Cugetari nr. 36
Civilizaţia spectacolului
de Mario Vargas Llosa
A se vedea, de acelaşi autor, Opiul poporului
Claudio Perez, trimis special al ziarului El Pais la New York pentru a informa despre criza financiară, scrie, în cronica lui din 19 septembrie 2008: ,,Ziarele de scandal din New York umblă înnebunite după un broker care să se arunce în gol dintr-unul din impunătorii zgârie-nori care adăpostesc marile bănci, idolii căzuţi pe care uraganul financiar i-a făcut praf”. Să ne oprim o clipă asupra acestei imagini: o mulţime de fotografi, de paparazzi, scrutând înălţimile, cu aparatele de fotografiat pregătite să capteze imaginea primului sinucigaş care ar fi întruchipat, în chip iconic, dramatic şi spectaculos, hecatomba financiară ce a spulberat miliarde de dolari şi a ruinat mari companii şi numeroşi cetăţeni. Nu cred să existe o imagine care să rezume mai bine civilizaţia din care facem parte.
Cred că aceasta este cea mai bună manieră de a defini civilizaţia vremurilor noastre atât din statele occidentale şi din cele care au atins un înalt nivel de dezvoltare în Asia, cât şi din multe ţări din aşa-numita Lume a Treia.
Ce înseamnă civilizaţia spectacolului ? Civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul şi în care a te distra, a scăpa de plictiseală, este pasiunea generală. Acest ideal de viaţă este perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproşa membrilor unei societăţi că vor să dea puţină culoare, amuzament, umor şi distracţie unor vieţi închistate de obicei într-o rutină deprimantă şi uneori abrutizantă. Dar să faci din tendinţa naturală de a te simţi bine o valoare supremă are consecinţe neaşteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolităţii şi, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor şi scandalului.
Ce a făcut ca occidentul să alunece către o asemenea civilizaţie ? Bunăstarea care a urmat anilor de privaţiuni din cel de-al doilea război mondial şi sărăcia din primii ani de după război. După această etapă extrem de grea, a urmat o perioadă de puternică dezvoltare economică. În toate societăţile democratice şi liberale din Europa şi din America de Nord, clasa de mijloc a crescut ca spuma mării, s-a intensificat mobilitatea socială şi, în acelaşi timp, s-a produs o lărgire importantă a reperelor morale, începând cu viaţa sexuală, în mod tradiţional blocată de Biserică, şi cu laicismul împăciuitor al organizaţiilor politice, atât de dreapta, cât şi de stânga. Bunăstarea, libertatea practicilor tradiţionale şi spaţiul tot mai mare ocupat de divertisment în ţările dezvoltate au stimulat creşterea industriilor dedicate distracţiei, promovate prin publicitate, mama şi maestra fermecată a timpului nostru.
Astfel, sistematic şi totodată pe nesimţite, a scăpa de plictiseală şi a evita ceea ce deranjează, preocupă şi nelinişteşte a început să fie, pentru sectoare sociale tot mai largi, din vârful până la baza piramidei sociale, un imperativ al generaţiilor, ceea ce Ortega y Gasset numea ,,spiritul timpului nostru”, dumnezeul îmbietor, comod şi frivol căruia cu toţii, conştient sau nu, ne închinăm de cel puţin o jumătate de secol, tot mai mult cu fiecare zi.
Un alt factor, nu mai puţin important, care a condus la făurirea acestei realităţi a fost democratizarea culturii. Este vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în continuare apanajul unei elite, o societate liberală şi democratică avea obligaţia morală de a pune cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educaţiei, dar şi prin promovarea şi subvenţionarea artelor, a literaturii şi a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect de a vulgariza şi a face mediocră viaţa culturală, unde o anume neglijenţă formală şi superficialitatea conţinutului produselor culturale aveau o justificare civică – trebuiau să ajungă la cât mai mulţi oameni. Cantitatea în defavoarea calităţii. Acest criteriu, apanajul celor mai dăunătoare demagogii politice, a provocat în cultură efecte neprevăzute, precum dispariţia culturii înalte, obligatoriu minoritară datorită complexităţii şi uneori ermetismului cheilor şi codurilor ei specifice, şi vulgarizarea ideii înseşi de cultură. Aceasta din urmă a ajuns astăzi să aibă doar înţelesul pe care-l primeşte în discursul antropologic.
Aşadar, cultură înseamnă toate manifestările vieţii unei comunităţi: limba, credinţele, obiceiurile, uneltele, tehnicile şi, pe scurt, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă şi se respinge. Când ideea de cultură ajunge să fie un asemenea amestec, asta face ca ea să fie înţeleasă în mod inevitabil doar ca o modalitate plăcută de a-ţi petrece timpul. Bineînţeles, cultura poate fi şi aşa ceva, dar dacă ajunge să fie doar atât se denaturează şi se depreciază: tot ceea ce face parte din ea se egalizează şi se uniformizează până într-acolo încât o operă de Verdi, filozofia lui Kant, un concert Rolling Stones şi un spectacol dat de Cirque du Soleil ajung echivalente.
Aşadar, nu este de mirare că literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre este literatura light, uşoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nici o urmă de jenă, îşi propune întâi şi întâi (şi aproape exclusiv) să distreze. Atenţie, nici pe departe nu-i condamn pe autorii acestei literaturi de divertisment, pentru că există printre ei, în ciuda uşurătăţii textelor, talente autentice. Dacă în epoca noastră nu prea mai apar aventuri literare atât de glorioase precum cele ale lui Joyce, Virginia Woolf, Rilke sau Borges, asta nu este numai din vina scriitorilor; este şi pentru că această cultură în care ne-am scufundat nu este propice, ci, dimpotrivă, mai degrabă descurajează eforturile îndrăzneţe ce culminează în opere care solicită din partea cititorului o concentrare intelectuală aproape la fel de intensă ca a autorilor înşişi. Cititorii de astăzi vor cărţi uşoare, care să-i distreze, şi această cerinţă exercită o presiune ce devine tot mai mult un puternic stimulent pentru creatori.
