Editorial nr. 37

Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ?

Este ea victima unei campanii de dezinformare, pusă la cale de forţele anti-ecumeniste, care-i ştirbeşte prestigiul şi recunoaşterea internaţională ?

În perioada 29 august – 2 septembrie a.c., a avut loc o întrunire a ierarhilor scaunului ecumenic, ocazie cu care nu mai puţin de 140 ierarhi din toate colţurile lumii s-au adunat la Constantinopol. În acest context, patriarhul ecumenic a ţinut o cuvântare în care a expus succint preocupările şi problemele cu care se confruntă astăzi Patriarhia Constantinopolului.

Această reuniune a tuturor ierarhilor scaunului constantinopolitan a părut mai degrabă un soi de paradă a puterii şi extinderii aparent nemaivăzute a Patriarhiei Ecumenice. O sinaxă cu mitropoliţi care ocupă pseudo-scaune episcopale în Turcia, a căror turmă este cvasi-inexistentă, cu mitropoliţi din toată lumea şi chiar cu mitropoliţii din Grecia din Noile Ţinuturi, o expoziţie de titluri pompoase menită să impresioneze sau, cine ştie, poate chiar să concureze cu Sinodul rus.

În discursul pe care l-a ţinut cu această ocazie, patriarhul Bartolomeu a trecut în revistă realizările spectaculoase ale Constantinopolului în timpul domniei sale. Să trecem şi noi în revistă aceste realizări şi să vedem despre ce campanie diabolică este vorba.

În primul rând, am remarca limbajul de lemn, izbitor de asemănător cu cel al demagogilor acestui veac. De altfel, ierarhii zilelor noastre au cam uitat felul autentic de a vorbi al unui păstor şi astăzi se pierd prea adeseori în fraze emfatice, elogiind propriile realizări sau înfierând oponenţii, ca şi cum ar face … politică. De asemenea, deşi discursul său este presărat cu citate din Sfânta Scriptură sau din Sfinţii Părinţi şi abundă de atribute care de care mai generoase la adresa fraţilor săi întru episcopie, modul în care pune problema şi preocupările pe care le prezintă îi trădează demagogia. De fapt, din fraza sa picură mai degrabă otravă decât miere, neuitând să puncteze – asemenea unui avocat pedant – cu fiecare ocazie pe care o întrevede conceptele sale de bază, care i-au caracterizat domnia până acum.

Ierarhii care au participat la sinaxă

Primul dintre aceste concepte este importanţa scaunului ecumenic pentru lumea ortodoxă – importanţă care este menţinută în chip artificial. Patriarhia Ecumenică, care a decăzut treptat după cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, a atins un prag limită al decăderii sale la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, iar de atunci încoace menţinerea sa pe linia de plutire s-a făcut doar în interes politic, cel mai probabil cu scopul ca printr-un singur om să poată fi controlată întreaga lume ortodoxă. Cam tot de atunci datează acest concept – atât de vehiculat, încât astăzi este considerat adevărat – potrivit căruia patriarhul ecumenic ar purta ,,pe umerii săi”, ,,prin pronie dumnezeiască şi istorie”, ,,responsabilitatea mai mare de a menţine unitatea întregii Biserici Ortodoxe pentru a transmite duhul şi cugetul său oamenilor din toate timpurile”.

În realitate, astăzi, Patriarhia Constantinopolului este doar o patriarhie istorică, asemenea celorlalte ale Ierusalimului, Antiohiei şi Alexandriei, care şi-au pierdut enorm din importanţă din două motive istorice reale: în primul rând, turmele lor au scăzut considerabil din cauza faptului că astăzi ele se află în mijlocul lumii musulmane, ajungând să fie mai degrabă asemenea unor mitropolii ca dimensiune şi însemnătate; şi, în al doilea rând, fiindcă Bisericile Ortodoxe s-au grupat în jurul statelor naţiunilor ortodoxe şi au devenit autocefale. Este frumos şi cuvenit să respectăm scaunele patriarhale istorice şi sfintele locuri ale creştinismului, dar de aici până la importanţa pe care lumea politică o acordă scaunului ecumenic nu este doar o distanţă fenomenală, ci şi o diferenţă pe măsură.

Patriarhul ecumenic subliniază de altfel această stare de lucruri, spunând: ,,Patriarhia Ecumenică a fost întotdeauna purtătoarea şi producătoarea de valori spirituale şi culturale, în timp ce vocea ei continuă să fie urmărită cu atenţie mai larg şi în afara lumii bisericeşti şi religioase înguste”. Să adăugăm o mică precizare: aceasta se întâmplă astăzi ca urmare a unor investiţii pe termen lung în imaginea Patriarhiei Ecumenice, investiţii în principal din domeniul politic şi cu scop exclusiv politic.

