Cugetari nr. 38
De ce am devenit ortodox
de Michael Warren Davis
21 ianuarie 2025
De acelaşi autor Omul CIA din Constantinopol Guvernul SUA îşi spune cuvântul în politica ortodoxă internă de Michael Warren Davis Alţi convertiţi la Ortodoxie Dreapta răsăriteană: minţile conservatoare se convertesc la Ortodoxie de Rod Dreher, The American Conservative „Fiecare viață umană este un dar de la Dumnezeu” Un interviu cu un catolic elveţian care a fost dezamăgit de credinţa sa şi a cochetat cu budismul, hinduismul şi alte învăţături orientale ,,la modă” şi care, în cele din urmă, s-a convertit la Ortodoxie
Mă rog pentru tine ca Dumnezeu să-ți deschidă inima, şi tu însuţi vei face tot ce poți pentru a-L întâlni. Vei găsi acolo fericirea care nu ai visat niciodată mai înainte că este cu putinţă; inima ta se va uni cu mintea ta în recunoașterea adevăratului Dumnezeu, și nici un adevăr real pe care l-ai cunoscut vreodată nu se va pierde vreodată.
Părintele Serafim Rose, scrisoare către un convertit
Anul trecut am vizitat o mică parohie ortodoxă greacă aici, în New Hampshire. După liturghie, un bărbat între două vârste a venit la mine și m-a întrebat dacă sunt grec. Am spus că nu, sunt un convertit. A zâmbit și a spus că și el este un fel de convertit. „E o poveste interesantă”, a spus el. Acest domn este el însuși grec și a fost crescut ortodox grec. Însă, în timpul liceului, el s-a îndepărtat [de credinţă]. Abia după ce și-a întâlnit soția – care este, de asemenea, grecoaică – a început să se întoarcă la biserică.
Deodată el s-a oprit din vorbit şi doar stătea acolo, zâmbind. După câteva secunde mi-am dat seama: Oh! Asta este toată povestea. Am spus că este frumoasă şi apoi am început să vorbim despre plăcinta cu spanac.
Ca să fiu sincer, nu am găsit povestea lui prea captivantă. Cred că trebuia să fii acolo.
Asta-i chestia cu convertirile, nu-i așa ? Din afară ele par în general lipsite de senzaţie. Însă pentru cel convertit (sau întors), este o experiență care schimbă viața, cutremurătoare. Răsturnează universul cu susul în jos.
Este probabil ca și cum ai întreba un bărbat cum s-a îndrăgostit de soția lui. El ar putea încerca să descrie sentimentele pe care le-a avut, dar miliarde de alți bărbați au avut aceleași sentimente pentru miliarde de alte femei; ar putea descrie lucrurile pe care le iubește la soția lui, dar ai putea găsi milioane de alte femei care corespund aceleiași descrieri; ar putea descrie frumusețea ei, dar cât de multe femei nu au cârlionţi în cascadă, ochi căprui calzi, un nas mic și un zâmbet care dă un sens cu totul nou vieții ?
Pentru creștin, convertirea este foarte asemănătoare cu curtarea. Înseamnă a te îndrăgosti. Înseamnă a te îndrăgosti de o Persoană. Este sfântă şi prin urmare inefabilă.
Duminică, 23 iunie, de Praznicul Cincizecimii, am fost primit în Biserica Ortodoxă. Îmi anunțasem convertirea cu câteva săptămâni mai devreme, pe 17 mai, prin intermediul vechiului meu Substack. Apoi mi-am șters contul.
Am făcut acest lucru din trei motive.
În primul rând, procesul de convertire m-a făcut conştient în mod dureros de propria mea ignoranță. Ani de zile am lucrat ca jurnalist catolic. Mi-am trâmbițat opiniile catolice atât de încrezător pretutindeni pe internet. Devenind ortodox, a trebuit să recunosc că greşisem în privința unor chestiuni destul de importante. A tăcea pentru o vreme părea răspunsul potrivit.
În al doilea rând, am presupus că oamenilor nu le va mai păsa ce am de spus. Nu sunt sigur cât de multă credibilitate mi-a mai rămas. Dacă răspunsul este „absolut deloc”, aș înțelege.