La fel, nu este nimic neobişnuit în faptul că şi critica a dispărut aproape cu totul din mediile noastre de informare şi s-a refugiat în acele schituri care sunt facultăţile umaniste şi, mai ales, departamentele de filologie, ale căror studii le sunt accesibile doar specialiştilor. Este adevărat că ziarele şi revistele cele mai serioase încă mai publică cronici de cărţi, expoziţii şi concerte; dar îi mai citeşte oare cineva pe aceşti cavaleri solitari care încearcă să pună cât de cât o ordine ierarhică în jungla asta promiscuă în care s-a transformat oferta culturală din zilele noastre ? Cert este că critica, aceea care pe vremea bunicilor şi străbunicilor avea un rol central în lumea culturii, pentru că îi ghida pe cetăţeni în dificilul demers de a judeca ceea ce auzeau, vedeau şi citeau, a ajuns astăzi o specie pe moarte, luată în seamă doar atunci când ea însăşi devine divertisment şi spectacol.
Literatura light, ca şi cinematografia light şi arta light îi lasă cititorului şi spectatorului impresia comodă că este cult, revoluţionar, modern şi că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual. Astfel, această cultură care se pretinde înaintată şi înnoitoare propagă, de fapt, conformismul prin manifestările sale cele mai dăunătoare: complezenţa şi automulţumirea.
În civilizaţia de azi este firesc şi aproape obligatoriu ca bucătăria să ocupe o bună parte din paginile dedicate culturii şi tot felul de ,,chefs” şi ,,designeri” şi ,,creatoare” de modă să deţină supremaţia acolo unde înainte o deţineau oamenii de ştiinţă, compozitorii şi filozofii. Aragazul, cuptorul şi podiumul prezentărilor de modă sunt amestecate, în coordonatele culturale ale epocii, cu cărţile, concertele, invenţiile şi opera, iar vedetele de televiziune şi marii fotbalişti exercită asupra obiceiurilor, gusturilor şi modelor influenţa pe care înainte o aveau profesorii, gânditorii şi (încă şi mai demult) teologii. În urmă cu o jumătate de veac, în Statele Unite exista un Edmund Wilson, care prin articolele lui din The New Yorker sau din The New Republic decidea eşecul sau succesul unei cărţi de poezii, al unui roman sau al unui eseu. Pentru aşa ceva, astăzi avem emisiunea de televiziune a lui Oprah Winfrey. Nu spun că-i rău că este aşa, spun doar că este aşa.
Un chef de pe meleagurile noastre …
Golul lăsat de dispariţia criticii a fost umplut, pe nesimţite, de publicitate, aceasta ajungând acum nu numai parte constitutivă a vieţii noastre culturale, ci şi un vector determinant. Publicitatea dă tonul decisiv în privinţa gustului, sensibilităţii, imaginaţiei şi obiceiurilor. Funcţia deţinută înainte, în această zonă, de sisteme filozofice, credinţe religioase, ideologii şi doctrine, precum şi de acei maeştri cunoscuţi în Franţa drept mandarinii unei epoci este astăzi exercitată de ,,creativii” anonimi din agenţiile de publicitate. Într-un fel, era obligatoriu să se întâmple aşa din momentul în care opera literară şi artistică a început să fie considerată un produs comercial care trăieşte sau dispare pur şi simplu după capriciile pieţei, din acel moment tragic în care preţul a început să fie confundat cu valoarea unei opere de artă. Când o cultură consideră depăşit exerciţiul gândirii şi înlocuieşte ideile cu imaginile, produsele literare şi artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcţie de tehnicile publicitare şi de reflexele condiţionate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuale şi sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute şi înşelătoriile cărora le cade victimă. Aşa se face că groteştile costume pe care John Galliano le punea să defileze pe podiumurile din Paris (înainte să se descopere că era antisemit) sau experimentele nouvelle cuisine dobândesc statutul de cultură înaltă.
Această stare de lucruri a impulsionat dezvoltarea extraordinară a muzicii, ajungând să facă din ea marca identitară a noilor generaţii din întreaga lume. Trupele şi cântăreţii la modă adună la un loc mulţimi care depăşesc orice scenariu în timpul concertelor – concerte asemenea sărbătorilor păgâne dionisiace care în Grecia clasică celebrau iraţionalul, ceremonii colective de desfrâu şi catharsis, de cult al instinctelor, al pasiunilor şi al iraţionalului. Acelaşi lucru se poate spune, desigur, şi despre petrecerile cu muzică electronică, aşa-numitele rave-uri, unde mulţimi de oameni dansează cu minţile pierdute, ascultă muzică trance şi îşi iau zborul datorită pastilelor de ecstasy.
Nu este o exagerare să compari aceste celebrări cu marile serbări populare din trecut, de sorginte religioasă: ele sunt impregnate de spiritul religios secularizat, un spirit care, în consonanţă cu făgaşul vocaţional al epocii, a înlocuit liturghia şi catehismele din religiile tradiţionale cu aceste manifestări de misticism muzical unde, pe ritmul unor voci şi instrumente impetuoase, amplificate asurzitor, individul se decorporalizează şi se topeşte în mulţime, întorcându-se, în mod inconştient, la timpurile primitive ale magiei şi ale tribului. Asta este metoda contemporană de a atinge acel extaz pe care Sfânta Tereza sau Sfântul Ioan al Crucii reuşeau să-l atingă prin ascetism, rugăciune şi credinţă. La petrecerile şi la concertele cu un public foarte numeros, tinerii din ziua de azi se împărtăşesc, se spovedesc şi exultă sub forma aceasta intensă şi elementară a uitării de sine.
