Cum au fost luate cu asalt Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Bulgară de comunişti (III)
Cum au fost luate cu asalt Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Bulgară de comunişti (III)
S-a separat vreunul dintre sârbi de patriarhia eretică acum în mod categoric ? În Serbia, nimeni nu s-a separat complet, deşi în 1971 arhimandritul Iustin a rupt relațiile cu patriarhul, în timp ce a păstrat legătura cu ceilalți episcopi[1]. În emigrația sârbă, a avut loc o rebeliune mai mare în 1963, când patriarhul Ghermano și sinodul său au decis să împartă eparhia Episcopului Dionisie al Americii și Canadei în trei. Susţinând că vede în aceasta un complot comunist, Dionisie a refuzat să accepte decizia, a făcut eparhia sa autonomă și a rupt comuniunea cu patriarhul și sinodul său. Pe 27 martie 1964, Sinodul sârb l-a depus pe Dionisie. Apoi, trei preoți pro-Belgrad au fost hirotoniţi episcopi pentru a conduce cele trei eparhii nou-formate. Dionisie și susținătorii săi au refuzat să recunoască aceste acte, motiv pentru care patriarhia i-a condamnat ca fiind schismatici lipsiți de har.
Însă, această rebeliune nu era deloc așa cum părea. Părintele Iosif de Avila scrie:
„În 1963, eparhia americano-canadiană a părăsit Patriarhia de Belgrad. Eparhia americano-canadiană condusă de episcopul Dionisie (Milivojevici) aparținea Bisericii Ortodoxe Sârbe din SUA. Pe lângă episcopul Dionisie, începând din 1946, în America trăia episcopul sârb Nicolae Velimirovici. Câțiva ani după război, el a fost prezent la evenimentele din emigrația sârbă din SUA, a fost rector al școlii teologice din Libertyville și conferenţiar asociat la Academia Sfântul Vladimir și la școala teologică din Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville. În anii ’1950, episcopul Nicolae s-a retras din viața publică și a început să locuiască în Mânăstirea rusă Sfântul Tihon din Pennsylvania, unde a predat teologie pastorală și dogmatică și omiletică la școala teologică a mânăstirii, iar mai târziu, în 1955, a devenit rector al școlii teologice.
Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956) împreună cu studenţii săi: prinţul Tomislav Karadjordjevici (stânga) și prințul Andrei Karadjordjevici (dreapta), frații regelui iugoslav exilat Petru al II-lea și fiii regelui asasinat Alexandru Unificatorul
Mai mulți sârbi s-au alăturat în acea vreme Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Russian Orthodox Church Outside of Russia, ROCOR), printre care s-a aflat fostul judecător al tribunalului bisericesc al eparhiei de Zica, Jovan Saracevici. El a fost tuns în monahism de Arhiepiscopul Leontie de Chile, primind numele de Sava, a fost hirotonit ieromonah în Argentina şi mai târziu a fost ales episcop al ROCOR în Edmonton, Canada.
Ceremonia de înălţare a crucii la noua catedrală Bucuria tuturor scârbiţilor din San Francisco, 1964, care a fost precedată de o procesiune solemnă pe străzile oraşului. De la stânga la dreapta: Episcopul Sava de Edmonton, mitropolitul Filaret, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici de San Francisco, Episcopul Nectarie de Seattle
La începutul anilor ’1950, din cauza situației proaste din Biserica Sârbă, Mihail Tosovici s-a alăturat de asemenea Bisericii Ruse din Diaspora. El a fost unul din oamenii importanţi ai Ortodoxiei Sârbe Adevărate. În anul 1952, a fost ales profesor și conferenţiar de Sfânta Scriptură și limba greacă la seminarul rus al Mânăstirii Sfânta Treime din Jordanville. În Jordanville el a devenit monah primind numele de Arsenie. Mai târziu a devenit ieromonah și apoi arhimandrit. La mijlocul anilor ’1950, cu binecuvântarea mitropolitului Anastasie, a început să publice revista teologică Srpski Misionar, în care el a dezvăluit decăderea Bisericii Sârbe, Patriarhiei Moscovei și Ortodoxiei mondiale. Părintele Arsenie a încercat să-i convingă pe sârbi că, de vreme ce Patriarhia sârbă era înrobită de comuniști, era necesară separarea de patriarhie și era în favoarea înființării unei Biserici Sârbe din Diaspora asemenea Bisericii Ruse din Diaspora[2]. Episcopul Nicolae Velimirovici susținea această idee a părintelui Arsenie, dar în 1956 a murit. Episcopul Nicolae a murit în circumstanțe foarte suspecte și există suspiciuni foarte serioase că a fost ucis[3].