În al treilea rând, așa cum am spus, pur și simplu oamenii nu sunt teribil de interesați de istoriile convertirilor altora decât dacă sunt extrem de dramatice, ceea ce a mea nu a fost. Mi-a distrus cariera. Mi-a ruinat multe din prieteniile cu romano-catolicii și a provocat o încordare teribilă multor altora. Și voi spune că au existat câteva momente dramatice: icoana plângând etc. Dar dacă ați fi fost o muscă pe perete, urmărindu-mă în ultimii doi ani, tot ce ați fi văzut ar fi fost pe mine citind, vorbind, rugându-mă, și stând liniștit în fața colțului meu cu icoane.
Deci, am fost bucuros să nu suflu o vorbă despre toată treaba. Apoi am observat că lumea discuta despre convertirea mea fără mine, inclusiv (dar nu limitat la) Rorate Caeli, Novus Ordo Watch, Peter Kwasniewski, diaconul Nick Donnelly, Stuart Chessman și, în mod nebulos, un editorialist al unui ziar brazilian pe nume Marcio Antonio Campos[1].
Ceea ce este ciudat este că toată lumea pare să fie de acord că convertirea mea a fost, în cele din urmă, o respingere a Papei Francisc. Permiteți-mi să fiu absolut clar în această privință: nu a fost așa. Și deși mă bucuram de anonimatul meu, simt de asemenea că sunt dator să clarific lucrurile. Precum spunea Sfântul Petru: Să fiţi gata pururea spre răspuns la tot cel ce vă întreabă pre voi cuvânt pentru nădejdea cea întru voi, însă cu blândeţe şi cu frică (I Petru 3, 15).
Deci, permiteți-mi să vă ofer versiunea cu note scurte.
M-am unit cu Biserica Ortodoxă fiindcă am ajuns să cred că ea este una, adevărata Biserică întemeiată de Iisus Hristos. Am devenit ortodox deoarece cred că Ortodoxia este una, adevărata credință transmisă de Hristos apostolilor Săi și de apostoli Părinților Bisericii.
Cred că cei patru patriarhi răsăriteni au avut dreptate să se împotrivească acelor noutăți pe care Biserica Apuseană le-a îmbrățișat în secolele premergătoare Marii Schisme din 1054. Cred că au avut dreptate să respingă adăugirea filioque în Crezul de la Niceea. Cred că au avut dreptate să condamne eforturile papilor de a-și extinde propria putere bisericească și temporală. De asemenea, cred că au avut dreptate să respingă inovații precum preoția celibatară și folosirea pâinii nedospite în timpul sfintei mese/dumnezeieştii liturghii, deși acestea sunt de mai mică importanţă.
În ultimele luni, am petrecut nenumărate ore încercând să scriu o apărare strălucită, cuprinzătoare și fermă a Ortodoxiei. Versiunea finală a avut circa 20.000 cuvinte. Am citat Sfânta Scriptură, Sinoadele Ecumenice și enciclicele papale, ca și istorici și teologi din tradițiile ortodoxă, catolică și protestantă.
Pe de o parte, este adevărat, actualul papă a influențat convertirea mea, deși nu în modul în care te-ai putea aștepta. De când Papa Francisc a preluat funcția, Vaticanul a emis un flux constant de declarații ecumeniste recunoscând practic fiecare punct în fața ortodocșilor. Apoi a apărut recentul ,,document de studiu” despre primatul papal[2], care cere o ,,re-citire” şi re-interpretare” a Conciliului Vatican I.
Acum, apologeții catolici se grăbesc să sublinieze că aceste texte nu sunt magistrale[3]. Dar nu aceasta-i problema. Problema este că cei mai mari învăţaţi ai Bisericii Catolice au admis în esenţă că Roma poartă cea mai mare parte din vină pentru Marea Schismă, Conciliul Vatican I este nejustificat din punct de vedere istoric şi teologic, și Biserica Catolică trebuie să se întoarcă la o înțelegere mai ortodoxă a autorității bisericeşti şi magisteriale. Dar atunci de ce să nu devenim pur şi simplu ortodocși ?
Am spus toate acestea – și mult mai multe – în acel lung eseu. Însă adevărul este că nu sunt un apologet și nici nu doresc să fiu.
