Editorial nr. 61

Perenialismul

Sfârșitul ecumenismului și unitatea transcendentă a religiilor

de protopresbiter Peter Heers, profesor de ecleziologie

la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville

Alte articole de acelaşi autor
Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920
De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016): Indicatoare de direcţie pe calea către Creta
Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută. O examinare ortodoxă
Despre identitatea esenţială a ecumenismului şi filetismului

Introducere: Dihotomiile diavolului și sfârșitul lor

O tactică experimentată și constantă a duşmanului mântuirii omenirii în Hristos este de a limita alegerile omului la două opțiuni, care sunt aparent opuse, și de a bloca în perspectivă orice altă posibilitate sau de a o exclude ca fiind nepractică sau de neconceput. De exemplu, o opţiune este rațională, alta irațională, supra-raționalul nefiind o opțiune. Sau una presupune supunere oarbă, sau încăpăţânare şi răzvrătire, adevărata ascultare fiind respinsă. Sau, la o scară mai mare, africanilor le înfăţişează o magie neagră terifiantă și apoi pentru a se elibera o magie albă „bună”. Ori, pentru masele sărăcite, lăcomia capitalismului este contracarată și corectată de „egalitatea” și „fraternitatea” comunismului. Ori, pentru cei care au suferit sub stăpânirea autoritară a protestantismului papal există auto-conducerea și individualismul protestantismului reformat. Și s-ar putea continua și enumera multe alte astfel de dihotomii false în care ambele opțiuni sunt inspirația duşmanului. Chiar astăzi, cu actuala noastră „criză Covid”, narațiunea acceptată afirmă că singura soluție pentru un virus mortal este un „vaccin” experimental și potențial mai mortal – tratamentul timpuriu cu medicamentele existente fiind în mare parte ignorat.

În acest fel, dușmanul a manipulat cu succes omul apusean vreme de multe generații, din vremea Marii Schisme până astăzi, ținându-l într-o serie constantă de acțiuni și reacțiuni, ca un pendul care se balansează neîncetat dintr-o extremă în alta. S-a pierdut tot echilibrul duhovnicesc, perspectiva dumnezeiască, discernământul duhurilor și calea împărătească a Părinților. În această stare haotică, cei care nu au perspectiva veşnică sau nu văd Alfa şi Omega ale istoriei, este cu neputinţă să realizeze unde ne aflăm în curgerea istoriei sau unde ne conduc aceste evenimente. Pentru cel care poate vedea, însă, acesta este un proces de dezintegrare care avansează, care aduce omenirea pas cu pas mai aproape de împlinirea tainei fărădelegii, de răsturnarea mântuirii în Hristos și înlocuirea Lui cu antihrist.

Această dezintegrare a tradiției și unității creștine în Apus și caricatura lui Hristos și a Bisericii Sale care a rezultat din protestantism, de tip papal sau reformat, constituie baza nașterii monstrului modernității. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, mințile mai robuste din Apus, care căutau o cale de a ieşi din fundătura Apusului modern și secular, au privit către tradiția Răsăritului, dar vai nu spre Răsăritul ortodox, ci spre Orientul îndepărtat. Acești tradiționaliști s-au gândit să salveze Apusul de la prăbușire prin injectarea „tradiției” și „metafizicii” orientale ca expresii ale „filozofiei perene” sau sophia perennis. Alăturarea omului de paie al „creștinismului” modernist, a la protestantism, la culturile tradiționale din Orient este încă un exemplu al lungii liste a duşmanului de dihotomii false care slujesc la ținerea omului departe de comuniunea cu Adevărul Întrupat. Dar spre deosebire de extremele anterioare ale pendulului, care serveau la limitarea și manipularea unui Apus fragmentat, lipsit de cap, perenialismul promite să pună capăt extremelor și să ofere răspunsul final, „universal” la problema dezbinărilor, asigurând o „unitate” care se găsește totodată atât dincolo de toate Revelațiile, cât și prin ele.

 

Ce este perenialismul ?

