Cuvinte despre pocăinţă şi moarte (II)
Cuvinte despre pocăinţă şi moarte
Că nu trebuie creştinul să se teamă de moarte,
ci să se pregătească pentru ea prin pocăinţă şi mărturisire (II)
13. Dar pentru drepţi, aducerea ispitelor despre care am vorbit mai înainte este fie pentru încercarea lor, cum a fost şi pentru Iov, fie pentru a le înmulţi lor prin răbdare răsplătirile şi a le face mai strălucitoare cununile. Dar nu la fel sunt şi pentru noi, păcătoşii, chinurile, ci sunt din dumnezeiasca bunătate şi purtare de grijă, pentru înţelepţire şi îmbunătăţire, iar nu fiindcă Dumnezeu ne urăşte sau Se scârbeşte de noi. Căci cum S-ar putea scârbi cel Preabun de făptura mâinilor Lui ? Ci, pedepsindu-ne cu iubire de oameni şi luptând împotriva bolii, aşa cum luptă întotdeauna doctorul pentru vindecarea bolii, iar nu împotriva celui tăiat, cum este şi potrivit. Iar greşelile mici ale celor evlavioşi adeseori se întâmplă din iconomia lui Dumnezeu pentru folos, Dumnezeu îngăduind uneori să alunece pentru vindecare, când înălţarea minţii o ia înainte, cum a fost păcatul lui Petru, prin oprirea harului, să fie învăţat smerenia.
14. Dar adeseori şi pruncii părinţilor credincioşi mor pentru înţelepţire[1], căci zice Dumnezeu prin Ieremia către Israil cel tare la cerbice: În deşert am bătut pre fiii voştri, învăţătura nu aţi primit (Ieremia 2, 30). Prin aceasta două lucruri urmăreşte Dumnezeu. Unul, pentru ca plecând dincolo curaţi, să dobândească mântuirea (poate şi fiindcă aveau să trăiască viaţă rea, şi de aceea prin iconomie, ca un Bun, i-a luat pe aceştia de mai înainte), şi al doilea, ca şi părinţii acestora să devină mai înţelepţi, văzând pe fiii lor fără de păcat suferind moarte mai înainte de vreme şi fiii, care urmează să vină în continuare, să dea pentru aceştia bani la săraci, adică să cheltuiască pentru mântuirea lor. Iar aceia, murind, cu nimic nu s-au vătămat şi au plecat în sânurile lui Avraam (potrivit Luca 16, 22), iar aceştia, dacă vor voi, vor trage de aici cele mai mari foloase, devenind mai înţelepţi. Aşadar, Dumnezeu cel Bun vrea şi iconomiseşte pentru fiecare ceea ce este de folos, astfel încât nu numai când ne aduce binefaceri, ci şi când ne pedepseşte este la fel de bun. Căci pe fiecare dintre cele două le aduce asupra noastră în chip folositor din bunătate, pentru mântuire.
15. Dar tu, iubite, vezi ca nu cumva în vreme de necaz să primeşti vreun gând rău cu privire la Dumnezeu, devenind nemulţumitor faţă de Binefăcător, ci cu răbdare primeşte plăgile Lui, ca un fiu iubit şi nu ca un fiu ilegitim pedepsit de tatăl (potrivit Evrei 12, 6-8), şi strigă cu recunoştinţă: Bine este mie că m-ai smerit (Psalmi 118, 71). Căci aşa cei vechi învăţau nădejdea în Dumnezeu prin multe osteneli. Tot aşa Iosif, înţeleptul acela şi dreptul. Tot aşa David şi Iov, cel mult pătimitor şi fără de prihană. Şi mai înainte de aceştia Avraam cel mai mare între patriarhi.