Ca scriitor, am avut întotdeauna un singur ţel: să-i ajut pe oameni, individual, să se apropie mai mult de Hristos. Desigur, în practică nu a funcționat întotdeauna așa. Am publicat o apărare a calendarului iulian și un atac împotriva infailibilității papale, ambele intrând în mod categoric în domeniul apologeticii. Dar acestea nu au fost cele mai bune scrieri ale mele. În plus, aceasta nu este exact lucrul care mă pune în mişcare în zi. Şi bănuiesc că nu este genul de conţinut care m-a făcut cel mai îndrăgit de cititorii mei.
Cu toate acestea, dacă tot suntem la acest subiect, aș dori să pun o întrebare. De ce au presupus Rorate Caeli, prof. Kwasniewski, dl. Chessman și alții că convertirea mea a fost nesinceră ? De ce nu au mers pe cea mai directă explicaţie (care se întâmplă să fie cea corectă): că am devenit ortodox deoarece cred în Ortodoxie ?
Ei bine, am o teorie.
Cu câteva săptămâni în urmă, am recitit istoria convertirii mitropolitului Kallistos Ware, care a fost publicată într-o minunată colecție de eseuri intitulată Împărăţia lăuntrică. Când a devenit ortodox în anii ’1950, Kallistos era practic singurul convertit din toată Anglia. De fapt, episcopul său l-a avertizat că, dacă avea vreo ambiție de a deveni preot, ar trebui să o abandoneze imediat. Pe atunci, orice parohie din Marea Britanie era alcătuită în întregime din greci și ruși. Ei nu ar accepta niciodată un preot anglo-saxon.
M-a frapat cât de asemănătoare era istoria mitropolitului Kallistos cu cea a părintelui Serafim Rose. Când părintele Serafim a fost primit în Biserică în anii ’1960, el era încă o pasăre foarte rară. Citind scrierile sale timpurii, este limpede că el se mândrea tare când se referea la sine ca la un ortodox rus. El savura faptul că ortodoxia sa îl făcea un străin. Mai târziu în viață, el avea să se refere la această atitudine ca fiind ,,lumescul bisericesc”. Însă este de înţeles de ce, fiind un nou convertit înconjurat de emigranți ruși albi – oameni cu nume ilustre precum Romanovna și Maximovici – a devenit un fel de rusofil.
În orice caz, mi-am dat seama de ceva: abia în anii ’1970 (cel puțin !) Ortodoxia a devenit o „opțiune vie” în lumea vorbitoare de limbă engleză. Gânditorii ortodocși precum Florovski și Schmemann erau respectați în cercurile teologice, însă foarte puțini „căutători spirituali” au luat în considerare cu seriozitate ideea de a se uni cu Biserica Ortodoxă.
Și, având în vedere ce am spus despre mitropolitul Kallistos și părintele Serafim, nu este greu de ghicit de ce. Apusenii considerau Ortodoxia provincială, „etnică” etc. Și, mult prea adeseori, imigranții ortodocși au dovedit că aveau dreptate [să creadă asta] ținându-i la distanță pe convertiți.
Dar mă întreb câți mari teologi englezi și americani ar deveni ortodocși dacă ar trăi astăzi.
De exemplu, mitropolitul Kallistos se referea uneori la C.S. Lewis ca la un ,,ortodox anonim”[4]. El subliniază că teologia lui Lewis este mai compatibilă cu Ortodoxia decât era cu protestantismul sau catolicismul. Spre sfârșitul vieții sale, Lewis spunea de asemenea că prefera dumnezeiasca liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur Cărții de Rugăciune Comună[5] sau ritului roman al mesei. Dacă s-ar fi născut un secol mai târziu, ar fi fost un candidat firesc la a fi catehumen.
În acelaşi mod, mi se pare – și aceasta este doar opinia mea – că Ortodoxia era mai potrivită pentru John Henry Newman[6] decât romano-catolicismul. Însă dacă citești comentariul său sărăcăcios despre Biserica Ortodoxă, este limpede că el abia era conştient de existenţa ei. Notați această remarcă caracteristică: „În ce privește perioada medievală, nu știu dacă grecii propun mai mult decât o opoziţie față de latini”. Se pare că nu i-a citit niciodată pe [Sfinţii] Fotie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Nichifor Monahul, Grigorie Palama …
Și, sincer, de ce ar fi făcut-o ? Cum ar fi putut ?
