Scriptura NT nr. 19

Tâlcuiri la Noul Testament

Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu

de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei

 

Capitolul 4

Pilda seminţei. Certarea vântului şi a mării.

4, 1-2: Şi iarăşi au început a învăţa lângă mare, şi s-a adunat la dânsul norod mult, cât au intrat el în corabie şi au şezut pre mare, şi tot norodul sta pre uscat lângă mare. Şi îi învăţa pre dânşii în pilde mult.

1. Mat. 13; Luca 8, 4.

Deşi s-a părut că a alungat-o pe Maica Sa, dar iarăşi o ascultă pe ea, căci pentru dânsa iese lângă mare. Apoi Iisus stă în corabie pentru ca, avându-i pe toţi înaintea feţei Sale, întru auzirea tuturor să grăiască şi nimeni să nu fie lăsat de o parte.

 

4, 2-12: Şi grăia lor întru învăţătura sa: Ascultaţi ! Iată a ieşit semănătorul să semene. Şi a fost când semăna, una adică a căzut lângă cale, şi au venit păsările şi o au mâncat pre dânsa; iar alta a căzut pre pietriş, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, căci nu avea pământ adânc, şi răsărind soarele, s-a pălit, şi pentru că nu avea rădăcină s-a uscat. Iar alta a căzut în spini, şi s-au înălţat spinii şi o au înecat şi nu a dat rod; iar alta a căzut în pământ bun, şi a dat roadă înălţându-se şi crescând, şi a adus: una treizeci, iar alta şaizeci, iar alta o sută. Şi zicea lor: cela ce are urechi de auzit, auză. Iar când au fost deosebi, l-au întrebat pre el de pildă, cei ce erau lângă el împreună cu cei doisprezece. Şi le-a zis lor: vouă s-a dat a şti taina împărăţiei lui Dumnezeu, iar celor de afară toate în pilde sunt lor; ca privind să privească, şi să nu vază, şi auzind să auză, şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să se ierte lor păcatele.

11. Mat. 11, 25.

Pilda pentru sămânţă o spune întâi ca să-i facă pe ascultători mai cu luare-aminte. Căci, de vreme ce vrea să spună că sămânţa este cuvântul, care de va cădea la cei care nu iau aminte, se strică, de aceea, mai înainte de altele spune: ,,Să se sârguiască ascultătorii să nu se asemene cu acel pământ care strică sămânţa”.

Dar cine este semănătorul ? Însuşi Hristos, care din sânurile cele părinteşti, din iubire de oameni şi smerindu-Se pe Sine, a ieşit nedespărţindu-Se de Tatăl. Şi a ieşit nu ca să ardă pământul cel blestemat şi inimile cele viclene, nici să taie spinii, ci ca să semene sămânţa. Şi a cui este sămânţa ? Oare a lui Moisi ? Sau a proorocilor ? Nu. Ci a Sa, adică să propovăduiască Evanghelia Sa. Deci Acela semăna, iar din seminţe una a căzut în suflet călcat de mulţi şi păsările, adică demonii care stăpânesc văzduhul, au mâncat sămânţa; căci aşa sunt cei care voiesc să placă oamenilor, cale călcată de mulţi. Căci atunci când cineva toate le face ca să placă oamenilor, acesta este călcat de mulţi.

Însă vezi că nu spune a aruncat-o pe cale, ci spune a căzut. Căci cel ce seamănă ca într-un pământ bun aruncă sămânţa, dar pământul, aflându-se rău, strică sămânţa – cuvântul adică.

Iar unii cu bună plăcere înţeleg astfel: a căzut lângă cale arată că a căzut în inima necredincioasă. Căci Cale este Hristos (Ioan 14, 6), iar lângă cale sunt necredincioşii, cei ce sunt afară de Cale, adică de Hristos.

Iar alta cade în suflet pietros, adică în cei ce lesne o primesc, dar apoi o leapădă; aceştia sunt pietroşi, fiindcă puţină vreme sunt asemenea cu Piatra (I Corinteni 10, 4), adică asemenea lui Hristos, pentru că au primit cuvântul; dar pentru că numai puţină vreme îl primesc, apoi îl leapădă, nu mai sunt asemenea cu El.

Iar alta a căzut în sufletul cu multe griji, că spini sunt grijile.

Iar a patra a căzut în pământ bun. Vezi dar că rare sunt cele bune şi puţini cei ce se mântuiesc, căci numai a patra parte a seminţei se arată că s-a mântuit.