În 1963, eparhia americano-canadiană cu episcopul Dionisie a părăsit Patriarhia Sârbă. Cauza directă a sciziunii a fost suspendarea episcopului Dionisie în mai 1963 din cauza unor încălcări morale și disciplinare. Dionisie susținea că a fost suspendat fiindcă era anti-comunist și că toate acuzațiile erau inventate de autoritățile comuniste, care urmăreau să-l îndepărteze și să înrobească Biserica Sârbă din SUA folosind episcopi loiali comuniștilor.
În august 1963, adunarea clericilor și laicilor din eparhia americano-canadiană a refuzat să facă ascultare Patriarhiei Sârbe. Susţinătorii lui Dionisie afirmau că vinovăția episcopului lor era inventată, și au adus ei înșiși mai multe acuzații patriarhiei, precum acceptarea patriarhului Ghermano de către autoritățile comuniste și supunerea sa față de aceste autorități, înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Macedonene, sciziunea eparhiei americano-canadiene în trei părți și înscăunarea a trei noi episcopi, toți la ordinul comuniștilor, precum și acuzații că noii episcopi erau loiali comuniștilor etc.
Cu toate că majoritatea acuzațiilor aduse patriarhiei erau întemeiate și din acest motiv Dionisie avea motive mai mult decât suficiente pentru a rupe comuniunea, multe fapte arată că sinceritatea lui era îndoielnică.
În 1963, Djoko Slijepcevici, istoric bisericesc cu orientare anti-comunistă, dar în același timp adept al patriarhului Ghermano, scria: ’Dionisie încearcă să se apere prin anti-comunismul său, care a fost destul de problematic pentru o lungă perioadă de timp și care mai târziu nu a devenit altceva decât o grămadă de fraze goale. Ce este cu adevărat anti-comunist la episcopul Dionisie ?’ Pe 28 iunie 1962, Srpska Borba, principalul aliat și apărător al episcopului Dionisie de astăzi, expunea câteva din gafele sale ’anti-comuniste’. Acestea sunt: în articolul său din 7 noiembrie 1957, dar publicat în Amerikansky Srbobran pe 16 ianuarie 1959, episcopul Dionisie le vorbea chetnik-ilor despre exemplul de unitate al lui Karl Marx. Ziarul Srpska Borba explică: ’Poate că există o oarecare logică în acest act al episcopului Dionisie, deoarece până şi modul în care a condus acțiunea pentru o «întrunire sârbă» și ideile pe care le-a dezvăluit în articolul său despre înfiinţarea Asociației din Ravnogortsy sunt într-adevăr mult mai apropiate de Karl Marx și proletarii săi decât de lucrurile și interesele sfinte ale națiunii sârbe și ale Bisericii Ortodoxe Sârbe. S-ar putea spune că, în acest caz, episcopul Dionisie a fost o victimă a confuziei atât în sens logic, cât și ideologic: a fost confuz, dar mai târziu «și-a recăpătat vederea și a găsit calea cea dreaptă»’.
Faptele spun o cu totul altă poveste: episcopul Dionisie i-a transmis salutările sale lui Stalin, l-a lăudat și l-a preamărit pe Tito și Armata sa de Eliberare a Poporului, şi bineînţeles a fost mult timp pe statul de plată al ambasadei lui Tito din New York.