Iată, nu spun că convertirea lui Newman la catolicism a fost nesinceră sau ceva de genul acesta. Doamne ferește ! Spun că, dacă s-ar fi născut mai degrabă la sfârșitul anilor ’1900 decât la începutul anilor ’1800, exista o şansă mare ca el să devină ortodox. Și nu cred că ar fi petrecut atâţia ani chinuindu-se din cauza deciziei.
Cu alte cuvinte, cred că atât Newman, cât și Lewis căutau Ortodoxia; ei pur şi simplu nu şi-au dat seama de asta.
Gândiți-vă la minunata carte a părintelui Peter Gillquist, Devenind ortodox. Părintele Peter și-a început viața sa de credincios ca protestant evanghelic. El și un mic grup de prieteni au devenit treptat dezamăgiți de creștinismul american așa cum îl știau, și au format un grup de studiu pentru a explora diferite aspecte ale istoriei Bisericii: cultul, clerul, teologia etc. Fiecărui membru al grupului i s-a atribuit un domeniu diferit de investigat – și, spre uluirea lor, fiecare dintre ei a ajuns separat la concluzia că Ortodoxia era adevărata credință. Apoi, în 1987, ei au condus mii din coreligionarii lor evanghelici la Biserica Ortodoxă.
Acum, acest eveniment remarcabil ar fi putut avea loc în anii ’1940 ? Sau în epoca victoriană ? Au loc minuni, dar, în afară de un astfel de caz, nu.
Încă o dată, nu spun că Lewis și Newman ar fi devenit cu siguranță ortodocși. Dar cred că există o șansă bună – o șansă mult mai mare decât ar vrea catolicii sau protestanții să recunoască.
Este amuzant: până și astăzi, mulți convertiți influenți la Biserica Romano-Catolică, de la Scott Hahn la Brian Holdsworthy, vor recunoaște că au respins Ortodoxia pentru că o găseau prea „etnică”.
Toate acestea se schimbă pe măsură ce Ortodoxia din Apus – şi mai ales din America – devine mai înculturată[7]. Parohia mea are circa 90% convertiți. Noi aparținem Bisericii Ortodoxe din America, unde peste jumătate din toți preoții sunt de asemenea convertiți. Printre aceștia se numără mitropolitul nostru, Tihon.
Abia acum asistăm la re-înculturarea Ortodoxiei în țările apusene – o Biserică Ortodoxă care nu este doar „Răsăriteană”, ci cu adevărat sobornicească[8]. Aceasta a condus, printre altele, la o renaștere a evlaviei față de sfinţii apuseni din vechime[9] – mari ostaşi ai lui Hristos care au câștigat Europa pentru credință, dintre care mulţi sunt acum aproape uitați de catolici și protestanți. Sunt mândru (și smerit) să fac parte din această renaștere a Ortodoxiei apusene.
Și cred că, pe măsură ce aceste prejudecăți sunt distruse – atât în Răsărit, cât şi în Apus – convertirile la Ortodoxie se vor accelera. La urma urmei, atât catolicii, cât și protestanții bâjbâie încet spre consensul ortodox.
Pe de o parte, protestanții au început să recunoască insuficiența conceptului sola Scriptura[10]. Deoarece modernismul continuă să înflorească în Bisericile principale, disidenții conservatori au început să se bizuie pe Părinții Bisericii pentru a aşeza Sfânta Scriptură în contextul său adecvat. Aceasta a început în mare parte ca o încercare de a justifica concepte precum „moralitatea tradițională” – pentru a demonstra că opiniile demodate despre sex și gen nu sunt simple adăugiri la Scriptură, ci o parte indispensabilă a creștinismului.
Însă această curiozitate nouă față de Părinți i-a condus pe mulţi creștini reformați și luterani către a îmbrățișa o perspectivă „înaltă” asupra cultului liturgic, preoției sacramentale, euharistiei și chiar spovedaniei. Nu este surprinzător faptul că majoritatea convertiților americani la Ortodoxie provine din această tabără. (A se vedea Peter Gillquist, Josiah Trenham, Andrew Stephen Damick[11] și alții.)
Pe de altă parte, catolicii se apropie de Ortodoxie atât dinspre stânga, cât și dinspre dreapta, ca să spunem aşa.