Festivalul de muzică Untold, care se desfăşoară în România de câţiva ani şi atrage tot mai mulţi tineri
Alături de frivolitate, masificarea este o altă trăsătură a culturii contemporane. Sporturile au acum o importanţă pe care au mai avut-o doar în Grecia antică. Pentru Platon, Socrate, Aristotel şi ceilalţi obişnuiţi ai Academiei, întreţinerea trupului era simultană şi complementară cultivării spiritului, pentru că ei credeau că cele două se îmbogăţesc reciproc. Diferenţa este că în epoca noastră, în general, sportul se practică pe bani şi în locul efortului intelectual. Dintre toate sporturile, fotbalul este cel mai vizibil, un fenomen de masă care, asemenea concertelor de muzică modernă, adună la un loc mulţimi de oameni şi le aprinde mai tare decât orice mobilizare cetăţenească – mitinguri politice, procesiuni religioase ori spectacole artistice.
2 octombrie 2022. Tragedie uriaşă în Indonezia, după un meci de fotbal. Cel puţin 127 de fani şi-au pierdut viaţa la finalul partidei Arema – Pesebaya, scor 2-3, din etapa a 11-a a campionatului. Confruntarea de duminică s-a încheiat cu incidente incredibile, imaginile surprinse fiind cu adevărat şocante.
Un meci de fotbal poate fi, pentru microbişti (sunt unul dintre ei), un spectacol extraordinar care, prin inteligenţa şi armonia echipei şi prin sclipirea individuală a unor jucători, îl entuziasmează pe spectator. Dar, în zilele noastre, marile meciuri de fotbal sunt – ca în arenele romane – în primul rând pretext şi oportunitate de a da frâu liber iraţionalului, de regres al individului la condiţia de membru al unui trib, de element dintr-o turmă; astfel, la adăpostul anonimatului călduţ al tribunelor, spectatorul dă frâu liber instinctului agresiv de a-l respinge pe celălalt, de a-şi cuceri şi anihila simbolic (ori uneori chiar la propriu) adversarul. Faimoasele galerii de ,,ultraşi” ale unor cluburi şi scandalurile pe care le provoacă şi care se lasă cu morţi, cu tribune incendiate şi zeci de răniţi arată că în multe cazuri nu practicarea unui sport adună atâţia suporteri în tribune – mai mereu bărbaţi, deşi numărul femeilor de pe stadioane este în creştere –, ci un ritual care dezlănţuie în individ instincte şi pulsiuni iraţionale, acestea permiţându-i să renunţe la condiţia lui de om civilizat şi să se poarte, de-a lungul unui meci, ca şi cum ar face parte dintr-o hoardă primitivă.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 152/ianuarie-februarie 2024
PARTEA A II-A
Paradoxal, fenomenul de masificare este paralel cu cel de extindere a consumului de droguri la toate nivelurile piramidei sociale. Sigur că folosirea stupefiantelor are o veche tradiţie în occident, însă până de curând era o practică exclusiv a elitelor şi a doar câteva (marginale) sectoare sociale, cum ar fi cercurile boeme, literare şi artistice, unde, în secolul al XIX-lea, florile artificiale au avut grădinari respectabili precum Charles Baudelaire şi Thomas de Quincey.
Coperta magazinului Le Petit Parisien din 1907, înfăţişându-i pe consumatorii de opiu din Franţa
În prezent, consumul de droguri generalizat nu mai seamănă deloc cu ce se întâmpla în trecut, nu mai are drept scop explorarea unor viziuni ori senzaţii noi, în interes artistic sau ştiinţific. Nu mai este nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilite din partea unor nonconformişti hotărâţi să adopte un cu totul alt mod de viaţă. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri uşoare şi rapide, care să-i facă să uite de griji şi de responsabilităţi, în loc să caute întâlnirea cu ei înşişi prin intermediul meditaţiei şi al introspecţiei, activităţi eminamente intelectuale, pe care cultura nestatornică şi de consum le găseşte plictisitoare. Dorinţa de a scăpa de golul şi de neliniştea provocate de sentimentul de a fi liber şi silit să iei decizii, de pildă ce să faci cu tine însuţi şi cu lumea înconjurătoare – mai ales când apar provocări şi drame –, aţâţă nevoia de distracţie, motorul civilizaţiei în care trăim.
Pentru milioane de oameni, drogurile servesc astăzi, ca altădată religia şi cultura înaltă, pentru a alunga grijile şi neînţelegerile provocate de condiţia umană, de viaţă, de moarte, de lumea de dincolo, de sensul sau nonsensul existenţei. Drogurile, prin exaltarea, euforia sau liniştea artificială pe care le produc, îţi oferă senzaţia momentană că eşti în siguranţă, la adăpost, eliberat şi fericit. Este vorba de o ficţiune, în acest caz nu benignă, ci malignă, care-l izolează pe individ, eliberându-l doar aparent de probleme, responsabilităţi şi angoase. Pentru că, până la urmă, drogul îl va lua prizonier, cerându-i de fiecare dată o doză tot mai mare de rătăcire şi de surescitare, adâncindu-i vidul spiritual.
Aparent, în cadrul civilizaţiei spectacolului, laicismul a câştigat teren în faţa religiilor; iar printre cei încă credincioşi a crescut numărul celor care sunt astfel doar ocazional şi mai mult de faţadă, într-o manieră superficială, de uz social, şi cărora de fapt nici nu le pasă, în cea mai mare parte a vieţii, de religie. Efectul pozitiv al laicizării vieţii este că acum libertatea este mai mare decât atunci când o sufocau dogmele şi cenzurile ecleziastice. Dar greşesc cei care cred că dacă astăzi, în lumea occidentală, există un procent mai mic de catolici şi protestanţi decât înainte înseamnă că religia a dispărut din sectoarele câştigate de laicism.
Asta se întâmplă numai în statistici. De fapt, în vremea în care mulţi credincioşi renunţau la bisericile tradiţionale, începeau să prolifereze sectele, cultele şi alte forme alternative de practicare a religiei, de la spiritualismul oriental, cu toate şcolile şi subdiviziunile sale – budism, budism zen, tantrism, yoga –, până la bisericile evanghelice care acum au năpădit cartierele mărginaşe, cu diviziunile şi subdiviziunile lor, ajungându-se până la apariţii pitoreşti precum A Patra Cale, Rozicrucianismul, Biserica Unificării – cu ai ei moonies –, Biserica Scientologică, atât de populară la Hollywood, şi alte şi alte biserici care mai de care mai exotice şi senzoriale[1].
