Editorial nr. 36

Ultima liturghie în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol

a avut loc în 1919

de Antonie E. Stivaktakis

Alte articole pe această temă
Tainica Sfânta Sofia îi înspăimântă pe turci
Minunea icoanelor de la Sfânta Sofia, care i-a lăsat fără grai pe turci

În general, se crede că ultima sfântă liturghie în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol a fost săvârşită pe 28 mai 1453. Cu toate acestea, ultima sfântă liturghie a avut loc pe 19 ianuarie 1919 şi a fost săvârşită de preotul Elefterie Noufrakis (1872-1941) din Rethymno, Creta.

* * *

Odată, bunicul meu mi-a povestit despre un preot cretan, un tânăr adevărat, care în ianuarie 1919 a slujit liturghia sub cupolele vechi de o mie de ani ale Sfintei Sofia !

El îl cunoştea bine deoarece fusese capelanul militar al diviziei din care făcea parte şi bunicul, divizia care a participat ulterior la campania din Asia Mică şi a ajuns la porţile Ankarei şi a băut apă din Sakarya. Dar vai, această apă rece s-a transformat mai târziu într-un râu incandescent de durere şi suferinţă, care a pârjolit inimile tuturor grecilor.

La acea vreme nu am dat multă atenţie cuvintelor bunicului meu. Ce mi-a povestit mi se părea cu neputinţă şi am crezut că erau consecinţa delirului, o rămăşiţă a acelor zile insuportabile şi a durerii inimaginabile pe care bunicul o simţea când îşi aducea aminte de trecut şi auzea cuvintele Ionia, Smirna, Pergam, Ayvalik, Trebizond, Kerasos, Saggarios, Eskişehir, Afyonkarahisar, Cetatea[1], Sfânta Sofia. Aceste cuvinte aveau un loc în inima şi cugetul bunicului meu; el le ţinea ca pe cele mai sfinte şi nostalgice din această viaţă, chiar mai sfinte decât copiii lui, nepoţii lui, chiar decât propria lui viaţă.

De zeci de ori l-am văzut, cu ochii copilăriei mele, plângând – uneori izbucnind în hohote şi tânguiri uşurătoare – spunând aceste sfinte nume pe care el le identifica cu prezenţa şi istoria nesfârşită a naţiunii noastre pe pământ. La acea vreme nu înţelegeam nimic, sau aproape nimic. Doar o întrebare vagă îmi copleşea sufletul din această atitudine aparte a bunicului meu. La scurt timp după aceea, am înţeles impactul crucial al acestor lacrimi, al acestor tânguiri în propriul suflet. Înţeleg acum, şi voi simţi întotdeauna copleşindu-mi întreaga fiinţă.

Categoric bunicul meu avea dreptate când mi-a spus că s-a slujit sfânta liturghie în Sfânta Sofia în ianuarie 1919. Protagonistul acestui eveniment şocant din viaţa noastră naţională, pe care din nefericire mulţi greci nu-l cunosc, a fost un tânăr adevărat, un vlăstar al Cretei, ai cărei bravi fii au fost întotdeauna o prezenţă deosebită în luptele naţiunii noastre din vremuri străvechi (Idomeneu, Nearh etc) până în zilele noastre (lupta macedoneană, Drisko în Epir etc). Este vorba de părintele Elefterie Noufrakis din Alones, Rethymno, care a slujit drept capelan militar în cea de-a doua divizie greacă, una din cele două divizii care au făcut parte din corpul expediţionar ‘aliat’ în Ucraina la începutul anului 1919. Această divizie, în drumul spre Ucraina, s-a oprit pentru scurt timp la Constantinopol, cetatea visurilor poporului grec, care era pe atunci sub ,,dominaţia aliată” după sfârşitul primului război mondial.