De două ori, pe 25 iulie şi pe 12 septembrie 1963, Glas Kanadskikh Srba a declarat deschis că episcopul Dionisie ’în toamna anului 1944, prin intermediul dr. Subsici, i-a salutat pe mareșalul Tito și pe curajoasa sa Armată de Eliberare a Poporului într-o telegramă. El era pe statul de plată al ambasadei comuniste iugoslave din Washington până când liderii de naționalitate sârbă din SUA au promis că îi vor acorda sprijin financiar. El a fost singurul dintre episcopii sârbi care, pe 23 octombrie 1958, a salutat încântat înființarea Bisericii Ortodoxe Macedonene ca fiind «un act măreț și foarte util pentru Biserica noastră»’ (Glas Kanadskikh Srba, 12 septembrie 1963).
În același articol în care a dezvăluit această opinie, și care este intitulat «Sfinția Sa Kir Ghermano, cel de-al cincilea patriarh al reînnoitei Patriarhii de Pec» (Glas Kanadskikh Srba, 23 octombrie 1958), episcopul Dionisie a spus următoarele, încercând să-l laude pe noul patriarh: «Primul mare act al noului patriarh, care este probabil de o importanță capitală pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă, a fost soluționarea satisfăcătoare a problemei așa-numitei Biserici Macedonene». La acea vreme, episcopul Dionisie nu avea nici cea mai mică îndoială cu privire la caracterul regulat al alegerii patriarhului Ghermano, deoarece scria aceasta de asemenea: «Așadar, Sfântul Duh și consiliul electoral al Bisericii Ortodoxe Sârbe au decis ca pe tronul patriarhilor sârbi să vină Episcopul Ghermano de Zica, indiscutabil un om foarte capabil și înzestrat, activ și plin de orice virtute» (Glas Kanadskikh Srba, 23 octombrie 1958)[4].
Slobodan Draskovici, care în 1963 era unul dintre principalii adepți ai lui Dionisie și a jucat un rol major în Consiliul Național Bisericesc al eparhiei americano-canadiene la care această eparhie a decis să nu se supună patriarhului, scria în 1967: «Nu este nevoie să vorbim mult despre episcopul Dionisie. Politica sa, nu numai până în mai 1963, ci și mai târziu, a fost marcată de o politică de coexistență cu ierarhia Bisericii Ortodoxe înrobite și înlănțuite din Iugoslavia, în contrast cu deciziile foarte clare și ferme ale Consiliului Național Bisericesc. În martie 1966, după aproape 4 ani de luptă împotriva patriarhului Ghermano al lui Iosif Broz, el s-a plâns împotriva lui Ghermano notoriului agent sovietic, «patriarhul rus» Alexie, și i-a cerut [să-i facă] dreptate»[5].
Faptul că Dionisie s-a despărțit de Biserică doar din motive personale este demonstrat de faptul că a declarat de mai multe ori că era împotriva oricărei separări de Biserica Mamă până când a fost suspendat și a înțeles că va fi condamnat.
Pe lângă aceasta, nu doar anti-comunismul episcopului Dionisie era problematic. În 1957, eparhia americano-canadiană a Bisericii Ortodoxe Sârbe condusă de episcopul Dionisie a devenit membră a organizației bisericești eretice, Consiliul Național Bisericesc al Americii. Dionisie nu s-a oprit aici, ci deja de atunci (din anii ’1950) a început să practice cel mai extrem ecumenism.
În Rusia Ortodoxă (nr. 17, 1959) a fost publicată următoarea notă: ’Duminică, 15/28 august, în Buffalo (Lakavana) a avut loc sfințirea bisericii sârbești nou construite a Sfântului Ștefan. Privegherea de toată noaptea a fost slujită de preotul paroh Miodrag Djurici, însoțit de doi preoți sârbi și un preot anglican. Dimineața a avut loc primirea triumfală a episcopului Dionisie și episcopului anglican Scafe. Au slujit 15 preoți, printre care sârbi, anglicani, bieloruși, ucraineni auto-hirotoniţi (samosviaty) şi ucraineni din jurisdicţia arhiepiscopului Paladie. Alături de episcopul Dionisie, ca cel mai vârstnic ierarh, la slujbă a participat și episcopul Scafe. A scos câteva exclamații în timpul slujbei, l-a sărutat pe episcopul Dionisie, şi ei au spus: «Hristos în mijlocul nostru, este și va fi». El s-a împărtășit împreună cu Dionisie din sfintele daruri, şi după aceea episcopul Dionisie a dat împărtășanie tuturor preoților slujitori. La masă, episcopul Scafe a vorbit despre admirația sa pentru Ortodoxie și despre cât de fericit era că America avea șansa de a vedea frumoasele slujbe ortodoxe pe pământul său. El a declarat că, potrivit cu capacitățile sale, făcea o donație de 2500 dolari.