Toată această proliferare a diverselor biserici şi secte vine din faptul că numai foarte puţine categorii de oameni pot cu adevărat să nu ţină cont de religie, pe când marea majoritate are nevoie de ea, căci numai siguranţa pe care o inspiră credinţa religioasă cu privire la transcendenţă şi la suflet o poate elibera de neliniştea, teama şi delirul induse de ideea extincţiei, a dispariţiei complete. De fapt, singurul fel în care cei mai mulţi oameni înţeleg şi practică o etică este prin mijlocirea unei religii. Numai câteva minorităţi se eliberează de religie, punând, în locul gol lăsat de aceasta în viaţa lor, forme de cultură: filozofia, ştiinţa, literatura şi artele. Dar cultura care poate îndeplini această funcţie este cultura înaltă, cea care înfruntă problemele, nu le escamotează, încercând să dea răspunsuri serioase, nu distractive la marile enigme, întrebări şi conflicte de care este plină viaţa oamenilor. Cultura de suprafaţă şi de poză, de joacă şi de alint este insuficientă pentru a înlocui incertitudinile, miturile, misterele şi ritualurile religiilor care au supravieţuit secolelor. În societatea noastră, stupefiantele şi alcoolul oferă acea linişte de moment a spiritului şi certitudinile şi alinarea pe care, mai demult, oamenii le găseau în rugăciune, spovedanie, împărtăşanie şi în predicile preoţilor.
Cartierul Zeedijk din Amsterdam, anii ’1980. Dealeri surinamezi împart droguri în stânga şi-n dreapta
Nu este de mirare nici că, dacă în trecut politicienii aflaţi în campanie electorală voiau să se fotografieze şi să apară la braţ cu eminenţi oameni de ştiinţă ori dramaturgi, astăzi caută adeziunea şi sprijinul cântăreţilor de rock şi actorilor de cinema ori ale celebrităţilor din fotbal sau din alte sporturi. Aceştia sunt acum, în locul intelectualilor, maeştrii conştiinţei politice în sectoarele de mijloc şi populare şi tot ei sunt în fruntea manifestelor, le citesc de la tribună şi apar la televizor pentru a spune ce este bine şi ce este rău în economie, politică, societate. În civilizaţia spectacolului, comicul este rege.
Mai mult, prezenţa actorilor şi cântăreţilor nu este importantă doar pentru opinia publică, această periferie a vieţii politice. Unii dintre ei s-au înscris şi în curse electorale, obţinând, ca Ronald Reagan şi Arnold Schwarzenegger, funcţii importante precum cea de preşedinte al Statelor Unite sau de guvernator al Californiei. Bineînţeles că nu exclud din start posibilitatea ca actorii de cinema sau cântăreţii de rock sau de rap ori fotbaliştii să dea sugestii absolut onorabile în lumea ideilor, dar resping ideea că recunoaşterea politică de care se bucură ei în ziua de azi ar avea ceva de-a face cu luciditatea sau inteligenţa lor. Recunoaşterea se datorează exclusiv prezenţei în mass-media şi aptitudinilor lor histrionice.
Un fapt într-adevăr neobişnuit, în societatea noastră contemporană, este dispariţia unui personaj care timp de secole întregi şi până cu puţin timp în urmă juca un rol important în viaţa statului: intelectualul. Se spune că denumirea de intelectual a apărut abia în secolul al XIX-lea, cu ocazia afacerii Dreyfus, în Franţa, şi a polemicilor iscate de Emile Zola cu celebrul său J’accuse, scris în apărarea ofiţerului evreu acuzat pe nedrept de trădare de ţară, ca urmare a unui complot pus la cale de ofiţeri antisemiţi din statul-major al armatei franceze. Dar, chiar dacă termenul intelectual se răspândeşte abia începând de atunci, cert este că participarea oamenilor preocupaţi de gândire şi creaţie la viaţa publică, la dezbaterile politice, religioase şi de idei coboară până în zorii occidentului.
Aşa a fost în Grecia lui Platon, în Roma lui Cicero, în renaşterea lui Montaigne şi Machiavelli, în iluminismul lui Voltaire şi Diderot, în romantismul lui Lamartine şi Victor Hugo şi în toate perioadele istorice care au dus la modernitate. În paralel cu munca de cercetare, academică sau de creaţie, mulţi scriitori şi gânditori importanţi au influenţat, prin scrierile lor, hotărâri şi luări de poziţii în viaţa politică şi socială, aşa cum s-a întâmplat, pe când eu eram încă tânăr, cu Bertrand Russell în Anglia, cu Sartre şi Camus în Franţa, cu Moravia şi Vittorini în Italia, cu Gunter Grass şi Enzensberger în Germania, şi cu mulţi alţii, aproape în toate democraţiile. Este suficient să ne gândim la Spania, la intervenţiile în viaţa publică ale lui Jose Ortega y Gasset şi Miguel de Unamuno.
În zilele noastre, intelectualul a dispărut din dezbaterile publice, cel puţin din cele care contează. Este adevărat că unii încă mai semnează manifeste, trimit scrisori ziarelor şi polemizează, dar nimic din toate astea nu mai are repercusiuni reale asupra societăţii, iar în problemele ei economice, instituţionale şi chiar culturale decizia aparţine puterii politice şi administrative şi aşa-numitelor societăţi civile, în care intelectualii strălucesc prin absenţă. Conştienţi de situaţia înjositoare în care au fost aduşi de societatea în care trăim, cei mai mulţi intelectuali au ales discreţia sau absenţa de la dezbaterile publice. Izolaţi în disciplina sau în munca lor, întorc spatele la ceea ce, acum o jumătate de secol, se numea angajarea civică sau morală a scriitorului şi a gânditorului în societate. Există şi excepţii, dar, dintre ele, cele care contează – pentru că ajung în mass-media – sunt destinate mai degrabă autopromovării şi exhibiţionismului decât apărării unui principiu sau a unei valori. Pentru că, în civilizaţia spectacolului, intelectualul mai stârneşte interesul doar dacă este în pas cu moda şi dacă se transformă în bufon.