Catolicii conservatori precum Papa Benedict al XVI-lea, de binecuvântată amintire, redescoperă (asemenea omologilor lor protestanți) bogăția teologiei patristice. Această mișcare este numită ressourcement[12]. Este un efort de a ,,găsi izvoarele” sau de a re-înrădăcina învăţătura catolică în scrierile Părinților, evitând excesele atât ale tomismului, cât și ale modernismului. Şi acești conservatori indică în mod explicit Biserica Ortodoxă ca exemplu de „mărturie vie” a credinței patristice în lumea de astăzi.
Catolicii liberali, inclusiv Papa Francisc, folosesc erudiţia modernă pentru a distruge structurile autoritare care au crescut în Biserica Catolică în Evul Mediu. Ei caută să construiască un sistem de guvernare „sinodal” modelat explicit atât pe Biserica Primară, cât și pe Biserica Ortodoxă.
Și dacă îl îmbii pe un catolic tradiționalist cu suficient gin şi tonic, îl poți face să cânte un imn de laudă schismaticilor răsăriteni. (Știu asta din experiență.) Ei invidiază în taină capacitatea creștinilor ortodocși de a se bucura de plinătatea Tradiției apostolice fără a fi nevoiți să-şi bată capul cu „hiper-papalismul” Bisericii Romane, așa cum îl numesc ei. Ani de zile, acești tradiționaliști au tunat şi au fulgerat împotriva ,,spiritului Conciliului Vatican II”[13]; tot mai mult îi auzim criticând făţiş şi ,,Spiritul Conciliului Vatican I”[14].
Acum, nu spun că Ortodoxia este singura cale prin care acești creștini apuseni pot atinge ţelurile lor. Dar cred că este cea mai bună cale, cea mai firească. Protestantismul poate părea plauzibil atunci când singura alternativă este catolicismul; catolicismul poate părea plauzibil atunci când singura alternativă este protestantismul. Dar noi, cei din Apus, nu am luat încă în considerare cu seriozitate Ortodoxia ca o „a treia cale” viabilă. Când o vom face, se va schimba întregul peisaj religios.
Sunt sigur că, pe măsură ce Ortodoxia devine o opțiune vie, vom vedea mult mai multe convertiri atât de la catolicism, cât şi de la protestantism (ca și de la ateism, agnosticism, neopăgânism, iudaism, islamism etc). Tot mai mulți dintre noi vom conchide că creștinii apuseni încearcă pur și simplu să reinventeze roata ortodoxă.
Nu mă aștept ca vreunul din voi să stea la coadă pentru a se alătura Bisericii Ortodoxe după ce ați citit asta. Dar, încă o dată, nu despre asta este vorba. Singurul meu scop aici este de a explica de ce eu m-am unit cu Biserica Ortodoxă. Acestea sunt motivele mele. Aceasta este linia mea de gândire.
Și, recitind acest articol pentru mine, îmi dau seama că nu am acoperit nici măcar jumătate din poveste.
Michael Warren Davis
Înainte să devin ortodox, eram catolic răsăritean. Mergeam la o parohie a Bisericii Greco-Catolice Melkite, pe care o iubeam. Am lucrat pentru un episcop melkit, pentru care am cea mai mare stimă. Dar din ziua în care m-am hotărât să devin melkit, am bănuit cu tărie că era doar o chestiune de timp până când voi deveni ortodox. (În realitate, am fost tentat să devin ortodox chiar înainte de a deveni melkit. Un prieten ortodox mi-a sugerat să încerc întâi catolicismul răsăritean, fiindcă ar fi mai puțin distrugător pentru viața mea profesională şi personală. Dar aceasta-i altă poveste.)
Încă de la început, am simțit că Răsăritul şi Apusul nu erau două fețe ale aceleiași monede. Catolicismul și Ortodoxia nu sunt doi „plămâni” cu care ar trebui să respire Biserica Universală, așa cum susținea Papa Ioan Paul al II-lea. Teologia, spiritualitatea și ecleziologia Bisericii Răsăritene sunt categoric diferite de ceea ce s-a dezvoltat în Apus în ultimii 1.500 de ani, atât în Biserica Catolică, cât și în cea protestantă.
Dumnezeiasca liturghie, rugăciunea lui Iisus, icoanele, postul, monahii … înțelegerea răsăriteană a Treimii, Raiului, Iadului, păcatului, pocăinței … perspectiva ortodoxă asupra Născătoarei de Dumnezeu, sfinţilor, Scripturii, Bisericii … Mi se pare mult mai veche, autentică și dătătoare de viață. Este mai cu adevărat fidelă duhului Evangheliilor.