Deci ucenicilor, care L-au întrebat îndeosebi, le spune: Vouă s-a dat a şti taina. Dar oare după alegere de sorţi şi după noroc unora s-a dat, iar altora nu ? Să nu fie ! Ci acelora s-a dat, care cer, că zice Domnul: Cereţi şi se va da vouă (Matei 7, 7; Luca 11, 9). Iar pe ceilalţi i-a orbit Dumnezeu, ca să nu le fie lor spre mai mare osândă de vor înţelege ceea ce se cuvine, dar nu vor face. Şi dacă voieşti a cunoaşte şi în alt chip că Dumnezeu pe toţi i-a făcut a vedea ceea ce se cuvine, ascultă: a vedea este de la Dumnezeu, iar a nu vedea, aceasta este a răutăţii lor. Căci Dumnezeu văzători i-a zidit pe ei, adică i-a făcut cunoscători ai lucrului celui bun. Dar ei nu văd, de voie închizând ochii lor, ca să nu se întoarcă şi să se îndrepte, potrivnici făcându-se mântuirii şi sporirii lor.

Este cu putinţă şi aşa a înţelege că Domnul grăieşte celorlalţi în pilde ca privind să privească, şi să nu vază, şi auzind să auză, şi să nu înţeleagă, ca nu cumva măcar dintru aceasta să se întoarcă şi să se îndrepte.

 

4, 13-20: Şi le-au zis lor: au nu ştiţi pilda aceasta ? Şi cum veţi înţelege toate pildele ? Cela ce seamănă, cuvântul seamănă. Şi aceştia sunt cei de lângă cale, unde se seamănă cuvântul, şi când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul care este semănat întru inimile lor. Şi aceştia sunt aşijderea cei ce se seamănă pre pietriş, care, când aud cuvântul, îndată cu bucurie îl primesc pre el. Dar nu au rădăcină întru sineşi, ci sunt până la o vreme, după aceea făcându-se necaz sau goană pentru cuvânt, îndată se smintesc. Şi aceştia sunt cei ce se seamănă în spini, care aud cuvântul. Dar grijile veacului acestuia, şi înşelăciunea bogăţiei, şi pofta celorlalte intrând, îneacă cuvântul şi se face neroditor. Şi aceştia sunt cei semănaţi în pământ bun, care aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roadă: unul treizeci, iar altul şaizeci, iar altul o sută.

Sunt trei cete ale celor care pierd cuvântul: cei de lângă cale, care nu iau aminte la el; cei de pre pietriş, adică cei împuţinaţi cu sufletul; cei dintre spini, adică cei care se desfătează.

Şi cei care au primit şi au păzit sămânţa, tot în trei cete se împart: căci unii aduc roadă o sută – cei ce au viaţă desăvârşită şi prea înaltă; alţii şaizeci – cei ce sunt de mijloc; iar alţii treizeci – adică puţine, însă şi aceştia după putere aduc. Adică unii sunt feciorelnici şi pustnici, alţii care petrec întru adunare şi viaţă de obşte, iar alţii sunt mirenii şi cei care petrec întru căsătorie. Însă Domnul pe toţi aceştia îi primeşte ca pe cei ce aduc roadă, şi har fie iubirii Sale de oameni !

 

4, 21-23: Şi zicea lor: au doar făclia se aduce ca să se pună sub obroc, sau sub pat ? Au nu ca să se pună în sfeşnic ? Că nu este ceva tăinuit, care să nu se vădească; nici a fost ascuns, ci ca să vină întru arătare. De are cineva urechi de auzit, auză.

22. Mat. 10, 26; Luca 8, 17. 23. Mat. 11, 15; Apoc. 2, 7.

Aici îi sfătuieşte pe apostoli să fie cu viaţa şi cu traiul străluciţi, căci zice Domnul: ,,Precum făclia se pune ca să lumineze, tot aşa viaţa noastră de toţi va să fie privită şi toţi se vor uita la ea. Deci, sârguiţi-vă a avea viaţă bună, căci nu staţi în ungher, ci sunteţi la lumină, iar lumina nu se ascunde sub pat, ci se pune în sfeşnic să lumineze tuturor. Şi fiecare dintre voi este lumină şi este dator a se pune în sfeşnic, adică întru înălţimea vieţuirii după Dumnezeu, ca şi altora să poată lumina. Iar nu sub obroc, adică sub lăcomia pântecelui şi sub sârguinţa pentru bucate, şi nici sub pat, adică sub odihnă. Căci nimeni, sârguindu-se pentru hrană şi poftind odihnă, nu poate a fi lumină care să lumineze tuturor prin a sa viaţă. Căci nu este ceva tăinuit care să nu se vădească, ori de va face ceva bun, ori rău, întru ascuns, se va vădi şi aici, şi cu mult mai vârtos în veacul cel viitor”. Căci oare ce era mai tăinuit decât Dumnezeu ? Dar şi El S-a arătat în trup.