Ce a dus la diminuarea şi dispariţia rolului intelectualului în prezent ? Un motiv care trebuie luat în considerare este acela că mai multe generaţii de intelectuali s-au discreditat prin simpatiile lor faţă de totalitarism, fie el nazist, sovietic sau maoist, prin faptul că au tăcut şi au închis ochii în faţa unor orori precum holocaustul, gulagul sovietic şi măcelurile revoluţiei culturale chineze. De fapt, este descumpănitor şi de neînţeles că în atâtea cazuri cei care păreau minţile privilegiate ale vremii lor au făcut corp comun cu regimuri vinovate de genocid, de făţişe încălcări ale drepturilor omului şi de abolire a oricăror libertăţi. Dar, până la urmă, faptul că societatea a pierdut orice interes faţă de intelectuali este consecinţa directă a rolului neînsemnat pe care-l are gândirea în civilizaţia spectacolului.
O altă caracteristică a acestei societăţi este faptul că ideile sunt văzute din ce în ce mai puţin drept forţe motrice ale vieţii culturale. Astăzi asistăm la supremaţia imaginilor asupra ideilor. De aceea, audiovizualul, cinematografia, televiziunea şi internetul au lăsat în urmă cărţile, care, dacă previziunile pesimiste ale lui George Steiner se vor confirma, vor ajunge nu peste mult timp în catacombe. (Noi, iubitorii anacronicei culturi a cărţii, nu trebuie să ne lamentăm, căci, dacă se va întâmpla aşa, acea marginalizare s-ar putea să aibă un efect purificator, prin anihilarea literaturii best-seller-ului, pe bună dreptate numită gunoi, nu doar pentru poveştile sale superficiale şi prin forma nereuşită, ci şi din pricina caracterului ei efemer, de literatură de actualitate, destinată consumului şi dispariţiei, la fel ca săpunul şi apa minerală.)
Cinematografia, care desigur a fost dintotdeauna o artă a divertismentului orientată către publicul larg, a avut totodată, în interiorul ei, ca un curent uneori marginal, alteori central, mari talente, iar acestea, în ciuda condiţiilor dificile în care au trebuit mai mereu să lucreze cineaştii din cauza bugetului şi a dependenţei de producători, au fost capabile să realizeze opere de o bogăţie fără seamăn, de mare profunzime şi originalitate şi cu o amprentă personală indiscutabilă. Dar epoca noastră, în pas cu presiunea constantă a culturii dominante, care pune ingeniozitatea mai presus de inteligenţă, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de profunzime şi frivolitatea mai presus de seriozitate, nu mai dă creatori precum Ingmar Bergman, Luchino Visconti sau Luis Bunuel. Cine este imaginea fetiş a cinematografiei zilelor noastre ? Woody Allen, care faţă de un David Lean sau Orson Welles este ca Andy Warhol faţă de Gauguin sau Van Gogh în pictură, sau – cu exemple din teatru – ca Dario Fo faţă de Cehov sau Ibsen.
De asemenea, nu este surprinzător faptul că, în era spectacolului, efectele speciale în cinematografie au ajuns să trimită pe planul al doilea subiectul, regizorii, scenariul şi chiar pe actori. Se poate spune că asta se datorează, în bună parte, uluitoarei dezvoltări tehnologice din ultimii ani, care permite acum adevărate minuni în ceea ce priveşte iluziile şi fantezia vizuale. Desigur, o altă cauză – poate chiar cea principală – ar fi o cultură care încurajează tot mai puţin efortul intelectual, te face să nu fii interesat de nimic, să nu te nelinişteşti şi, în ultimă instanţă, să nu gândeşti, ci mai degrabă, cu o atitudine pasivă, să te abandonezi stării pe care acum uitatul Marshall McLuhan – un profet perspicace în privinţa drumului pe care avea s-o apuce cultura în ziua de azi – o numea ,,baia de imagini”, o supunere totală faţă de emoţii şi senzaţii stârnite de un bombardament neobişnuit şi uneori strălucitor cu imagini care-ţi captează atenţia, chiar dacă ele, prin natura lor primară şi trecătoare, tocesc sensibilitatea şi gândirea publicului.
Cât despre artele plastice, au luat-o înaintea tuturor expresiilor vieţii culturale în a pune bazele culturii spectacolului, stabilind că arta putea fi joc şi farsă şi nimic mai mult. De când Marcel Duchamp, un geniu, fără îndoială, a revoluţionat direcţiile artistice ale occidentului, impunând ideea că un pisoar poate fi şi o operă de artă, dacă aşa vrea artistul (foto), totul a devenit posibil în sculptură şi pictură, ajungându-se până într-acolo încât un magnat a plătit 12,5 milioane euro pentru un rechin închis într-un tub de sticlă şi conservat în formol, iar autorul acestei glume, Damien Hirst, a fost salutat nu drept un mare escroc, cum este de fapt, ci ca un mare artist al timpului nostru. Poate că o fi, dar asta nu-l onorează, ci dezonorează vremurile în care trăim.
Damien Hirst, Imposibilitatea fizică a morţii în mintea unei persoane vii
Un timp în care grosolănia şi fanfaronada, gestul provocator şi golit de sens sunt suficiente uneori – cu complicitatea mafiei care controlează piaţa artelor şi cu aceea a criticilor complici sau creduli – pentru a impune prestigii false, conferind statutul de artist unor iluzionişti care îşi ascund nepriceperea şi zădărnicia în spatele farmecului şi al aşa-zisei îndrăzneli. Spun ,,aşa-zisei” pentru că pisoarul lui Duchamp avea cel puţin darul de a provoca. Astăzi, când de la artişti nu se mai aşteaptă talent, nici îndemânare, ci afectare şi scandal, îndrăznelile lor sunt doar măştile unui nou conformism. Ceea ce înainte era revoluţionar a ajuns acum o modă, un mod de a-ţi petrece timpul liber, un joc, un acid subtil care denaturează actul artistic şi îl pune în slujba teatrului Grand Guignol.
