adaptează după puternicii zilei !

 

Sursa: ştirea este preluată de pe site-ul oficial al Mitropoliei Ardealului, www.mitropolia-ardealului.ro, ,,Lansarea oficială a proiectului ,,Eu, integrarea şi Biserica”, Sibiu, 29 ianuarie 2007”

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

ŞTIRI


,,Evanghelizarea” umanitară

În perioada 2-5 septembrie a.c., asociaţia religioasă penticostală ,,Viaţă şi Lumină” a organizat la Chambley, Franţa, o întrunire dedicată ,,evanghelizării fraţilor romi din Europa de Est”. La întâlnire, s-au discutat ,,acţiunile de ajutorare a ţiganilor din Europa de Est, care trăiesc în mizerie şi război. Astfel, convoaiele umanitare, însoţite de misionari, se vor deplasa în Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova şi România, ţări în care asociaţia va deschide dispensare şi case pentru copiii abandonaţi, va săpa puţuri şi va construi biserici”. În sfârşit, vine cineva să-i ,,evanghelizeze” pe romi. Vin penticostalii cu ,,blidul de linte” al ajutoarelor umanitare ...


Pe pământ sau în Ceruri ?

Una din urmările mai puţin cunoscute ale Festivalului de Artă Medievală din Sighişoara a fost devastarea cimitirului evanghelic local, a parcului şi monumentelor funerare ale acestuia, ,,căzute pradă furiei tinerilor dezlănţuiţi”. Preotul-paroh, Frohlich Hans Bruno, al Bisericii Evanghelice din Sighişoara şi-a exprimat ,,indignarea faţă de asemenea gesturi”. Ca urmare, Parohia Evanghelică va da în judecată Fundaţia de Artă Medievală, organizatoarea festivalului. Noi credeam că Biserica Evanghelică are deja un Judecător …


Foloasele Scripturii

Societatea Biblică Interconfesională din România a organizat o ,,Săptămână a Bibliei”, ce a constat dintr-o suită de conferinţe, expoziţii, seminare, prezentări publice menite să contribuie la cunoaşterea Sfintei Scripturi. La aceste manifestări religioase au participat Bisericile Ortodoxă Română, Armeană, Reformată, Unitariană, Luterană, Penticostală, Adventistă, Baptistă, Vicariatul Ortodox Sârb şi respectiv Ucrainian. În cadrul simpozionului cu tema ,,Biblia în societate”, ,,Biblia a fost abordată din punct de vedere dogmatic şi practic”. Ce se poate face practic cu Sfânta Scriptură au demonstrat-o, de-a lungul secolelor, protestanţii. Acum este rândul ortodocşilor !


Lecţii de creştinism

Între 26 august şi 3 septembrie a.c., a avut loc, la Geneva, o reuniune a Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor, la care reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi Protestante au hotărât ca o ,,comisie specială” să se întrunească, începând cu luna decembrie, ,,pentru a încerca să elimine fricţiunile din sânul Consiliului”. În acest context, un episcop al Bisericii Evanghelice Metodiste a declarat că ,,atâta timp cât oamenii nu se vor orienta spre practicarea unui macro-ecumenism, întorcându-se spre originea religiilor în calitate de copii ai lui Dumnezeu şi membri adevăraţi ai familiei lui Avraam, problemele vor continua să existe”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne unim cu toate confesiunile şi să revenim la ,,originea religiilor” ... Cumva la iudaism în aşteptarea lui Mesia ?


Un nou sfânt

În perioada 16-22 septembrie a.c., Banca Internaţională a Religiilor a emis ,,certificate de depozit pentru Sfântul Crăciun”. Legătura pe care o are banca cu religiile există probabil şi între certificatele de depozit şi ,,Sfântul Crăciun”.


,,Nu există alternativă la dialog”

Conferinţa Bisericilor Europene, ce cuprinde Bisericile Ortodoxe şi Protestante, împreună cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene al Bisericilor Romano- şi Greco-Catolice au elaborat un proiect intitulat ,,Charta Oecumenica pentru cooperarea Bisericilor în Europa”. Dintre titlurile documentului, cele mai relevante pentru intenţia sa ni se par: ,,Spre o fraternitate vizibilă între Bisericile Europei”, ,,A ne ruga împreună reprezintă inima ecumenismului”, cea mai şocantă fiind ,,Nu există alternativă la dialog”. Documentul final va fi semnat după Sfintele Paşti din anul 2001, când ortodocşii şi catolicii vor sărbători împreună Învierea Domnului. ,,Procesul ar însemna începutul unei noi etape, în cursul căreia Charta Oecumenica să fie acceptată de toate Bisericile ca o declaraţie a propriului lor angajament în favoarea unei reconcilieri reciproce, unei mărturii şi serviciu comune”. Probabil că până în 2001 vor uita de libertatea şi drepturile omului, nici nu mai vorbim de toleranţa şi iubirea creştină pe care atât o ,,propovăduiesc”.


Unde nu-i cap, vai de picioare

Asociaţia Generală a Românilor Uniţi din Bucureşti a emis un protest referitor la acordarea statutului de Biserică Naţională Bisericii Ortodoxe Române. Aceştia nu ezită să afirme că ,,Biserica Ortodoxă Română care este autocefală doar de la 1885 a reprezentat până atunci destule interese străine”, făcând trimitere la ,,mânăstirile închinate Sfântului Munte Athos, şi care au sărăcit timp de secole ţara”. Mai mult decât atât, ,,Biserica Ortodoxă îşi poate revendica doar cu indulgenţă 41% din populaţia României”, pe baza datelor unor sondaje de opinie. Ştiam de cuc că îşi lasă ouăle în cuibul altuia, oul se transformă în pui, iar puiul de cuc sfârşeşte prin a alunga celelalte păsări din cuib, dar nu ştiam că Biserica Greco-Catolică e neam de cuc.


Iertarea păcatelor

Cetatea Vaticanului a prezentat presei, anul acesta, la 17 septembrie, ,,Manualul indulgenţei”, care are scopul de ,,a relansa această practică romano-catolică cu ocazia Jubileului creştin al anului 2000”. În carte sunt descrise şi explicate condiţiile pentru obţinerea indulgenţelor. Această practică datează din perioada când episcopii îi excomunicau pe cei păcătoşi, indulgenţele având rolul de a scurta timpul de excomunicare. Ulterior, ele au devenit obiect de negoţ pentru cei bogaţi, care ,,îşi cumpărau iertarea păcatelor uneori viitoare”. Vaticanul speră că ,,reactualizarea indulgenţelor nu va afecta relaţiile recent îmbunătăţite cu Biserica Lutherană” cu care urmează să semneze ,,un acord menit să pună capăt dezbaterii doctrinale … ce conţine un limbaj de compromis despre cum pot obţine oamenii mântuirea”. Se pot face oare compromisuri în această privinţă ?


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

,,De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”

(Luca 19, 40)

 

Recenzie a cărţii
,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul”
de Arhimandrit Epifanie Theodoropoulos

 

PARTEA I

În cei 80 de ani care au trecut de la schimbarea calendarului bisericesc, s-au scris destul de multe articole pe această temă, în încercarea de a se schiţa o perspectivă asupra fenomenului. În general, noi nu am luat poziţie faţă de diversele scrieri împotriva noastră şi am lăsat pe fiecare să spună ce a crezut de cuviinţă, considerând că ne-am prezentat cine suntem în seriale precum ,,Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ?” şi în altele, care au avut ca subiect reforma calendarului şi poziţia noastră ecleziologică faţă de aceasta.

Din când în când, am luat totuşi atitudine, prin articole precum ,,Când lupii urlă la lună …”, în principal pentru a nu se crede că suntem lipsiţi de argumente, prea neînvăţaţi, retrograzi sau cum mai suntem categorisiţi pe internet sau chiar prin articolele unor cotidiene româneşti de tiraj şi ale unor reviste cu o oarecare reputaţie.Editorial 35

Având în vedere că scrierea ,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” a arhimandritului Epifanie Theodoropoulos este prima carte care apare în România şi are ca subiect schimbarea calendarului Bisericii, credem că se cuvine să ne prezentăm punctul de vedere faţă de cele expuse de autor.

,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” a apărut la Editura Evanghelismos, Bucureşti 2006, în colecţia ,,Mărgăritare ale Ortodoxiei” şi este împărţită în două secţiuni: una referitoare la ecumenism, cealaltă referitoare la stilism, fiind alcătuită din articolele şi epistolele scrise de autor pe marginea acestor două subiecte, între anii 1954-1980.

Dintru bun început, este de remarcat faptul că epistolele sale referitoare la problema schimbării calendarului sunt scrise la adresa unei aripi radicale a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, ale căror vederi ecleziologice nu le împărtăşim şi cu care nu avem nici un fel de relaţii. Prin urmare, o parte din perspectiva schiţată de autor nu corespunde defel situaţiei existente în România, argumentaţia sa fiind specifică Greciei.

În plus, ar fi de notat faptul că această carte este tradusă şi publicată la o editură de carte ortodoxă, în România, unde, până în prezent, nu s-a scris nici o carte care să trateze reforma calendarului. Astfel, militanţii BOR, neavând curajul de a intra în polemică cu noi - îndrăznim să spunem[1] - au publicat o carte din lumea ortodoxă greacă, traducând pur şi simplu termenul ,,mateit”[2] prin ,,stilist” şi încercând să-şi găsească o temelie serioasă în pledoaria autorului.

Persoane şi chiar periodice ortodoxe nu au întârziat să profite de apariţia acestei cărţi pentru a ne încondeia. De pildă, revista ,,Credinţa Ortodoxă”, în articolul ,,Monstrul cu numele Ecumenism”, din 5 aprilie 2007, comentează apariţia cărţii în spaţiul românesc. Articolul în speţă, scris fără a se verifica informaţia avută la dispoziţie, reproduce diferite acuzaţii la adresa noastră. Credem că ar fi fost mai înţelept din partea autoarei să se abţină de la unele comentarii, precum: ,,Iată până unde poate merge aroganţa şi făţărnicia unor oameni care grăiesc blasfemii, aduc argumente lipsite de temei canonic sau scripturistic, aducându-ne aminte de mândria luciferică”, ,,Falsificând dogmele, stiliştii îşi mistifică propria credinţă”, ,,fraţii noştri pierduţi în pustiul demonic al ereziilor” etc. Iar atitudinea care se cuvenea să o aibă faţă de noi, ortodocşii de stil vechi, este alta, pentru a da dovadă de o oarecare ţinută creştinească …

Cele de mai sus sunt doar o probă a naivităţii de care dau dovadă mulţi creştini din zilele noastre. Este firesc însă ca omul de rând să creadă cele scrise de un om al Bisericii şi să-şi întemeieze modul de a gândi pe cuvintele lui; este păstorul lui, cel rânduit de Dumnezeu pentru a-i păzi paşii. Dar ele sunt, de asemenea, şi o mărturie a manipulării oamenilor de către clericii Bisericii oficiale, de vreme ce realitatea este alta decât cea expusă de părintele Epifanie Theodoropoulos. Vom demonstra aceasta în cele ce urmează.

 

Părintele Epifanie Theodoropoulos propovăduieşte o nouă ecleziologie, menită să explice şi să tolereze abaterile canonice necesare relaţiei existente între Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă

În articolele şi epistolele sale, pentru a-şi construi o poziţie faţă de cele două fenomene: ecumenismul şi stilismul, arhimandritul Epifanie Theodoropoulos îşi prezintă indirect vederile ecleziologice destul de moderniste. În această primă parte, vom încerca să schiţăm o imagine de ansamblu asupra opiniilor sale, ca şi modul ambiguu în care interpretează canoanele şi istoria Bisericii Ortodoxe, urmând ca în partea a doua, pentru claritate, să prezentăm opiniile noastre cu privire la acuzele care ne sunt aduse şi să ne argumentăm poziţia.

Primul lucru care trebuie observat în cele scrise de părintele Epifanie este acela că în măsura în care se opune participării Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă, în aceeaşi măsură caută să justifice istoric şi canonic acţiunile ierarhilor ortodocşi ecumenişti. Astfel, în prima parte a cărţii dedicată ecumenismului, el critică cu vehemenţă acţiunile şi declaraţiile Patriarhului Athenagora al Constantinopolului, neezitând să afirme că ecumenismul este o erezie, cea mai mare erezie a tuturor timpurilor.

Cu toate acestea, el propovăduieşte ca întreaga turmă dreptcredincioasă să rabde acţiunile necanonice ale ierarhilor săi, până când aceştia vor reveni la cugetul ortodox. El scrie patriarhului Athenagora, în 1958: ,,Paharul răbdării unei părţi deloc mici a credincioşilor mireni şi a preoţilor evlavioşi e gata să se verse. Îngăduinţa faţă de atâtea şi atâtea cedări şi compromisuri se epuizează din zi în zi”. Apoi, în 1969: ,,Adevărata plinătate a Bisericii, nu cea care crede de formă, abia vă mai îndură (…) răbdând până la o vreme. Dacă veţi mai înainta, dacă veţi merge spre unire, atunci veţi vedea ce poziţie va lua Biserica Greciei faţă de prea fericirea voastră”.

Însă, de atunci, din 1969, au trecut aproape 40 de ani, iar lucrurile au mers în aceeaşi direcţie. În vremea lui era patriarh Athenagora, astăzi este patriarh Bartolomeu, care este urmaşul său fidel, mai înainte de aceştia a fost Meletie Metaxakis, iniţiatorul acestui curent modernist de mare anvergură. Aşadar, mai înainte de contemporanii autorului, au fost cei care l-au ,,răbdat” pe Meletie Metaxakis şi mârşăviile făcute de el în sânul Bisericii; după el, sunt cei care-l ,,rabdă” pe actualul patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu I, şi nimic nu dă de înţeles – şi nici nu a dat vreodată, în aceşti 80 de ani care s-au scurs de la schimbarea calendarului – că lucrurile vor merge în altă direcţie.

Ce roade a avut această răbdare ? Oare nu cumva din cauza răbdării şi tăcerii lor, ierarhii ortodocşi au încălcat, în cei 80 de ani de participare la mişcarea ecumenistă, un întreg convoi de canoane ale Bisericii ? Să enumerăm doar câteva din cele înfăptuite: rugăciunea în comun cu ereticii şi cu alţii de alte religii, slujirea pe acelaşi altar cu heterodocşii, recunoaşterea tainelor heterodoxe, modificarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică, pentru a nu mai pomeni încălcarea a nenumărate canoane, prin hotărâri ale sinoadelor Bisericilor locale ! Şi ce a fost această răbdare decât o încuviinţare tacită a tot ceea ce s-a lucrat în acest răstimp în sânul Bisericii Ortodoxe ecumeniste ?

 

Autorul are o poziţie echivocă cu privire la dialogul teologic ecumenist, ca şi la alte probleme induse în sânul Bisericii Ortodoxe de mişcarea ecumenistă

În articolul ,,Dialogul început şi primejdiile rezultate din el” scris în 1980, el afirmă: ,,Suntem pentru dialogul cu papistaşii ? Şi da şi nu ! Da, dacă urmează să se discute sub condiţiile de mai sus. Şi de mii de ori nu, dacă prin dialog înţelegem căutarea adevărului, adică pornim de la premiza că nimeni nu deţine adevărul absolut şi întreg. (…) Noi, ortodocşii, nu căutăm adevărul; el nu este un obiect de cercetare: pur şi simplu se oferă. Şi se oferă deoarece există. Şi există deoarece s-a transmis prin Predanie şi se păstrează”. Apoi, câteva pagini mai încolo, el scrie: ,,Să suspendăm dialogul (…) ? Nu, dacă este vorba să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic”.

Aşadar, deşi părintele Epifanie afirmă că este împotriva dialogului teologic dintre ortodocşi şi heterodocşi, el susţine şi faptul că este posibil ca acest dialog ,,să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic”. Ne întrebăm următoarele: dialogul dintre două părţi are evident un scop. Ce scop ar putea avea dialogul dintre ortodocşi şi heterodocşi ? Unirea ? Părintele Epifanie afirmă despre aceasta: ,,Cum este cu putinţă să existe chiar şi o slabă nădejde de unire, atunci când protestantismul nu reuşeşte propria sa unire, fiind secţionat în nu mai puţin de 200 de confesiuni ? (…) Dacă vom vedea vreodată protestantismul unit în cuget şi constituit într-o singură confesiune, atunci va avea o îndreptăţire toată lucrarea noastră îndreptată spre unire. (…) Aşadar, prea sfinţiţilor părinţi, nu există nici un motiv să participăm” (n.n.: la mişcarea ecumenistă). Deci nu poate fi vorba de unire.

Atunci, scopul dialogului este îndreptarea heterodocşilor către adevăr ? Dar de ce este nevoie de dialog ? Dialogul presupune, precum recunoaşte şi autorul, o discuţie între cele două părţi, în care fiecare o ascultă pe cealaltă. Pentru îndreptare este nevoie de cateheză, de cunoaşterea învăţăturii ortodoxe. Însă, heterodocşii cunosc de secole învăţătura ortodoxă, o studiază într-amănunt şi cunosc dreptul canonic ortodox precum nişte avocaţi de carieră. Ei învaţă în seminarii despre Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi le studiază scrierile, în încercarea de a se folosi de legitimitatea Ortodoxiei, pentru a avea ei înşişi legitimitate. Prin urmare, nici de cateheză nu este nevoie.

În fine, despre ce ,,mod ireproşabil dogmatic şi canonic” vorbeşte părintele Epifanie, de vreme ce canoanele Bisericii Ortodoxe interzic cu desăvârşire dialogul cu heterodocşii ? Dar aceasta nu este singura ajustare a canoanelor Bisericii pe care o sesizăm la autor.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

În ce priveşte problema calendarului, arhimandritul Epifanie se învârte într-un ,,ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii”

În articolele sale, care au ca subiect stilismul, autorul încearcă să demonstreze, şi chiar afirmă, că stiliştii se învârt într-un ,,ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii”. În realitate, îndrăznim să afirmăm, la rându-ne, că el se învârte în acest ciclu sufocant, străduindu-se în permanenţă să împace Tradiţia ortodoxă cu noul curent modernist şi să justifice acţiunile patriarhilor Constantinopolului, de la Meletie Metaxakis încoace.

Felul în care pune problema schimbării calendarului în Biserică vădeşte o multitudine de contradicţii în idei, măsluiri ale istoriei Bisericii şi răstălmăciri ale dreptului canonic - toate menite a ascunde faptul că aşa-zisa îndreptare a calendarului a reprezentat primul Editorial 36pas către Apus, calul troian al ecumenismului în sânul Bisericii Ortodoxe. El neagă, ca de altfel toţi clericii Bisericii oficiale, fie a Greciei, fie a României, sau de aiurea, că există o legătură, chiar şi indirectă, între cele două fenomene: ecumenismul şi reforma calendarului.