Iar dacă spui: ,,Aceia erau sfinţi şi prieteni ai lui Dumnezeu, dar eu pătimesc pentru păcate”, şi mai mult eşti dator de aici să te bucuri şi să mulţumeşti pentru că ai plătit încă de aici pedepsele pentru păcate şi vei pleca dincolo curat. Căci este cu neputinţă să străbatem noi viaţa prezentă fără ispite şi necazuri. Aşadar, nu te tulbura, ispitit fiind, ci primeşte nenorocirile ca pe un leac cu mulţumire şi Îl vei avea pe Dumnezeu apărându-te şi învrednicindu-te de mângâiere. Că pre care iubeşte Domnul, îl ceartă (Evrei 12, 6; Pildele lui Solomon 3, 12) şi iarăşi îl tămăduieşte. Dă slavă că Dumnezeu este Cel ce cercetează şi nu pizmui, nici nu ferici pe cei ce petrec în odihnă şi desfătare. Căci la neamurile de mai înainte se putea vedea că se întâmplă aceasta, că drepţii erau în necaz, iar nelegiuiţii erau fericiţi şi o duceau bine. Şi babilonienii, cei care nici pe Dumnezeu nu L-au văzut, erau în bogăţie şi putere multă, iar cei ai lui Dumnezeu erau în lanţuri şi în cele mai de pe urmă rele. Şi Lazăr, cel ce era vrednic de cer, zăcea aruncat pe jos, iar bogatul în desfătare şi multă odihnă (potrivit Luca 16, 19-21). Vezi-mi mie şi pe Irod la împărăţie fiind, desfrânat şi nelegiuit, iar pe Botezătorul lui Hristos, legat în închisoare ca unul dintre răufăcători, căruia nu era lumea vrednică (Evrei 11, 38). De aceea zice apostolul: Şi toţi care voiesc cu bună-credinţă a vieţui întru Hristos Iisus, goniţi vor fi. Iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor procopsi spre mai rău, care înşală, şi singuri se înşală (II Timotei 3, 12-13), şi iarăşi, lumea toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19).
16. Să luăm aminte, aşadar, mulţumind pururea lui Dumnezeu cel ce ne pedepseşte pe noi aici, cu iubire de oameni printr-o pedeapsă vremelnică, ca nu cu lumea să ne osândim (I Corinteni 11, 32) veşnic dincolo, şi nimic din cele întristătoare să nu ne despartă pe noi de Domnul Dumnezeul nostru (potrivit Romani 8, 38-39), nici însăşi moartea să nu fie socotită cel mai de pe urmă dintre toate relele. Şi cela ce nu va lua crucea sa şi să vină după mine, nu este mie vrednic (Matei 10, 38). Aceasta o spunea nu ca să purtăm pe umeri vreun lemn, ci ca să avem pururea moartea înaintea ochilor, precum şi Pavel murea în fiecare zi (potrivit I Corinteni 15, 31) şi râdea de sfârşitul său şi dispreţuia viaţa prezentă, strigând şi zicând: Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (I Corinteni 11, 1). Căci eşti ostaş al Împăratului ceresc şi stai neîncetat în linie de bătaie, iar ostaşul care se teme de moarte nu va lucra niciodată ceva viteaz, aşa cum nici creştinul care se teme de primejdii nu va arăta ceva mare şi minunat. Ci va fi cu uşurinţă biruit de ele, dar nu la fel şi cel îndrăzneţ şi cu cuget înalt, ci acela va rămâne nebiruit şi neînvins în luptă. Aşa cum cei trei tineri, netemându-se de foc, au scăpat de foc (potrivit Daniil 3), tot aşa noi, dacă nu ne vom teme de moarte, ci de păcat, vom scăpa şi de moarte, şi de focul gheenei.
17. Căci a se teme de moarte nu este după fire. Că mai înainte vreme nimeni nu avea îndrăznire în faţa morţii, dar acum moartea este dispreţuită de toţi cei ce petrec în virtute. Prin urmare, întinăciunea conştiinţei lucrează frica de moarte. Sfântul Pavel, aşadar, lupta cea bună luptând şi credinţa păzind şi alergarea săvârşind (potrivit II Timotei 4, 7), avea dorinţa să moară (Filippeni 1, 23) şi să fie cu Hristos. După el, la fel dorea să moară Ignatie Teoforul. La fel mulţimea mucenicilor, la fel era dispus cel între toţi sfinţii pentru plecarea de aici, văzând moartea, care multora le pare înfricoşătoare, ca pe un binefăcător, din pricina bunătăţilor trimise dincolo mai dinainte de către aceştia. Căci socoteau viaţa de aici ca pe o temniţă în trup şi ca pe un exil. De aceea unul se tulbură pentru lungimea timpului: Vai mie ! Că nemernicia mea s-a îndelungat (Psalmi 119, 5), strigând şi: Când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu (Psalmi 41, 2), şi: Scoate din temniţă sufletul meu (Psalmi 141, 10) către Domnul a strigat. Iar altul: Acum slobozeşti pre robul tău Stăpâne (Luca 2, 29). Căci socoteau prea multă petrecerea lor aici, ca unii care erau lipsiţi de cele dorite, fiindcă mai bună este o zi în curţile tale, decât mii (Psalmi 83, 10) în această viaţă vremelnică.