Un grup de ofiţeri greci, conduşi de curajosul cretan, împreună cu brigadierul Frantzis, maiorul Liaromatis, căpitanul Stamatios şi locotenentul Nicolae priveau Cetatea şi Sfânta Sofia de pe vas, ascunzând adânc în inimile lor marea lor taină, marea lor hotărâre pe care o luaseră în noaptea precedentă, după propunerea şi insistenţele puternice ale preotului cretan cu inimă de leu Elefterie Noufrakis. Ei urmau să debarce în Cetate şi să slujească sfânta liturghie în Sfânta Sofia.

Toţi au fost sceptici când l-au auzit pe părintele Elefterie propunându-le acest plan riscant. Ştiau că era foarte dificil. Sfânta Sofia era încă o moschee şi cu siguranţă erau acolo ceva paznici, în timp ce alţi musulmani mergeau să se roage şi nu era greu ca lăcaşul să se umple dintr-un moment în altul. Şi apoi erau superiorii lor, care nu ar fi susţinut o astfel de acţiune, care ar fi pricinuit o furtună printre ‘aliaţi’ pentru o asemenea ‘provocare’. Poate chiar ar crea un incident diplomatic care va pune în încurcătură guvernul grec şi pe prim-ministrul Elefterie Venizelos. Dar părintele Elefterie luase hotărârea şi era ferm şi insistent.

,,Dacă voi toţi nu veniţi, voi merge singur ! Vreau doar un cântăreţ. Tu, Constantin (Liaromatis), vei fi cântăreţul meu ?”

,,Bine, dragă părinte”, a răspuns maiorul, care a luat de asemenea aceeaşi atitudine şi totul a fost în regulă.

În cele din urmă au mers toţi.

Vasul pe care se afla divizia a lăsat ancora în larg, astfel că ei s-au urcat într-o barcă şi un romeu[2] i-a transportat către Cetate, şi în curând au ajuns la ţărm. Cosma, barcagiul localnic, a legat barca şi i-a condus pe drumul cel mai scurt la Sfânta Sofia. Poarta era deschisă ca şi cum i-ar fi aşteptat. Paznicul turc a început să spună ceva în limba lui, dar o privire fioroasă şi fermă a brigadierului Frantzis l-a pus la locul lui şi l-a lăsat fără grai. Toţi au intrat cu evlavie şi s-au închinat. Părintele Elefterie a rostit cu mare emoţie: ,,Intru în casa Ta şi mă voi închina în sfânt lăcaşul Tău cu teamă …”.

Înaintând rapid şi fără să stea pe gânduri, el a identificat locul sfântului altar şi al sfintei mese. Găsind o masă mică, el a pus-o în locul ei, şi-a deschis valiza şi a scos tot ce avea nevoie pentru sfânta liturghie. Apoi şi-a pus epitrafirul şi a început:

,,Binecuvântată este Împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

,,Amin”, a răspuns maiorul Liaromatis şi sfânta liturghie a început în Sfânta Sofia.

,,Nădăjduiesc că Dumnezeu ne va învrednici să terminăm aceasta”, gândea fiecare, închinându-se cu evlavie. Ofiţerii păreau dezorientaţi, totul se petrecuse atât de neaşteptat şi părea incredibil.

Sfânta liturghie a continuat în mod firesc. După 466 ani în Sfânta Sofia se liturghisea din nou ! Părintele Elefterie a continuat. Totul s-a făcut cu cuviinţă sfântă, potrivit rânduielilor Bisericii. Se putea auzi ,,Pace tuturor”, ,,Doamne miluieşte”, ,,Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, care a fost scris de Iustinian însuşi, cel care a poruncit şi s-a îngrijit de construirea Sfintei Sofia. A urmat Vohodul mic, apoi troparul ,,Apărătoare Doamnă”, Apostolul a fost citit de brigadierul Frantzis şi Evanghelia a fost citită de părintele Elefterie. Îndatoririle de paracliser au fost săvârşite de locotenentul Nicolae.