Aşa cum este înţeles şi cum se face referire la el în general, perenialismul este ideea că în fondul tuturor marilor religii se află aceeași experiență mistică a Realității Ultime. Filozofia perenă își are rădăcinile istorice în sincretismul umaniștilor Renașterii precum Marsilio Ficino și Pico della Mirandola, care sugerau că Platon, Iisus, Cabala și Hermes Trismegistus arătau cu toţii către aceeași realitate dumnezeiască. Versiuni ale perenialismului se găsesc de asemenea în transcendentalismul lui Emerson, Coleridge și Thoreau. Francmasoneria, Societatea Teozofică şi cartea lui Aldous Huxley din 1945, Filozofia perenă, au popularizat ulterior o versiune universalistă a perenialismului, iar în anii ‘1960 el a devenit o piatră de temelie pentru mişcarea new-age. Însă, ceea ce este de interes deosebit pentru noi este dezvoltarea perenialismului în secolul al XX-lea și, în special, așa cum a fost prezentat prin şcoala tradiționalistă inspirată de Vedanta, în special de Rene Guenon, care cel mai probabil a întâlnit perenialismul în anii săi din loja masonică.

Pe câtă vreme Huxley și alții au îmbrățișat un „universalism mistic”, şcoala tradiționalistă, reprezentată de Guenon, Ananda Coomaraswamy, Frithjof Schuon și mai târziu de Titus Burckhardt, Martin Lings, Huston Smith, printre alții, este orientată spre tradițiile ortodoxe și respinge sincretismul şi universalismul modern. La această școală se va referi acest articol, deoarece lucrările lor au dobândit în mod limpede mai multă atenţie și atracție printre anumiți clerici şi teologi universitari ortodocși. Potrivit şcolii tradiționaliste, filozofia perenă este „Adevărul absolut și Prezența infinită”[1].

„Ca Adevăr Absolut, înțelepciunea perenă (sophia perennis) este sursa transcendentă a tuturor religiilor intrinsec ortodoxe ale omenirii … Ca Prezență Infinită, religia perenă (religio perennis) trăiește în inima tuturor religiilor intrinsec ortodoxe … Tocmai această „religie unică” Frithjof Schuon a numit-o „religia fundamentală” sau „religia inimii” (religio cordis), care este inima oricărei religii … [și] care este de o natură în esenţă supra-formală, universală sau spirituală … Cu alte cuvinte, „religia fundamentală” rămâne transcendentă față de religii, chiar dacă este o prezență însufleţitoare înlăuntrul lor”[2].

Astfel, pentru filozoful perenialist „creștinismul este”, precum scrie Clinton Minaar, „diferit într-un mod foarte clar de islamism sau budism ca formă; dar el este una cu ele ca esență (sau ca filozofie perenă)”[3]. Ar trebui să fie evident numaidecât ce potențial oferă această înțelegere a religiilor pentru „unitatea” omenirii, dar și pentru soarta celor care vor respinge această „unitate” și insistă să rămână cu Hristosul întrupat, curat. Dar am luat-o înainte. Este foarte important ca noi să înțelegem viziunea perenialistă asupra lucrurilor, astfel încât să o putem recunoaşte şi să discernem când este promovată chiar printre unii din Biserică. Probabil este mai bine înțeleasă printr-o diagramă:

Închipuiţi-vă imaginea unui cerc cu absolutul în centru (domeniul ezoteric – misticism, gnoză, unire), mai multe raze revărsându-se în exterior către circumferință, razele sale fiind diverse revelații ale lui Dumnezeu, cu căi care se întorc de asemenea la El, în care ei sunt în mod transcendental uniți. Religiile, deși unite în fond, sunt poziționate în jurul marginii circumferinței (domeniul exoteric — forme, dogmă, ritual), fiecare separată și îndepărtată de cealaltă.

Din această diagramă se poate vedea că esențial pentru teoria perenialistă este problema ezoterismului și exoterismului în fiecare religie. Doctrina perenialistă învață că fiecare religie are un aspect instituțional, formal, care este aspectul exoteric al religiei respective, în care ele diferă cel mai profund; şi fiecare religie are un aspect ezoteric, care există în metodele spirituale ale religiilor, unde ele par să se apropie una de cealaltă, și pot ajunge chiar la un punct de identitate. Vom examina această idee în continuare, după ce mai întâi vom prezenta pe scurt alte aspecte ale perspectivei perenialiste.