După ce a punctat importanţa tronului ecumenic, patriarhul începe să enumere ,,iniţiativele de mare şi largă importanţă pentru lumea contemporană”, începând nici mai mult, nici mai puţin decât cu … ecologia. El ţine să sublinieze faptul că Patriarhia Ecumenică a fost prima dintre instituţiile religioase existente în lume care a luat poziţie faţă de criza ecologică şi s-a făcut remarcată în toţi aceşti ani printr-o ,,serie întreagă de activităţi, inclusiv organizarea de simpozioane ştiinţifice internaţionale cu participarea conducătorilor religioşi şi specialiştilor erudiţi pentru a rezolva probleme ecologice specifice, dar şi alte evenimente, care toate au promovat Patriarhia ca un pionier la nivel mondial”. Şi continuă spunând că astfel de preocupări au şi mai-marii lumii, aşezându-se singur în rând cu preşedintele Franţei şi Papa Francisc, printre marii luptători şi apărători ai creaţiei.

Prin ceea ce spune, patriarhul Bartolomeu îşi preamăreşte încontinuu poziţia şi misiunea şi ridică în slăvi rezultatele fenomenale pe care le-a avut patriarhia în timpul domniei sale. El este doar la un pas de a spune că ei, apărătorii şi luptătorii neînfricaţi pentru apărarea creaţiei lui Dumnezeu, ecologiştii de pretutindeni, prin măsurile pe care le vor lua, angajaţi până la final în această luptă cu ,,comportamentul iraţional şi egocentric al oamenilor”, vor salva creaţia de la pieire. Lui Dumnezeu nu-i mai rămâne nimic de făcut, fiindcă ei vor rezolva toate problemele ! Fără ei, planeta va pieri !

Să remarcăm faptul că, prin astfel de iniţiative ecologiste, Patriarhia Ecumenică este tributară – până la sânge – ideologiilor contemporane. Pe acest drum bătătorit, patriarhul Bartolomeu nu face decât să alinieze Patriarhia Constantinopolului la o politică globalistă, înscriind-o practic în lista de organizaţii neguvernamentale care militează pentru instaurarea noii ordini mondiale, din care face parte şi această viziune ecologistă. De asemenea, el ţine să puncteze faptul că Papa Francisc abia acum a realizat importanţa unei asemenea strategii şi publică o enciclică dedicată crizei ecologice, chemând un ierarh al Patriarhiei Ecumenice să vorbească la lansarea acesteia deoarece ei sunt în cunoştinţă de cauză.

Este uluitor, sau poate nu, că patriarhul se dovedeşte a fi într-un gând cu preşedinţi de stat precum Francois Hollande sau Papa Francisc, a cărui agendă puternic socialistă este evidentă. Prin adoptarea unui astfel de curs, patriarhul a împuşcat 10 iepuri dintr-un foc: dobândeşte ajutor financiar de pretutindeni şi, în particular, acesta vine din America, câştigă credit politic, prestigiu şi recunoaştere internaţională, precum însuşi spune, şi multe altele. Ceea ce înseamnă că, în realitate, Patriarhia Ecumenică nu mai este o organizaţie dumnezeiesco-umană, ci una pur umană, cu preocupări efemere, asemenea unei muşte de o zi. Caz în care zicem şi noi împreună cu Andrei Pleşu: pentru astfel de probleme, mă adresez la alt ghişeu. De la Biserică aştept cu totul altceva.

Sinaxa episcopilor a avut loc în Biserica Sfânta Treime din Istanbul. Patriarhul vorbind ierarhilor scaunului ecumenic

Iată ce doreşte să dobândească patriarhul: ,,prestigiul si recunoaşterea internaţională a instituţiei noastre sfinte”. În ce scop ? Există oare vreo concurenţă între Bisericile Ortodoxe de astăzi ? Pentru ce altceva şi-ar putea dori un întâistătător prestigiu ? Şi chiar dacă ar fi adevărat, tot ar fi bizar, ca să nu spunem întristător. Azi nu ne mai mândrim cu frumoasele catedrale pe care le-am construit sau pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri şi le-am păstrat, nici cu minunatele locuri sfinte sau alte sfinţenii dătătoare de viaţă; nu ne mai bucurăm precum se bucurau odinioară sfinţii că atunci când s-au aşezat într-un loc erau mai toţi păgâni şi câţiva creştini şi după ce au trecut anii erau mai toţi creştini şi aproape nici un păgân; acestea sunt lucruri învechite, depăşite, demodate ! Nu ne mai lăudăm nici în crucea Domnului nostru, nici întru neputinţele noastre, precum ne-a învăţat marele apostol al neamurilor. Ne lăudăm cu … prestigiul şi recunoaşterea internaţională. În acest caz, probabil că am uitat că suntem creştini. Sau nu mai suntem … pur şi simplu.