Între timp, Sfânta Sofia a început să se umple de turci. Părintele Noufrakis nu s-a înfricoşat şi a continuat. Alţii priveau năuci la acest preot neînfricat şi turcii, care până în acea clipă priveau în tăcere, nu puteau să-şi creadă ochilor, pentru că ceea ce se petrecea era cu adevărat de necrezut.

După Evanghelie a urmat Heruvicul cântat de maiorul Liaromatis, în timp ce părintele Elefterie a pus antimisul pe masă, pentru a face rânduiala proscomidiei. Turcii au continuat să se înmulţească. Pe măsură ce trecea timpul, atmosfera devenea încordată, dar şi de neuitat şi impresionantă. Preotul Noufrakis a continuat. A scos un mic sfânt potir din geantă, un disc, un cuţit şi o mică prescură cu o mică sticlă de vin. Cu sfântă evlavie şi dragoste a făcut proscomidia, în timp ce Liaromatis a continuat să cânte Heruvicul. Când a încheiat de săvârşit proscomidia, el s-a întors către locotenentul Nicolae şi i-a spus să aprindă o lumânare ca el să poată merge în urma lui la Vohodul mare. Tânărul locotenent a luat-o înainte şi a aprins lumânarea, în urma lui venind preotul care spunea: ,,Pe voi pe toţi să vă pomenească Domnul Dumnezeu …”.

Au urmat apoi ecteniile şi crezul, rostit de Frantzis. În acest răstimp, Sfânta Sofia s-a umplut de turci şi printre ei erau mulţi greci din Cetate, care s-a întâmplat să fie acolo în momentul când se slujea sfânta liturghie, şi ei au urmărit-o cu emoţie, neîndrăznind să-şi arate sentimentele pentru frica iudeilor (Ioan 20, 19), adică a turcilor. Numai din când în când ei nu-şi puteau opri lacrimile să curgă din ochii lor şi să le trădeze neliniştea, ştergându-le înainte ca ele să devină un râu ,,înflăcărat” pe care să nu-l mai poată tăinui.

Între timp, liturghia a ajuns la momentul ei cel mai sfânt – anaforaua. Cu o voce emoţionată, părintele Elefterie a rostit: ,,Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Toţi ofiţerii au îngenuncheat şi se putea auzi glasul maiorului Liaromatis cântând: ,,Pre Tine Te lăudăm, pre Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”. În scurtă vreme, jertfa nesângeroasă a Domnului nostru a fost încheiată în Sfânta Sofia după 466 ani ! Aceasta a fost urmată de Axion, ,,Tatăl nostru” şi ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, şi toţi ofiţerii s-au apropiat să se împărtăşească cu preacuratele taine. Părintele Elefterie a rostit rapid rugăciunile, în timp ce Liaromatis cânta: ,,Fie numele Domnului binecuvântat …”, în timp părintele a consumat ce mai rămăsese din sfânta împărtăşanie. Vorbind către locotenentul Nicolae, el a spus: ,,Adunaţi totul repede şi puneţi în geantă”, apoi a rostit binecuvântarea de sfârşit.

Sfânta liturghie se încheiase în Sfânta Sofia. Era visul a zeci de generaţii de greci, şi el devenise realitate. Părintele Noufrakis şi cei 4 ofiţeri erau gata să plece şi să se întoarcă pe vas. Însă Sfânta Sofia se umpluse de turci, care începuseră să fie tot mai furioşi şi agresivi când şi-au dat seama ce se petrecuse. Grecii erau într-un pericol iminent. Dar ei nu au şovăit şi s-au apropiat unul de altul, devenind ca ,,un trup” şi au înaintat către ieşire.

Turcii erau gata să-i atace, când a apărut un demnitar turc împreună cu alţii care îl urmau şi a spus: ,,Lăsaţi-i să treacă”. A rostit cuvintele cu ură. Vroia să-şi mânjească mâinile cu sângele lor, dar în acel moment aşa trebuia să stea lucrurile, şi nu era în interesul ţării lor, nici necesar să ucidă 5 ofiţeri romei în Sfânta Sofia.