Frivolitatea din artele plastice a atins cote alarmante. Dispariţia celui mai mic consens privind valorile estetice face ca în acest domeniu să domnească o totală confuzie, şi va mai domni mult timp, căci nu se mai poate discerne obiectiv cine este talentat şi cine nu, ce este frumos şi ce este urât, care operă înseamnă ceva nou şi durabil şi care este doar un foc de paie. Această confuzie a transformat lumea artelor plastice într-un carnaval, unde creatorii adevăraţi au fost amestecaţi cu cei închipuiţi şi şmecheri şi este tot mai greu să-i deosebeşti. O prefigurare neliniştitoare a hăurilor la care poate ajunge o cultură suferind de hedonism ieftin, în favoarea căruia se sacrifică orice altă motivaţie şi dorinţă de a distra. Într-un eseu pertinent despre cutremurătoarele direcţii extreme în care a pornit-o, în derivă, arta contemporană, Carlos Granes Maya pomeneşte de ,,unul dintre cele mai abjecte performance-uri care au avut loc vreodată în Columbia”, cel realizat de artistul Fernando Pertuz, care, într-o galerie de artă, a defecat dinaintea publicului, iar apoi, ,,cu mare solemnitate”, şi-a mâncat fecalele[2].
Dacă este să ne referim la muzică, echivalentul pisoarului lui Duchamp este, fără nici o îndoială, compoziţia marelui guru al modernităţii muzicale din Statele Unite, John Cage, intitulată 4’33’’ (1952), în care un pianist se aşază la un pian, dar nu atinge nici o clapă timp de 4 minute şi 33 secunde, pentru că lucrarea constă de fapt în zgomotele stârnite întâmplător în sală şi în cele scoase de ascultătorii distraţi ori exasperaţi. Compozitorul şi teoreticianul american urmărea să şteargă astfel diferenţele de valoare dintre sunet şi vacarm sau zgomot. Şi i-a reuşit, bineînţeles.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 153/martie-aprilie 2024
PARTEA A III-A
În civilizaţia spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunţată ca literatura, cinematografia şi artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea şi sloganurile sale, locurile comune, frivolităţile, modele şi ticurile ocupă aproape în întregime locul deţinut înainte de argumente, programe, idei şi doctrine. Politicianul din zilele noastre, dacă vrea să-şi păstreze popularitatea, este obligat să acorde maximă atenţie gestului şi formei, care contează mai mult decât ideile, convingerile şi principiile sale.
Grija pentru riduri, chelie, încărunţire, mărimea nasului şi strălucirea danturii, ca şi pentru îmbrăcăminte contează la fel de mult, ba uneori chiar mai mult decât să explice ce-şi propune să facă sau să nu facă atunci când va fi la guvernare. Intrarea fotomodelului şi cântăreţei Carla Bruni în Palatul Elysee, ca soţie a preşedintelui Sarkozy, şi explozia mediatică de după, care încă nu s-a stins de tot, arată cum nici măcar Franţa, ţara care se mândrea că menţine vie tradiţia politicii văzute ca o realizare intelectuală, ca înfruntare de idei şi doctrine, nu a rezistat şi a cedat frivolităţii atotstăpânitoare.
(În paranteză, poate că ar fi bine să explic ce înţeleg eu prin frivolitate. Dicţionarul explică frivolitatea prin neseriozitate, uşurătate, lipsă de substanţă, dar epoca noastră a dat acestui mod de a fi o conotaţie mai complexă. Frivolitatea înseamnă să ai un set de valori răsturnat sau dezechilibrat, unde forma contează mai mult decât conţinutul, aparenţa mai mult decât esenţa, iar gestul şi provocarea – reprezentarea – ţin de multe ori loc de sentimente şi idei. Într-un roman medieval pe care-l admir, Tirant lo Blanc, soţia lui Guillem de Varoic îi trage una fiului ei, un copil nou-născut, pentru ca acesta să plângă plecarea tatălui său la Ierusalim. Noi, cititorii, râdem, fiindcă ne amuză o asemenea tâmpenie, ca şi cum lacrimile smulse copilului cu acea lovitură ar putea fi luate drept tristeţe. Dar doamna aceea şi personajele care iau parte la scenă nu râd, căci pentru ei plânsul – forma pură – înseamnă tristeţe. Şi nu poţi fi trist decât dacă plângi – ,,plângea de ţi se rupea sufletul”, se spune în roman –, pentru că într-o asemenea lume forma este cea care contează, în slujba ei stă întregul conţinut al gesturilor. Asta este frivolitatea, o modalitate de a înţelege lumea şi viaţa conform căreia totul este aparenţă, aşadar teatru, joc, divertisment.)
Comentând scurta revoluţie zapatistă a comandantului adjunct Marcos, în Chiapas – o revoluţie numită de Carlos Fuentes prima ,,revoluţie postmodernă”, sintagmă care poate fi folosită numai în înţelesul său simplist de reprezentaţie fără conţinut şi fără transcendenţă, pusă la punct de un expert în tehnici de publicitate –, Octavio Paz a semnalat cu precizie caracterul efemer, prezentist al acţiunilor (al simulacrelor de acţiuni, mai degrabă) politicienilor contemporani: ,,Dar civilizaţia spectacolului este crudă. Spectatorii nu au memorie; de aceea nu au nici remuşcări şi nici conştiinţă adevărată. Trăiesc agăţându-se de ştiri, nu contează ce fel de ştiri, important este să fie noi. Uită imediat şi trec fără să clipească de la scenele pline de moarte şi distrugere ale Războiului din Golf la unduirile, contorsiunile şi zgâlţâielile Madonnei şi ale lui Michael Jackson. Comandanţii şi episcopii sunt osândiţi să aibă aceeaşi soartă; şi pe ei îi aşteaptă Marele Căscat, anonim şi universal, care este Apocalipsa şi totodată Judecata de Apoi a societăţii spectacolului”[3].