18. Iar dacă cineva ar zice despre Hristos: ,,Cum atunci Hristos la vremea patimii S-a arătat temându-Se şi rugându-Se să se depărteze de la El paharul acesta (potrivit Marcu 14, 36) ?” Din iconomie Domnul a arătat teamă, ca să fie crezut că este om cu adevărat deopotrivă de pătimitor cu noi, afară numai de păcat (potrivit Iacov 5, 17; Evrei 4, 15), fiindcă altminteri cum cerea să scape de ceea ce era voit de El, ca fiind nevoit, şi cum numea El moartea pe cruce slava Sa (potrivit Ioan 17, 5; 12, 6) ? Dar acum temându-Se Hristos de moarte, ca nu cumva să se creadă că doar prin închipuire a asumat pe omul întreg cu patimile lui cele fără de vină[2], Şi-a asumat moartea fără să tremure şi de voie, ca mântuire a lumii întregi.
19. Aşadar, iubiţilor, toţi câţi credeţi mie şi vă este grija să vă mântuiţi sufletele voastre, să ne întoarcem către Domnul prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor, mai înainte de a se închide uşa acestei vieţi. O, pe câţi i-a înşelat viaţa aceasta mult-suspinată, câţi, batjocoriţi de deşertăciunea ei, n-au fost aruncaţi afară, şi, crezând că vor trăi pentru multă vreme, li s-au înşelat nădejdile, fiind luaţi din viaţa aceasta nepocăiţi şi fiind trimişi cu povara păcatelor la tribunalele de acolo. Pentru aceea este bine să ajungem înaintea feţei Lui (potrivit Psalmi 94, 2) în mărturisire şi pocăinţă, până ce mai este vreme, şi cu aceste două aripi să zburăm (potrivit Psalmi 54, 6) şi să ne odihnim în corturile cele dorite ale Domnului puterilor, fiindcă nimic din cele existente nu este mai bun decât mântuirea pentru cei ce cugetă sănătos. Căci toate cele de aici sunt deşarte şi mincinoase, ca fumul, ca visul şi ca umbra trecătoare. Trebuie neapărat să luptăm în toată vremea, încă de 10 ani fiind. Căci trebuie ca de la această vârstă să ni se ceară socoteală pentru păcatele noastre[3] şi o arată aceasta copiii cei mâncaţi de urşi pentru batjocurile aduse lui Elisei (potrivit IV Împăraţi 2, 24).
20. Aşadar, nu aştepta să devii bun, ci deja fă-te bun, iubitorule de Hristos, apucându-te de pocăinţă şi îmbrăţişând mărturisirea. Că nu ştii ce va aduce ziua ce vine (Pildele lui Solomon 3, 28). Dacă se face bucurie în cer pentru pocăinţa ta (potrivit Luca 15, 7, 10), pentru ce mai întârzii şi nu te întorci la Domnul ? Pentru ce fugi de mâinile lui Dumnezeu, din care nu este cu putinţă să scapi ? Pentru ce îţi închizi singur milostivirile cele deschise ale îndurărilor Lui (potrivit Filippeni 2, 1; Coloseni 3, 12) şi bunătăţii Lui ? Oare nu poate El să te ucidă pe tine care păcătuieşti ? Nu poate El să ardă sub fulger toate cele ale ruşinii câte le lucrezi (potrivit II Corinteni 3, 12) în ascuns ? Dar aşteaptă întoarcerea ta, Cel răbdător. Că nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa şi să fie viu (Iezechiil 33, 11). Iar dacă luându-ţi-o înainte te va secera pe tine secera de obşte a morţii şi vei pleca nepocăit, nimic altceva nu mai urmează, decât numai focul gheenei.