Urmând a dovedi mai jos că arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se contrazice singur, măsluieşte istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol pentru a-şi construi o pledoarie cât de cât coerentă, răstălmăceşte canoanele şi prezintă eronat diverse aspecte existente în Tradiţie, vom spune câteva cuvinte despre contradicţia fundamentală dintre termenii ,,Biserica Ortodoxă de Stil Nou”[3] şi ,,anti-ecumenism”.

Autorul ne acuză, în mai multe rânduri, că nu păstrăm comuniunea cu celelalte Biserici Ortodoxe locale, în vreme ce alte Biserici de Stil Vechi, precum Biserica Ortodoxă Rusă şi cea a Serbiei, se află în comuniune cu Bisericile Ortodoxe de Stil Nou. Potrivit celor scrise de el, în lume ar exista mai multe tipuri de Biserici Ortodoxe: Biserici Ortodoxe de Stil Nou ecumeniste în mod oficial, dar care au în sânul lor mişcări anti-ecumeniste puternice, Biserici Ortodoxe de Stil Vechi ecumeniste, care se află în comuniune cu primele şi care, eventual, au, de asemenea, în sânul lor mişcări anti-ecumeniste, şi Biserici Ortodoxe de Stil Vechi anti-ecumeniste, care nu se află în comuniune cu nimeni din afara lor.

Credem că este o capcană diabolică această clasificare a Bisericilor, o nadă fenomenală pentru a-i ţine pe mulţi dintre ortodocşi într-o comuniune mai mult sau mai puţin forţată cu Bisericile Ortodoxe oficiale, de dragul cantităţii, sub imperiul cantităţii. Istoria a înregistrat însă altfel această scindare cu adevărat diavolească pe care a produs-o schimbarea calendarului, iar urmările ei, care nu au încetat să se facă simţite nici acum, după 80 de ani, ne îndreptăţesc să o numim astfel.

În primul rând, este de menţionat faptul că încă din anul 1902, s-a făcut simţit curentul modernist în Biserica Ortodoxă, în speţă în sânul Patriarhiei Constantinopolului, prin bine-cunoscuta enciclică, care propovăduia apropierea de Biserica Creştină Apuseană, recte Biserica Catolică. Ulterior, în 1920 ,,a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, Mitropolitul Ghermano al Seleuciei, la congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al ,,Comisiei Centrale” al Consiliului” (n.r.: Mondial al Bisericilor), notează chiar arhimandritul Epifanie. În 1920, lumea ortodoxă este asaltată de enciclica în care patriarhul Constantinopolului de atunci îi numeşte pe heterodocşi ,,împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”.

În 1923, la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol, necanonic în organizarea, autoritatea şi instituirea sa[4], se hotărăşte reforma calendarului Bisericii, care, deşi a fost instituită invocându-se precizia astronomică, a avut ca scop apropierea de Biserica Creştină Apuseană, urmând ca sărbătorirea praznicelor de către ortodocşi împreună cu heterodocşii să conducă treptat la unire. Acesta a fost, de fapt, adevăratul motiv al schimbării calendarului Bisericii, de-a lungul secolelor catolicii încercând, în mai multe rânduri, să convingă Biserica Ortodoxă a Răsăritului să accepte calendarul gregorian. Istoria Bisericii Ortodoxe atestă această afirmaţie, prin actele sale sinodale.

Aşadar, reforma calendarului Bisericii, departe de a fi necesară, ci mai degrabă ,,neghioabă şi nefolositoare” precum spune însuşi arhimandritul Epifanie, a fost o mişcare strategică extrem de dibace a duşmanilor Ortodoxiei, care au reuşit să se strecoare în sânul Bisericii până pe scaunul Patriarhiei Ecumenice. Iar când urâciunea pustiirii a ajuns până în Sfânta Sfintelor a produs această scindare diabolică, smulgând bucăţi din trupul Bisericii Pravoslavnice şi conducând la profanări şi dărâmări de biserici, întemniţări, torturări şi ucideri ale celor care s-au împotrivit, masacre, prigoniri vreme de decenii ale clericilor ortodocşi de stil vechi etc.

De-a lungul deceniilor care s-au scurs de la schimbarea calendarului, noi, ortodocşii de stil vechi, am afirmat adeseori că aceasta a avut ca scop apropierea de Apus şi face parte dintr-o strategie extrem de vicleană a ecumenismului. În tot acest timp, cei din Biserica Ortodoxă oficială au râs pe seama opiniilor noastre, ne-au încondeiat ca fiind retrograzi, bătuţi în cap, şi nu pricepem că este vorba despre o îndreptare a calendarului din motive astronomice etc. Însă astăzi, cei 80 de ani dovedesc cu prisosinţă că cei care s-au opus schimbării calendarului în anii 1920 au avut dreptate să creadă că aceasta a fost doar vârful de lance al ecumenismului înfipt în trupul Ortodoxiei.

Prin urmare, cei care au acceptat această reformă a calendarului, au fost nevoiţi ca, din cauza ei, să modifice încetul cu încetul diverse rânduieli din Tradiţia ortodoxă. Cartea părintelui Epifanie Theodoropoulos este o mărturie excelentă în acest sens.

 

Cum se contrazice singur autorul, măsluieşte istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol şi răstălmăceşte canoanele, pentru a-şi construi o pledoarie cât de cât coerentă împotriva noastră

Vom da câteva exemple care arată ambiguitatea la care a ajuns autorul, pentru a împăca reforma calendarului şi consecinţele sale cu Tradiţia Bisericii Ortodoxe. În fapt, el a ajuns, într-adevăr, să dezvolte o nouă ecleziologie ortodoxă, menită să explice diferitele abateri de la rânduielile bisericeşti care s-au strecurat pe uşa deschisă de reforma calendarului, în 1923.

Astfel, în articolul ,,Dialogul început şi primejdiile rezultate din el”, el scrie: ,,Numai o singură minune se va săvârşi cu siguranţă matematică: în ciuda oricărei greşeli, în ciuda oricărei alunecări, în ciuda oricărei neatenţii şi a oricărei acţiuni nechibzuite, chiar în ciuda oricărei prostii şi în ciuda trădării, Ortodoxia va supravieţui, pentru că Cel care a proorocit indestructibilitatea ei este Hristos, iar Hristos nu se înşeală şi nu spune minciuni !” Aceasta este o mistificare ordinară a învăţăturii Bisericii, prin care el încearcă să îndreptăţească orice acţiune necugetată şi să acopere orice mârşăvie comisă ! Însă el uită să precizeze că Hristos, când a făgăduit că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului, vorbea despre adevărata Biserică a Sa, care păstrează neprihănită învăţătura Lui ! Căci altfel, orice Biserică creştină îşi poate găsi legitimitatea şi tăria în aceste cuvinte ale lui Hristos !!! Acesta este un exemplu tipic de vorbire ecumenistă cu dublu sens.

Apoi, în articolul ,,Scrisoare deschisă către fraţii care ţin calendarul vechi”, el spune: ,,Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a sfintelor canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi afurisirea de către ele. Dacă încălcările canoanelor creează automat schisma, atunci … ,,cine este nepătat de murdărie ?” Oare dumneavoastră, fraţilor, n-aţi călcat niciodată vreun canon ?” Iată cum părintele Epifanie aplică măsuri diferite în situaţii similare: când vine vorba de Biserica din care face parte, scrie: ,,În ciuda oricărei greşeli … Ortodoxia va supravieţui”, afirmând, cu alte cuvinte, că Biserica din care face parte este Biserica Ortodoxă Sobornicească şi orice vor face ierarhii ei, ea va supravieţui. Când vine însă vorba de noi, spune: ,,Cine este nepătat de murdărie ? Oare (…) n-aţi călcat niciodată vreun canon ?”

Ar mai fi de subliniat un aspect: una este greşeala individuală, încălcarea de către o persoană, cleric sau mirean, a unui canon, alta este greşeala unui sinod care ia decizii în numele Bisericii şi are responsabilitatea păstoririi credincioşilor. Fireşte, ca oameni greşim adesea, însă hotărârile sinodale se judecă după alte principii.

Întorcându-ne la cele spuse mai sus de părintele Epifanie, remarcăm o altă anomalie: ,,Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a sfintelor canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi afurisirea de către ele”. Cine a mai auzit aşa ceva ? Afirmând acestea, el continuă să îndreptăţească abaterile de la canoanele Bisericii săvârşite de ierarhii ortodocşi ecumenişti şi, în acelaşi timp, încearcă să arunce în spinarea noastră vina pentru ruperea comuniunii, ca şi faptul că, prin ruperea comuniunii, ne-am atras afurisirea celorlalte Biserici Ortodoxe.

Însă, Tradiţia Bisericii consemnează faptul că o schismă se produce în urma unor disensiuni care apar în sânul Bisericii, pe marginea învăţăturii; cele două părţi se confruntă pe tărâmul dogmatic şi canonic şi, dacă nu ajung la un consens, se produce o ruptură între ele. Aşadar, schisma este provocată de abaterile canonice şi/sau dogmatice, iar întreruperea comuniunii dintre cele două părţi este consecinţa schismei.

În urma Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, în sânul Bisericii Ortodoxe s-a născut o disensiune destul de serioasă: o parte a considerat că reforma calendarului nu aduce atingere învăţăturii ortodoxe, cealaltă parte a susţinut că această inovaţie este o intruziune în rânduielile bisericeşti, ,,neghioabă şi nefolositoare”, menită doar a provoca tulburare. Cele două părţi nu au ajuns la un consens, pentru că cei care s-au împotrivit schimbării calendarului nici măcar nu au avut dreptul la replică, aceasta fiind impusă în Biserica Ortodoxă a Greciei, ca şi în cea a României. Şi astfel s-a născut o ruptură între cele două părţi, care s-a soldat cu întreruperea comuniunii.

Faptul că ortodocşii de stil vechi şi-au atras afurisirea celorlalte Biserici Ortodoxe este o altă dovadă de dublă măsură şi răstălmăcire a canoanelor Bisericii. În articolul ,,Pomenirea patriarhului Athenagora”, răspunzând părintelui Nicodim, care i-a cerut sfatul în această privinţă, autorul scrie: ,,Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care propovăduieşte în public o învăţătură eretică ? (…) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului”.

Aşadar, părintele Epifanie cunoaşte canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol şi cunoaşte, de asemenea, tâlcuirea lui. Prin urmare, ştie că noi, ortodocşii de stil vechi, care ne-am dezis de hotărârile Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi l-am considerat un sinod pur şi simplu tâlhăresc, nu ne aflăm în culpă ! Şi dacă lucrurile stau astfel, nu au fost din nou răstălmăcite canoanele bisericeşti şi pe nedrept am fost afurisiţi şi clericii noştri au fost aiurea caterisiţi şi excluşi din monahism ?

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007

 

 

 

PARTEA A III-A

Făcând abuz de canoanele Bisericii şi de influenţa pe care o are ca slujitor al sfântului altar, autorul încearcă să impună omului de rând o imagine distorsionată a noastră, a ortodocşilor de stil vechi, şi să ne priveze de drepturile pe care le avem, ca păstrători ai Tradiţiei ortodoxe

În continuarea tâlcuirii la canonul 15, el scrie: ,,Fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest canon nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime sfintele canoane. Clericul care nu pomeneşte pe episcopul său trebuie să se oprească aici şi să nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata sinodului. Acesta şi numai acesta este înţelesul corect al canonului”.

Aceasta este viziunea proprie şi de altfel destul de absurdă a arhimandritului Epifanie. Lăsăm deoparte judecăţile de valoare, de genul ,,episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime sfintele canoane” – care devin interpretabile din pricina faptului că autorul nu este consecvent în aplicarea canoanelor Bisericii – şi remarcăm că el este absurd în cerinţa sa ca persoana care intră sub incidenţa acestui canon să nu pomenească un alt episcop, ,,ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata sinodului”. Un sinod care să judece disensiunea apărută se poate întruni într-un an de zile, în 10 ani sau poate chiar 100 de ani, şi în tot acest timp este nevoie de păstorirea episcopală, fără de care Biserica nu poate subzista. El impune practic celor care intră sub incidenţa acestui canon, în speţă nouă, ortodocşilor de stil vechi, să nu acceptăm să intrăm sub omoforul altor episcopi !!!

Pe lângă faptul că ne interzice să intrăm sub omoforul altor episcopi decât cei ai Bisericii oficiale, părintele Epifanie ne acuză, în repetate rânduri, că purtăm vina pentru schismă, care a fost provocată ,,de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe”. Iar într-alt loc scrie: ,,Dacă ar fi ţinut calendarul vechi şi nu ar fi rupt împărtăşirea cu Biserica Greciei, ar fi fost într-o desăvârşită rânduială canonică”, şi în altă parte, mai pe larg:

,,Trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea (n.n.: recte, cu Biserica Greciei), ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Dar poate ne veţi întreba: „Ne cereţi aşadar, să părăsim calendarul vechi şi să-l urmăm pe cel nou ?” Nu, fraţilor, nu cerem aceasta. (…) Aşadar, nu cerem să părăsiţi calendarul vechi, ci cerem şi recomandăm, sau mai degrabă rugăm şi implorăm, mişcaţi de adâncă durere de suflet pentru despărţirea Bisericii, să primiţi pomenirea episcopilor Bisericii Greciei. Şi atunci: va fi unită canonic Biserica Greciei, existând deosebire numai în data prăznuirii sărbătorilor (în timp ce astăzi există şi deosebire în data prăznuirii sărbătorilor, şi despărţire canonică). Va fi unită canonic întreaga Biserică Ortodoxă, din moment ce gruparea celor ce ţin calendarul vechi, care astăzi este independentă, se va încadra în Biserica Greciei şi prin ea în Biserica de pretutindeni. Veţi fi consideraţi mădulare canonice şi întru totul egale în drepturi ale Bisericii”.

Potrivit celor de mai sus, singura dorinţă a celor din Biserica oficială este ca noi, ortodocşii de stil vechi anti-ecumenişti[5], să intrăm în comuniune cu ei, iar această comuniune ne va da legitimitate, fiind consideraţi ,,mădulare canonice şi întru totul egale în drepturi ale Bisericii” ! Aceste aserţiuni reliefează adevărul cu privire la starea de fapt: prin urmare, nu este vorba despre reforma calendarului, suntem primiţi în comuniune chiar păstrând calendarul vechi, deci toată disensiunea dintre noi rezidă în comuniunea cu ortodocşii care fac parte din mişcarea ecumenistă !

Acest lucru se poate remarca şi din faptul că autorul oscilează, în scrierile sale, între a ne acuza că ne erijăm în super-Biserică şi a ne arunca în faţă că alte Biserici Ortodoxe de Stil Vechi din lume se află deja în comuniune cu ei şi a ne chema - ,,mai degrabă rugăm şi implorăm” - la a intra în comuniune cu ei. El scrie: ,,Nu uitaţi că Bisericile care păstrează calendarul vechi au legături canonice nu cu dumneavoastră, ci cu Biserica Greciei, care ţine calendarul nou”. Fireşte, părintele Epifanie uită să precizeze cum au intrat în comuniune cu ei celelalte Biserici Ortodoxe de Stil Vechi, cum au fost ele constrânse, în blocul comunist, puternic animat de ,,înfrăţirea dintre popoare”, să se alinieze vederilor ecumeniste.

Mai mult, el reiterează faptul că au fost Biserici Ortodoxe locale care au tăcut şi au trecut cu vederea faptul că Biserica Greciei a primit schimbarea calendarului. El scrie: ,,Această despărţire calendaristică ar fi putut pricinui şi despărtire canonică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Deoarece toate Bisericile Ortodoxe care au rămas cu calendarul vechi ar fi putut, dacă ar fi vrut, să întrerupă orice împărtăşire cu Biserica Greciei şi să o declare schismatică pentru schimbarea îndrăzneaţă făcută în mod unilateral. Dar aceasta nu s-a întâmplat. Celelalte Biserici au tăcut văzând ceea ce s-a săvârşit şi au continuat împărtăşirea cu Biserica Greciei”. Aceasta este o minciună sfruntată şi suntem muţi de uimire că are neruşinarea de a nega istoria Bisericii ! Iar acesta este doar unul din cazurile în care el măsluieşte, pur şi simplu, istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol, pentru a-şi construi pledoaria împotriva noastră.

 

Părintele Epifanie nu se opreşte aici nici cu acuzele absurde, nici cu cuvintele grele la adresa noastră

În articolul ,,Tratat epistolar (continuare)”, el ne acuză că îi primim la slujbele noastre pe cei care ţin noul calendar: ,,Mergi (...) la câteva sihăstrii ale stiliştilor, mai ales în Licourisi din Attica şi vei vedea autobuze întregi din care coboară creştini ce ţin calendarul nou, pentru a participa acolo la sfânta liturghie. (...) Cei care ţin calendarul nou sunt bine primiţi în biserică şi la rugăciune. Cunosc chiar câteva cazuri de preoţi stilişti care primesc fără condiţii la taina spovedaniei şi chiar a sfintei împărtăşanii[6]. (...) Aşadar, de vreme ce aceia care cugetă asemenea ţie se roagă şi se împărtăşesc cu noi, care ne rugăm şi ne împărtăşim cu patriarhul, te împărtăşeşti şi tu indirect cu patriarhul. Deci, ce ai câştigat ? Astfel nu numai că nu ai evitat împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii, ci ai trecut şi la împărtăşirea DIRECTă cu persoane care propovăduiesc o altă erezie”.

Din cuvintele de mai sus ale autorului reiese faptul că nu-i putem primi la slujbele noastre pe cei care ţin calendarul nou sau, altfel spus, el ne interzice să primim în bisericile noastre pe oricine este de altă credinţă cu noi. Câteva pagini mai încolo, părintele Epifanie spune explicit acest lucru: ,,Dacă ar fi vrut să fie consecvenţi (n.n.: el ne acuză de lipsă de consecvenţă că-i primim în bisericile noastre pe cei care ţin calendarul nou), ar fi trebuit să nu primească nici un membru al Bisericii Greciei în bisericile lor mai înainte ca acesta să declare că pleacă din Biserica Greciei şi merge la ei să se pocăiască” !

Adică, noi să închidem bisericile noastre pentru oricine din afara comunităţii noastre, sau, eventual, să rânduim portari care să-i ancheteze pe cei dornici să vină la biserică dacă vor sau nu să declare că pleacă din Biserica Ortodoxă oficială ! Cine a mai auzit asemenea gogomănii ? Cine a mai auzit vreodată ca Biserica lui Hristos să-şi închidă porţile pentru oricine ar dori să intre în ea, indiferent de religie ? Chiar de-ar fi musulman, evreu sau budist, cu atât mai mult pentru un creştin ! Când s-a auzit vreodată, în istoria Bisericii Ortodoxe – până la apariţia mişcării ecumeniste, care interzice indirect, prin însăşi existenţa sa, misionarismul ortodox ! – să se închidă uşa bisericii ? Cuvintele părintelui Epifanie vădesc, însă, o ură organică faţă de noi, care este cu totul de neînţeles pentru un preot şi monah care are un cuget cu adevărat ortodox ...