Viziunea perenialistă asupra religiei deschide drumul noţiunii axiomatice de Revelații multiple și diverse, „care ‘cristalizează’ și ‘actualizează’ în grade diferite după caz, un nucleu de certitudini care … rămâne pentru totdeauna în Atotștiința dumnezeiască”[4]. Dar aceasta ridică întrebarea: care este motivul convingător pentru care Dumnezeu dorește multiple revelații despre Sine care sunt în mod vădit divergente și aparent opuse ? Pentru Schuon, motivul este că diviziunile omenirii o cer. Omenirea „este împărțită în mai multe ramuri distincte, fiecare cu propriile trăsături particulare, psihologice și de altă natură, care îi determină receptivitatea față de adevăr și îi modelează înțelegerea realității”[5]. Prin urmare, către aceste ramuri diverse, Dumnezeu a trimis revelații diverse care au fost modelate de particularitățile fiecărei grupări a omenirii:

„Ceea ce determină diferențele dintre formele Adevărului este diferența dintre recipientele umane. De mii de ani deja, omenirea a fost împărțită în mai multe ramuri fundamental diferite, care constituie atât de mult umanități complete, mai mult sau mai puțin închise în ele însele, [şi] existența unor recipiente spirituale atât de diferite și atât de originale necesită refracții diferențiate ale Adevărului unic”[6]. De aceea, perenialiștii susțin că Dumnezeu a atribuit fiecare dintre „marile religii ale lumii” unui anumit sector sau rasă a omenirii, și „fiecare este pe deplin adevărată în sensul că oferă adepților ei tot ce au nevoie pentru a ajunge la cel mai înalt sau la cel mai complet nivel uman”[7]. Islamismul pentru arabi; hinduismul, budismul și taoismul pentru popoarele din Orientul Îndepărtat, creștinismul pentru popoarele din Apus; iudaismul pentru o parte a popoarelor semitice, și așa mai departe.

Această idee – că Dumnezeu împarte revelații despre Sine gata confecţionate pentru subdiviziuni ale omenirii – atât de esențială pentru întreaga perspectivă perenialistă, intră în contradicție cu mărturia plană a istoriei mântuirii, începând cu Ziua Cincizecimii, când a fost biruit blestemul turnului Babel şi a fost reînviată unitatea tuturor neamurilor omeneşti în Hristos. În Hristos a fost depăşit „zidul despărțitor” și au fost unite „atât de multe omeniri”, împărtășind, așa cum o fac, firea omenească unică pe care Hristos a îmbrăcat-o și acum stă de-a dreapta Tatălui. Precum scrie părintele Gheorghe Florovski:

,,Biserica este desăvârşirea însăși; este continuarea şi împlinirea unirii teantropice. Biserica este omenirea transfigurată și regenerată. Semnificaţia acestei regenerări și transfigurări este că în Biserică omenirea devine o unitate, „într-un singur trup”. Viața Bisericii este unitate și unire. Trupul este „împreunat” și „crește” în unitatea Duhului, în unitatea iubirii. Tărâmul Bisericii este unitatea. Și desigur această unitate nu este una externă, ci este lăuntrică, intimă, organică. Este unitatea trupului viu, unitatea organismului. Biserica este o unitate nu numai în sensul că ea este una și unică; este o unitate, în primul rând, deoarece însăşi ființa ei constă în reunirea omenirii separate şi dezbinate. Această unitate este „sobornicitatea” sau ecumenicitatea Bisericii. În Biserică omenirea trece în alt plan, începe un nou mod de existență”[8].