 

4, 24-25: Şi zicea lor: vedeţi de auziţi; cu ce măsură măsuraţi, se va măsura vouă, şi se va adăuga vouă celor ce auziţi; că celui ce are, i se va da lui, iar cel ce nu are, şi ce are i se va lua de la dânsul.

24. Mat. 7, 2; Luca 6, 38. 25. Mat. 13, 12; Luca 8, 18.

Spre trezvie îi deşteaptă pe ucenici: ,,Luaţi aminte ca din cele ce auziţi că sunt zise de Mine, nimic să nu vă scape. Căci cu ce măsură măsuraţi, cu aceea se va măsura vouă, adică după câtă măsură de luare aminte veţi aduce, atâta folos vi se va da. Căci dacă ascultătorul ia aminte cu osârdie şi cu tindere neîncetat, îi dă şi Dumnezeu folosinţă multă. Iar de se va slăbănogi, pe potrivă îi va fi şi dobânda folosinţei, căci cel ce are osârdie şi nevoinţă, i se va da lui şi folosinţă. Iar cel ce nu are osârdie şi nevoinţă, şi ceea ce i se pare că are se va lua de la el. Că din pricina lenevirii se stinge şi acea mică scânteie pe care o avea la început, după cum, prin osârdie, mai tare se aprinde”.

 

4, 26-29: Şi zicea: aşa este împărăţia lui Dumnezeu, în ce chip este dacă aruncă omul sămânţa în pământ. Şi doarme, şi se scoală noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte cum nu ştie el. Că pământul din sine rodeşte, întâi iarbă, apoi spic, după aceea deplin grâu în spic. Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerişul.

Prin împărăţia lui Dumnezeu să înţelegi iconomia Sa cea pentru noi, căci pentru noi Însuşi Dumnezeu om S-a făcut, ca să arunce sămânţa. Şi sămânţa pe care a aruncat-o în pământ este propovăduirea Evangheliei. Iar după ce a aruncat-o, doarme, adică S-a suit la ceruri. Însă se scoală noaptea şi ziua, deşi pare că doarme. Şi se scoală noaptea, adică atunci când prin ispite ne ridică pe noi spre cunoaşterea Lui, iar ziua când prin cele îndulcitoare şi veselitoare iconomiseşte viaţa noastră.

Şi sămânţa creşte cum nu ştie el, că de sine stăpânitori suntem şi de voinţa noastră atârnă aceasta, adică a creşte sămânţa sau nu. Fiindcă nu de nevoie rodim, ci de la sine, întâi iarbă înflorind şi începătură a faptei celei bune arătând, când suntem prunci şi încă n-am ajuns la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4, 13); apoi spic, când şi împotriva ispitelor putem sta, pentru că spicul este încins cu noduri şi stă drept şi mai desăvârşit este; după aceea deplin grâu în spic, când roadă desăvârşită va aduce omul. Iar când va veni secerişul, atunci secera adună rodul; iar prin seceră să-L înţelegi pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi prin seceriş vremea sfârşitului (Apocalipsa 14, 15-16).

 

4, 30-34: Şi zicea: cui vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau cu ce pildă o vom potrivi pre ea ? Asemenea este grăuntelui de muştar, care, când se seamănă în pământ, este mai mic decât toate seminţele pământului; iar după ce se seamănă, creşte şi se face mai mare decât toate buruienile, şi face ramuri mari, cât sub umbra lui pot să locuiască păsările cerului. Şi cu pilde multe ca acestea grăia lor cuvântul, precum puteau auzi. Şi fără de pilde nu grăia lor; iar deosebi ucenicilor săi le dezlega toate.

31. Mat. 13, 31; Luca 13, 19.

Mic este cuvântul credinţei, căci zice: Crede întru Domnul Iisus Hristos, şi te vei mântui (Faptele Apostolilor 16, 31). Vezi cât este cuvântul credinţei ? Cât grăuntele de muştar. Aşadar, după ce s-a semănat în pământ propovăduirea, s-a lăţit şi a crescut, încât păsările cerului, adică toţi cei înalţi cu înţelegerea şi cu cunoştinţa, locuiesc într-însa. Căci câţi înţelepţi n-au lăsat înţelepciunea lumii şi s-au odihnit în cea a propovăduirii ? Deci, mai mare decât toate s-a făcut şi ramuri mari a odrăslit, căci unul dintre apostoli în Roma, altul în India, altul în Ahaia, altul în altă parte a pământului s-au despărţit asemenea ramurilor.