În ce priveşte taina spovedaniei, cine a mai auzit ca un preot să refuze pe cineva care doreşte să se mărturisească la el ? Că doar aceşti oameni care vin să se mărturisească la preoţii noştri o fac de bunăvoie, este dorinţa lor, nimeni nu ar putea să le impună acest lucru. Aceste afirmaţii ale autorului ridică o altă întrebare: dacă am fi procedat, fie şi întâmplător sau ocazional, precum spune el – să închidem bisericile noastre sau preoţii noştri să refuze să spovedească pe cineva care ţine calendarul nou – nu ne-ar fi acuzat că nu suntem ortodocşi, nu respectăm Tradiţia Bisericii şi altele ?

Apoi, părintele afirmă că, primind în bisericile noastre credincioşi care ţin calendarul nou, ne rugăm (n.n.: că de împărtăşit nici nu poate fi vorba, a se vedea nota 6) cu patriarhul Constantinopolului şi, deci, indirect cu ecumeniştii. Dar cei care vin în bisericile noastre sunt nişte simpli mireni, nu sunt clerici, ei participă, într-adevăr, la slujbele noastre, dar acest lucru nu înseamnă că ne împărtăşim noi de ideile lor, ci mai degrabă că ei sunt cei care se împărtăşesc de credinţa noastră ![7] Iar acest fapt a fost dintotdeauna în rânduiala Bisericii Ortodoxe şi se numeşte, pentru cei care nu cunosc sau nu sunt familiarizaţi cu Tradiţia Bisericii, CATEHISM !

Oricine poate lua parte la slujbele Bisericii Ortodoxe, indiferent de religia pe care o are; aşa ia cunoştinţă de credinţa creştină, o aprofundează, îi cunoaşte rânduielile şi, dacă este atras de Ortodoxie, continuă să vină la biserică, cere să se spovedească la un preot al Bisericii şi, în final, se converteşte la Ortodoxie. Este firesc ca noi, la rându-ne, să primim în bisericile noastre pe oricine doreşte să vină; apoi, fiind ortodocşi şi păstrători ai Tradiţiei ortodoxe, suntem întru totul îndrituiţi să facem catehism acestor oameni care vin să cunoască Ortodoxia şi să-i primim în sânul Bisericii noastre, dacă aceasta voiesc.

În finalul citatului pe care-l comentăm, autorul ne face ... eretici: ,,Astfel nu numai că nu ai evitat împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii, ci ai trecut şi la împărtăşirea DIRECTă cu persoane care propovăduiesc o altă erezie”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007

 

 

 

PARTEA A IV-A

Deşi la începutul cărţii sale, şi apoi în repetate rânduri, îi numeşte pe stilişti ,,fraţi iubiţi” şi le spune că îi priveşte ,,cu simpatie şi cu dragoste”, părintele Epifanie îi face ,,eretici”, ,,proşti”, ,,miopi duhovniceşte”, ,,mici la suflet” etc

În acelaşi articol, ,,Tratat epistolar (continuare)”, menit să lămurească pe un oarecare părinte Nicodim din Muntele Athos de greşelile stiliştilor[8], părintele scrie: ,,Aşadar, părinte Nicodim, toţi cei care, înfricoşaţi de ecumenism, au trecut la stilişti nu au făcut altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta. (...) Transformă nenorociţii în dogme de credinţă, în condiţii de mântuire, elemente ... calendaristice”[9].

Într-alt loc, face presupuneri lipsite de temei şi, în fapt, ne calomniază: ,,Să nu-ţi închipui vreodată că stiliştii se vor mai supune cu toţii Bisericii. Cei mai mulţi dintre clericii stilişti doresc libertate nelimitată şi niciodată nu vor consimţi să-şi pună grumazul în jug. Vor afla o mie şi una de ,,argumente” ca să-şi justifice stăruinţa lor în răzvrătire (vor spune, de pildă, că episcopii sunt masoni şi altele ca acestea). Cunosc bine mulţi clerici ai stiliştilor ...”.

Apoi, autorul găseşte de cuviinţă să spună despre noi şi altele: ,,Părerile contrare sunt prostii stiliste”, stiliştii suferă de ,,miopie duhovnicească”, ,,micime de suflet” şi au un ,,mod negustoresc” de a socoti rânduielile bisericeşti; ei stăruie în ,,odioasa numărătoare”, ,,socoteala negustorească”, în ,,acrivia bolnăvicioasă”; iar în ce priveşte disputa cu privire la postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, spune: ,,Mă mir, mai ales, cum stiliştii, cu felul de a gândi pe care îl au, nu ... dau anatemei şi pe toţi patriarhii, pe toţi episcopii, pe toţi clericii, pe toate sinoadele, pe toate Bisericile, pe toţi sfinţii, pe toţi credincioşii din veacul al VII-lea şi până acum. (...) Pentru că până atunci, adică până în veacul al VII-lea, postul Sfinţilor Apostoli nu ţinea cât ţine în ziua de astăzi, ci mult mai mult. (...) Nu-l vor excepta de la afurisanie, se înţelege, nici pe Sfântul Anastasie, (...) între cei afurisiţi va fi, neîndoielnic, şi Sfântul Teodor Studitul, (...), Sfântul Apostol Filip, nu este şi acesta vrednic de ... afurisanie ? Cu atât mai mult este vrednic de afurisanie Teodor Valsamon, patriarhul Antiohiei (veacul al XII-lea)”. Aşa vorbeşte un om al Bisericii ? Din rândurile lui se citeşte doar batjocura, răutatea şi chiar necuviinţa !!!

În fine, cea mai curioasă acuzaţie – care, de altfel, s-a întrezărit în citatele de până acum – pe care ne-o aduce este următoarea: ,,Dacă cineva care merge la stilişti se întoarce şi se roagă iarăşi cu cei ce se împărtăşesc cu patriarhul, de ce să nu rămână în Biserica Greciei, suportând, din iconomie, atât pe patriarh, cât şi pe cei ce cugetă asemenea cu el ? Astfel va suporta, din iconomie, o erezie: ecumenismul. Dacă însă va merge la stilişti va suporta două. Adică ecumenismul (de vreme ce stiliştii se roagă cu cei ce ţin calendarul nou, care au împărtăşire cu patriarhul ecumenic) şi stilismul grecesc, care propovăduieşte erezia potrivit căreia calendarul este condiţie de mântuire”.

Ambele părţi ale acuzaţiei – prima, că, practic, primindu-i pe cei care ţin calendarul nou în bisericile noastre, ne facem părtaşi la ecumenism, şi a doua, că propovăduim erezia potrivit căreia calendarul este condiţie de mântuire – le-am discutat mai sus. Însă combinaţia dintre cele două şi ansamblul în care sunt prezentate, trebuie să recunoaştem, este probabil cea mai mare prostie spusă de părintele Epifanie din toate cele existente în cartea sa. Cu alte cuvinte, el zice: dacă rămâi cu cei care ţin calendarul nou, suporţi doar o erezie: ecumenismul; dacă rămâi cu cei care ţin calendarul vechi, suporţi două erezii: ecumenismul şi stilismul; aşadar, ortodoxule, alege ce este mai uşor de suportat dintre cele două variante. Nu avem cunoştinţă ca în istoria Bisericii Ortodoxe să fi existat un singur Părinte al Bisericii care să fi susţinut ideea de a suporta părtăşia cu vreo erezie, fie şi de dragul unităţii Bisericii !

 

În fine, pentru a suplini lipsa de argumente, autorul nu ezită să folosească tehnici de intimidare[10]

Iată ce tehnici de intimidare foloseşte acest om al Bisericii, într-un alt răspuns către părintele Nicodim din Muntele Athos: ,,Înainte de a vă gândi pe ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa sfinţiilor voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea: ,,Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi numai eu şi câţiva puţini am rămas păstrând adevărul ?” Am răspunde noi acestui mod diabolic de a pune problema, aiurea, dinadins, spre intimidare şi înspăimântare: noi n-am judecat nimic şi pe nimeni, doar ne-am delimitat de orice inovaţie în Biserică, atunci când nu am acceptat hotărârile aşa-zisului congres pan-ortodox de la Constantinopol, din 1923, care a decis, printre altele, schimbarea calendarului. Şi am făcut aceasta, indiferent cât din Biserică a fost cuprins de curentul inovator ecumenist; nu se poate pune problema cantităţii când vine vorba de curăţia credinţei ortodoxe, nicicând în istorie nu s-a procedat astfel.

Însă, el continuă în aceeaşi notă: ,,Sunt mai mulţi ai voştri ? Nu ! Sunt mai înţelepţi ? Nu ! Sunt mai duhovniceşti ? Nu ! Sunt mai sfinţi ? Nu ! Atunci de ce ?” Vom răspunde tot noi: poate că, într-adevăr, nu suntem mai mulţi, nici mai înţelepţi, nici mai duhovniceşti, nici mai sfinţi, atunci de ce ? Pentru că ne-am străduit din răsputeri să nu ne depărtăm, în cugetul nostru, de cugetul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi nădăjduim că i-am luat pe ei drept pavăză a mărturisirii noastre de credinţă. Atât şi nimic mai mult ajunge.

Ce-am fi spus dacă am fi trăit în vremea ereziei monotelismului ? Sau a nestorianismului ? Ce-am fi gândit ? Era sau nu o erezie ? Cât de tulburată a fost Biserica de-a lungul veacurilor de tot felul de furtuni care, probabil, n-au fost prea pe înţelesul contemporanilor lor ! Dar Dumnezeu a lăsat luminători în fiecare veac, oameni cu adevărat înţelepţiţi de Duhul Sfânt, care să scoată la lumină biata turmă a lui Hristos. Şi aşa cum odinioară s-a ridicat un Sfânt Atanasie cel Mare, un Sfânt Maxim Mărturisitorul sau un Sfânt Grigorie Palama, pentru a apăra dreapta credinţă de furtuna ereziilor, credem că şi în acest veac a lăsat Dumnezeu ca luminători sfinţi precum Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul sau Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, făcătorul de minuni, care au înţeles primejdia care ameninţa Ortodoxia şi s-au opus introducerii inovaţiilor în sânul Bisericii.

Poate, dacă am fi trăit în acele vremuri tulburi de la începutul secolului al XX-lea, n-am fi priceput mai nimic din derularea evenimentelor. Dar noi trăim astăzi, după 80 de ani de la schimbarea calendarului, şi astăzi, lucrurile sunt clare, pentru că se văd roadele …

 

Epilog

Recent, am descoperit, într-o carte apărută de curând, ,,Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30”, la Editura Polirom, Iaşi, 2007, că şi în Rusia s-a încercat schimbarea calendarului Bisericii. Deşi aveam cunoştinţă de această încercare a autorităţilor comuniste, până în prezent nu am avut dovezi. Iată dovada în textul de mai jos:

,,Confruntării directe dintre puterea bolşevică şi Biserică i se adaugă o nouă ameninţare, cea a unei sciziuni interne. Mai exact, este vorba de o adevărată revoluţie ecleziastică sprijinită de puterea sovietică, având ca principali promotori un grup de preoţi de orientare promarxistă, grup ce propunea reformarea din temelii a întregii Biserici Ruse. Ei sunt cei care vor da naştere unei ramuri disidente în ortodoxia rusă, numită Biserica vie sau Biserica Reînnoită. (…)

Puterea de la Moscova sesizează cu rapiditate oportunitatea destabilizării interne a Bisericii Ortodoxe Ruse, susţinând prompt, de o manieră oportunistă, revendicările ,,Bisericii Reînnoite”. Rezultatul imediat se materializează într-o dezvoltare rapidă a structurilor administrative ale Bisericii Reînnoite. Preotul Alexandru Vedenski, iniţiatorul mişcării, originar din Petrograd, accede chiar la rangul de mitropolit.

Numai că reformele prea radicale ale acestei Biserici se vor lovi în curând de opoziţia credincioşilor, cei care mai îndrăzneau să-şi asume public apartenenţa religioasă. Căsătoria episcopilor, introducerea calendarului gregorian în anul liturgic sau înlocuirea limbii slavone ca limbă de cult constituiau tot atâtea încercări greu de acceptat de tradiţia ortodoxă rusă, reticentă de-a lungul istoriei în faţa tentativelor de schimbare brutală.

Sau, după cum scrie preotul român Corneliu Grumăzescu, ce s-a dovedit de-a lungul perioadei interbelice un atent observator al situaţiei religioase din URSS, ,,această Biserică roşie este născută moartă, pentru că fraternizează cu duşmanii încarnaţi ai oricărei idei religioase. Canonizând pe Lenin, ea a isprăvit prin a se judeca şi condamna singură”.”

Aşadar, istoria Bisericii Ortodoxe în secolul al XX-lea este departe de a fi limpede, chiar şi pentru cunoscătorii istoriei Bisericii şi pentru cei care au făcut eforturi deosebite pentru a scoate la iveală anumite aspecte inedite. Iar istoria schimbării calendarului este învăluită în ceaţă, din multe motive. În România, informaţia cu privire la evenimentele ulterioare introducerii noului calendar în Biserica oficială în 1925 este, de multă vreme, cenzurată; revistele contemporane fenomenului lipsesc, în mare parte, din bibliotecile publice, iar cărţile scrise pro şi contra ,,stilismului”, de asemenea.

Prin urmare, se poate vorbi cu uşurinţă pe tema ,,stilismului” şi se pot lansa nenumărate ipoteze, idei şi chiar acuze la adresa celor care s-au opus schimbării calendarului. Iar dacă cei care vorbesc sunt persoane cu o anumită poziţie socială, oameni ai Bisericii sau mireni aparţinând elitelor societăţii, stigmatizarea noastră este garantată.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007

 

Iosif Mocanu

 


[1] De obicei, editurile româneşti de carte ortodoxă cer binecuvântarea ierarhilor ortodocşi pentru scrierile pe care le tipăresc; pentru această carte, nimeni nu pare să fi vrut să-şi dea binecuvântarea.

[2] Mateiţii alcătuiesc aripa radicală a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, urmând ecleziologia Episcopului Matei de Vresthene.

[3] Pentru concizia frazei, vom folosi expresia ,,Biserica Ortodoxă de Stil Nou” sau ,,Biserica Ortodoxă oficială”, pentru a desemna acea parte a Bisericii Ortodoxe care a primit schimbarea calendarului.

[4] A se vedea ,,Despre noi” din cadrul site-ului nostru, unde există o prezentare succintă a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

[5] Este de precizat faptul că Bisericile Ortodoxe de Stil Vechi care au acceptat să intre în mişcarea ecumenistă se află deja în comuniune cu Bisericile Ortodoxe de Stil Nou. Însă, precum afirmă Înalt Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, în prefaţa cărţii ieromonahului Casian, ,,O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe” (a se vedea pe site-ul nostru, partea I a acestei cărţi): ,,Părintele Casian situează corect ,,stilul vechi” şi ,,stilul nou” în contextul lor filozofic mai larg, ca manifestări ale unei confruntări epopeice între două ecleziologii ce se exclud reciproc, adică între tradiţionalism şi ecumenism (sau, pentru a fi mai expliciţi, ecumenism politic). Pentru că, deşi unele Biserici Ortodoxe sunt ,,de stil vechi” într-un sens restrâns, tehnic - precum este Patriarhia Moscovei - ele sunt, totuşi, pe deplin ,,de stil nou” într-un sens mai larg, teologic”.

[6] Şi în România sunt bineveniţi credincioşii Bisericii Ortodoxe oficiale în bisericile ortodoxe de stil vechi. De asemenea, preoţii noştri primesc la spovedanie pe cei care doresc să se mărturisească la ei, însă nu dau sfânta împărtăşanie.

[7] Ce-am mai crede dacă am descoperi că, în biserică, în timpul sfintei liturghii, se află un musulman sau un evreu ? Ce-am face ? I-am spune acelui om să părăsească biserica, pentru că altfel ne rugăm împreună cu el şi ne facem părtaşi credinţei lui, sau ne-am bucura că L-a găsit pe Hristos ?

Prin argumentele sale, părintele Epifanie se vădeşte a fi un personagiu caragialesc de pe meleagurile greceşti.

[8] Este de remarcat faptul că istoria ortodocşilor de stil vechi din Grecia este extrem de controversată. Pentru concizie, vom puncta doar câteva idei principale. Primii care s-au opus schimbării calendarului Bisericii au fost monahii din Muntele Athos. Pentru râvna lor de a păstra neîntinată Tradiţia Bisericii, au fost numiţi zeloţi. Ulterior, în 1935, trei episcopi aparţinând Bisericii Ortodoxe a Greciei au hotărât să se întoarcă la vechiul calendar al Bisericii şi au fondat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia.

Însă, între ei au apărut neînţelegeri cu privire la felul în care trebuie priviţi cei care au acceptat noul calendar şi s-au despărţit în două fracţiuni principale: cei care l-au urmat pe episcopul Matei de Vresthene (1861-1950) - mateiţii, care au constituit aripa radicală a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, negând chiar existenţa harului în Biserica oficială, şi cei care l-au urmat pe Mitropolitul Hrisostom de Florina (1871-1955) - floriniţii, care au constituit aripa moderată a ortodocşilor de stil vechi din Grecia.

Mai departe au apărut alte şi alte neînţelegeri între ei, care nu mai importă pentru noi, ortodocşii de stil vechi din România, care am aderat la o poziţie moderată faţă de Biserica Ortodoxă oficială.

 

Editorial 38-1

Pagina a 2-a a traducerii în limba română a cărţii arhimandritului
Epifanie Theodoropoulos, unde se poate vedea titlul cărţii în original

 

Editorial 38-2

Coperta cărţii în original, unde se poate citi titlul adevărat al
cărţii, ,,Cele două extreme: ecumenismul şi zelotismul”

 

Monahii din Muntele Athos care s-au opus schimbării calendarului, zeloţii, au adoptat, în mare parte, ecleziologia mateită sau, cel puţin, o atitudine asemănătoare mateiţilor. Motiv pentru care, deşi originalul în limba greacă al cărţii ,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” face referire la zelotism, nu la mateiţi, noi am afirmat că s-a tradus termenul ,,mateit” prin ,,stilist”, indicând, de fapt, ecleziologia la care au aderat zeloţii, şi cu care noi nu avem nici o părtăşie.

Prin urmare, apariţia acestei cărţi în România, unde Biserica Ortodoxă de Stil Vechi nu împărtăşeşte vederile ecleziologice ale zeloţilor/mateiţilor a fost forţată. În plus, aceasta a fost o nouă dovadă de lipsă de fair-play faţă de ortodocşii români de stil vechi, de vreme ce traducătorii au considerat de cuviinţă să pună semnul egal între zeloţi/mateiţi şi stilişti în general.

[9] Se merită precizat, pentru cei care nu cunosc opiniile noastre, ale ortodocşilor de stil vechi din România, că noi nu susţinem că este dogmă de credinţă şi, deci, condiţie de mântuire, urmarea unui calendar bisericesc sau a altuia. Dar se merită amintit faptul că schimbarea calendarului Bisericii constituie o încălcare a Tradiţiei ortodoxe.