În privinţa sexului, epoca noastră a avut parte de schimbări majore, datorită unei progresive relaxări a vechilor prejudecăţi şi tabuuri cu caracter religios, care menţineau viaţa sexuală într-un cadru plin de prohibiţii. Însă contrapartida acestei emancipări sexuale a fost banalizarea actului sexual, care, pentru mulţi, mai ales pentru cei din noile generaţii, s-a transformat într-un sport sau într-o modalitate de petrecere a timpului liber, o simplă împreunare care nu are mai multă importanţă, ba poate chiar mai puţină, decât gimnastica, dansul sau fotbalul. S-ar putea ca această banalizare a sexului să fie într-adevăr sănătoasă, în ce priveşte echilibrul psihologic şi emoţional, cu toate că ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că, într-o epocă precum a noastră, de considerabilă libertate sexuală, până şi în societăţile cele mai deschise numărul crimelor sexuale nu a scăzut, ba s-ar putea chiar să fi crescut. Sexul light este sexul lipsit de dragoste şi imaginaţie, sexul pur instinctual, animalic. Rezolvă o nevoie biologică, dar nu îmbogăţeşte viaţa sensibilă ori viaţa emoţională şi nici nu face ca relaţia dintre parteneri să fie mai strânsă, ci o menţine la stadiul de împreunare carnală; în loc să-i ajute să scape de singurătate, actul sexual, grăbit şi efemer, odată încheiat, îi redă pe cei doi singurătăţii, dimpreună cu un sentiment de eşec şi de frustrare.
Dar oare în ce fel s-au influenţat reciproc jurnalismul şi civilizaţia spectacolului ?
Graniţa care despărţea, prin tradiţie, jurnalismul serios de cel de scandal a devenit tot mai laxă, s-a umplut de breşe, iar în multe cazuri chiar a dispărut, ajungându-se în prezent până acolo încât este greu să mai faci diferenţa între diversele medii de informare. Fiindcă una dintre consecinţele transformării divertismentului şi distracţiei în valoare supremă a unei epoci este aceea că, în zona informaţiei, se produce pe nesimţite o răsturnare greu de sesizat a priorităţilor: ştirile ajung să fie importante ori secundare mai ales – sau, uneori, exclusiv – nu atât pentru însemnătatea lor politică, economică, socială şi culturală, cât pentru caracterul lor de noutate, surprinzător, neobişnuit, scandalos şi spectaculos. Fără să-şi fi propus aşa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcţia culturală dominantă, caută ca, informând, să distreze şi să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiţionale, este proliferarea presei light, uşoară, simplă, superficială şi distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemână informaţii scandaloase, le fabrică ea însăşi.
Aşadar, nu trebuie să ne mire faptul că, în presă, cel mai mare succes la public nu-l au publicaţiile serioase, care caută rigoarea, adevărul şi obiectivitatea atunci când descriu actualitatea, ci aşa-numite ,,reviste de scandal”, singurele care, prin tirajele de milioane de exemplare, contrazic axioma conform căreia în epoca noastră ziarele pe hârtie se înclină şi se retrag în faţa concurenţei audiovizualului şi digitalului. Asta este valabil numai pentru presa care încă încearcă, înotând împotriva curentului, să fie responsabilă, să-l informeze mai degrabă decât să-l distreze sau să-l amuze pe cititor. Ce să mai spunem despre fenomenul jHola! ? Revista asta, care acum apare nu numai în spaniolă, ci şi în alte 11 limbi străine, este citită cu aviditate, sau mai bine zis răsfoită, de milioane de cititori, printre ei aflându-se şi oameni din ţările cele mai culte din lume, Canada şi Anglia, cititori care, este demonstrat, se distrează la ştirile despre bogaţii, câştigătorii şi celebrităţile din această vale a plângerii – despre cum se căsătoresc, divorţează, se îmbracă, se dezbracă, se ceartă, se împacă, cum îşi cheltuiesc milioanele şi care le sunt capriciile şi gusturile, supărările şi lipsa de gust. Eram la Londra, în 1989, când a apărut versiunea engleză a revistei jHola!, Hello!, şi am văzut cu ochii mei cât de rapid s-a impus în patria lui Shakespeare acea creaţie jurnalistică spaniolă. Nu este exagerat să spunem că jHola ! şi celelalte reviste de acelaşi fel sunt produsele jurnalistice cele mai caracteristice pentru civilizaţia spectacolului.
Transformarea informaţiei în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul uşa legitimităţii pentru ceea ce înainte îşi găsea locul doar în jurnalismul marginal şi aproape clandestin, anume pentru scandal, violarea intimităţii, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie şi linşaj mediatic.
Nu există o metodă mai eficace de a amuza şi a distra decât să dai apă la moară celor mai josnice pasiuni ale muritorilor de rând. Printre ele, un loc de frunte îl ocupă dezvăluirea intimităţii celuilalt, mai ales dacă este o figură publică, cunoscută şi apreciată. Acesta este un sport practicat azi de jurnalişti fără nici un scrupul, sub pretextul dreptului la libertatea de informare. Cu toate că există legi privitoare la acest aspect şi uneori, arareori, vedem procese şi sentinţe judecătoreşti care condamnă excesele, este vorba de un obicei tot mai generalizat, din pricina căruia, de fapt, în vremurile noastre nu mai există intimitate, nici un ungher din viaţa unei persoane publice nu mai scapă necercetat, nearătat şi neexploatat cu scopul de a satisface această foame cumplită de distracţie şi divertisment de care ziarele, revistele şi emisiunile informative sunt obligate să ţină cont, dacă vor să supravieţuiască şi să nu fie scoase de pe piaţă. Comportându-se astfel, ca reacţie la cererea publicului, presa, fără să vrea şi fără să ştie, contribuie mai mult decât oricine la consolidarea civilizaţiei light, care a dat frivolităţii supremaţia deţinută înainte de ideile şi realizările artistice.
