Lev Tolstoi: Un mormânt fără cruce sau tragedia unei minţi măreţe (VII)
Lev Tolstoi: Un mormânt fără cruce sau tragedia unei minţi măreţe
Controversa privind înmormântarea lui Lev Tolstoi (III)
Vestea că Lev Tolstoi se stingea din viaţă în gara din orașul provincial Astapovo din provincia Kaluga, în noiembrie 1910, a declanșat o serie febrilă de întâlniri în cadrul Sfântului Sinod. Între 3-7 noiembrie, membrii Sinodului s-au întrunit pentru sesiuni mai mult sau mai puțin continue și consultări informale uneori atât dimineața, cât și seara. Într-o oarecare măsură, această activitate frenetică a fost generată fără îndoială de presiunea autorităților seculare ruse. Dacă este să dăm crezare ziarului Russkoe Slovo, prim-ministrul Petru Arkadievici s-a adresat conducerii Sinodului întrebând ce intenționa să facă Biserica în cazul în care drama de la Astapovo se încheia cu moartea.
Această întrebare a condus la o întâlnire extraordinară, convocată în mare grabă, a Sinodului, la care a participat și episcopul lui Tolstoi [episcopul locului], Partenie de Tula. La această întrunire, procuratorul şef Lukianov a ridicat problema înmormântării creștine a lui Tolstoi. Episcopii au menţionat circulara din 25 februarie 1901 şi au adăugat că, de când a fost emis acel document, Tolstoi nu a dat nici un semn de pocăință.
Chiar dacă lucrurile stăteau astfel, conveneau ei, atât de multe întrebări rămâneau fără răspuns încât chestiunea trebuia investigată în continuare. Drept urmare, s-a decis trimiterea episcopului Partenie la Astapovo ca observator din partea Sinodului. În plus, a fost trimisă o telegramă episcopului de Kaluga, în a cărui eparhie se afla acum Tolstoi, instruindu-l să facă o ultimă încercare de a dobândi o schimbare de atitudine din partea marelui scriitor. Episcopul de Kaluga i-a însărcinat cu această misiune pe părinţii Mânăstirii Optina din apropiere[1]. De fapt, prima oprire în ’fuga’ lui Tolstoi de familia sa – care s-a încheiat la Astapovo – fusese la Optina.
El nu căutase informații despre nici unul dintre stareţi cât timp s-a aflat acolo, dar în presă se zvonea că voise să facă acest lucru. Ceea ce îl reținuse fusese faptul că se afla sub interdicție[2]. Acționând pe baza acestei informații, starețul Varsanufie de la Optina, împreună cu un diacon pe nume Panteleimon, și-a asumat sarcina de a călători personal la Astapovo pentru a cerceta cauzele vizitei eșuate a lui Tolstoi la mânăstire. Starețul a sosit în seara zilei de 5 noiembrie, dar fiica lui Tolstoi, Alexandra, care veghea asupra bolnavului, nu i-a permis să intre la Tolstoi[3].
Episcopul Partenie, având un drum mai lung de parcurs, a sosit abia după moartea lui Tolstoi, pe 7 noiembrie, la ora 6 dimineața[4]. Între timp, mitropolitul Antonie trimisese o telegramă personală celui bolnav, implorându-l să se întoarcă în Biserică: ,,Din chiar momentul în care v-aţi despărțit de Biserică, m-am rugat neîncetat ca Domnul să vă conducă înapoi la ea. Poate că El vă va chema curând la curtea Sa, și vă implor acum pe patul de boală: împăcaţi-vă cu Biserica și cu poporul rus ortodox. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze și să vă păzească. Mitropolitul Antonie”[5].
Probabil mai mult decât orice altceva, această telegramă arată cât de mult a însemnat pentru Biserică găsirea unei modalităţi de a se împăca cu Tolstoi. Mitropolitul înţelegea neîndoios că, prin acest fapt, punea în joc o mare parte din prestigiul și autoritatea Bisericii. Telegrama sa putea fi prezentată în presa seculară ca un gest inoportun supărător şi totodată o astfel de rugăminte stăruitoare adresată unui om care l-a disprețuit fără milă pe el și Biserica sa timp de decenii îl putea transforma cu ușurință pe mitropolit într-o ţintă a batjocurii.