Aceasta nu înseamnă că catolicismul este complet rău. Bineînțeles că nu este. Cea mai mare parte este foarte bună ! Și cred încă în majoritatea lucrurilor în care credeam când făceam parte din Comuniunea Romană. Cu toate acestea, catolicismul și Ortodoxia se exclud reciproc, în mai multe aspecte importante.
Cred că, acolo unde diferă, Ortodoxia are dreptate, şi catolicismul (împreună cu fratele său mai tânăr, protestantismul) greșește. Asta-i tot.
Nu știu dacă voi continua să postez pe acest Substack. Nu-mi lipsește să fiu scriitor și nu cred că-i lipsesc cuiva scrierile mele. Dar dacă o voi face, nu mă voi întoarce ca „scriitor ortodox”, cu atât mai puțin ca apologet ortodox.
În trecut, îmi plăcea să mă consider nu un „scriitor catolic”, ci un scriitor creștin care se întâmplă să fie catolic. Dacă voi relua blogul, o voi face ca un scriitor creștin care se întâmplă să fie ortodox. Ca și înainte, singurul meu scop real va fi de a-i ajuta pe frații mei creștini să-și aprofundeze relația cu Iisus Hristos. Voi continua să citesc și să citez marii scriitori creștini din epocile trecute, fie ei ortodocși, catolici sau protestanți. Și voi continua să-i iubesc și să-i admir pe bunii creștini care – spre uimirea și bucuria mea – aleg să citească blogul meu, indiferent de crezul lor.
Nu am nici o dorință de a-i judeca sau exclude pe cei care se întâmplă să găsească că argumentele pentru catolicism sau protestantism sunt mai convingătoare. Mi-a plăcut întotdeauna ce a spus Sfântul Teofan Zăvorâtul despre creștinii neortodocși:
,,Te întrebi: Se vor mântui heterodocşii ? … De ce îți faci griji pentru ei ? Ei au un Mântuitor care dorește mântuirea fiecărei ființe omeneşti. El va avea grijă de ei. Tu și eu nu ar trebui să fim împovărați cu o astfel de grijă. Cercetează-te pe tine însuți și păcatele tale”.
Mulțumesc că m-ați ascultat. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți. Vă rog să vă rugați pentru mine și să știți că mă rog pentru voi.
Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 159/ianuarie-februarie 2025
[1] [Toate notele de subsol din acest articol aparţine redacţiei]
Site-urile şi persoanele citate de autor aparţin unor categorii aparte de catolici, numiţi tradiţionalişti, conservatori, aripa cea mai radicală formând-o sedevacantiştii (de la latinul sede vacante, scaun vacant). Ei consideră că Biserica Catolică s-a abătut de la adevărata religie romano-catolică de la Conciliul Vatican II [1962-1965] încoace, şi critică învăţătura actuală modernistă, ca şi apostazia profundă de la Hristos.
Înainte de a se converti, Michael Warren Davis făcea parte din curentul tradiţionalist.
[2] În opinia noastră, nu este nimic autentic în aceste declaraţii şi documente de studiu.
[3] Adică, nu provin de la magisteriu, care este autoritatea doctrinară a Bisericii Catolice. Magisteriul oferă interpretarea autentică a cuvântului lui Dumnezeu, şi conform catehismului Bisericii Catolice, sarcina interpretării este încredinţată exclusiv papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el.
[4] The Orthodox C.S. Lewis, de reverend Robert C. Stroud.
[5] Carte de Rugăciune Comună este titlul unei cărţi de cult anglicane, tipărită pentru prima dată în 1549, în timpul Reformei engleze care a urmat ruperii de Roma. Ea conţine: rugăciunea de dimineaţă, rugăciunea de seară, litania, sfânta împărtăşanie şi rânduieli pentru botez, mirungere, cununie, rugăciuni pentru bolnavi, slujba înmormântării, texte scripturistice folosite în cult.
[6] Cardinalul John Henry Newman (1801-1890). Preot anglican care a condus Mişcarea Oxford din anii ’1830, de a readuce Biserica Anglicană la rădăcinile sale catolice. În cele din urmă, studiile sale istorice l-au determinat să se convertească la catolicism în 1845 şi a devenit cardinal în 1879. A scris multe cărţi înainte şi după convertirea sa la catolicism. În 1991, Biserica Romano-Catolică l-a numit venerabil, iar în 2010 a fost beatificat.