21. De aceea Dumnezeu a făcut neştiută ziua sfârşitului, pentru ca, pururea de aici înţelepţindu-ne, să nu aşteptăm până la ultima suflare să ne pocăim şi să ne facem mai buni. Căci dacă am cunoaşte măsura vieţii noastre şi sfârşitul, nu ne-am mai boteza prunci, nu am mai alerga la pocăinţă, ci, cheltuindu-ne tot timpul în păcate, am îmbrăţişa botezul şi pocăinţa abia la sfârşitul vieţii noastre[4], auzindu-L pe Domnul zicând prin profet că în ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca (potrivit Iezechiil 24, 14). Şi prin urmare, chiar şi atunci ne-am îndrepta din pricina morţii, iar nu de dragul îndreptării noastre. Nu fiindcă şi atunci se închid cele ale pocăinţei, maica noastră de obşte, ci fiindcă este neclar dacă nu vom fi răpiţi din viaţă pe neaşteptate, luându-ni-se viaţa prin felurite moduri ale morţii, cum au păţit mulţi alţii şi să greşim în cele ale nădejdii noastre în chip prostesc şi fără de minte. Dar acesta este un semn al celei mai de pe urmă nerecunoştinţe, faptul de a aştepta ieşirea şi a nu ne sârgui să-I slujim lui Dumnezeu cu râvnă şi cu dumnezeiască frică, atât cât mai avem timp.
22. De aceea iată acum este vreme bine primită, iată acum este ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2). Dar dacă te temi să nu te întristezi iarăşi şi de aceea amâni pocăinţa, zi peste zi adăugând, ia aminte la tine, cel ce stai, ca să nu cazi, fiindcă nu se cuvine aceasta unui atlet puternic. Iar dacă se întâmplă, nu este de mirare. Ridică-te iarăşi şi stai în lupta cea bună a pocăinţei. Şi dacă de zeci de mii de ori se va întâmpla să cazi, de zeci de mii de ori să-ţi fie şi ridicarea şi totodată îndreptarea. Numai să nu te îmbolnăveşti incurabil de deznădejde, împins fiind de aici în prăpastia pierzaniei, ci pentru ca atunci când va veni obştescul sfârşit să fii aflat stând drept în mântuitoarea pocăinţă, caută la păcatele cele de voie, teme-te de obiceiul cel rău mai mult decât de vrăjmaşii tăi, pentru ca nu cumva, înrădăcinându-se în tine, să devină greu de smuls, luându-şi de la timp puterea firii.
23. Şi atâta timp cât respiri şi în chiar ultima zi, chiar pe patul în care zaci, aproape să-ţi dai ultima suflare, având a ieşi din teatrul vieţii, şi atunci pocăieşte-te. Căci nu închide iubirea de oameni a lui Dumnezeu scurtimea timpului. Şi să nu-mi spui: ,,Cum aceasta şi în ce chip ? Sunt plin de plăgi, sunt plin de răni. Şi cum pot în ultima zi să mă mărturisesc ?” O, da, şi încă foarte mult poţi, iubite, să te rogi şi să faci milostenie. Lasă prin testament săracilor. Căci tu vei pleca dincolo, dar lucrurile tale rămân în urmă. Şi nu spune: ,,Cum mă voi mântui ?” Căci atunci când Dumnezeu lucrează, nu căuta tu cum. El caută numai prilej şi inimă recunoscătoare, care să cunoască ce datorie datorează Domnului, şi nu va zăbovi pentru mântuire. Căci nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni, afară numai dacă noi, prin deznădejde, nu ne săpăm singuri groapa, ci degrab ne ridicăm. Căci ştie Ziditorul firii uşurinţa alunecării ei şi neputinţa.
[1] Sfântul Atanasie cel Mare, Quaestiones ad Antiochum ducem 69, 71, PG 28, 636BC, 640B.
[2] Afectele naturale vieţii în trup: foame, sete etc.
[3] Sfântul Timotei al Alexandriei, Resp. canonica 18, P.-P. Joannou, Fonti. II. Les canons des Peres Grecs, Rome, 1963, p. 252; PG 33, 1308B. Vârsta pierderii nevinovăţiei era socotită diferit la alţi autori. De exemplu, Sfântul Anastasie Sinaitul, , Quaestiones et responsiones 12, CCSG 59, p. 20, o considera 12 ani, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, Quaestiones et dubia 154, CCSG 10, p. 108 [VHPF 1, p. 200], vorbeşte de 14 ani.
[4] Sfântul Anastasie Sinaitul, Quaestiones et responsiones 17, CCSG 59, p. 27-28, PG 89, 532CD; Sfântul Atanasie cel Mare, Quaestiones ad Antiochum ducem, 36, PG 28, 617CD.