Presiunea puternică din partea autorităților seculare nu este probabil o explicație suficientă pentru trimiterea telegramei. Mai curând, conducătorii Bisericii au nădăjduit în realitate până la sfârșit – ca Avraam, mai presus de nădejde (Romani 4, 18) – că ar putea avea loc o minune și că rugăciunile lor vor fi cumva ascultate.
Presiunea puternică din partea autorităţilor seculare nu pare să fi venit doar din partea guvernului, ci și a țarului însuși. Russkoe Slovo a afirmat că exista o îngrijorare profundă „la cele mai înalte niveluri” cu privire la situația jenantă pe care o crease circulara din 1901. „Potrivit unor zvonuri, Sinodul a fost înştiinţat că se dorește cu ardoare o soluție pozitivă – indiferent cum – privind chestiunea revocării excomunicării lui Tolstoi”[6]. Această informație este adeverită de Lev Tikhomirov, care avea relații bune în cercurile intime ale curții, ca și în rândul conducerii Bisericii. Pe 8 noiembrie, Tikhomirov comenta în jurnalul său o conversație pe care o avusese cu o zi înainte cu episcopul Partenie. Episcopul îi mărturisise că țarul însuși își exprimase o dorință arzătoare ca Tolstoi să fie reintegrat în comuniunea Bisericii pe patul de moarte. Partenie a susținut de asemenea că membrii Sinodului s-au angajat să facă tot posibilul pentru a îndeplini dorința majestății sale în această chestiune.
În opinia personală a lui Tikhomirov, Sinodul s-ar „scuipa în față” dacă ar ceda acestei presiuni; ar vădi o slăbiciune atât de fatală în conducerea Bisericii încât ar putea duce la schismă, credea el[7]. Acest diagnostic, deși exagerat în mod grosolan, este un indiciu al emoțiilor puternice pe care le-a stârnit controversa privind înmormântarea lui Tolstoi.
Dar presiunea de a-i oferi lui Tolstoi o înmormântare ortodoxă nu provenea doar din exterior, ci și din sânul Bisericii. Clerici influenți erau foarte dispuși să săvârşească înmormântarea, dacă li se dădea permisiunea de a o face. Potrivit episcopului Antonie Hrapoviţki[8], în aceste zile decisive de noiembrie, un grup de preoți s-a adresat Sinodului și a sugerat că ei ar putea săvârşi o slujbă de înmormântare pentru Tolstoi folosind altă rânduială decât cea utilizată în mod obișnuit[9]. Rânduiala pe care o aveau în vedere era Sviatii Boje, folosită atunci când un membru al unei confesiuni neortodoxe (apusene) era înmormântat într-un cimitir ortodox rus. Această rânduială fusese instituită în 1797 pentru a avea grijă de toți ofițerii creștini non-ruși care au servit în armata țaristă și au murit pe pământ rusesc. Deși nu erau adepţi ai adevăratei credinţe, aceşti ofiţeri ,,au aderat la învățăturile Evangheliei și și-au pus încrederea în Hristos Domnul, Mântuitorul omenirii”[10]. Rânduiala Sviatii Boje era încă în uz în momentul morții lui Tolstoi; într-adevăr, ea fusese reconfirmată și revizuită în 1904 și i se găsise o aplicare încă mai largă.
Grupul de clerici a argumentat că înhumându-l pe Tolstoi cu rânduiala Sviatii Boje, faimosul scriitor putea primi o înmormântare creştină în timp ce se ocolea în mod convenabil problema spinoasă a relației sale cu Biserica Ortodoxă. Însă această sugestie era în cel mai bun caz discutabilă şi câştigul politic care putea fi tras de pe urma ei era cât se poate de incert. Din punct de vedere teologic, a proceda astfel putea lăsa impresia că Biserica Rusă punea tolstoianismul pe picior de egalitate cu catolicismul și luteranismul. În plus, chiar dacă Biserica, prin alegerea acestei soluţii, nu mai putea fi acuzată că „pedepsește” ereticul decedat, ea s-ar fi confruntat numaidecât cu o altă acuzație din direcţia opusă, aceea de a încerca să obțină capital politic din el. Cu adevărat, se pare că orice ar fi făcut conducerea Bisericii, ea ar fi fost defăimată pe tot globul ca o bandă de bigoți insensibili și făţarnici. Ierarhii se aflau în mod limpede într-o situație fără ieșire.