[10] Având în vedere multitudinea şi gama destul de variată a ,,argumentelor” aduse împotriva ortodocşilor de stil vechi, l-am alătura pe părintele Epifanie Theodoropoulos al grecilor părintelui nostru autohton, Ilie Cleopa, care, asemenea lui, ne-a adus o groază de acuzaţii nefondate şi a spus o mulţime de MINCIUNI la adresa noastră !

Şi subliniem încă o dată că cele spuse de părintele Ilie Cleopa sunt minciuni, de vreme ce nu a probat cele susţinute de el, ci a fost crezut pe cuvânt. Şi el, ca şi autorul de faţă, nu a ezitat să folosească diverse tehnici de intimidare a adversarului, care sunt departe de a fi ceva compatibil cu postura de ortodox, ca să nu mai vorbim de aceea de preot şi monah.

Ianuarie 2007

Ceremonie păgână la Atena

 

La sfârşitul lunii ianuarie a.c., a avut loc un eveniment important, care a marcat începutul unei noi etape în procesul de descreştinare a societăţii contemporane şi de întoarcere la religiile păgâne antice. Astfel, pentru prima oară de la interzicerea păgânismului în Imperiul Roman, de către împăratul Teodosie, la sfârşitul secolului al IV-lea, în centrul Atenei, într-un templu vechi de 1800 de ani, a avut loc o ceremonie păgână.

Zeii antichităţii s-au întors pe furiş în lume şi sunt prezenţi de mai multă vreme, oamenii aducându-le cinstire indirect prin închinarea la patimile pe care le întruchipează: închinarea la zeiţa frumuseţii, Afrodita/Venus, prin concursurile de frumuseţe şi erotismul exacerbat, închinarea la zeul războiului, Ares/Marte, prin nesfârşitele războaie purtate în multe părţi ale globului, închinarea la zeul comerţului şi al şiretlicurilor, Hermes/Mercur, prin negoţul necinstit şi câştigarea nedreaptă a unor sume fabuloase de bani, închinarea la însuşi Zeus/Jupiter, prin dorinţa imensă de putere nutrită, de la oameni neînsemnaţi până la preşedinţi de ţări.

 

Cugetari 34-1

Imagini de la începutul ceremoniei păgâne

Cugetari 34-2

 

De asemenea, păgânii cu mască de creştini ai ultimelor secole s-au străduit să aducă în actualitate obiceiurile şi tradiţiile religiei greceşti antice, ca preambul pentru reînvierea cultului ca atare. În 1892, baronul Pierre de Coubertin a lansat ideea reluării jocurilor olimpice, care, în antichitate, erau strâns legate de viaţa religioasă, sportul împletindu-se cu practicile acesteia. Unul din simbolurile cele mai evidente preluate de la antici este flacăra olimpică, aprinsă precum în vechime prin rostirea unei invocaţii către zeul soarelui, Apollo.

Iată că, în prezent, cultul antic începe să renască, ceremonia de la Atena, organizată de grupul Ellinais, fiind un prim pas în această direcţie. Grupul Ellinais, cu sediul în capitala Greciei, a fost înfiinţat în urmă cu un an având ca scop tocmai reînvierea obiceiurilor cultice. Grupul, care se autointitulează ,,Sfânta Asociaţie a Credincioşilor Religiei Antice Greceşti” sau închinătorii la cei 12 zei antici din Muntele Olimp, a reuşit să obţină, în justiţie, recunoaşterea sa ca religie. El are câteva sute de membri, printre care medici, profesori sau artişti pasionaţi de tradiţiile Greciei antice, care respectă practicile antice şi un calendar care porneşte de la prima olimpiadă din anul 776 î.Hr..

Grupul a cerut guvernului grec să înregistreze birourile lor ca lăcaşuri de cult, în care să poată săvârşi căsătorii şi alte ritualuri potrivit religiei antice. În plus, Ellinais a cerut guvernului ,,dreptul de a folosi templele antice” ca lăcaşuri pentru săvârşirea slujbelor lor, după cum declară preoteasa Doreta Peppa.

Ceremonia care a avut loc la Atena, duminică 21 ianuarie 2007, a sărbătorit recunoaşterea oficială a acestei religii în justiţie anul trecut, ca urmare a cererii grupului Ellinais. Ea s-a desfăşurat în centrul oraşului Atena, la Templul lui Zeus Olimpianul. Grupul a cerut guvernului grec să înregistreze birourile lor ca lăcaşuri de cult, în care să poată săvârşi căsătorii şi alte ritualuri potrivit religiei antice. În plus, Ellinais a cerut guvernului ,,dreptul de a folosi templele antice” ca lăcaşuri pentru săvârşirea slujbelor lor, după cum declară preoteasa Doreta Peppa.

Ceremonia organizată în ianuarie nu a reprezentat un spectacol sau o simplă punere în scenă a practicilor antice, ci o celebrare autentică. Douăzeci de persoane înveşmântate în costume antice s-au adunat lângă ruinele templului, ignorând faptul că Ministerul Culturii a interzis folosirea acestuia pentru ceremonii, în scopul protejării lui. Însă oficialităţile Atenei nu au intervenit, deoarece participanţii au săvârşit ceremonia în afara templului.

Lângă coloanele corintiene ale templului, un sol cu o suliţă de metal pe care se împleteau doi şerpi sculptaţi, a anunţat începerea celebrării, pentru ca apoi preoţii îmbrăcaţi în robe roşii şi albastre să elibereze doi porumbei ca simbol al păcii. Un alt preot a turnat vin şi ierburi într-un vas de aramă, în timp ce un cor de bărbaţi şi femei intona imnuri despre ,,frăţia dintre oameni”.

 

Cugetari 34-3

Preoteasă care ţine în mâini o ramură de măslin pe
care o aduce ca ofrandă în cadrul ceremoniei

 

Momentul culminant l-au constituit imnurile în cinstea lui Zeus, în care el a fost numit ,,rege al zeilor şi motor al tuturor lucrurilor” şi în care i s-a cerut să aducă pace în lume. Ceremonia, supravegheată de trei ,,înalţi preoţi”, a celebrat căsătoria dintre Zeus şi Hera, zeiţa iubirii şi a căsătoriei.

Într-un stil tipic discursului religios al acestui început de mileniu, în care sunt amestecate noţiuni mai mult sau mai puţin incompatibile, precum pacea, ecologia şi educaţia, unul dintre cei trei ,,înalţi preoţi”, Costas Stathopoulos, declara: ,,Mesajul nostru este despre pacea în lume şi despre un stil de viaţă ecologic, în care oricine are dreptul la educaţie”. Pentru greci, ecologia era fundamentală, a continuat el, după ce o preoteasă, cu mâinile ridicate spre cer l-a rugat pe Zeus ,,să aducă ploaia pe planetă”.

 

Cugetari 34-4

Închinători la cei 12 zei antici din Muntele Olimp,
unii dintre ei îmbrăcaţi ca nişte războinici greci

 

Stathopoulos a mai oferit amănunte despre caracteristicile cultului său: ,,Noi nu credem în dogme, ca alte religii, noi credem în libertatea minţii”, oferind o nouă mostră limpede despre încadrarea filozofiei sale în curentul contemporan de eliberare a minţii de cugetare, din ce în ce mai prezent în societate. Astfel, Ellinais afirmă că nu crede în dogme, precum creştinismul, pe care îl consideră perimat, ci într-o libertate a minţii care permite adepţilor săi să ... se închine lui Zeus.Cugetari 34-5

Era de la sine înţeles ca, odată cu descreştinarea care atacă din ce în ce mai tare societatea, omul, care este religios prin natura sa, să caute surogate de religie. Alături de importarea religiilor şi practicilor orientale, care a luat un avânt considerabil în ultima jumătate de secol, de curentele antroposofice şi teosofice, de inventarea de noi religii şi filozofii (precum scientologia, Biserica Unificării a lui Moon), are loc reînvierea păgânismului antic. În ţările din Nordul Europei, oamenii şi-au adus aminte de zeul Odin şi reînfiinţează cultul său, în America Latină nu au încetat nicicând practicile păgâne autohtone, iar astăzi şi în Grecia reapare păgânismul antic.

 

Un închinător al celor 12 zei antici arzând tămâie în faţa templului lui Zeus Olimpianul

 

Şi dacă grupul Ellinais urmăreşte reînvierea cultului păgân existent în Grecia antică, oare vor urma jertfele de animale - precum se jertfeau odinioară turme de tauri lui Zeus sau Marte pentru obţinerea biruinţei în războaie sau porumbei Afroditei pentru câştigarea dragostei – sau de oameni ? Zeilor li se aduc, de fapt, de multă vreme jertfe omeneşti pe diferite altare: al sportului şi performanţelor, al frumuseţii, al muzicii etc. Ce va urma oare, dacă aceşti urmaşi ai păgânilor din antichitate vor voi să facă voile zeilor lor, în semn de înaltă cinstire, şi vor considera, într-o bună zi, că, noi creştinii, suntem numai buni de jertfă ?

 

Teodor Ionescu

 

Surse
1. www.antena3.ro, 22 ianuarie 2007, ,,Zeii Greciei antice, reînviaţi de credincioşi”
2. Ziua, 23 ianuarie 2007, ,,Zeus s-a întors în Grecia”
3. www.newz.ro, 23 ianuarie 2007, ,,Zeus s-a întors în Grecia”
4. www.directionstoorthodoxy.org, 23 ianuarie 2007, ,,Modern pagans honor Zeus in Athens”

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor

- un instrument deosebit de eficient pentru distrugerea tradiţiei şi cugetului ortodox -

 

PARTEA I

Pe plan ecumenist, anul 2007 a debutat cu de acum tradiţionala săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor. În perioada 18-25 ianuarie, an de an, în întreaga lume se organizează această săptămână de rugăciune. Ce reprezintă octava de rugăciune şi care sunt adevăratele ei ţeluri ?

Pornind pe firul istoriei, la începutul secolului XX, în sânul creştinismului a luat naştere o mişcare care şi-a propus ca scop unirea tuturor confesiunilor creştine: mişcarea ecumenistă. Entuziaşti faţă de idealurile acestei mişcări, dar neluând seama într-amănunt la agenda sa, ierarhii ortodocşi au subscris la ideile sale şi au iniţiat introducerea lor în Biserica Ortodoxă.

Unirea tuturor confesiunilor creştine, aşa cum era concepută de mişcarea ecumenistă, presupunea, pe de o parte, introducerea de inovaţii în Biserica Ortodoxă, iar, pe de altă parte, concesii cu privire la diferenţele canonice şi dogmatice existente între acestea. Ambele direcţii, introducerea de inovaţii şi concesiile la nivel teologic, aveau ca scop apropierea dintre confesiuni, soldându-se pentru heterodocşi cu o victorie, iar pentru ortodocşi cu încălcarea Tradiţiei de veacuri a Bisericii Ortodoxe.

 

Ecumenism 34

Prima Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, de la Amsterdam,
din 23 august 1948, la care a avut loc constituirea acestui forum mondial ecumenist
şi au fost aleşi şase preşedinţi şi preşedintele de onoare al CMB

 

Traducerea în practică a acestor ,,idealuri” a necesitat, într-o primă etapă, promovarea lor de către înalţii ierarhi ortodocşi. Astfel, în primele decenii ale secolului al XX-lea, mişcarea ecumenistă a câştigat de partea sa Patriarhia Constantinopolului – cea mai feroce propovăduitoare a ecumenismului în sânul Ortodoxiei, Biserica Greciei, a României etc.

Ulterior, a devenit imperios necesară propulsarea ideologiei ecumeniste la nivelul conducătorilor locali. În acest scop, păstorii Bisericii au fost încurajaţi să studieze în instituţiile de învăţământ apusene, primind adeseori iniţierea în diferite organizaţii oculte cu caracter anti-creştin, fapt ce a contribuit la pierderea gândirii ortodoxe sănătoase. Ca urmare, cugetul ortodox al ierarhilor a fost pervertit, iar ei au abandonat învăţătura Sfinţilor Părinţi şi au devenit apostoli ai noii ideologii pe care au început să o propovăduiască păstoriţilor lor.

Apoi se impunea ca păstoriţii să fie pregătiţi pentru a primi o viziune modernistă asupra Bisericii şi creştinismului şi pentru a accepta unirea cu celelalte confesiuni creştine. În consecinţă, credincioşilor li s-a înfăţişat, vreme de decenii, cât de bine se înţeleg mai-marii confesiunilor creştine: cum îşi trimit scrisori de felicitare cu ocazia aniversărilor sau a marilor praznice creştine, cum se vizitează şi îşi fac daruri, şi pe nesimţite, cum binecuvântează împreună, cum se roagă împreună, cum ajung chiar să slujească împreună, fără a mai pomeni nenumăratele declaraţii potrivit cărora barierele trecutului au fost depăşite.

Însă, conducătorii au realizat că este nevoie de practicarea asiduă a ecumenismului la nivel local pentru îndoctrinarea credincioşilor cu ideologia unionistă, ideologie care susţine că nu există diferenţe între confesiuni, sau că diferenţele dintre acestea nu reprezintă un impediment pentru unire, ajungându-se chiar la a se afirma ideea de unitate în diversitate, adică un fel de uniatism[1]. Ei au înţeles că nu sunt suficiente întrunirile conducătorilor Bisericii şi unitatea în gândire a ierarhilor, ci este necesar ca şi turma credincioşilor să fie într-un cuget cu ei.

Unul dintre instrumentele ecumeniste cele mai ingenioase puse la punct în acest scop este rugăciunea comună, practicată în cadrul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. În cadrul ei, credincioşi de confesiuni diferite se adună şi se roagă împreună, învaţă să simtă că sunt una, să perceapă ei înşişi că nu există diferenţe între ei.

Împământenirea gândirii ecumeniste la nivelul turmei de credincioşi este un proces de lungă durată, care are loc de câteva decenii şi este, în prezent, în derulare.

 

Ecumenismul este un proces lent, uneori de-a dreptul descurajator, se plânge papa

Aşadar, ierarhii de diferite confesiuni, fiind într-un cuget, ar realiza unirea Bisericilor lor, dar se ciocnesc încă de opoziţia credincioşilor. De altfel, ei mărturisesc lentoarea procesului de unificare şi dorinţa ca lucrurile să se desfăşoare mai repede.

De exemplu, în cuvântul rostit la încheierea săptămânii de rugăciune din acest an, în Bazilica Sfântul Pavel fuori le mura din Roma, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat: ,,Ecumenismul este, cu siguranţă, un proces lent, uneori de-a dreptul descurajator, când cineva cade în ispita de a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi de a nu-l asculta”[2]. El a insistat că toţi credincioşii trebuie să iasă din ,,surzenia confortabilă”[3].

Ierarhii se străduiesc să-i grăbească şi să-i mobilizeze pe credincioşi prin discursurile şi exemplele lor. Iată cum continuă papa discursul rostit la încheierea octavei: ,,Noi creştinii trebuie să ne întrebăm dacă nu am devenit prea tăcuţi. Dacă nu ne lipseşte curajul de a vorbi cu voce tare şi de a aduce mărturie. (...) Lumea noastră are nevoie de o astfel de mărturie, ea aşteaptă mai presus de toate mărturia comună a creştinilor[4].

Acelaşi argument, al mărturiei comune şi al credibilităţii date de unitate, apare şi în discursul Mitropolitului Daniil al Moldovei: ,,Unitatea este o manifestare a lucrării harului lui Dumnezeu în creştini, încât are o dimensiune misionară de credibilitate a Bisericii în lume”[5].

În România, octava de rugăciune a fost introdusă în perioada interbelică, pe filieră catolică: ,,La recomandarea Scaunului Apostolic al Romei, zilele care formează octava de rugăciune au fost consacrate ca zile de ,,intensivă şi stăruitoare rugăciune pentru scopul indicat, într-o armonioasă colaborare a clerului şi credincioşilor aparţinători Bisericii întregi, fără deosebire de limbă şi de rituri”[6].

În ziarele vremii se nota: ,,Săptămâna de rugăciune pentru unirea tuturor creştinilor, care în fiecare an se ţine din 18-25 ianuarie la îndemnul şi porunca Î.P.S. Iuliu Hossu[7], se răspândeşte tot mai mult în Biserica noastră şi se celebrează tot mai solemn”[8]. Însă abia după 1993, această ceremonie ecumenistă capătă o amploare deosebită în România.

 

În numai 14 ani, în România, săptămâna de rugăciune a devenit ,,tradiţie”

An de an, perioada 18-25 ianuarie este celebrată tot mai fastuos, în întreaga ţară sunt oficiate slujbe ecumeniste la care participă tot mai mulţi clerici, profesori de teologie, studenţi şi credincioşi care aparţin comunităţilor creştine din România.

În numai 14 ani, societatea contemporană post-modernă a transformat săptămâna de rugăciune într-o ,,tradiţie”. ,,Este deja o tradiţie în Târgu Frumos ca în săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, credincioşii catolici şi cei ortodocşi să se întâlnească în rugăciune”, sau şi mai direct: ,,Potrivit tradiţiei, slujbele din cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă au loc alternativ în lăcaşurile de cult ale celor două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică”[9].

 

Patriarhul Teoctist vorbeşte de ,,măsura credinţei” pe care trebuie să o dea credincioşii ca ... cetăţeni ai Uniunii Europene[10], iar Mitropolitul Daniil al Moldovei susţine revenirea la ,,mărturisirea dreptei credinţe”

La Bucureşti s-a încetăţenit ca în fiecare zi din perioada 18-25 ianuarie să aibă loc o slujbă ecumenistă în lăcaşul de cult al uneia dintre confesiunile participante: ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, anglicană, reformată, armeană şi confesiunile evanghelice luterane. La fiecare dintre slujbe, a fost prezent câte un episcop ortodox, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

În schimb, în Moldova, unde există, în principal, credincioşi ortodocşi şi catolici, slujbele ecumeniste sunt săvârşite alternativ în lăcaşurile de cult ale celor două Biserici. Anul acesta, ca şi în anii trecuţi, Mitropolitul Daniil al Moldovei şi Bucovinei şi episcopul catolic Petru Gherghel de Iaşi au pledat pentru unitate, îndemnând credincioşii la rugăciune în vederea obţinerii acesteia.

În deschiderea manifestărilor din acest an, mitropolitul Daniil a spus: ,,Noi dorim ca prin această rugăciune de refacere a unităţii creştine să întărim comuniunea frăţească până când Hristos Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va învrednici să ajungem din nou la comuniunea deplină euharistică şi la mărturisirea dreptei credinţe, dar şi la o conlucrare în istorie pe baza iubirii creştine”[11].

Pentru a se evita o eventuală confuzie, se cuvine să remarcăm următoarele: într-adevăr, mitropolitul Daniil are dreptate când afirmă cele de mai sus. Ortodocşii ecumenişti nu mai mărturisesc dreapta credinţă, primită moştenire de la Sfinţii Părinţi, ci o credinţă malformată de ereziile ecumenismului !