 

Oameni bisericeşti de vază care susţin perenialismul

De la departamentele de studii religioase la departamentele de stat, și tot mai mult la departamentele de teologie și ierarhie, „respectabilitatea” și „acceptabilitatea” filozofiei perene a făcut din ea, în multe privințe, filozofia spirituală dominantă a timpului nostru. Intelectuali binecunoscuți fie au fost puternic influențați de aceasta, fie s-au alăturat rândurilor sale; toți, de la Ken Wilber la John Tavener la prințul Charles, acest faimos pelerin la Vatopedi. Opinia că Dumnezeu dorește revelații multiple era întâlnită pe vremuri doar printre savanții devotați ai perenialiştilor; ea este acum exprimată și împărtășită de cei mai înalți reprezentanți ai creștinismului și islamismului. În februarie 2019, Papa Francisc și marele imam de la Al-Azhar, Ahmed el-Tayeb, au semnat un Document privind fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea împreună, în timpul unei conferințe globale pe această temă la Abu Dhabi. În această declarație comună a fost afirmat un principiu major al perenialismului: „Pluralismul și diversitatea religiilor, culorii, sexului, rasei și limbii sunt voite de Dumnezeu în înțelepciunea Sa”[9].

Însă, influența perenialismului nu este limitată defel la liderii heterodocși. Ierarhii ortodocși s-au exprimat în termeni identici, citând practic din lucrările lui Schuon și Coomaraswamy. Pentru a cita un arhiepiscop binecunoscut al Patriarhiei Ecumenice, care a vorbit recent la o adunare interreligioasă: „Când ridici o religie deasupra tuturor celorlalte, este ca şi cum ai decide că există o singură cale care duce spre vârful muntelui. Dar adevărul este că pur și simplu nu poți vedea nenumăratele poteci care duc la aceeași destinație, fiindcă ești înconjurat de stâncile prejudecății care îți eclipsează vederea”[10].

Este greu de conceput o afirmație mai aliniată la perenialism şi spiritul epocii și mai lipsită de temei și în contradicție cu phronema sfinților lui Dumnezeu, adevărații cunoscători ai vieţii Sfintei Treimi. Egalitatea religiilor, și unitatea lor ezoterică, și căile lor mântuitoare care duc de la exoteric la absolut – semnele distinctive ale perenialismului – sunt toate aici. Dar ceea ce este de un interes încă mai special pentru noi este identificarea fidelității față de Hristos, ca singura Cale către Tatăl, cu bigotismul și prejudecata. Aceasta ne aduce în minte opiniile a doi apologeți ortodocși binecunoscuți: părintele Ioan Romanides, în răspunsul său la acordul de la Balamand, și părintele Daniil Sisoev și predicția sa privind viitorul misiunii ortodoxe și prigoana. După ce ortodocșii de la Balamand au căzut în amăgire și au acordat recunoașterea deplină a tainelor latine, părintele Ioan a recunoscut cu perspicacitate că, mergând înainte, singura explicație plauzibilă pentru refuzul continuu al ortodocșilor în ce priveşte intercomuniunea şi coliturghisirea va fi bigotismul.

Încă mai pătrunzătoare sunt afirmaţiile părintelui Daniil. Părintele Daniil a fost un mare misionar și experiența sa în propovăduirea și predarea credinței multor heterodocși, inclusiv celor mai mult de 80 convertiți musulmani care au venit la credinţă prin lucrarea sa, l-au făcut să vadă limpede natura persecuției care se apropie. Provocarea care vine nu va fi ca creștinii să tăgăduiască făţiş dumnezeirea lui Hristos. Li se va cere, mai degrabă, să accepte că religiile necreştine sunt căi la fel de mântuitoare către Unul Dumnezeu. Creștinii vor fi dezbinați, în cei care acceptă afirmaţia unindu-se în acest fel cu religiile, şi cei care refuză, care vor fi persecutați ca bigoți și periculoși pentru pacea și siguranţa societății.

 