Deşi dovezile existente sunt neconcludente, se pare că Sinodul a dezbătut în mod serios dacă să se utilizeze sau nu rânduiala Sviatii Boje. O carte comemorativă despre Ultimele zile ale lui Tolstoi, publicată la scurt timp după moartea scriitorului, susține că în dimineaţa zilei de 7 noiembrie, s-a luat într-adevăr o decizie de a se ajunge la această soluție de compromis. Motivul pentru care nu a fost săvârşită a fost acela că, la ora 15 în aceeaşi zi, Stolîpin a primit o telegramă de la prinţul Obolenski, guvernatorul de Riazan, în care se afirma că familia lui Tolstoi a decis să oficieze înmormântarea potrivit propriilor instrucţiuni ale defunctului. Cu alte cuvinte, rudele apropiate cereau să nu se facă nici o slujbă religioasă deasupra sicriului[11].
Editorii cărții Ultimele zile ale lui Tolstoi nu menționează cum au obținut această informație. Prefața afirmă doar că materialul tipărit în carte a fost extras din diverse ziare și reviste și verificat pe cât posibil. Din câte se pare, această informație nu a fost amintită, nici comentată în nici o relatare ulterioară a morții lui Tolstoi, nici în Rusia, nici în occident. Însă, episodul merită o oarecare atenție. Dezbaterea privind rânduiala Sviatii Boje este un indiciu că a existat o ezitare mai profundă în cadrul conducerii Bisericii decât se crede de obicei.
Faptul că rapoarte detaliate ale deliberărilor confidențiale ale Sinodului au putut fi publicate în Ultimele zile ale lui Tolstoi nu a fost ceva senzațional. Scurgerile de informații din sânul celor mai înalte foruri ale Bisericii erau frecvente: indiscrețiile au dus adeseori la apariția de știri în presa rusă. Chiar dacă decizia privind rânduiala Sviatii Boje nu este confirmată direct de surse independente, ea are o oarecare credibilitate ţinând cont de mărturiile lui Lev Tikhomirov și Antonie Hrapoviţki. Episcopul Antonie a explicat că propunerea grupului clerical a fost respinsă „deoarece, după toate probabilitățile, nu ar fi fost acceptată de rude”[12].
Atitudinea familiei Tolstoi faţă de chestiunea săvârşirii unei slujbe de pomenire fusese mult timp incertă. Zvonurile pretindeau că anumite rude ceruseră permisiunea Sinodului de a săvârşi o rânduială ortodoxă la mormânt[13]. Persoane plasate în poziţii înalte de autoritate credeau în veridicitatea acestor zvonuri. Un oficial al Ministerului de Interne, N.P. Karlamov a trimis o telegramă de la Astapovo superiorilor săi din Moscova la ora 12,30 în ziua morții lui Tolstoi. El i-a informat că „familia dorește o înmormântare bisericească (Tserkovnoe pogrebenie)”. Pe baza acestei telegrame, superiorul său, P.G. Kurlov a trimis un mesaj guvernatorului din Riazan, instruindu-l ca autoritățile polițienești să nu intervină în cazul în care un preot ar dori să săvârşească o panihidă pentru Tolstoi. Însă, dacă ar fi apărut o astfel de eventualitate, preotul ar fi trebuit să anunțe în prealabil autoritățile polițienești cu privire la intențiile sale, „ca nu cumva panihida să se dovedească a fi o tentativă mascată de a organiza o demonstrație anti-guvernamentală”.
Teama că radicalii vor încerca să exploateze moartea lui Tolstoi în propriile scopuri era reală. Înmormântările fuseseră transformate în manifestări politice și înainte, şi învăţatul sovietic Boris Meilakh a demonstrat că numeroase greve, mitinguri de masă și manifestaţii de stradă au avut loc într-adevăr în legătură cu moartea lui Tolstoi. „Nu numai în Petersburg și Moscova, ci și în alte orașe, această mișcare a luat dimensiuni atât de mari încât presa reacționară a început să vorbească despre o repetare a evenimentelor care au condus la [revoluţia din] 1905”[14]. Înmormântarea lui Tolstoi s-a desfăşurat însă într-un mod ordonat.