Episcopul catolic nu s-a lăsat mai prejos, lansându-se în tot felul de afirmaţii aberante, de genul: ,,Vom trăi o nouă speranţă prin care strigătul tuturor celor ce cred din România va fi auzit în cer şi în Uniunea Europeană şi va fi în stare să contribuie la schimbarea feţei pământului, la ştergerea nedreptăţilor şi la stabilirea de noi relaţii între oameni şi popoare”. În plus, ignorând cu desăvârşire realitatea europeană, el a declarat: ,,Emblema Uniunii Europene exprimă coroana de stele a Maicii Domnului, care sugerează unitatea în jurul credinţei, unitate de care este responsabil fiecare om”. Creştinul care ştie ce hotărâri se iau astăzi în marile foruri europene, împotriva credinţei şi moralei creştine, rămâne fără grai în faţa unor asemenea cuvinte ...

 

Ecumenismul este ,,urgenţa care stopează mersul înainte al creştinismului”, susţin clericii ieşeni

Urmându-şi ierarhii în promovarea ecumenismului, preoţii celor două confesiuni au vorbit într-un glas, dar şi într-un cuget, despre ,,comuniunea existentă”, ,,eliminarea a tot ceea ce ne desparte şi căutarea a ceea ce ne apropie mai mult”, despre faptul că ecumenismul este o urgenţă, ,,această urgenţă care stopează mersul înainte al creştinismului”.

Săptămâna de rugăciune a abundat de distorsionări ale realităţii, afirmaţii aberante şi probleme false cu care s-ar putea umple volume. De asemenea, s-au susţinut lucruri contradictorii, însă nu lipsite de sens. Astfel, s-a afirmat: ,,Noi suntem în comuniune, formăm o comunitate, fiind adunaţi sub acelaşi cuvânt şi sub acelaşi Duh”, dar şi: ,,Această săptămână de rugăciune semnifică o redescoperire a fratelui din cealaltă confesiune, separat nu din voinţa noastră, ci de credinţa care îi este proprie, căreia trebuie să-i fie fidel”.

Acesta este tâlcul şi esenţa ecumenismului, acela de a-i convinge pe credincioşi că formează o comunitate de credinţă unită într-un duh, deşi fiecare are credinţa sa proprie.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

Preoţii ieşeni ai celor două confesiuni, ortodoxă şi catolică, au slujit împreună

Pe lângă predicile în care i-au îndemnat pe credincioşi să se angajeze cât mai ferm în propovăduirea ecumenismului, preoţii ieşeni ai celor două confesiuni au săvârşit slujbe, la care ,,rând pe rând, atât preoţi catolici, cât şi ortodocşi, au invocat ajutorul divin în vederea unităţii”. ,,În cadrul rugăciunii Tatăl nostru, clericii şi credincioşii s-au ţinut de mâini şi au recunoscut că sunt fraţi între ei. Apoi şi-au oferit semnul păcii, prin strângere de mână şi îmbrăţişare frăţească”.

Lucrurile s-au repetat aproape identic şi în oraşe mai mici, precum Târgu Frumos, Roman, Botoşani, Oneşti, Bacău, Huşi etc. Ziarele au relatat elogios aceste evenimente: ,,Lăcaşul de cult s-a dovedit a fi neîncăpător pentru sutele de enoriaşi ortodocşi şi catolici, care au venit să vadă ,,minunea”, preoţii ambelor confesiuni slujind laolaltă”[12].

Parohul Bisericii ortodoxe Sfântul Dimitrie din Roman, Vasile Strat, un nou ,,apostol” al ecumenismului, a mărturisit: ,,Noi preoţii trebuie să facem mai mult. Să lăsăm orgoliile la o parte şi să apropiem şi mai mult cele două Biserici, pentru că avem foarte multe în comun ... Stă în puterea noastră ca cele două Biserici Surori să formeze o mare familie[13].

Un preot catolic din Botoşani a fost mai categoric: „Cel care nu munceşte pentru unitate, munceşte împotriva Bisericii, împotriva dorinţei Mântuitorului ca toţi să fie una. Să lucrăm cu toţii pentru unitate !”[14]

 

Ecumenism 35-1

Săptămâna de rugăciune 2007, a patra zi, 21 ianuarie, Biserica catolică Sfânta Tereza din Iaşi

 

Cluj, Sighişoara, Sibiu sunt numai câteva puncte de reper pe harta ecumenistă a României

Octava de rugăciune a fost celebrată cu multă fast şi în Ardeal. La manifestările organizate la Cluj au participat ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, reformaţi, luterani, baptişti şi penticostali.

După zece ani de oficiere a octavei, la Sighişoara, anul acesta, pentru prima oară ,,se întâlnesc şase episcopi ai Bisericilor istorice pentru a participa la săptămâna ecumenistă”. Ei aparţin cultelor: ortodox, greco-catolic, romano-catolic, evanghelic, unitarian şi reformat[15].

Octava prinde rădăcini în localităţi din ce în ce mai mici, precum Cetatea de Baltă, judeţul Alba, unde ,,preoţii celor trei parohii, ortodoxă, reformată şi greco-catolică, împreună cu comitetele lor parohiale, au organizat momente ecumeniste deosebite” în trei zile din săptămâna 29 ianuarie - 4 februarie[16].

De când a fost ales mitropolit al Ardealului Laurenţiu Streza, un vajnic susţinător al ecumenismului, Sibiul s-a alăturat liniei ecumeniste. În acest an, în cadrul săptămânii de rugăciune, la Sibiu au participat credincioşii următoarelor confesiuni: ortodoxă, reformată, romano-catolică, greco-catolică şi evanghelică de confesiune augustană. Pe 25 ianuarie a.c., slujba de încheiere a octavei a avut loc în catedrala evanghelică din Sibiu, unde au fost prezenţi toţi întâistătătorii acestor culte[17].

În afara prezenţei sale la încheierea octavei la Sibiu, mitropolitul Laurenţiu Streza a participat la manifestări din cadrul săptămânii de rugăciune la Genova, Italia, unde a ţinut conferinţa ,,Ascultarea şi mărturisirea Evangheliei” şi la Fribourg, Elveţia. Mitropolitul a săvârşit vecernia în parohia ortodoxă românească din Fribourg, Elveţia, în prezenţa credincioşilor parohiei şi a numeroşi invitaţi catolici şi de alte confesiuni şi a participat la o serie de discuţii ecumeniste la Centrul Sfânta Ursula.

În aceeaşi seară, la Institutul de Studii Ecumenice din Fribourg, Î.P.S. Laurenţiu a susţinut conferinţa ,,Împreună spre a Treia Adunare Ecumenică Europeană”, care va avea loc în septembrie 2007, la Sibiu. Discursul său a fost unul tipic, cuprinzând ideile de bază ale ideologilor ecumenişti: ,,Dorinţa de unitate este una acerbă”, unirea fiind văzută ca o ,,şansă unică” la ,,lumea secularizată şi din ce în ce mai atee”; unitatea nu va fi una ,,de tip uniformizare, fiind vorba despre acea unitate în diversitate[18].

 

Încet dar sigur, ecumenismul aduce roadele plănuite de ideologii săi

Considerând săptămâna de rugăciune ,,un moment privilegiat pentru a face o evaluare a raporturilor actuale dintre diferitele confesiuni creştine”, subsecretarul Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, monseniorul Eleuterio Fortino, a vorbit la Radio Vatican despre relaţiile Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă. ,,Anul abia încheiat a avut mari realizări în dialog”, enumerând printre aceste ,,roade” vizita Papei Benedict al XVI-lea la Constantinopol şi întâlnirea sa cu patriarhul Bartolomeu, vizita Arhiepiscopului Hristodul al Atenei şi întregii Grecii la Roma, ambele întâlniri încheindu-se cu semnarea unor declaraţii comune de angajament pentru obţinerea unităţii creştine.

 

Ecumenism 35-2

Săptămâna de rugăciune 2007, a cincea zi, 22 ianuarie,
Biserica domnească Sfântul Nicolae din Iaşi. În imagine, preoţi
ortodocşi şi catolici săvârşind împreună slujba ecumenistă

 

Un alt eveniment important l-a reprezentat întrunirea Comisiei mixte internaţionale de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, în septembrie 2006 la Belgrad. Fortino remarcă: ,,Comisia a fost găzduită de Biserica Ortodoxă din Serbia cu mare afecţiune, căldură şi mare demnitate. Această primire fraternă şi călduroasă i-a suprins pe toţi participanţii, căci, în trecut, Biserica din Serbia a fost destul de reticentă sau critică faţă de dialog”. El concluzionează: ,,În rândul Bisericilor se maturizează acest sentiment”, al căutării unităţii şi al dorinţei din ce în ce mai ,,acerbe” de unitate[19].

 

Participând la săptămâna de rugăciune, ortodocşii mărturisesc direct sau indirect erezii

În vreme ce, în ochii promotorilor ei, octava de rugăciune aduce roade vrednice de laudă, pentru ortodocşi aceasta zămisleşte roade amare. După cum se poate remarca din derularea evenimentelor, ne aflăm în toiul campaniei de îndoctrinare a credincioşilor, a practicării intense a ecumenismului la nivel local.

Înşelaţi de ierarhii lor, dar şi amăgindu-se singuri, credincioşii ortodocşi nu îşi fac probleme din cauza participării lor la slujbe ecumeniste, nu îşi ridică întrebarea dacă nu cumva, prin această părtăşie, mărturisesc direct sau indirect diferite erezii.

În primul rând, ortodocşii mărturisesc, cu sau fără voia lor, doctrina propovăduită în cadrul acestei octave, care este potrivnică învăţăturii Mântuitorului şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. De pildă, la ceremoniile din lăcaşurile catolice, ortodocşi şi catolici deopotrivă au rostit crezul catolic, care conţine erezia cunoscută sub numele de ,,Filioque”: ,,Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”[20].

De asemenea, ortodocşii i-au privit ca preoţi pe toţi clericii heterodocşi, acceptându-i cu tot cortegiul lor de erezii: Filioque, infailibilitate papală, imaculata concepţie, iconoclasm, negarea Sfintei Treimi etc, împărtăşindu-se cu entuziasm din binecuvântările lor.

Pe lângă doctrina ecumenistă la care subscriu, ortodocşii sunt nevoiţi să consimtă la mistificarea istoriei de veacuri a Bisericii, pentru a fi puşi pe picior de egalitate cu heterodocşii. Astfel, ei trebuie să rostească diferite texte de pocăinţă pentru păcate inexistente: ,,Mărturisim că, deşi trebuie să fim conştienţi de greşelile noastre, continuăm de multe ori să mergem pe căi bătute. Ambiţia ne determină să facem ceea ce facem; preferăm un drum comod şi uşor şi ne evităm unii pe alţii”. Cu alte cuvinte, apărarea şi păstrarea dreptei credinţe, moştenită de la Sfinţii Părinţi, au fost transformate în ... ambiţie !

Ar mai fi de remarcat faptul că în cadrul slujbelor ecumeniste sunt citite trei fragmente din Scriptură: unul din Vechiul Testament, unul din Evanghelie şi unul din epistolele sfinţilor apostoli. În mod vădit, aceste citate sunt alese cu multă grijă pentru a putea fi interpretate în favoarea ecumenismului şi a unităţii în diversitate.

Un astfel de citat este următorul: ,,Şi sunt osebiri darurilor, iar acelaşi Duh. Şi osebiri slujbelor sunt, iar acelaşi Domn. Şi osebiri lucrărilor sunt, iar acelaşi Dumnezeu este care lucrează toate întru toţi” (I Corinteni 12, 4-6). Potrivit cugetului ecumenist, care propovăduieşte minciuna numind-o Adevăr, cele de mai sus dau mărturie pentru faptul că darurile, slujbele şi lucrările - a se citi confesiuni cu credinţe şi tradiţii diferite - sunt diferite, dar ... acelaşi Duh şi acelaşi Dumnezeu care le-a dăruit în mod diferit.

Sau: ,,Că precum trupul unul este, şi mădulare are multe şi toate mădularele ale unui trup, multe fiind, un trup sunt; aşa şi Hristos. Pentru că printr-un Duh noi toţi într-un trup ne-am botezat, ori iudeii, ori elinii, ori robii, ori cei slobozi; şi toţi într-un Duh ne-am adăpat. Că şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni 12, 12-14). După cugetul lor bolnav, Scriptura mărturiseşte că precum mădularele într-un trup sunt felurite, aşa şi confesiunile în viitoarea Biserică (!?!).

În plus, se remarcă o predilecţie deosebită pentru texte din Apocalipsă, deşi această carte a Scripturii, fiind extrem de profundă şi cu sensuri înalte, nu a fost rânduită de Sfinţii Părinţi a se citi în biserică. Astfel, unul din pasajele preferate de ecumenişti este Apocalipsa 21, 1-5: ,,Şi am văzut cer nou şi pământ nou; că cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, şi marea nu mai este. Şi eu Ioan am văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, pogorându-se de la Dumnezeu din cer, gătită ca o mireasă împodobită bărbatului său. (...) Şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor (...)”.

Fără îndoială, ecumeniştii doresc să-şi fundamenteze ideologia pe Scriptura şi Tradiţia ortodoxă. Prin cele de mai sus ei caută să dea de înţeles că, atunci când se vor uni toate confesiunile creştine, va avea loc pseudo-Cincizecimea ecumenistă, ,,cer nou şi pământ nou”, Biserica ecumenistă va fi noul Ierusalim pogorât din cer, iar Dumnezeu ,,va şterge toată lacrima de la ochii lor”.

Orbiţi duhovniceşte, cu minţile îmbâcsite de ereziile în care se scaldă, nu mai văd că înainte de ,,cer nou şi pământ nou” trebuie să vină ,,fiul pierzării” şi că ei nu fac altceva decât să-i aştearnă calea.

N.r.: Citatele din text care nu au notă de subsol sunt preluate din documente care prezintă evenimentele din timpul săptămânii de rugăciune, existente pe site-ul www.ercis.ro, al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

Ioachim Arnăutu



[1] Uniatismul este mişcarea de unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, care a luat naştere în secolele XV-XVI şi s-a soldat cu întemeierea Bisericii Greco-Catolice, numită şi Biserica Uniată sau Unită cu Roma. Uniatismul a însemnat acceptarea de către ortodocşi a dogmei catolice, fără schimbarea ritului ortodox. Este demn de remarcat faptul că aceasta nu este nici singura, nici prima mişcare de acest fel din sânul Bisericii Catolice, dat fiind că Biserica Catolică cuprinde mai multe rituri: romano-catolic, greco-catolic, melkit, maronit, armeano-catolic etc.

Aşadar, ideea de unitate în diversitate nu este nouă, ci ea a fost folosită adeseori de Biserica Catolică pentru a atrage în sânul ei diferite comunităţi creştine.

[2] The Tablet, 3 februarie 2007.

[3] www.traditioninaction.org, 27 februarie 2007, ,,A discouraging ecumenism”.

[4] www.catholica.ro, 31 ianuarie 2007, ,,Lumea aşteaptă mărturia comună a creştinilor”.

[5] www.trinitas.ro, 19 ianuarie 2007, ,,Î.P.S. Mitropolit Daniel a deschis oficial Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”.

[6] www.catholica.ro, 19 ianuarie 2007, ,,Octava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor la Cluj”.

[7] Iuliu Hossu a fost episcop greco-catolic de Cluj-Gherla.

[8] Curierul creştin, nr. 3-5 (1945).

[9] Lumina, 19 ianuarie 2007, ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor – Avanpremieră a marelui eveniment ecumenic de la Sibiu”.

[10] Înainte de începerea săptămânii de rugăciune din acest an, în comunicatul de presă al Patriarhiei Române nr. 20, din 15 ianuarie 2007, patriarhul Teoctist a îndemnat credincioşii să dea „măsura credinţei noastre ca cetăţeni ai Uniunii Europene”.

[11] www.trinitas.ro, 19 ianuarie 2007, ,,Î.P.S. Mitropolit Daniel a deschis oficial Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”.

[12] Monitorul de Neamţ, 27 ianuarie 2007, ,,Biserica ,,Sfântul Dumitru”, neîncăpătoare la încheierea săptămânii”.

[13] Ziarul de Roman, 25 ianuarie 2007, ,,Credincioşii ortodocşi şi catolici s-au rugat împreună”.

[14] Credinţa ortodoxă, martie 2007, ,,Cronica antihristului”.

[15] www.trinitas.ro, 15 ianuarie 2007, ,,Pentru prima dată, şase episcopi ai Bisericilor istorice se întâlnesc la Sighişoara”.

[16] www.catholica.ro, 7 februarie 2007, ,,Evenimente ecumenice în Cetatea lui Ştefan”.

[17] www.trinitas.ro, 19 ianuarie 2007, ,,Începe Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”.

[18] www.mitropolia-ardealului.ro, ianuarie 2007, ,,Conferinţa Î.P.S. Laurenţiu cu tema „Împreună spre a Treia Adunare Ecumenică Europeană”, Fribourg, 23 ianuarie 2007”.

[19] www.catholica.ro, 19 ianuarie 2007, ,,Realizări importante în relaţiile dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”.

[20] www.ziaruldemures.ro, 20 ianuarie 2007, ,,Săptămâna ereziei” (I).

Februarie 2007. Ştiri

 

Există mai multe ordine ale Cavalerilor de Malta ?

În Europa bântuie un nou curent: transformarea bisericilor în baruri, discoteci ... ,,peşteri de tâlhari”

Creştini prigoniţi în lume

,,La Barcelona, enoriaşii fac karaoke în biserică”, titrează Gardianul

 

 

4 februarie 2007

Există mai multe ordine ale Cavalerilor de Malta ?

Pe 27 ianuarie a.c., la Muzeul de Istorie al Complexului Muzeal Bucovina din Suceava, a avut loc o ceremonie a Ordinului Suveran, Militar şi Ospitalier al Sfântul Ioan Botezătorul de Ierusalim, Rhodos şi Malta, de învestire a unor cetăţeni români cu titlul de cavaleri ai Ordinului Sfântul Ioan de Ierusalim sau cavaleri de Malta. Printre aceştia s-au numărat prinţul Dimitrie Sturdza, actorul Jean Constantin, campionul de box Vasile Câtea şi cinci cetăţeni din Republica Moldova.

În scurtul istoric al ordinului, prezentat de ziare, se menţionează că acesta este de sorginte catolică, având doar membri catolici, şi că, în perioada interbelică, o delegaţie diplomatică românească a mers la Vatican pentru a solicita papei primirea în ordin a unor români, chiar de religie ortodoxă. De asemenea, ziarele au consemnat faptul că cei învestiţi în 27 ianuarie nu sunt primii români cavaleri de Malta şi au remarcat că ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, care este cavaler de Malta de la începutul anilor ’90, nu a fost prezent la ceremonie.