Într-unul dintre cele mai recente articole ale sale, ,,Nimănui nu-i este milă de Ingrid şi Clara”, Tomas Eloy Martinez se arăta indignat de hărţuirea la care s-a dedat presa de scandal când Ingrid Betancourt şi Clara Rojas au fost eliberate, după ce au fost sechestrate 6 ani de gruparea de gherilă FARC (Forţele Armate Revoluţionare Columbiene), punându-le întrebări atât de crude şi prosteşti cum ar fi dacă au fost violate, dacă au văzut ca alte femei sechestrate să fi fost violate sau – pentru Clara Rojas – dacă este adevărat că a încercat să înece într-un râu copilul avut cu un soldat. ,,Genul acesta de presă – scria Tomas Eloy Martinez – se chinuie în continuare să facă din victime nişte personaje într-un spectacol prezentat drept informaţie necesară, dar al cărui unic rol este de a satisface curiozitatea perversă a consumatorilor de scandal”. Indignarea lui este justă, bineînţeles. Însă greşeşte când presupune că ,,acea curiozitate perversă a consumatorilor de scandal” aparţine unei minorităţi. Nu este adevărat: curiozitatea aceea îi roade pe toţi membrii majorităţii la care ne referim atunci când vorbim de ,,opinia publică”. Această vocaţie defăimătoare, trivială şi frivolă este cea care dă tonul cultural în vremurile noastre şi direcţia pe care, în diferite grade, practici şi forme, presa – atât cea serioasă, cât şi cea de scandal – este obligată s-o adopte.
Clara Rojas a scris o carte despre cele petrecute, Captivă. 2147 zile de teroare în jungla columbiană
Un alt subiect care animă viaţa oamenilor este catastrofa. Sub orice formă, de la cutremure şi tsunami până la crime în serie, mai ales dacă sunt comise cu sadism şi perversiuni sexuale nemaiîntâlnite. De aceea, în epoca noastră, nici presa cea mai respectabilă nu poate evita ca paginile sale să se umple de sânge, cadavre şi pedofili. Aceasta este o hrană atrăgătoare bazată pe pofta de senzaţional care pune presiune, în mod inconştient, pe mediile de comunicare în masă prin cititori, ascultători şi spectatori.
Orice generalizare este greşită şi nu se poate pune totul în aceeaşi oală. Sigur că există diferenţe şi că unele medii încearcă să facă faţă presiunii la care sunt supuse, fără să renunţe la vechile paradigme ale seriozităţii, obiectivităţii, rigorii şi fidelităţii faţă de adevăr, chiar dacă toate astea sunt plictisitoare şi îi pot provoca cititorului Marele Căscat de care vorbea Octavio Paz. Doar arăt o tendinţă marcantă a jurnalismului contemporan, fără să omit că există diferenţe de profesionalism, conştiinţă şi comportament etic între diversele organe de presă. Însă adevărul trist este că nici un ziar, nici o revistă şi nici un canal de ştiri din zilele noastre nu poate să supravieţuiască – să-şi păstreze un public fidel – dacă nu se supune deloc tendinţelor culturii predominante a societăţii şi timpului actuale. Bineînţeles că marile trusturi de presă nu sunt nişte simple giruete care să-şi decidă direcţia editorială, morală şi priorităţile informative doar în funcţie de rezultatele sondajelor despre preferinţele publicului. Menirea lor este şi să direcţioneze, să sfătuiască, să educe şi să lămurească ce-i adevărat şi ce este fals, ce este drept şi ce este nedrept, ce-i frumos şi ce-i urât în ameţitorul vârtej al actualităţii în care publicul se simte rătăcit. Dar pentru a-ţi putea împlini această menire este nevoie să ai un public. Iar în prezent ziarul sau emisiunea care nu predică în altarul spectacolului riscă să-şi piardă publicul şi să se adreseze doar fantomelor.
Jurnalismul, singur, nu poate schimba civilizaţia spectacolului, la făurirea căreia a contribuit. Aceasta este o realitate adânc înrădăcinată în timpul nostru, locul de naştere al noilor generaţii, un mod de a fi, de a trăi şi, poate, de a muri al acestei lumi care ne-a fost dată nouă, cetăţenilor norocoşi ai statelor cărora democraţia, libertatea, ideile, valorile, cărţile, arta şi literatura occidentului le-au oferit privilegiul de a transforma distracţia trecătoare în aspiraţie supremă a vieţii omeneşti şi dreptul de a contempla cu cinism şi dispreţ tot ceea ce ne plictiseşte, ne îngrijorează şi ne aminteşte că viaţa nu este numai distracţie, ci şi dramă, durere, mister şi frustrare.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 154/mai-iunie 2024
[1] Citez din scrisoarea unui prieten columbian: ,,Mi-a atras şi mie atenţia mai ales o anume formă de neo-indigenism practicată, ca o nouă modă, de clasele de sus şi de mijloc ale societăţii din Bogota (dar poate că este la fel şi prin alte ţări). Acum, în loc de preot sau psihanalist, tinerii aceştia au un şaman şi la fiecare 15 zile beau infuzie de ayahuasca, în cadrul unei ceremonii colective, în scopuri terapeutice şi spirituale. Cei care participă la aşa ceva sunt desigur ‘atei’: oameni de cultură, artişti, vechi boemi …”.
[2] Carlos Granes Maya, ,,Revoluciones modernas, culpas post-modernas”, în cartea Antropologia: horizontes esteticos, ed. de Carmelo Lison Tolosana, Editorial Anthropos, Barcelona, 2010, p. 227.
[3] Octavio Paz, Chiapas: hechos, dichos y gestos, în Obra completa, V, ediţia a 2-a, Galaxia Gutenberg/Circulo de Lectores, Barcelona, 2002, p. 546.