Dintre copiii lui Tolstoi, doar Andrei susținea cu tărie o înmormântare ortodoxă pentru tatăl său, dar pentru a păstra pacea cu frații săi, nu a insistat asupra acestei chestiuni. La Astapovo, Andrei a avut o lungă conversație cu episcopul Partenie în timpul căreia i-a spus prelatului despre decizia sa. Pe baza acestei conversații și a altora pe care le-a avut la Astapovo, episcopul Partenie a scris un raport cuprinzător către conducerea Sinodului. Deja în seara zilei de 7 noiembrie, o telegramă circulară a fost trimisă tuturor eparhiilor rusești, confirmând interzicerea slujbei de pomenire[15]. Dacă vreun preot de oriunde era abordat de cineva pentru a-i cere o panihidă pentru ,,robul lui Dumnezeu Lev”, preotul trebuia, contrar obiceiului, să se intereseze de numele de familie al defunctului înainte de a da curs cererii. Dacă numele de familie era Tolstoi, nu trebuia săvârşită nici o slujbă de pomenire[16].
La sfârşitul secolului XIX, chiar înainte de moartea sa în noiembrie 1910, pe pereţii bisericilor din Rusia au apărut icoane ale Judecăţii de Apoi înfăţişându-l pe Tolstoi în iad. O primă frescă a apărut în Biserica Laudă Fecioarei Maria din satul Orel, regiunea Perm. O frescă similară a apărut în Biserica Icoana Maicii Domnului Semnul din satul Tazovo, provincia Kursk (foto). La sfârşitul anilor ’1930, picturile din biserică au fost deteriorate, dar imaginea lui Tolstoi a supravieţuit şi se află acum la Muzeul de Istorie a Religiilor din Sankt Petersburg
[1] „Zasedanie Sinoda po povodu bolezni LN Tolstogo”, Russkoe Slovo, 5 noiembrie 1910.
[2] „Sredi gazet i zhurnalov”, Novoe Vremia, 11 noiembrie 1910; „Tolstoi v Optinoi Pustyni i Shamardine”, Tserkovnye Vedomosti 1910 nr. 46 (anexă), 2013–2014. Aceste zvonuri au fost confirmate ulterior de Dușan Makovițki, medicul său personal, care l-a însoțit în ultima sa călătorie. A se vedea Dușan Makovițki, U Tolstogo 1904-1910. Iasnopolianskie zapiski I-IV, Literaturnoe nasledstvo nr. 90 (Moscova, 1979), vol. IV, p. 407-408.
[3] „Iz materialov o LN Tolstom”, Krasnyi Arkhiv 1923 (4), p. 338-364.
[4] „Ep. Parfenii o poezdke k LN Tolstomu”, Novoe Vremia, 10 noiembrie 1910.
[5] Smert’ Tolstogo po novym materialam, Moscova, 1929, p. 70.
[6] „Zasedanie Sinoda po povodu bolezni LN Tolstogo”, Russkoe Slovo, 5 noiembrie 1910. Sublinierea în original.
[7] Lev Aleksandrovici Tikhomirov, „Iz dnevnika L. Tikhomirova”, Krasnyi Arkhiv 1936 (74), p. 162-191.
[8] Viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.
[9] Antonie Hrapoviţki, „V chem prodolzhalo otrazhat’sia vliianie pravoslaviia na posledniia proizvedeniia gr. LN Tolstogo ?”, prelegere susținută la 22 noiembrie 1910, Zhizneopisanie i tvoreniia blazhenneiia blazhenneiya 7 Antoniagoi v. (NY: izd. Sviato-Troitskago Monastyria, 1978), vol. 14, p. 247-268. După toate probabilitățile, Antonie însuși a fost unul dintre preoții din acest grup.
[10] Nikolai Dmitrievici Kuzneţov, „Vopros o molitve za gr. LN Tolstogo”, Otdykh Khristianina 1913, nr. 5, p. 891.
[11] Poslednie dni L’va Nikolaevicha Tolstogo, Sankt Petersburg, 1910, p. 98.
[12] Antonie Hrapoviţki, „V chem prodolzhalo”, p. 269.
[13] Smert’ Tolstogo, p. 280.
[14] Boris Meilakh, Uchod, p. 316.
[15] Nikolai Dmitrievici Talberg, „Smert’ gr. LN Tolstogo po offitsial’nym doneseniiam”, Pravoslavnaia Rus, 1956 nr. 10, p. 5-7.
[16] G.I. Petrov, Otluchenie, p. 100.