Apoi, patriarhul trece la o altă preocupare fierbinte a Patriarhiei Constantinopolului: ,,reconcilierea între creştini şi alte religii”. Pozând în victimă, patriarhul lansează un atac împotriva anti-ecumeniştilor şi, în general, a oricui îndrăzneşte să comenteze direcţia în care el a îndreptat Ortodoxia oficială: ,,Acest domeniu de activitate al Patriarhiei Ecumenice este ţinta unei campanii diabolice – de remarcat că acest cuvânt, diabolic, există doar în textul în limba engleză de pe site-ul oficial al patriarhiei; în alte texte, de exemplu, cel în limba franceză de pe site-ul www.orthodoxie.com, lipseşte – continue de defăimare în anumite cercuri, care pretind că noi trădăm credinţa ortodoxă”.

Cine mai crede astăzi că ortodocşii care participă la mişcarea ecumenistă nu trădează credinţa ortodoxă şi că ei realmente dau mărturie în faţa întregii lumi de Adevăr este fie prins cu totul în mrejele mentalităţii bolnăvicioase a acestui veac, fie orbit de patimi. S-au scris cărţi extrem de valoroase, care au dovedit cu vârf şi îndesat această trădare, dar cei care sunt deja înlănţuiţi în acest iad pe pământ – precum spune Sfântul Vichentie de Lerins, ,,nefiind nici morţi, nici vii, căci au primit în ei otravă atât cât să nu-i omoare, dar care […] nici nu-i lasă să trăiască” – nu mai au cum da înapoi. Cum parafrazează părinţii bulgari Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev cuvintele sfântului, ei au înghiţit atâta otravă ecumenistă, încât astăzi stau încremeniţi între Ortodoxie şi ecumenism, căci ei înşişi nu ştiu ce să facă: să apere valorile credinţei străbune sau să alunece tot mai jos pe calea compromisurilor.

Cine-i acuză astăzi ? Dincolo de orice acuză care vine din afară, se arată singuri cu degetul. Şi nu se vor opri din drumul lor, ci vor merge până la capăt. Iar ceea ce lucrează ei nu poate fi nicicum confundat cu misiunea Bisericii de a propovădui Adevărul lui Hristos până la marginile lumii; aceasta nu este decât o altă formă de activism social, la care s-a ajuns prin transformarea credinţei ortodoxe într-o doctrină socială. Şi acest activism social face parte din marea clasă de -isme ale secolului XX care au străbătut Ortodoxia, care a început cu renovaţionismul şi ulterior serghianismul în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, suratele lor din celelalte Biserici Ortodoxe aflate în blocul comunist – pe meleagurile noastre, apostolatul social al patriarhului Justinian Marina, în care Hristos era primul comunist, primul muncitor etc – şi care se încheie cu ecumenismul. Căci ce este ecumenismul decât o formă de aliniere a Bisericii lui Hristos la direcţia în care se îndreaptă de această dată nu un singur stat, ci o lume întreagă ? O lume invadată pe zi ce trece de un socialism mai mult sau mai puţin mascat sub tot felul de ideologii; o lume din care lipseşte credinţa, din care Hristos a fost izgonit, o lume în care domneşte minciuna şi tatăl ei …

Dacă adăugăm la acest amestec incendiar de concepte, prezentate de patriarhul ecumenic, pe cel al diversităţii, al adaptării vieţii pastorale la provocările contemporaneităţii – care face parte, de asemenea, din arsenalul serghianist, alături de expresia ,,Problemele lumii moderne sunt problemele Bisericii” şi de ideea pe care o reia de câteva ori în text, în contexte diferite, de salvare a Bisericii Ortodoxe – putem spune că patriarhul şi-a asigurat un loc de cinste în rândul marilor activişti ideologici ai timpurilor noastre. Asemenea unui politician desăvârşit, el nu uită să-şi perie contribuabilii şi să le vorbească despre beneficiile lor; în acest caz, beneficiile de care se bucură credincioşii ortodocşi ca urmare a faptului că ,,în loc să fie izolate, Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă sunt promovate şi remarcate în toată lumea”. Nu ne-am săturat de cât ne mint politicienii, acum suntem nevoiţi să înghiţim aceleaşi gogoşi de la ierarhii ortodocşi, şi încă de pe scaunul Patriarhiei Ecumenice ?