Şi le grăia Domnul mulţimilor în pilde multe, după aşezarea lăuntrică a celor ce ascultau rânduind pildele. Că de vreme ce norodul era simplu şi neînvăţat, pentru aceasta pomeneşte de grăuntele de muştar, de iarbă şi de sămânţă, ca de la lucrurile cu care ei împreună au crescut şi s-au obişnuit, să-i înveţe pe dânşii ceva de folos sau să-i îndemne măcar să vină la El şi să-L întrebe şi prin întrebare să se înveţe cele neştiute.

Căci iată că ucenicilor care veneau şi Îl întrebau le dezlega toate, deosebi. Şi le dezlega toate cele pe care nu le ştiau şi despre care întrebau. Dar Hristos nu le dezlega toate tainele, ci numai cele arătate în pilde, că dintru acestea din care întrebând ucenicii învăţau ei, le erau arătate lor şi celelalte, întrucât dintru înţelegerea pildelor toate tainele se dezlegau ucenicilor.

Hristos certând vântul

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Nicolae Filantropinon, Ioannina, Grecia, secolul al XVI-lea

 

4, 35-41: Şi au zis lor, în ziua aceea, făcându-se seară: să trecem de ceea parte. Şi lăsând el norodul, l-au luat pre dânsul aşa precum era, în corabie. Şi erau şi alte corăbii cu dânsul. Şi s-a făcut vifor mare de vânt, şi valurile intrau în corabie, cât mai se umplea ea. Şi el era la cârmă, dormind pre căpătâi; şi l-au deşteptat pre el, şi i-au zis lui: Învăţătorule, au nu-ţi este grijă că pierim. Şi sculându-se a certat vântul şi a zis mării: taci, încetează ! Şi a stătut vântul, şi s-a făcut linişte mare. Şi au zis lor: ce sunteţi aşa fricoşi ? Cum, nu aveţi credinţă ? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi grăia unul către altul: oare, cine este acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă pre el ?

36. Mat. 8, 23. 39. Mat. 8, 26. 40. Luca 24, 38. 41. Ps. 106, 25.

Într-un fel le-a povestit acestea Matei şi într-alt chip Marcu[1], căci pe cele spuse de acela mai pe larg, acesta le-a scurtat şi, dimpotrivă, pe cele ce acela le-a scurtat, acesta le-a spus mai pe larg.

Deci a luat Domnul numai pe ucenici, ca să-i facă martori ai minunii ce era să fie. Şi ca să nu se înalţe pentru că pe alţii i-a lăsat afară şi numai pe dânşii i-a luat, îi lasă să se înviforeze. Încă face Domnul aceasta şi pentru a-i învăţa pe ucenici să sufere ispitele cu răbdare.

Şi doarme Hristos, ca mai mare să li se arate minunea celor ce mai înainte se tulburaseră. Căci dacă s-ar fi făcut furtuna fiind Hristos treaz, sau nu s-ar fi înfricoşat, sau nu s-ar fi rugat de El. Deci îi lasă pe ei să cadă în frica primejdiei, ca să vină întru simţirea puterii Lui. Că de vreme ce îi vedeau pe alţii că li se face bine, iar ei nici un fel de facere de bine n-au dobândit, se primejduiau a se face lenevoşi, deci pentru aceasta îngăduie Domnul să se facă furtuna. Şi doarme pe căpătâiul corăbiei, iar acest căpătâi cu adevărat era din lemn. Iar după ce S-a trezit, ceartă mai întâi vântul, căci acesta este cel ce face a se sălbătici marea. După aceea, ceartă Domnul marea. Încă şi pe ucenici îi ceartă pentru că nu au credinţă, căci de ar fi avut credinţă, ar fi crezut că, chiar dormind El, îi poate păzi pe dânşii nevătămaţi.

Iar ei unul către altul grăind, se mirau: Oare, cine este acesta ?, căci aveau încă îndoială pentru El, pentru că numai cu porunca a potolit marea, nu cu toiag, ca Moisi (Ieşirea 14, 16-21), nici cu rugăciune, ca Elisei Iordanul (IV Împăraţi 2, 14), nici cu chivotul, ca Isus al lui Navi (Isus Navi 3). Pentru aceasta li se părea ucenicilor că Iisus este mai presus de om, dar, fiindcă dormea ca toţi oamenii, om li se părea a fi.

 

[1] De pildă, Sfântul Evanghelist Marcu spune că alături de corabia în care era Mântuitorul erau şi alte corăbii. Iar aceasta nu o spune fără de temei, ci pentru a arăta dumnezeiasca rânduială în cele petrecute atunci, căci doar o singură corabie era în primejdie de a se scufunda.