[7] A încultura (cuvintele din limba engleză inculturate, inculturation, re-inculturation nu pot fi traduse în limba română) înseamnă a adapta învăţăturile şi practicile creştine la o cultură ne-creştină.
Procesul de înculturare începe atunci când misionarii ajung pentru prima oară într-o regiune în care creştinismul nu există şi are loc instruirea convertiţilor. Treptat, după ce are loc probabil o ruptură mai puternică de propria cultură, noii creştini încep să dea creştinismului o expresie mai locală.
Conceptul de înculturare a fost introdus de teologii catolici.
[8] Autorul scrie în engleză catolică şi face un joc de cuvinte subliniind faptul că Biserica Catolică poartă acest nume, dar nu este realmente catolică. Deoarece catolică înseamnă sobornicească, ecumenică.
[9] Sfântul Ioan Maximovici († 1966), şi după el părintele Serafim Rose († 1982), ca şi alţi scriitori ortodocşi contemporani, au încercat să readucă aminte creştinilor de sfinţii apuseni din primele secole. A se vedea Despre cinstirea sfinţilor care au strălucit în Apus. Raport al arhiepiscopului Ioan Maximovici către sinodul arhieresc rus, 1952.
[10] Despre sola Scriptura, a se vedea SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE, de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea, Capitolul III. Perspectivele apusene asupra Scripturii şi Tradiţiei, Perspectiva luterană.
[11] Peter Gillquist (1938-2012) a fost un luteran american care, încă de pe băncile universităţii, a fost preocupat de regăsirea rădăcinilor creştinismului. El s-a convertit la Ortodoxie şi a devenit protopop în Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană a Americii de Nord. Autor a numeroase cărţi, precum Dragostea este acum, Latura fizică a faptului de a fi spiritual, Devenind ortodox.
Josiah Trenham (n. 1967) este un presbiterian american care a fost pastor în Biserica Presbiteriană din America, apoi cleric al Bisericii Episcopale Reformate, şi s-a convertit la Ortodoxie şi a fost hirotonit preot în 1993, iar astăzi este protopop în Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană a Americii de Nord. Autor a numeroase cărţi şi articole, el este fondatorul şi directorul Patristic Nectar Publications, o companie dedicată ,,hrănirii celor însetaţi duhovniceşte cu dulcile învăţături ale Sfinţilor Părinţi” prin înregistrări audio ale scrierilor patristice. El însuşi rosteşte săptămânal omilii şi reflecţii teologice care sunt ascultate de mii de oameni de pretutindeni pe podcastul The Arena de la Ancient Faith Radio.
Andrew Stephen Damick (n. 1975) provine dintr-o familie de misionari evanghelici americani şi a început să citească despre Ortodoxie din timpul facultăţii, fiind primit în Biserica Ortodoxă în 1998. El este astăzi protopop în Biserica Ortodoxă Antiohiană. Autor a numeroase cărţi şi articole, este redactor şef al blogului Orthodoxy and Heterodoxy şi director de conţinut al site-ului Ancient Faith Ministries.
[12] În anii ‘1930, teologia catolică predominantă întemeiată pe neo-scolasticism şi enciclice papale a început să fie contestată de o parte din teologi, luând naştere mişcarea ressourcement, adică întoarcerea la surse: întemeierea teologiei direct pe Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
[13] Conciliul Vatican II (1962-1965) a avut ca scop modernizarea [aggiornamento] învăţăturii tradiţionale catolice pentru a se adapta la cerinţele societăţii contemporane. Conciliul a elaborat 16 documente magistrale, inclusiv 4 constituţii. Documentele au introdus o gamă largă de schimbări ale dogmei şi practicii care vor schimba viața bisericească. Printre cele mai notabile se numără cele legate de săvârșirea liturghiei, inclusiv faptul că limbile vernaculare pot fi folosite la fel ca latina.
[14] Conciliul Vatican I (1869-1870) a fost cel care a confirmat dogma infailibilităţii papale, care susţine ca papa Romei este nesupus greşelii când proclamă în mod solemn o învăţătură a Bisericii în domeniul credinţei sau al moralei.