În concluzie, discursul patriarhului este discursul unui politician care-şi promovează interesele. Dar dacă răsfoim paginile istoriei, vedem că aşa a fost mereu. Dintotdeauna, credincioşilor li s-a vorbit despre ‘beneficiile’ lor, fie că cei care vorbeau erau iezuiţi, calvini, otomani, domnitori străini dornici să impună celor învinşi credinţa lor, şi aşa mai departe. Doar că toate acestea ni se spun acum direct de pe scaunul ecumenic. Nu vine nici iezuitul îmbrăcat în haine ortodoxe, nici principele străin care se preface preocupat de soarta românilor din ţara ocupată, ci chiar ierarhul, păstorul ! În ce situaţie jalnică a ajuns Ortodoxia astăzi … Deci, unde este prestigiul internaţional şi respectul de care se bucură Biserica Ortodoxă ? Dacă ar fi fost vorba cu adevărat de prestigiu şi Ortodoxia s-ar fi bucurat de respect la nivel internaţional, nu am fi fost nevoiţi să ne adaptăm, nu ? Nici să trăim izolaţi, într-un ghetou !

Este de notat că în textul în limba franceză, prezentat pe site-ul www.orthodoxie.com, există de asemenea un paragraf care nu este prezent în cel în limba engleză de pe site-ul oficial al patriarhiei: ,,Patriarhia Ecumenică, ca Biserică supra-naţională, luptă împotriva acestui tip de tendinţe (n.r.: aici, patriarhul face referire la tendinţe naţionaliste, înfierând indirect Patriarhia Moscovei şi pretenţiile sale), deoarece pune unitatea şi interesul Bisericii mai presus de toate. În această slujire, se confruntă adesea cu tentative, deschise sau disimulate, de contestare a rolului său ca prima între Biserici şi ca garant al unităţii ortodoxe”.

Lăsând deoparte faptul că Patriarhia Constantinopolului nu este nicidecum garantul unităţii ortodoxe, ci fidelitatea faţă de dreapta credinţă este garantul şi temelia unităţii, să notăm rivalitatea existentă între Patriarhia Constantinopolului şi cea a Moscovei. Nu vom intra în detalii, ci doar vom spune că această rivalitate datează deja de la începutul secolului XX, de când Patriarhia Ecumenică – sub bagheta magică a patriarhului Meletie Metaxakis – a profitat de faptul că Rusia era cufundată în întunericul bolşevic pentru a lua sub aripa sa diverse Biserici autonome aflate în jurisdicţia Moscovei. Astăzi, deranjat de atitudinea reacţionară a Moscovei faţă de dorinţa sa de supremaţie totală în lumea ortodoxă, patriarhul ecumenic aruncă săgeţi veninoase.

El afirmă: ,,Multe din Bisericile Ortodoxe locale au fost pătrunse în mod regretabil de un duh al naţionalismului şi chiar, uneori, de însăşi erezia condamnată ca etno-filetism, care transformă Biserica într-o slujitoare a ambiţiilor politice ale statului. Astfel, unele Biserici Ortodoxe surori, care au legături strânse cu guvernul din ţara lor şi se bucură de sprijin financiar îmbelşugat, se străduiesc prin toate mijloacele să promoveze interese şi strategii de natură politică, creând astfel fracturi în unitatea ortodoxă”.

Fără a lua apărarea Patriarhiei Moscovei, care este la fel de dornică de supremaţie totală în lumea ortodoxă şi tânjeşte de decenii ca titlul de A Treia Romă să devină realitate (adică, să dobândească statutul de patriarhie ecumenică), ne punem întrebarea: ce rost are această rivalitate între cele două patriarhii ? Şi, la urma urmei, nu se face vinovat patriarhul Bartolomeu de EXACT aceleaşi lucruri de care acuză conducerea Patriarhiei Moscovei ? Este adevărat, el nu are o patrie, nici un popor; astăzi, patriarhul ecumenic nu este decât un venetic într-o ţară musulmană. El acuză Patriarhia Moscovei că are legături strânse cu guvernul rus şi se bucură de sprijin financiar îmbelşugat şi utilizează toate mijloacele pentru a promova interese şi strategii de natură politică, pe câtă vreme el conduce o Biserică supra-naţională, care nu are un guvern anume cu care să aibă legături strânse. Atunci, trebuie să căutăm sponsorul printre structurile supra-naţionale !

Surprinzător sau nu, patriarhul Bartolomeu a adoptat un -ism adaptat scaunului său, supra-naţional. Care nu rivalizează câtuşi de puţin cu serghianismul Patriarhiei Moscovei. Fiindcă toţi sunt de aceeaşi parte a baricadei, socialişti sunt şi cei din stânga, socialişti sunt şi cei din dreapta. Întreaga lume se cufundă în socialism, adică în anti-creştinism, şi chiar înaltul scaun al Patriarhiei Ecumenice duce o campanie diabolică, anti-creştină împotriva oricui se împotriveşte ţelurilor sale.

Partenie Filipescu