 

Stiri 34-3

Imagine de la ceremonia de învestire a lui Jean Constantin,
29 ianuarie 2007, Suceava. În imagine, alături de Jean Constantin,
preotul ortodox prezent la ceremonie, cu epitrahilul la gât

 

Ceremonia de învestire a început, în faţa marelui maestru al ordinului, ducele Basilio Cali de Rodez, a aspiranţilor la titlul de cavaler şi a invitaţilor, cu o rugăciune rostită de un preot ortodox, care s-a încheiat cu cuvintele: ,,Vă considerăm binefăcătorii ţării şi ai poporului nostru. Avem nevoie de dvs. şi ne rugăm pentru dvs. la fiecare slujbă. (...) Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi”.

După această rugăciune, marele maestru a citit o proclamaţie, iar aspiranţii au rostit jurământul de primire în ordin, consfinţind în scris pe un altar improvizat şi primind de la maestru ,,lumina lui Hristos”. Prin jurământ, aspirantul se angajează să fie ,,servul lui Iisus Hristos şi al săracilor”, dar şi ,,să fie fidel şi loial ordinului” şi să lucreze pentru ,,întărirea unităţii creştine”.

La scurt timp după această ceremonie, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, primul român ortodox membru al Ordinului Suveran de Malta, a declarat că ,,gruparea malteză de la Suceava este compusă din impostori ce reprezintă un fals ordin lipsit de orice fel de legitimitate. (...) Nu există decât un singur ordin autentic, Ordinul Suveran de Malta, cu sediul magisterului la Roma”. Grupul de la Suceava a răspuns, afirmând că fac parte din ,,alt ordin maltez”.

 

Stiri 34-4

Suceava, 29 ianuarie 2007, românii învestiţi Cavaleri de Malta
În centru, marele maestru al ordinului, ducele Basilio Cali de Rodez,
şi preotul ortodox prezent la ceremonie

 

Ordinul oficial, recunoscut în 96 de state ale lumii, a reacţionat săvârşind, pe 4 februarie a.c., o ceremonie publică demonstrativă de învestire a cinci români. În general, ceremoniile acestor ordine catolice sunt învăluite în tăcere, nefiind făcute publice, însă ca reacţie la ritualul de la Suceava, ceremonia din 4 februarie, care a avut loc la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, a fost intens mediatizată, imaginile de la aceasta fiind transmise pe principalele posturi de televiziune.

Este prima ceremonie la care publicul larg a avut acces şi, în premieră, aspiranţi ortodocşi şi catolici au devenit în acelaşi timp cavaleri ai ordinului.

 

Ce titrează ziarele româneşti despre adevăratul Ordin de Malta

Ordinul de Malta, înfiinţat după anul 1000, a primit recunoaştere papală la 15 februarie 1113, prin bula Papei Pascal al II-lea, care l-a trecut sub autoritate papală. După vitregiile vremurilor şi peregrinări ale cavalerilor prin insula Rhodos şi Malta, în prezent, ordinul îşi are sediul principal la Roma şi este ,,subiect suveran cu propria constituţie şi propriile instituţii care îl guvernează”.

În lume, există astăzi 12.500 de doamne şi cavaleri de Malta, iar recenta ceremonie de la Bucureşti a ridicat numărul cavalerilor români la 16. De asemenea, în România există peste 1.200 de voluntari ai Serviciului Maltez, care îşi desfăşoară activitatea caritabilă în 26 de filiale.

Este de remarcat interesul pe care îl manifestă ordinul catolic faţă de România, de vreme ce Vaticanul şi Ordinul de Malta primeşte aspiranţi la titlul de cavaler, catolici şi ortodocşi deopotrivă, doar în cazul României. În plus, Constantin Bălăceanu-Stolnici, primul român ortodox cavaler de Malta, este membru în Consiliul Naţional Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, numărându-se printre laicii care au drept de vot şi iau parte la decizii importante pentru Biserică. Iar el pare a fi doar unul dintre cavalerii de Malta din România care au acces la pârghiile puterii ecleziastice.

Oricum, aceste ordine de sorginte catolică, printre care se numără Ordinul Cavalerilor de Malta, cu o ascendenţă dubioasă printre ordinele oculte apărute în Evul Mediu, au început să se infiltreze în România, atrăgând în ceremoniile lor ortodocşi şi, mai grav, preoţi care rostesc diferite rugăciuni la ceremonii la care mari duci dau ,,lumina lui Hristos”. De asemenea, prezenţa în rândurile lor a unor ierarhi ortodocşi sau mireni cu putere de decizie în Biserică este cel puţin ciudată.

Pentru omul de rând, nu are nici o relevanţă faptul că există sau nu mai multe ordine ale Cavalerilor de Malta, el nu stă să scotocească cotidienele şi periodicele şi să se lămurească cu desăvârşire asupra unor astfel de aspecte. Însă ceea ce el reţine este faptul că un preot ortodox a fost prezent la o ceremonie de învestire a Cavalerilor de Malta, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, a rostit o rugăciune şi a binecuvântat pe cei prezenţi. Aşadar, prin prezenţa slujitorului ei, Biserica Ortodoxă nu numai că a îngăduit, dar a şi aprobat o astfel de manifestare.

Aceasta este doar una dintre piesele din puzzle-ul pe care îl construiesc noii ,,arhitecţi” ai lumii în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Acest puzzle – chiar dacă ar fi făurit doar din manipulări mediatice precum cea de mai sus – are rolul de a termina, odată pentru totdeauna, cu Biserica Ortodoxă, a o compromite definitiv prin aceea că-i anulează, în ochii oamenilor, orice putere de a fi mai presus de cele ale lumii acesteia.

 

Surse

1. Gardianul, 29 ianuarie 2007, ,,Jean Constantin a devenit Cavaler de Malta”.

2. Obiectiv de Suceava, 29 ianuarie 2007, ,,Prinţul Dimitrie Sturdza, actorul Jean Constantin şi campionul mondial la box Vasile Câtea, învestiţi la Suceava Cavaleri de Malta”.

3. Gardianul, 5 februarie 2007, ,,Şoimul maltez atins de gripă aviară la Suceava. Cavalerii de Malta se luptă între ei pe teritoriul României”.

4. Curentul, 5 februarie 2007, ,,Prima ceremonie publică a cavalerilor de Malta”.

5. Cotidianul, 5 februarie 2007, ,,Cavalerii de la Malta au recrutat încă cinci români. Oficialii Bisericii Catolice au inclus, ieri, cinci români în Ordinul Suveran al cavalerilor de Malta”.

 

 

 

7 februarie 2007

În Europa bântuie un nou curent: transformarea bisericilor în baruri, discoteci ... ,,peşteri de tâlhari”

Declinul creştinismului în Europa şi, în general, în lume a traversat deja mai multe etape. O primă etapă a reprezentat-o scăderea numărului de credincioşi prezenţi la slujbele bisericeşti, apoi acesta s-a manifestat la nivelul statisticilor cu privire la numărul de creştini ,,practicanţi” şi al celor care investighează credinţa în Dumnezeu şi în diferite concepte creştine (precum viaţa după moarte, viaţa pământească, minunile şi Învierea Mântuitorului, minunile din zilele noastre), procentele celor care cred scăzând vertiginos în ultimele decenii.

Astăzi, procesul de descreştinare îşi face simţită prezenţa pe alt plan: înstrăinarea lăcaşurilor de cult care au devenit, dureros de spus, inutile. Cotidianul Gândul preia un studiu alcătuit de ziariştii de la ediţia europeană a revistei Newsweek, care consemnează tendinţa accelerată de secularizare a continentului. Astfel, în Uniunea Europeană mii de biserici îşi schimbă destinaţia, transformându-se în baruri, cafenele, discoteci, săli de concerte, săli de prezentare a modei, depozite, apartamente de lux etc. Sau sunt preschimbate în moschei sau temple pentru diferite religii orientale.

Acest fenomen se corelează cu numărul de credincioşi care participă la slujbe. În Franţa, doar 5% din cei care se declară catolici mai merg la biserică, în Cehia, procentul este şi mai scăzut - 3%. În Marea Britanie, Biserica Anglicană a declarat că 10% din bisericile britanice (peste 1.600) sunt ,,dispensabile”, multe dintre acestea devenind moschei sau temple sikh pentru comunităţile de imigranţi care aşteptau de 30-40 de ani să aibă un lăcaş de cult.

În Italia, încă din deceniul trecut, Vaticanul a anunţat vinderea a cel puţin 10.000 din cele 95.000 de lăcaşuri (aproximativ 10%). În Germania, unde numărul catolicilor practicanţi a scăzut de la 22% în 1990 la 9% anul acesta, numai dioceza catolică din Essen oferă, spre închiriere, mai mult de 100 de biserici, pentru că nu mai are nici enoriaşi, nici bani pentru a le întreţine.

La Praga, Cehia, în 2006, credincioşii au ajuns la proteste de stradă după ce guvernul a vândut unui antreprenor privat o biserică din secolul al XII-lea, pe care acesta urma să o folosească la petreceri cu striptease şi muzică tehno. Însă, deoarece vânzarea fusese legală, protestele nu au reuşit să mai schimbe nimic. În întreaga Cehie, 700 de monumente istorice, dintre care 200 de biserici şi mânăstiri, aşteaptă să fie cumpărate de investitori, cărora nu li se poate pretinde să păstreze destinaţia iniţială a lăcaşului. În schimb, în Danemarca, deşi doar 5% din credincioşii Bisericii Luterane mai participă la slujbe, majoritatea plăteşte un impozit benevol pentru conservarea bisericilor, astfel că nici un lăcaş de cult nu a fost înstrăinat.

Pe de altă parte, în Europa de Est, se poate remarca o revigorare a sentimentului religios după căderea comunismului: se ridică lăcaşuri de cult impunătoare, credincioşii participă la slujbe, au loc procesiuni fastuoase în Rusia, România, Polonia etc. Însă este o revigorare aparentă, pentru că deceniile de comunism au afectat profund atât instituţia Bisericii - care a fost deturnată de către ierarhii săi de la misiunea ei, slăvirea Ziditorului şi păstorirea credincioşilor către Împărăţia Cerurilor, către o simbioză nefirească cu un regim care respingea categoric existenţa lui Dumnezeu -, cât şi credinţa omului de rând, care prea adesea nu mai ştie în ce crede cu adevărat.

După cum se remarcă din studiul Newsweek, dar şi din alte statistici şi date referitoare la creştinism, într-un fel sau altul, acesta pierde teren, creştinii devin pe zi ce trece mai neinteresaţi să dea slavă Ziditorului lor. Oamenii sunt asaltaţi din toate părţile de un mod de viaţă anticreştin, de o morală anticreştină, de curente filozofice sofisticate, dar anticreştine. Sunt asaltaţi de tot felul de descoperiri senzaţionale care lovesc în esenţa religiei creştine, li se aduc dovezi aparent de netăgăduit că religia lor nu este, în realitate, ceea ce se propovăduieşte în biserică. Învaţă de mici copii la şcoală că ceea ce scrie în Scriptură sunt basme, că ştiinţa este antagonică cu religia.

Şi copleşiţi de acest torent care vine neîncetat asupra lor şi din faţa căruia arareori găsesc scăpare, pentru că înşişi păstorii lor nu mai vor să creadă, se frâng sufleteşte şi îşi pierd credinţa. Îşi pierd bisericuţa din inimă în care se închinau cu frică şi cu cutremur Mântuitorului lor, şi atunci şi lăcaşurile de cult materialnice, din piatră sau lemn, devin ... inutile. Iar apostaţii acestei lumi privesc cu multă bucurie la înstrăinarea bisericilor creştine, pe care le transformă cu o satisfacţie diabolică în ,,peşteri de tâlhari”.

 

Sursa: Gândul, 7 februarie 2007, ,,Mii de biserici europene se transformă în moschei, baruri, pizzerii sau depozite”

 

 

 

20 februarie 2007

Creştini prigoniţi în lume

În diferite colţuri ale lumii, creştinii sunt prigoniţi mai mult sau mai puţin făţiş de către credincioşii altor religii, pe care liderii creştini ecumenişti le apreciază şi le consideră pacifiste şi tolerante. Astfel, în India, în statul Chhattisgarh, grupul extremist hindus Dharam Sena (Armata Religioasă) a atacat recent o întrunire a creştinilor din oraşul Raipur, la care erau prezenţi 100 de lideri creştini. În clădirea în care se desfăşura întâlnirea, au năvălit membrii acestei organizaţii hinduse, care i-au agresat pe participanţi, rănind cel puţin 10 persoane. Printre cei răniţi au fost şi doi străini, care au fost târâţi peste un kilometru, fiind bătuţi continuu. Statul indian Chhattisgarh are o populaţie de 21 de milioane de oameni, dintre care numai 400.000 sunt creştini.

 

***

 

Din cauza războiului, situaţia creştinilor din Irak este dramatică. În Irak există 3% creştini, aparţinând la mai multe confesiuni, ortodoxă, catolică, nestoriană (creştinii asirieni), necalcedoniană (armeni catolici, iacobiţi) etc. Profitând de condiţiile tulburi caracteristice conflictelor armate, musulmanii majoritari îi agresează, torturează şi ucid pe creştini, le atacă lăcaşurile de cult şi cer cu vehemenţă expulzarea creştinilor din Irak şi transformarea bisericilor în moschei.

Astfel, în cei aproape patru ani de război, peste 800 de biserici şi mânăstiri au fost parţial sau total distruse. Comunităţile creştine armene, asiriene şi chaldeene au dispărut din punct de vedere administrativ şi canonic, autorităţile ilegale kurde împiedicând desfăşurarea normală a activităţii acestora. Atacurile împotriva lăcaşurilor de cult creştine sunt tratate de poliţia irakiană cu superficialitate, multe fiind coordonate de membri din conducerea acesteia. Refugiaţii creştini din ţările vecine majoritar musulmane sunt prigoniţi de autorităţile iraniene, siriene, turceşti şi iordaniene, care duc o politică agresivă de expulzare a creştinilor de pe teritoriul lor.

Cel mai recent eveniment de acest gen a fost uciderea, la începutul lunii februarie a.c., a unui preot ortodox şi a mai multor membri ai familiei sale, la Mosul. Atacul a avut loc în incinta casei parohiale în ciuda prezenţei forţelor de securitate kurde însărcinate cu protecţia lăcaşurilor de cult nemusulmane.

Într-o cuvântare rostită duminică, 11 februarie a.c., la comemorarea masacrului creştinilor irakieni din 2005, de către musulmanii şiiţi, Mar Dinkha al IV-lea, patriarhul Bisericii Creştine Asiriene, a condamnat ,,politica actuală a autorităţilor de la Bagdad faţă de populaţia creştină din Irak”. El a acuzat guvernul irakian actual că ,,urmăreşte eliminarea populaţiei creştine de pe teritoriul irakian, pentru a crea un stat islamic”.

 

***

 

În Egipt, clericii şi credincioşii Bisericii Copte sunt adeseori ţinta unor atacuri din partea mediilor musulmane radicale. Copţii sunt prigoniţi chiar de autorităţile civile care iau măsuri împotriva acestei minorităţi. Astfel, deşi oficial se consideră că în Egipt sunt mai puţin de 6 % creştini, mulţi copţi cred că statisticile sunt falsificate şi aceştia reprezintă circa 10 % din populaţia ţării.

În februarie a.c., forţele de securitate egiptene au demolat mai multe construcţii din Cairo şi alte localităţi din Egipt aparţinând Bisericii Copte, sub pretextul că respectivele construcţii nu aveau permisele necesare. În plus, autorităţile locale au arestat o serie de clerici, eliberaţi doar în urma unor proteste de stradă ale comunităţii creştine şi a protestului unor diplomaţi străini. Cu toate acestea, clericii au fost acuzaţi oficial, urmând a fi judecaţi pentru prozelitism religios şi opunere de rezistenţă la acuzare.

 

Şi acestea sunt doar câteva exemple de prigonire a creştinilor în lume ...

 

Surse
1. www.trinitas.ro, 9 februarie 2007, ,,Creştini atacaţi în India”
2. www.trinitas.ro, 12 februarie 2007, ,,Creştinii ortodocşi irakieni - ţinta terorismului musulman”
3. www.trinitas.ro, 14 februarie 2007, ,,Tragedia creştinilor din Irak”
4. www.catholica.ro, 20 februarie 2007, ,,Atacuri la adresa creştinilor din Egipt”

 

 

 

22 februarie 2007

,,La Barcelona, enoriaşii fac karaoke în biserică”, titrează Gardianul

După ce, secole la rând, în confesiunile creştine care au pierdut duhul autentic al creştinismului s-a infiltrat duhul lumii, în prezent acesta devine vizibil în multe din manifestările lor ecleziastice. Campioană la acest capitol este Biserica Anglicană, care, ,,graţie” deciziilor luate de ierarhii săi, s-a lepădat de bruma de creştinism care mai exista în sânul ei. Majoritatea credincioşilor ei au încetat să mai meargă la slujbe, nemaifiind interesaţi de o credinţă pe care nu o mai înţeleg şi care nu-i ajută la nimic.

La fel de îndepărtaţi de creştinism ca enoriaşii lor, păstorii apelează la mijloace lumeşti pentru a-i convinge pe aceştia să nu părăsească corabia pe cale de scufundare. Ei încearcă să-i atragă pe credincioşi cu lucruri care îi interesează, chiar dacă acestea nu au nici o legătură cu creştinismul, ba mai mult, se află într-o contradicţie flagrantă cu învăţătura acestuia.

După ce, în timpul campionatelor de fotbal, pastorii anglicani au instalat ecrane de televiziune în lăcaşurile de cult, pentru ca enoriaşii să poată urmări meciurile de fotbal în biserică, un episcop aparţinând aceleiaşi confesiuni a avut o nouă idee ingenioasă pentru a-i atrage pe oameni la slujbe.

Episcopul de Grantham, Timothy Ellis, a anunţat că, în luna mai a.c., va organiza prima slujbă religioasă din Marea Britanie, având ca fond sonor cântece celebre compuse de Bono, solistul trupei irlandeze U2. Un cor va interpreta melodii ale acestei formaţii, iar credincioşii vor putea cânta alături de cor, deoarece versurile vor apărea pe un ecran special.

Muzica va fi însoţită de efecte luminoase, iar băncile din lăcaşul de cult vor fi îndepărtate pentru ca enoriaşii să poată dansa. Evenimentul organizat la Biserica St. Swithin, Lincolshire, va fi înregistrat de BBC şi difuzat în cursul acestui an.

Episcopul a încercat să-i liniştească pe tradiţionalişti, declarând că nu va înlocui slujbele clasice, ,,dorind doar să experimenteze forme noi de exprimare şi comunicare religioasă”. ,,Muzica rock poate fi o sursă imensă de spiritualitate”, a adăugat episcopul. Depinde ce fel de spiritualitate şi ce fel de spirite aduce cu sine muzica rock ...