O analiză ortodoxă concisă a viziunii perenialiste

Ce se poate spune, în timpul limitat care ne-a fost alocat, despre perspectiva perenialistă ? În primul rând, în ceea ce privește chestiunea cunoașterii, gnoseologia, se poate observa că, deși se susține că intuițiile ezoterice trebuie dobândite a posteriori, ele sunt asumate a priori. Ceea ce este în esență speculație rațională, pură din partea scriitorului – de vreme ce el nu poate, prin definiție, să aibă o experiență personală a fiecărei religii – este postulat cu o încredere (mândrie) excepțională, dar nejustificată. Mai mult, perspectivele religioase prezentate de apologeții perenialişti sunt aproape exclusiv necreștine, și mai ales neortodoxe. Aceasta nu-i împiedică să-și asigure cititorii că, în esență, din punct de vedere ezoteric, modul de rugăciune, curăţirea şi comuniunea sunt realmente asemănătoare, dacă nu identice în peisajul religios. Este foarte convenabil pentru perenialism că „unitatea religiilor” se află dincolo de linia de demarcație ezoteric-exoteric și astfel este o realitate care nu poate fi niciodată confirmată empiric, de vreme ce fiecare adept trebuie să rămână în propria tradiție religioasă. Este aşadar, în cele din urmă, o chestiune de încredere în „maeștrii” perenialişti și se observă că până și convertiții de seamă la Ortodoxie păstrează niveluri ridicate de încredere în ei, astfel încât Ortodoxia este privită prin prisma perenialismului, și nu invers.

Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm: chiar este legitim contrastul puternic dintre exoteric și ezoteric ? Avem vreo bază, din Tradiția ortodoxă patristică și din trăirea lui Dumnezeu, pentru a face o distincție atât de clară între forme și Duh ? Realismul ortodox nu ne îngăduie să despărțim trupul pe care Cuvântul l-a îmbrăcat de Duhul pe care Cuvântul L-a trimis și care Se pogoară asupra formelor pâinii și vinului pentru a le transforma în Trupul și Sângele care stă acum de-a dreapta Tatălui. Într-adevăr, transformarea acestor forme exoterice de către Duh în Viața Veşnică are loc dincolo de „zidul despărțitor” ezoteric-exoteric, spre care noi, încă în trup, urcăm. Tocmai această particularitate „scandaloasă” a întrupării și identitatea veşnică a Cuvântului cu trupul pe care El l-a asumat este o „piatră de poticnire” pentru religiile lumii și deosebește Trupul lui Hristos ca Rai pe pământ. În Persoana lui Hristos, Absolutul ezoteric s-a manifestat în formă exoterică, căci cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl (Ioan 14, 9), şi printr-însul avem … apropierea într-un Duh către Tatăl (Efeseni 2, 18).

Noi nu avem martori oculari ai Cuvântului care să ateste ființa Lui sub forma unei cărți, cu atât mai puțin Coranul, ci mai curând, El, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filippeni 2, 6-7). Contrar teoriilor perenialiştilor, experienţa religiilor, în special a islamismului, nu este cea a unui Dumnezeu chenotic, care cu închipuirea aflându-se ca omul, s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de cruce (Filippeni 2, 8). De asemenea, spre deosebire de ideea perenialistă a unei iconomii a mântuirii în Hristos limitată la un sector al omenirii și de limitare a Numelui Cuvântului întrupat la sfera „exoterică”, și chiar doar la o parte a acesteia, noi propovăduim un Hristos răstignit pe care Dumnezeu l-au preaînălțat, şi i-au dăruit lui nume, care este preste tot numele; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti și al celor dedesubt; și toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filippeni 2, 9-11).

În Trupul lui Hristos, Biserica, noi avem unitatea pământului cu cerul, a timpului cu veşnicia, a obârşiei Revelației cu Adevărul manifest, a absolutului cu finitul. De vreme ce Cuvântul a devenit și a rămas sarx [trup], modul Personal „exoteric” al lui Dumnezeu este totodată „modul superior” „ezoteric” al lui Dumnezeu. De vreme ce Cuvântul a devenit trup şi trupul s-a îmbrăcat cu Hristos, „lumea exoterică” a încetat să mai fie o realitate limitată. Cuvântul care S-a făcut trup și stă de-a „dreapta” lui Dumnezeu a venit, și va veni din nou pentru a judeca toți oamenii, și nu doar un sector al omenirii, nu pe baza unei legi spirituale tainice, mistice, ezoterice, ci pe baza poruncilor Sale care au fost date pentru ca toți să trăiască prin și în, pentru că nu sunt forme create, ci energii dumnezeieşti necreate.

 

De ce ascensiunea perenialismului semnalează sfârșitul ecumenismului ?