Să nu uităm că în jurul Cetăţii erau aşezate pe poziţii 2 divizii greceşti şi că, în fond, Constantinopolul era sub dominaţia învingătorilor din primul război mondial şi, bineînţeles, acest lucru nu îi includea pe turci.

Auzind acestea, turcii s-au retras. Părintele Noufrakis şi ceilalţi ofiţeri au ieşit din Sfânta Sofia şi s-au îndreptat spre ţărm, unde îi aştepta o barcă.

Un turc voinic i-a urmat şi ridicând o bucată de lemn s-a repezit să-l lovească pe părintele Noufrakis. El înţelesese că acest preot era instigatorul, cel care pusese la cale acest eveniment. Preotul curajos s-a aplecat să evite lovitura, dar turcul a reuşit să-l lovească în umăr. Trupul lui s-a încovoiat din cauza durerii insuportabile, dar şi-a adunat puterile, s-a ridicat şi şi-a continuat drumul. Între timp maiorul Liaromatis şi căpitanul Stamatios l-au dezarmat pe turc, care se pregătea să-i dea preotului cea mai puternică lovitură şi probabil cea de pe urmă.

În sfârşit, au ajuns la barcă. S-au urcat cu toţii. Cosma a strâns toate parâmele şi a început să vâslească cu repeziciune. Au ajuns curând la vasul de război grec în siguranţă şi biruitori. Bineînţeles, acestea au fost urmate de un incident diplomatic, şi ,,aliaţii” au protestat puternic în faţa prim-ministrului grec Elefterie Venizelos, care a fost nevoit să-l mustre pe părintele Elefterie Noufrakis (foto). Dar în taină l-a contactat şi ,,l-a lăudat şi l-a felicitat pe preotul patriot, care chiar pentru scurt timp a adus Sfânta Sofia la viaţă, visul cel mai sfânt al naţiunii noastre”.

Aceasta a fost pe scurt istoria sfintei liturghii care a avut loc după 466 ani în Sfânta Sofia, săvârşită de bravul părinte Elefterie Noufrakis. Cu siguranţă, majoritatea grecilor moderni nu cunosc evenimentul. Numele cretanului cu inimă de leu nu spune nimic inimilor şi cugetelor noastre. Dar acest preot simplu din Alones, Rethymno, a luat pe umerii său şi a adus la viaţă, chiar pentru scurt timp, unul dintre cele mai impresionante şi mai sfinte visuri ale naţiunii noastre.

Cu toate că am căutat, nu am putut găsi nimic care să amintească neo-grecilor de acest preot brav şi de fapta sa foarte curajoasă. Nu există nici un bust în satul lui, în oraşul Rethymno, pe teritoriul Arhiepiscopiei Cretei, sau în vreo piaţă din capitala Greciei. Nici o stradă, nici măcar din cele mai neînsemnate, nu-i poartă numele. Nu se face nici o menţiune privind viaţa şi faptele lui în contextul istoriei noastre locale sau naţionale. Nimic din acestea nu s-a făcut. Nu pentru el.

El a plătit această datorie fără nici un fel de răsplată. Dar aceasta a fost pentru noi, pentru noi care avem nevoie de astfel de modele brave, de sprijin puternic, pentru a păstra şi a salva tot ce este posibil din identitatea noastră, din idealurile naţiunii noastre, din propriul suflet.

Notă

În vara anului 2001, nepotul fratelui părintelui Noufrakis ne-a înştiinţat că în satul lui natal, Alones, a fost aşezat un bust al eroului, şi de asemenea acolo există mormântul arhimandritului Elefterie Noufrakis.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 93/septembrie-octombrie 2015

 

---

[1] Constantinopol.

[2] Aşa se numeau cetăţenii Imperiului Bizantin.