 

Stiri 34-5

16 octombrie 2004. Liturghie catolică cu clovni la Catedrala din Salzburg. Arhiepiscopul Alois Kothgasser de Salzburg, Austria, al doilea din stânga, se joacă cu un clovn înaintea altarului, în timpul unei liturghii. ,,Clovnii-medici”, cum se numesc ei înşişi, poartă haine albe de spital şi nasuri mari roşii. Ei vizitează spitale pentru a-i face pe pacienţi să râdă. Sub acelaşi pretext, al amuzării credincioşilor, arhiepiscopul i-a invitat pe clovni la altar, ridiculizând jertfa Mântuitorului.

 

Nici Biserica Romano-Catolică nu este departe de manifestările anglicanilor, mai ales în regiunile mai moderniste. Deşi nu au început încă să folosească muzica rock la slujbe (n.r.: pe care Papa Ioan Paul al II-lea o aprecia în mod deosebit), parohia Sant Joan Bosco din Barcelona, Spania, a fost echipată cu o instalaţie de karaoke. Enoriaşii pot cânta versurile proiectate pe un ecran imens plasat deasupra altarului. Succesul înregistrat este copleşitor, iar oamenii sunt încântaţi de iniţiativa bisericii, mai ales cei în vârstă, care nu pot citi cu uşurinţă literele mici din cărţile de rugăciuni. Biserica Sant Joan Bosco este considerată cea mai modernă biserică din capitala catalană.

Frontul modernismului avansează cu paşi mici, dar siguri înlăuntrul Bisericii apusene. De la modernism în mentalitate, la modernism în dogmă, până la modernism la nivelul manifestărilor exterioare, aşa-zisul creştinism apusean îşi schimbă aspectul pe zi ce trece. Ecrane de televiziune, cântece rock, meciuri de fotbal, parohii virtuale, spovedanii şi rugăciuni pe internet, ce mai urmează ?

 

Stiri 34-6

Iulie 2006. Imagine de la învestitura episcopului anglican Marc Andrus pentru dioceza de California. Înainte ca membrii clerului să se pregătească pentru hirotonia ce urma să aibă loc, un leu chinezesc şi o paradă tradiţională organizată de cunoscători ai artelor marţiale Kei Lun au amuzat pe cei prezenţi în catedrală. Ei au dansat şi au sărit printre credincioşi.

 

Sărăcia şi seceta au înlocuit problemele duhovniceşti care nu au dispărut, dar care nu mai au rezolvare în acest creştinism ,,cosmetizat”. Această pierdere a duhului creştin autentic nu poate fi rezolvată cu surogate de creştinism. Surogatele de creştinism nu pot oferi decât, cel mult, surogate de soluţii, care doar amăgesc omul, îl ameţesc şi îl fac să creadă că creştinismul nu mai are soluţii, consecinţa ultimă fiind îndreptarea omului spre alte religii, care, aparent, au soluţii simple şi eficace.

 

Surse
1. Gândul, 30 ianuarie 2007, ,,Marea Britanie. Versurile U2, în loc de imnuri religioase”.
2. www.trinitas.ro, 6 februarie 2007, ,,Biserica Anglicană continuă drumul care o îndepărtează de tradiţia creştină”.
3. Compact de Bucureşti, februarie 2007, ,,U2, în Bisericile din Marea Britanie”.
4. Gardianul, 22 februarie 2007, ,,La Barcelona, enoriaşii fac karaoke în biserică”.

 

Ioan Palea

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

Biserica - un Departament al Statului ?

 

Încă din timpul regimului fanariot, Ţările Române şi, mai ales, Biserica şi clerul cunosc o perioadă
foarte grea din punct de vedere material. Corupţia ce cuprinsese ţara s-a răsfrânt asupra clerului,
într-un sfârşit murdărindu-l şi pe acesta. Astfel, preoţilor şi diaconilor li s-a impus o contribuţie anuală
de un galben pentru întreţinerea şcolilor, o taxă pentru primirea Sfântului Mir, o taxă de hirotonie, darea
sau ,,ploconul cârjei" către ierarh, ,,ploconul praznicului” pentru hramul mitropoliei, ,,ploconul obişnuit"
sau ,,canonicesc" către chiriarh, precum şi ,,darea bastonului" către protopop

 

PARTEA I

Astăzi, presa română este invadată de articole referitoare la proiectul Legii Cultelor. Atât oamenii politici, cât şi reprezentanţii cultelor propun amendamente pe marginea acestui proiect. Nemulţumirile apărute de ambele părţi au condus la situaţii în care s-au solicitat chiar retragerea proiectului şi reluarea discuţiilor.

Evident, o lege nu poate mulţumi o diversitate atât de mare de opinii. Democraţia se dovedeşte iarăşi a fi o utopie mult râvnită, cum a fost şi comunismul vreme de câteva decenii. Ea îşi arată astăzi colţii, revendicându-şi, pe drept cuvânt, partea. Oare cine va avea de pierdut din această încleştare de forţe ?

Întreaga istorie mărturiseşte că cei care au pierdut mereu avantajele lumii materiale au fost ortodocşii. Statul a cotropit mereu Biserica Ortodoxă, bogată, abuzând de dreptul forţei. Nici conducătorii statului român nu au fost mai prejos, căci relaţiile care au existat de-a lungul timpului între Biserică şi puterea laică vădesc şi îndreptăţesc ceea ce se întâmplă astăzi.

Încă din timpul regimului fanariot, relaţiile dintre puterea laică şi cea ecleziastică au cunoscut o întorsătură complet defavorabilă Bisericii. Ca urmare a impunerii suzeranităţii turceşti asupra Moldovei (1711) şi Ţării Româneşti (1716), Poarta Otomană a numit domnitori străini din nobilimea greacă a Cartierului Fanar din Istanbul. Aceasta a adus cu sine lumea sa coruptă, care s-a înrădăcinat prin domnii scurte ce au determinat numeroase schimbări ale legilor şi menţinerea scaunelor episcopale vacante ani întregi. În această perioadă, Ţările Române şi, mai ales, Biserica şi clerul cunosc o perioadă foarte grea din punct de vedere material, plătind biruri mari către Poarta Otomană.

În plus, majoritatea domnilor fanarioţi exploatau averile mânăstirilor, încercând să-şi recupereze banii cheltuiţi pentru obţinerea domniei. Ei pretindeau sume însemnate de bani pentru numirea egumenilor (stareţilor), uneori chiar alungându-i pe aceştia din mânăstiri pentru a le confisca bunurile. Nici mânăstirile închinate Sfintelor Locuri din Muntele Athos, Muntele Sinai sau Ierusalim nu au fost ocolite de abuzuri. Proprietăţile acestora, ce reprezentau a cincea parte din pământul ţării, erau administrate de egumeni greci, ce se sustrăgeau de la îndeplinirea doleanţelor testamentare ale ctitorilor, ca şi de la dările către Ţările Române, utilizând în schimb veniturile acestora în interese proprii.

Atitudinea domnilor fanarioţi faţă de Biserică a oscilat de-a lungul timpului. Astfel, în Moldova, în 1715, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) scuteşte preoţii de biruri, în 1726, Grigorie II Ghica (1726-1733) revocând această măsură, ca în 1734, Constantin Mavrocordat (1733-1735) - fondator al Lojii masonice ,,Moldova" la Iaşi în anul 1735 - să scutească întreaga Mitropolie a Moldovei de toate dările pentru averile ei mişcătoare, dându-i şi o însemnată subvenţie anuală.

În 1741, în timpul celei de-a doua domnii a sa în Moldova (1741-1743), el elaborează aşa-numitul ,,aşezământ" în care, la sfatul Mitropolitului Neofit Criteanul al Ungrovlahiei, şi el de neam grec, înscrie anumite prevederi privitoare la Biserică. Prin acest act, el numea zece epitropi aleşi dintre egumenii marilor mânăstiri, în faţa cărora ceilalţi egumeni urmau să prezinte un raport anual asupra veniturilor şi cheltuielilor mânăstirilor lor.

,,Aşezământul" lui Constantin Mavrocordat prevedea, de asemenea, ridicarea nivelului de pregătire a clerului de mir şi monahal. Astfel, în schimbul scutirii de dări, toţi slujitorii Bisericii erau obligaţi să înveţe carte. Ei urmau să stea 40 de zile la episcopie, pentru a li se preda rânduielile slujbelor bisericeşti şi pentru a sluji. În acelaşi timp, ierarhii ţării au primit dispoziţii să nu mai hirotonească nici un preot sau diacon neştiutor de carte.

Începând cu a treia domnie a lui Grigorie II Ghica (1747-1748), preoţilor şi diaconilor li s-a impus o contribuţie anuală de un galben pentru întreţinerea şcolilor. În plus, ei erau obligaţi să plătească ierarhului pentru a primi Sfântul Mir, precum şi o taxă de hirotonie, care în 1747 era de 12 taleri şi a cărei valoare a crescut în timp, ajungând în 1794 la 40 de taleri pentru hirotonia întru diacon şi la 80 de taleri pentru ridicarea la treapta preoţiei.

La înscăunarea unui mitropolit, preoţii şi diaconii aveau datoria de a plăti darea sau ,,ploconul cârjei", precum şi ,,ploconul praznicului” la hramul catedralei mitropolitane sau episcopale. În unele eparhii se mai plătea o dare a cârjei şi la înscăunarea ierarhului locului, pe lângă darea anuală numită ,,ploconul obişnuit" sau ,,canonicesc". Preoţii şi diaconii plăteau o taxă şi protopopilor, numită ,,darea bastonului". Aceştia abuzau de poziţia lor pentru a încasa dări şi pentru recomandarea la hirotonie, ,,cercetarea" şi sfinţirea bisericilor.

În această perioadă, Biserica Moldovei este relativ independentă de Patriarhia Constantinopolului, mitropolitul doar înştiinţându-l pe patriarh de alegerea sa, fără a-i cere o gramată de întărire. Alegerea ierarhilor se făcea de către divanul domnesc la care luau parte şi egumenii marilor mânăstiri, ca ulterior sinodul Bisericii să îl aleagă formal încă o dată. Toţi cei patru arhierei (Mitropolitul Moldovei şi episcopii celor trei eparhii sufragane: Roman, Rădăuţi şi Huşi) făceau parte din divanul domnesc, mitropolitul fiind preşedinte de drept, în absenţa domnitorului. Ierarhii aveau şi diferite atribuţii politice, judecătoreşti, economice şi şcolare, pe care le avuseseră şi în secolele anterioare.

În plus, în Ţara Românească, mitropolitul era ales, la dorinţa domnilor fanarioţi, de către membrii divanului domnesc. Ca urmare, în acest secol, Mitropolia Ungrovlahiei este condusă, în mare parte, de ierarhi greci, şi mai mult decât atât cunoaşte, ca şi Moldova, capriciile fanarioţilor. Astfel, la 10 ianuarie 1776, domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782) înfiinţează şcoala domnească de la Sfântul Sava. Întreţinerea ei cădea în seama mânăstirilor neînchinate, la care se adăuga jumătate din taxa de 3 lei pe care o dădea fiecare preot, cealaltă jumătate din această taxă fiind folosită pentru Biserică. În schimb, atât clerul, cât şi mânăstirile erau scutite de obligaţii faţă de vistieria ţării. Tot atunci, Ipsilanti rânduieşte ca mânăstirile să nu mai poată face împrumuturi decât cu încuviinţarea ierarhului locului, nici să nu mai cumpere moşii, ci ,,mai vârtos a le îngriji pe cele ce au şi să dreagă cele stricate ale mânăstirii".

Două decenii mai târziu, noi măsuri rânduiau să se numească doar egumeni români care să fie schimbaţi numai cu voia mitropolitului, să se interzică acestora să facă împrumuturi fără ştirea mitropolitului, bunurile egumenilor morţi fără testament să intre în posesia mânăstirilor lor, să nu se permită aşezarea călugărilor greci în mânăstirile ţării decât cu ştirea domnului şi să nu se trimită Locurilor Sfinte mai mult decât era stabilit. Însă la stăruinţa călugărilor greci, în 1799, Alexandru Moruzi (1799-1801) a schimbat aceste hotărâri. El stabilea, printre altele, ca egumenii mânăstirilor închinate să fie trimişi de la Locurile Sfinte, dând şi dispoziţii cu privire la administrarea averilor acestora.

Între anii 1806-1812, situaţia Bisericii devine şi mai grea, datorită ocupării Ţărilor Române de către armata rusă. Mitropolitul Ungrovlahiei intră în conflict cu autorităţile ţariste în problema veniturilor mânăstirilor închinate, precum şi datorită refuzului său de a înfiinţa o ,,consistorie duhovnicească" pentru judecarea abaterilor clerului (la Iaşi existând deja una). Din acest motiv, la 22 noiembrie 1809, mitropolitul este înlăturat din scaun de către ţar şi înlocuit cu Ignatie, mitropolitul Artei. Tot atunci, în plus faţă de toate dările pe care le aveau, preoţii şi diaconii au fost siliţi să plătească 150000 de taleri pentru întreţinerea trupelor ruseşti de ocupaţie, clerului din Moldova cerându-i-se 76640 lei.

Pe de altă parte, Episcopia Râmnicului cunoaşte, sub ocupaţie habsburgică, o situaţie diferită, până în 1737 când Oltenia revine Ţării Româneşti. În această perioadă, înscăunarea unui episcop se făcea cu acordul Curţii Imperiale. În 1717, Episcopul Damaschin înaintează un memoriu împăratului cerându-i ca Biserica românească să-şi păstreze vechile drepturi, iar mânăstirile să fie scutite de încartiruiri de trupe. Carol al VI-lea admite cererea episcopului, în plus hotărând acordarea libertăţii religioase, cu protejarea cultului ortodox, trecerea Episcopiei Râmnicului de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei sub cea a Mitropoliei sârbe din Belgrad, interzicerea închinării de mânăstiri Sfintelor Locuri, precum şi a oricăror legături cu acestea.

Mai mult, mânăstirile sunt supuse, din punct de vedere administrativ, guvernului austriac, care întărea şi alegerea egumenilor. În 1729, împăratul dă un nou decret prin care se prevedea ca averile mânăstirilor închinate să revină fiscului austriac. Prin acelaşi decret, clericii erau scutiţi de obişnuitul ,,plocon" către ierarhul locului, plătind în schimb impozit, iar episcopul era obligat să verse a treia parte din veniturile sale în tezaurul imperial. În sfârşit, i se punea în vedere comandantului general al Transilvaniei, care era şi ,,oberdirectorul" Olteniei, să nu permită creşterea peste măsură a numărului clericilor.

La 2/14 septembrie 1829, prin tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol, s-a prevăzut, între altele, obligaţia Turciei de a recunoaşte Regulamentele Organice ale Ţărilor Române care se aflau în acea vreme sub ocupaţie rusă (1828-1834). Introduse în Ţara Românească în iulie 1831, iar în Moldova în ianuarie 1832, regulamentele cuprindeau şi dispoziţii privitoare la Biserică. Ele prevedeau înfiinţarea ,,Marii Logofeţii a credinţei", condusă de ,,logofătul credinţei" care era ,,epitropul general al domnului în toate pricinile bisericeşti". Mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de către Adunarea obştească a ţării şi întăriţi de domn, alegerea urmând să fie încuviinţată de Patriarhia Constantinopolului.

De asemenea, ele stabileau ca hirotoniile, numirile egumenilor şi înfiinţarea de noi mânăstiri să se facă cu aprobarea scrisă a domnitorului, pe baza ,,anaforalei (raportului) logofătului bisericesc". Clerul era scutit de dări, plătind însă un impozit anual către stat, de 20 de lei pentru preot, 14 lei pentru diacon şi 8 lei pentru dascăl, iar în ceea ce priveşte milosteniile credincioşilor faţă de preoţi, se preciza că în viitor se vor fixa taxe pentru acestea. În plus, se legifera practica participării mirenilor la judecarea clerului în cadrul ,,consistoriei duhovniceşti" şi ţinerea actelor de stare civilă de către preoţi.

În privinţa administrării averilor bisericeşti, Regulamentele Organice aduceau ,,schimbări menite să înlăture abuzurile din trecut”. Astfel, toate averile nemişcătoare ale eparhiilor şi mânăstirilor urmau să fie arendate pe trei ani, prin licitaţie, înaintea Adunării obşteşti. Se prevedea ca anual mânăstirile din Ţara Românească să verse o pătrime din venitul lor, iar cele din Moldova 12500 de galbeni. Administrarea bunurilor Bisericii era supusă aprobării domnului care întărea şi partea de contribuţie a eparhiilor şi mânăstirilor către stat, în folosul şcolilor, seminariilor şi aşezămintelor de binefacere.

După 1834, în Moldova, domnitorul Mihail Sturza (1834-1849) încearcă să treacă administraţia averilor Bisericii sub controlul unei autorităţi laice centrale. Ca urmare, în 1844, Adunarea obştească hotărăşte ca averile mitropoliei şi ale episcopiilor să fie trecute în grija ,,Vorniciei sau Departamentului averilor bisericeşti". Veniturile erau strânse la Iaşi, într-o ,,Casă centrală", fiind destinate întreţinerii ierarhilor, zidirii şi renovării de biserici, întreţinerii Seminarului Teologic de la Socola şi operelor de binefacere. Trei ani mai tîrziu, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti votează o lege asemănătoare.

Unirea Principatelor Române şi alegerea drept domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) - ,,ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni" - a desăvârşit atacul împotriva Bisericii secolului al XIX-lea. În Moldova, un prim pas l-a reprezentat trecerea averilor mânăstirilor chinoviale (Neamţ, Secu, Agapia, Văratec, Adam şi Vorona) în administrarea Ministerului Cultelor, desfiinţarea atelierelor mânăstireşti, închiderea tipografiilor Mânăstirii Neamţ şi mitropoliei, precum şi instituirea unor comitete administrative pe lângă egumeni, în scopul întocmirii de bugete pentru fiecare mânăstire. În plus, la 16 august 1860, Cuza desfiinţează mânăstirile Doljeşti, Zagavia şi 31 de schituri.

La 19 octombrie 1860, s-a votat o nouă lege care stabilea un impozit de 10 % pe venitul net al ,,proprietăţilor nemişcătoare … ale mitropoliilor, episcopiilor, mânăstirilor închinate şi neînchinate cu metoacele lor, ale chinoviilor mânăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, … al seminariilor precum şi al oricărui alt aşezământ de binefacere”, introdusă doi ani mai târziu şi în Ţara Românească. La 7 noiembrie 1860, ca urmare a protestelor sale la adresa acestor mârşăvii, Mitropolitul Sofronie (1851-1860) al Moldovei este surghiunit. Scaunul său a rămas neocupat, căci în timpul domniei lui Cuza nu se făceau alegeri de mitropoliţi sau episcopi, scaunele vacante fiind ocupate de locţiitori, iar din 1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc.