[…] Chiar înainte de sfințirea bisericii, episcopul Scafe i-a chemat pe episcopul Dionisie și pe preotul local [din Lakavana] lângă el și le-a arătat că episcopalienii [anglicanii din SUA] trimiseseră 75.000 dolari Bisericii noastre în Iugoslavia. În acest moment, episcopul Scafe le arăta fotografii cu cei din lumea ortodoxă cu care avusese comuniune înainte: patriarhii Ierusalimului și Constantinopolului, precum și Vichentie al nostru. Întrucât avea să se împărtăşească cu episcopul Dionisie a doua zi, la masă a oferit un dar de 2.500 dolari pentru biserica din Lakvana’[6].
În ce priveşte situația bisericească printre sârbii din diaspora, părintele Arsenie Tosovici scria în 1964: «Recent, episcopul Dionisie s-a referit pentru prima oară în mod pozitiv la Misionar pentru scrierea sa privind separarea de patriarhia înrobită din Iugoslavia și pentru scrisoarea episcopului Nicolae». Și apoi l-a condamnat pe ieromonahul Arsenie ca fiind cel care era ’pentru separarea de patriarhie’. Abia când a fost suspendat și era limpede că va fi condamnat, ne-a amintit că Biserica din Iugoslavia nu era liberă și că era persecutat nu doar pentru că era vinovat, ci pentru că comuniștii vroiau acest lucru. Ca să spunem adevărul, nimeni nu a făcut mai mult pentru comuniști și pentru dizolvarea sârbilor din America decât același mare sârb și mare anti-comunist Dionisie. Dacă Tito ar fi căutat pretutindeni în lume un om pentru această slujbă, nu ar fi putut găsi unul mai bun decât acest Dionisie, chiar dacă nu menționăm telegramele sale de binecuvântare cu ocazia eliberării Belgradului ’către părintele poporului, Stalin’ …
Prin urmare, dacă episcopul Dionisie a greșit, nu înseamnă că patriarhia avea dreptate și că Biserica Sârbă din Iugoslavia era liberă și că noi ar trebui să ne supunem necondiționat deciziilor sale. Dimpotrivă. S-a spus totul despre aceasta în articolul menționat mai sus din 1954, de exemplu, inclusiv faptul că toți candidații la episcopie trebuiau aprobați de Comitetul Central comunist. Desigur, Comitetul Central va aproba doar acei candidați care erau ai lor sau cel puțin nu au avut nici o dispută cu ei. Noi, care suntem liberi și care nu vrem să ne punem grumazul sub jugul comunist, nu putem și nu ar trebui să acceptăm în nici un fel alegerea comunistă a ierarhilor. Asta ar însemna că acei candidați trebuie să primească mai întâi binecuvântarea și pecetea lui satan și apoi să fie hirotoniţi episcopi ! …
Până acum, eparhia americană și întreaga emigrație au avut un singur episcop falimentar, Dionisie Milivojevici, iar acum sunt cinci: trei vrăbii și doi Dionisie. Ştefan, Firmilian și Grigorie, din cauza dependenței lor de patriarhia înrobită și a dependenței ei de autoritățile comuniste atee, vor fi obligați, de bunăvoie sau nu, «să zboare peste mare», să țină legătura cu patriarhul și prin el cu comisia religioasă și autoritățile comuniste …
Întrucât acești trei ierarhi intră de bunăvoie în robia comunistă, și prin urmare trebuie să se supună autorităților atee, se ridică chestiunea harului lor și chestiunea supunerii noastre față de ei. Desigur, răspunsul la ambele întrebări nu poate fi decât nu. Că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15)
Avem doi Dionisie, adică Dionisie Milivojevici și Irineu Kovacevici, care sunt amândoi nelegitimi și lipsiți de har. Primul a fost condamnat de autoritatea care l-a înscăunat și pe care a recunoscut-o în mod constant. Este de înțeles că acum el încearcă să nege dreptul acelei autorități de a-l condamna, dar asta nu-l salvează. Irineu Kovacevici a fost hirotonit de ucraineni auto-hirotoniţi (samosviaty), care ei înșiși nu sunt legitimi și nu au har, așa încât ei nu i-ar fi putut da ceea ce ei înșiși nu au avut. În mesajul său de Nașterea Domnului, Dionisie ne-a promis mai mulți ierarhi auto-hirotoniţi de felul acesta. Pentru această hirotonie, episcopul Dionisie s-a adresat ROCOR și Mitropoliei americane, dar numai samosviaţii au acceptat.