Până acum, ar trebui să fie evident că, cu perenialism, nu avem ecumenism în sensul obișnuit, popular, deoarece unitatea despre care vorbesc acești filozofi există doar în planul transcendent – al lui Dumnezeu, care este El Însuși Unitatea Transcendentă. De aceea, ei nu lucrează spre o unitate vădită în adevăr, așa cum face [după cum se crede] ecumenismul modern, pentru simplul motiv că ei recunosc deja această unitate ca existând în plan transcendent, ezoteric, și nu își doresc, ca să nu mai vorbim că nu văd o necesitate a ei în plan imanent, exoteric vădit. Sarcina imposibilă de a crea un mozaic extraordinar de frumos al Trupului lui Hristos din numeroasele bucăți sfărâmate ale protestantismului va fi în curând definitiv abandonată. Sfârșitul ecumenismului așa cum îl cunoaștem este vizibil. „Unitatea” pe care o caută lumea va fi găsită în unitatea transcendentă a religiilor a perenialismului.

Şi această unitate va fi experimentată ca o ispită serioasă, care se va abate asupra Bisericii din întreaga lume, fiindcă va întuneca, pentru a lăsa deoparte, Persoana teantropică a lui Iisus Hristos și Trupul Său, Biserica. Aceasta va fi ultima ispită a istoriei. A fost profețită de Hristos Însuși în Cartea Apocalipsei. El spune: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării mele, și eu te voiu păzi pre tine de ceasul ispitei, ce va să vină preste toată lumea, ca să ispitească pre cei ce locuiesc pre pământ (Apocalipsis 3, 10). Așa cum ne spune marele bătrân Athanasius Mitilianaios, „deoarece această ispită va afecta întreaga lume, va fi marea falsificare a credinței în Persoana teantropică a lui Hristos”.

Evenimente apocaliptice sunt la orizont. Exact așa cum ultima generație de oameni va striga după pace și securitate tocmai din cauza lipsei lor (și atunci sabia va cădea), oamenii care strigă acum pentru unitate (de fapt, unitate universală) – tocmai pentru că le lipsesc – vor găsi în perenialism, care le dă această unitate aproape fără efort (fără cruce și răstignirea minții). Asemenea comunismului, care nu putea satisface năzuinţa oamenilor, din cauza orientării sale negative, represive, ecumenismul sincretist al modernismului nu satisface năzuinţa către o unitate mistică, mai profundă a fiecărui om şi a omenirii ca întreg. Omenirea va cere o explicație robustă, tradițională și universal acceptabilă (atrăgătoare pentru orientali) despre modul în care religia nu dezbină omenirea, ci o unește. Perenialismul este chibzuit a fi justificarea teoretică a multor creștini (chiar „ortodocși”) pentru unitatea esențială, deși transcendentă și ezoterică, a religiilor sub antihrist.

În cele din urmă, pendulul și-a încetat balansul, fiindcă noi ajungem în ceasul al 12-lea al istoriei, miezul nopții acestei lumi, când ucenicii dorm și trădătorii trădează, iar Hristosul Întrupat, Cel răstignit, este dat deoparte pentru un Mântuitor fără cruce.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 150/noiembrie-decembrie 2023

 

[1] Martin Lings, Clinton Minnaar, Religia fundamentală: o introducere în filozofia perenă, Word Wisdom, 2007, p. xii.

[2] Ibid.

[3] Ibid, p. xv.

[4] Harry Oldmeadow, Frithjof Schuon şi filozofia perenă, Word Wisdom, 2010, pagina vii.

[5] Harry Oldmeadow, Tradiţionalism: religia în lumina filozofiei perene, Sophia Perennis, San Rafael, CA., 2000, p. 69.

[6] Frithjof Schuon, Gnoza: înţelepciunea dumnezeiască, Perennial Books, Londra, 1979, p. 29.

[7] James Cutsinger, „Filozofia perenă şi creştinismul”: https://www.cutsinger.net/pdf/perennial_philosophy…

[8] Preot Gheorghe Florovski, „Sobornicitatea Bisericii”: https://jbburnett.com/resources/florovsky/1/florovsky_1-3-catholicity.pdf, p. 3.

[9] Sursa: https://www.vaticannews.va/en/pope/news/2019-02/po…

[10] Sursa: https://www.goarch.org/-/irf-summit