Tot în 1860, Adunarea legislativă din Ţara Românească hotăra ca seminariile să treacă sub ,,administraţiunea şi privegherea" Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la conducerea căruia se afla Mihail Kogălniceanu, Venerabil al unei loji masonice bucureştene, încă din 1844. În martie 1862, Consiliul de miniştri decide ca veniturile mânăstirilor să nu mai intre în aşa-numita ,,Casă Centrală", ci direct la Ministerul de Finanţe.

Vrând să pună capăt abuzurilor egumenilor greci, în 1863, Cuza ia măsuri în privinţa regimului mânăstirilor închinate: îndepărtează de la conducerea mânăstirilor pe egumenii ce nu se supuneau dispoziţiilor guvernului, pune sub control strict intrarea sau plecarea din ţară a călugărilor străini, iar la 18 iunie 1863 dispune inventarierea obiectelor de preţ şi a documentelor din mânăstirile închinate, punerea sub supraveghere a obiectelor necesare la săvârşirea slujbelor şi depunerea la mânăstirile Văcăreşti şi Golia, sub pază militară, a celorlalte obiecte de cult şi documente.

La 13/25 decembrie 1863, Mihail Kogălniceanu – la acea vreme prim-ministru - a prezentat Adunării deputaţilor proiectul de lege pentru secularizarea averilor mânăstireşti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii fiind ,,fratele" Dimitrie Bolintineanu, ce primise gradul al treilea în Loja ,,Steaua Dunării" din Bucureşti în 1859. În primul articol al legii se preciza că ,,toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului", prin articolul 6, egumenii greci fiind obligaţi să predea guvernului român toate obiectele de preţ, cărţile şi documentele mânăstirilor pe care le cârmuiseră.

La 31 martie 1864, Cuza dă legea comunală prin care ,,fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparţine. Ea este datoare a plăti pe preoţii bisericilor sale", iar acolo unde nu exista posibilitatea, salarizarea preoţilor parohi se făcea de către primării. Prin articolul 92 al legii, primăriile preluau actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces), aflate în grija slujitorilor Bisericii. În acelaşi an, Codul civil dispunea ca ,,despărţirile căsniceşti” (divorţurile) să treacă în competenţa tribunalelor civile, devenind obligatorie numai căsătoria civilă, înrudirea de la gradul patru în sus fiind permisă la căsătorie.

Una dintre cele mai stupefiante legi a fost legea călugăriei sau Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti a călugăriei, din 30 noiembrie 1864. Conform acestei legi, schima monahală putea fi îmbrăţişată numai de bărbaţii de peste 60 de ani şi femeile de peste 50 de ani, excepţie făcând invalizii şi cei ce sufereau de boli incurabile. Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului general şi a Ministerului Cultelor şi numai în mânăstirile şi schiturile care urmau să fie stabilite printr-un ,,regulament special", pentru întreţinerea monahilor alocându-se de la buget sume anuale … Ca urmare a acestei legi, mânăstirile au rămas aproape pustii.

La 11 mai 1865, Cuza promulgă Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România, care avea doar trei articole: ,,1. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri. 2. Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta cel puţin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate. 3. Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curţii de Casaţie".

,,O realizare de mare însemnătate a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu urmări binefăcătoare pentru ţară, a fost secularizarea averilor mânăstireşti, adică trecerea în proprietatea statului" notează Mircea Păcurariu în Istoria Bisericii Ortodoxe Române (vol. III, 1997), reputat istoric al Bisericii Ortodoxe Române.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Viaţa bisericească din ultimele trei secole este marcată de amestecul nemijlocit al statului în
problemele interne ale Bisericii. Astfel, puterea laică şi-a permis să secularizeze averile mânăstireşti şi să
controleze toate veniturile Bisericii, să intervină în problemele administrative şi chiar canonice ale acesteia,
să se amestece în numirea mitropoliţilor şi a episcopilor şi, mai târziu, chiar să hotărască în privinţa acordării
de drepturi cultelor de pe teritoriul României. Ne mai îndoim oare că Biserica este un departament
al Statului ? Sau a devenit deja o certitudine faptul că … Statul este Biserica ?

 

Ca urmare a înnoirilor din Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului (1863-1866) a protestat, trimiţând, în aprilie 1865, trei scrisori către domn, mitropolitul primat şi mitropolitul Moldovei. La aceasta, Cuza a replicat declarând că este hotărât să respingă ,,amestecul anticanonic al oricărui Sfânt Sinod străin, al oricărei Biserici străine sau al oricărui şef bisericesc străin în ceea ce priveşte administraţia şi succesiunea Bisericii române autocefale”.

După îndepărtarea lui Cuza de la putere şi venirea pe scaunul Principatelor Române a lui Carol I de Hohenzollern, Biserica Ortodoxă Română a încercat să-şi reia relaţiile cordiale cu Patriarhia Constantinopolului. Astfel, deşi în Constituţia promulgată la 1 iulie 1866 se preciza că ,,Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”, în 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică a Bisericii care a fost înaintat, în 1869, pentru observaţii Patriarhului ecumenic Grigorie al VI-lea (1835-1840, 1867-1871).

În decembrie 1872, acest proiect a devenit ,,Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Conform legii, Sinodul avea menirea ,,să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii naţionale”. El era format din cei doi mitropoliţi, al Ungrovlahiei şi al Moldovei, din cei şase episcopi sufragani mitropoliilor şi din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraş din cuprinsul eparhiei respective. Aceşti arhierei erau numiţi de Guvern şi confirmaţi de şeful statului dintre trei candidaţi propuşi de Sfântul Sinod.

Instituirea arhiereilor titulari a fost necesară pentru ca noul Sinod să aibă cel puţin 12 membri. Preşedinţia Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în absenţa lui, mitropolitul Moldovei. Ministrul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la şedinţe, având drept de vot consultativ. Tot în Legea organică se susţinea: ,,Ambele mitropolii constituie o unică Biserică autocefală română în fruntea căreia stă un sinod, ce are a se aduna de două ori pe an”. Cu toate acestea, Patriarhia Constantinopolului nu va recunoaşte multă vreme autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, considerând-o necanonică.

În 1877, odată cu câştigarea independenţei de stat, Biserica Ortodoxă Română reîncepe să lupte pentru recunoaşterea autocefaliei ei de către Patriarhia Constantinopolului şi celelalte Biserici surori. Însă, în 1879, când i s-a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari aleşi de Sfântul Sinod, Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912) a obiectat faţă de Legea organică şi, mai ales, faţă de ,,autocefalia” Bisericii Române, declarând că nu o recunoaşte.

La începutul anului 1882, relaţiile Bisericii şi statului român cu Patriarhia ecumenică s-au agravat din cauza propunerii Sfântului Sinod, înaintate Corpurilor legiuitoare, ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la rangul de patriarh. Un al doilea motiv l-a constituit sfinţirea pentru prima oară, la 25 martie 1882, a Sfântului Mir în catedrala mitropolitană din Bucureşti, fără consimţământul Patriarhiei ecumenice, până atunci, Biserica Ortodoxă Română primind Sfântul şi Marele Mir de la Patriarhia Constantinopolului.

Ca urmare, la 10 iulie 1882, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului trimite membrilor Sinodului Bisericii Române o scrisoare patriarhală - semnată de cei 11 arhierei ai sinodului său - plină de mustrări şi ameninţări. În februarie 1883, Sinodul român replică: ,,Pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod român declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească streină nu are drept de a ne impune ceva …”

Odată cu înscăunarea unui nou patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea (1884-1886), relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Constantinopolului cunosc o evoluţie favorabilă. Astfel, la 20 aprilie 1885, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu (1875-1886) scrie Patriarhiei Ecumenice cerând recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Scrisorii sale îi se alătură şi o adresă a venerabilului Dimitrie Sturdza, mason în Loja ,,Înţelepţii din Heliopolis”, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

La 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic răspunde atât mitropolitului primat, cât şi ministrului Cultelor, scriindu-le că, împreună cu membrii Sinodului său, a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. El a trimis, de asemenea, o enciclică celorlalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe pentru a le aduce la cunoştinţă această decizie.

În 1893, un nou proiect de lege, intitulat Legea clerului mirean şi a seminariilor, stârneşte controverse în societatea sfârşitului de secol. În ciuda opoziţiei Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909), proiectul a fost prezentat Corpurilor legiuitoare, Guvernului şi Sinodului, această iniţiativă aparţinând masonului Take Ionescu (1858-1922), pe atunci ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.

Ca urmare, la 20 mai 1893, după retragerea din scaun a lui Iosif Gheorghian, legea a fost promulgată. Ea conţinea prevederi cu privire la salarizarea preoţilor din bugetul Statului sau al comunelor, ei fiind împărţiţi în mai multe categorii, după pregătirea lor şi după locul în care aveau parohia.

Prin aceeaşi lege se fixau ,,taxele” de epitrahil, preotul devenind astfel un simplu funcţionar al Statului. De asemenea, se stabilea înfiinţarea de consistorii eparhiale pe lângă fiecare eparhie, pentru judecarea abaterilor clerului. Dreptul de a trimite un preot în judecată îl avea atât chiriarhul locului, cît şi ministrul Cultelor, iar pentru bisericile cu fonduri proprii, acest drept îl aveau şi epitropii sau eforii lor.

În cartea sa ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, volumul III, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în 1997, Mircea Păcurariu conchide: ,,Aşadar, Legea clerului mirean a adus o seamă de schimbări în viaţa Bisericii Române … Este adevărat însă că statul avea acum dreptul de a-şi spune cuvântul aproape în toate problemele bisericeşti, fapt care a avut urmări negative pentru viaţa Bisericii. Pe de altă parte, Legea - apărută din dorinţa de a îmbunătăţi starea materială a clerului mirean - n-a contribuit la o îmbunătăţire a stării materiale a slujitorilor sfintelor altare”.

Un alt act legislativ prin care statul se amesteca în problemele interne ale Bisericii a fost Legea pentru înfiinţarea Casei Bisericii, propusă în ianuarie 1902 de ministrul Cultelor de atunci, venerabilul mason Spiru Haret (1851-1912). Casa Bisericii urma să deţină controlul asupra averilor bisericeşti şi fondurilor de la bugetul statului destinate cultelor, ocupându-se şi cu numirea clerului şi construirea de noi biserici.

Unirea Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, a adus schimbări nu numai în viaţa laică, ci şi în cea bisericească. Odată cu acest act a avut loc şi unirea Bisericii Ortodoxe din România, care reunea ţara Românească şi Moldova, cu Bisericile Ortodoxe din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Înainte de unire, Biserica Ortodoxă din România era subordonată aproape total statului, lipsa unei poziţii clare a Bisericii faţă de stat, precum şi a statului faţă de Biserică afectând direct viaţa religioasă. În schimb, Biserica Transilvaniei avea o ,,organizare corespunzătoare”, cuprinsă în Statutul Organic al Mitropolitului Andrei şaguna al Ardealului. Principiile sale de bază erau autonomia faţă de stat şi sinodalitatea caracterizată de colaborarea dintre clerici şi mireni la conducerea treburilor bisericeşti. La Editorial 08-2problemele unirii Bisericilor româneşti se mai adăugau ,,moştenirea” absolutismului ţarist a Bisericii Basarabiei, precum şi mentalitatea Bisericii din Bucovina, tributară împăratului de la Viena şi aparatului de stat austriac.

În acest context, la 23 aprilie 1919, Sinodul Mitropoliei Ardealului, alcătuit pe atunci numai din episcopii Ioan Papp al Aradului - care era şi locţiitor de mitropolit şi Miron Cristea al Caransebeşului, s-a unit cu Sinodul Bisericii din România, Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş ,,devenind astfel parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”. Ulterior, în iunie 1919, s-a stabilit ca la baza viitoarei organizări a Bisericii să stea Statutul şagunian.

 

Miron Cristea (1868-1939)

 

La 18 septembrie 1920, Sfântul Sinod, prezidat de noul mitropolit primat, Miron Cristea (1919-1939), mason ,,cu grad foarte înalt”, se întruneşte pentru a întocmi un proiect de Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate că proiectul a fost elaborat în scurt timp, înaintarea lui Corpurilor legiuitoare a fost întârziată voit timp de 5 ani, aşteptându-se votarea noii Constituţii şi înfiinţarea Patriarhiei Române.

În martie 1923 este promulgată Noua Constituţie a României care conferea titlul de Biserică ,,dominantă” Bisericii Ortodoxe şi garanta autonomia ei faţă de stat. ,,S-a înscris apoi, spre respectare, şi principiul participării mirenilor alături de clerici la viaţa bisericească”.

Doi ani mai târziu, la 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a luat în dezbatere problema înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române, ca la 12 februarie aceasta să fie dezbătută de Senat, iar la 17 februarie de Camera Deputaţilor. Legea este promulgată la 23 februarie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925 sub titlul ,,Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. Ca o încununare a strădaniilor ierarhilor români, la 30 iulie 1925, patriarhul ecumenic Vasilie al III-lea (1925-1929) recunoaşte înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române.

Ca urmare, în martie 1925, Sfântul Sinod prezintă Corpurilor legiuitoare proiectul Legii Cultelor şi al Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Legea, în 46 articole, şi Statutul de organizare a Bisericii, cu 178 articole, au fost votate la 24 martie de Senat şi la 3 aprilie de Camera Deputaţilor, ambele fiind promulgate la 6 mai 1925.

Legea consfinţea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie cu 5 mitropolii: Ungrovlahia, Moldova şi Suceava, Ardeal, Bucovina, Basarabia. În fruntea Bisericii se afla Sfântul Sinod, ,,cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale şi canonice şi for suprem pentru chestiunile bisericeşti de orice natură”, format din patriarh, mitropoliţi, episcopi şi arhierei vicari.

Organul deliberativ al Patriarhiei era Congresul Naţional Bisericesc, format din câte 6 reprezentanţi ai fiecărei eparhii - 2 preoţi şi 4 mireni - aleşi pe 6 ani, care se întrunea o dată la 3 ani, şi se ocupa cu probleme administrative, culturale şi economice. Organul executiv al Sfântului Sinod şi al Congresului Naţional Bisericesc era Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte 3 de fiecare Mitropolie (1 cleric şi 2 mireni).

Patriarhul, mitropoliţii şi episcopi erau aleşi de forurile bisericeşti şi de membrii ortodocşi ai Corpurilor legiuitoare. Ei erau recunoscuţi şi investiţi de şeful statului şi, ulterior, înscăunaţi de ierarhii Bisericii.

Deşi în Constituţia din 1923 se prevedea că ,,raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege”, statul român a semnat, la 10 mai 1927, un concordat cu Vaticanul prin care oferea Bisericii Catolice - cult numit în acea vreme ,,minoritar” - un statut cu totul privilegiat. Acest act stabilea, printre altele, că numirea episcopilor era rezervată Scaunului papal, care trebuia doar să informeze Guvernul român asupra numirii, ca şi dreptul acestora de a numi preoţi-parohi fără a cere aprobarea Guvernului, excepţie făcând clericii de naţionalitate străină. În plus, se hotăra ca episcopii români uniţi şi arhiepiscopul latin de Bucureşti să fie senatori de drept.

În ceea ce priveşte întreţinerea episcopiilor, seminariilor şi a altor instituţii, precum şi a personalului Bisericii Catolice, concordatul decidea constituirea unui ,,patrimoniu sacru” al cultului catolic - Biserica Catolică obţinând astfel averi imense pe care nu le deţinuse nici în Imperiul Austro-Ungar. Acest ,,patrimoniu” era compus din titlurile de rentă română de stat, primite pentru exproprierea unor bunuri ale Bisericii Romano-Catolice, plătindu-i acesteia sute de milioane de lei, deşi statul austro-ungar oferise Bisericii acele bunuri doar cu drept de uzufruct, şi nu ca proprietate, astfel că, de fapt, în 1918 dreptul de proprietate revenea statului român.

 

Editorial 08-1

Catedrala mitropolitană din Bucureşti

 

Actul de la 23 august 1944, care a marcat instaurarea unui regim totalitar în România, a adus cu sine profunde schimbări şi în viaţa religioasă. Ca urmare, la 4 august 1948, este votată o nouă lege privind regimul general al cultelor, care prevedea separarea Bisericii de Stat, precizând că acesta va asigura libertatea de conştiinţă pentru toţi cetăţenii ţării, egalitatea între cultele religioase şi autonomia lor.

Cu toate acestea, legea conferea statului drept de control absolut asupra problemelor de orice natură ale cultelor. Astfel, în articolul 13 se stabileau următoarele: ,,cultele religioase pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea guvernului, în urma recomandării ministrului Cultelor. În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoaşterea în acelaşi mod.” În plus, ,,averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept statului”.

Ulterior, lucrurile au cunoscut o evoluţie şi mai defavorabilă Bisericii Ortodoxe. Astfel, în 1952, statul comunist promulga un decret prin care toţi monahii sub 50 de ani erau obligaţi să-şi părăsească chinoviile, iar prin decretul 410 din 1959 desfiinţa unele mânăstiri şi schituri ortodoxe, alte sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa.

După căderea comunismului, cu toate că situaţia a fost extrem de prielnică reabilitării poziţiei Bisericii Ortodoxe în societatea românească, statul nu a făcut nici un demers în acest sens. Ultimul deceniu este plin de reglementări ale unor aspecte secundare legate de viaţa religioasă din România, fără însă a se promulga o lege privind regimul general al cultelor. Mai mult decât atât, aceste reglementări nu au susţinut întotdeauna Biserica, de multe ori puterea politică chiar oprimând financiar atât instituţia în sine, cât şi clerul.

Astfel, în cartea sa ,,Libertatea religioasă în România”, apărută la Cluj-Napoca în 1998, Ilie Fonta, secretar de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte între anii 1995-1996, notează: ,,unele dintre partidele coaliţiei majoritare, în alegerile din noiembrie 1996, au promis salarizarea integrală a clericilor ortodocşi. Până la acea dată, majoritatea clericilor şi angajaţilor cultelor primea de la stat contribuţii la nivelul salariului minim brut pe ţară. Prin Ordonanţa 47 din august 1997 s-a decis îngheţarea contribuţiei simple la nivelul de 150.000 lei, urmând ca această sumă să crească odată cu indexarea salariilor bugetarilor, măsură care a făcut ca respectiva contribuţie să fie tot timpul mai mică decât salariul minim brut pe ţară.” În plus, el subliniază: ,,În noiembrie 1996 s-au promis multe îmbunătăţiri în viaţa clerului ortodox, dar în august 1997 s-a luat şi puţinul care se obţinuse în anii anteriori, cu alte cuvinte s-a pierdut un drept câştigat.”

Până în prezent, Secretariatul de Stat pentru Culte a înaintat Guvernului trei proiecte ale Legii Cultelor: în noiembrie 1993, decembrie 1997 şi în 1998. Ultimul proiect, trimis Parlamentului la jumătatea lunii septembrie 1999, a stârnit o adevărată polemică ce nu a încetat nici astăzi. Astfel, este de domeniul cotidianului amendarea prezentului proiect de lege, cea mai notorie propunere fiind cea a Fundaţiei ,,Misiunea Română pentru Europa