În ce privește subordonarea Bisericii oficiale față de autoritățile nelegiuite, ar trebui să facem așa cum au făcut rușii în același caz. Vom întemeia o Biserică în catacombe, așa cum a fost în Rusia, care nu va recunoaște Biserica Sârbă oficială și capitularea ei în fața autorităților atee ? Nu știm. Dar știm ce ar trebui să facă emigrația: [ar trebui să pună] temelia Bisericii Sârbe din Diaspora. Ceea ce face acum episcopul Dionisie nu înseamnă nimic, de vreme ce el este suspendat și este vinovat de multe lucruri și ar fi trebuit să fie depus de multă vreme. Timp de 20 ani a condus eparhia americano-canadiană, şi acum vedem sfârșitul ei jalnic. Același lucru s-ar fi întâmplat cu Biserica din diaspora dacă el ar fi fost liderul.
Dar va face emigrația sârbă ceva în această direcție sau va continua să-l urmeze pe liderul fără cap ? Nu putem spune cu siguranță. În orice caz, emigranții sârbi cinstiţi și iubitori de Dumnezeu, care Îl au pe Dumnezeu și credința în Biserică pe primul loc în vieţile lor, ar trebui să-și amintească că fiecare ierarh care vine la libertate, dar supunându-se patriarhului Ghermano și în contact cu autoritățile comuniste atee și reprezentanții ei, nu este un ierarh adevărat și nu are harul lui Dumnezeu în el. În același fel, episcopul suspendat Dionisie și samosviatul său Irineu și toți ceilalți pe care îi poate inventa nu sunt adevăraţi şi nu au har. Emigrației sârbe iubitoare de Dumnezeu îi rămâne ca, până la întemeierea Bisericii Sârbe din Diaspora, să se îndrepte pentru nevoile sale duhovniceşti către reprezentanții Bisericii noastre surori, Biserica Rusă din Diaspora. Ea este singura [Biserică] din lume care a rămas credincioasă și neîntinată ca Mireasă a lui Hristos’[7] ”[8].
[1] Orthodoxos Typos, nr. 144, 15 iunie 1971, p. 4; Ieromonahul Sava de Decani, comunicare personală. Când părintele Iustin a murit pe 25 martie 1979, patriarhul nu a participat la înmormântarea sa.
[2] Ieromonah Arsenie, „Slobodnim Srbima – slobodna i normalizovana Tsrkva”, Srpski Misionar, nr. 19, 1964.
[3] Noul Gură de Aur, episcopul Nicolae Velimirovici, Editura Seminarului Sfântul Tihon, 2011, p. 106-117.
[4] Slijepcevici, Biserica episcopului Dionisie, Iskra, München, 1963, p. 13-14.
[5] Draskovici, Ce putem face ? Un mesaj adresat tinerilor sârbi pe care Broz nu a reușit să-i reeduce, Chicago, 1967, p. 60.
[6] Srpski Misionar, nr. 9-10, 1959.
[7] Srpski Misionar , nr. 19, 1964, p. 3-9.
[8] Monah Iosif de Avila, Serbia, în Vladimir Moss, Cronica unei mari lupte, p. 399-404.
