Editorial nr. 67

Declarația Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei privind reînnoirea ideologiilor secolului al XX-lea în Rusia

New York, 5 iunie 2025

Cu comentarii pe marginea ei

Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei consideră necesar să-și ridice vocea dintr-o nevoie amară, deoarece constatăm că într-o perioadă de criză și confruntare crescândă între națiuni, vederi ale statului și societății ruse rătăcesc pe o cale extrem de periculoasă: în loc de promulgarea pocăinţei şi curăţirii creștine, noi observăm în anumite cercuri o întoarcere la o ideologie falsă, potrivnică lui Dumnezeu care a predominat în ultimul secol. Această întoarcere este încărcată cu consecințe vătămătoare. Dacă va continua, ne temem că Rusia modernă riscă să fie considerată o pată întunecată printre națiuni, marcată de o renaștere a corupției duhovniceşti, în loc ca ea să fie un far strălucitor al Adevărului ortodox, care este cu siguranță chemarea spre care o îndrumă lunga sa istorie de evlavie creștină.

În 1981, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei a proslăvit întreaga oaste a Sfinților Noi Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei. Ulterior, Patriarhia Moscovei a urmat acest exemplu, parcurgând o călătorie dificilă în secolul XX. Însă pozițiile oficiale din Rusia față de istoria sa s-au schimbat mai recent. Documentul de stat „Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”, care se referă la cei condamnați sub regimul comunist, a fost revizuit în 2024[1], vădind modificări remarcabile față de versiunea anterioară (din 2015)[2]. Aceste schimbări nu pot decât să provoace nelinişte în rândul credincioșilor ortodocși, deoarece ele indică o tendință crescândă de a acoperi crimele regimului luptător împotriva lui Dumnezeu din secolul XX. Când versiunea revizuită a acestui document a fost menționată în contextul unui raport al unui consilier guvernamental la ultima întrunire oficială a „Consiliului Eclezial-Social sub Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii pentru pomenirea Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse”[3], reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei la ​​acea întrunire a ridicat deja întrebări cu privire la problemele grave asociate cu acesta și cu alte tendințe recente. Noi simțim că trebuie să adăugăm acum la aceasta vocea noastră sinodală.

În loc de o reflecție sobră asupra esenței regimului criminal care a costat Rusia nenumărate victime de-a lungul deceniilor, în loc de o aprofundare a înțelegerii oamenilor și amintirii tragediei care s-a abătut asupra lor (o sarcină asumată activ de Consiliul Eclezial-Social), noul document „Conceptul politicii de stat” indică un pas înapoi și o tendință de a restrânge acest subiect semnificativ din punct de vedere duhovnicesc. Versiunea anterioară, în multe privințe, deschidea ușa pocăinței. Cea nouă o închide, tocmai prin reducerea la tăcere și distorsionarea istoriei.

În termeni practici, această mentalitate nu ar putea fi nicăieri mai vizibilă decât în instalarea îngrozitoare a statuilor personajelor criminale Stalin[4] și Dzerjinski[5], care au fost ridicate recent la Moscova, ca și cum ar fi un omagiu public adus indivizilor ale căror crime inumane și anti-creștine s-au numărat printre cele mai grave din secolul XX; și în anunţurile recente ca mausoleul idolatric din Piața Roșie, în loc să fie îndepărtat, este de fapt pe cale de a fi restaurat[6]. Și găsim aceeași mentalitate exprimată în tendința alarmantă de revocare a reabilitărilor adoptate anterior ale persoanelor care au fost condamnate pe nedrept în perioada comunistă, neexcluzând nici măcar clericii. Se poate vedea maniera în care se desfășoară acest proces: reabilitările săvârşite în mod just în anii ’1990 sunt acum pur şi simplu declarate nejustificate, fără prezentarea de noi dovezi, fără o examinare critică – doar prin confirmarea verdictelor din epoca stalinistă[7]. Există dovezi că există deja mii de astfel de cazuri[8]. Această abordare nu rezistă nici măcar examinării juridice. Persoanele calomniate de regimul sovietic, care între timp au fost dezvinovăţite pe drept, sunt aruncate încă o dată în abisul minciunilor istorice ale perioadei totalitare – inclusiv oameni ai Bisericii a căror amintire evlavioasă este târâtă pe nedrept în dezonoare[9]. Mai mult, astfel de de-reabilitări sunt clasificate cu repeziciune şi ținute în umbră: încă un semn alarmant, pe deplin în concordanță cu structura acelor vremuri de luptă împotriva lui Dumnezeu. Precum spune Domnul Iisus Hristos: Au iubit oamenii mai mult întunericul decât lumina, că erau faptele lor rele. Că tot cela ce face rele, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui. u i se osândească faptele. Iar cela ce face adevărul, vine la lumină, ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate (Ioan 3, 19-21).

Noi cunoaștem bine calea poporului Bisericii, mânat peste hotare întâi de revoluție și apoi de război. Aceștia sunt înaintașii noștri. Cunoaștem dificultatea și tragedia acelor vremuri, ale acelui secol. Decenii în şir, noi înșine am purtat calomnia regimului ateu. Și ne-am bucurat nu pentru noi înșine când adevărul, chiar dacă amar, a devenit în sfârșit accesibil; ci mai curând fiindcă știam și știm că duhul minciunii ucide, și era în sfârşit biruit. Nu vrem ca Rusia să cadă încă o dată sub stăpânirea lui.

Un exemplu al caracterului acestei noi activități a fost dezvăluit când, în mass-media, un profesor binecunoscut – respectat de mulți în Rusia – a declarat recent că țarul Nicolae al II-lea a fost cel care a distrus și a ruinat de fapt Rusia, care chiar a condus-o în război[10]. Aceasta poate fi opinia personală a acestui profesor, reiterând pe deplin propaganda bolșevică de la începutul secolului XX; dar pentru cei care știu cum s-a desfășurat crima de la Ekaterinburg, cuvintele acestui om despre țar: „L-aș fi împușcat eu însumi”, sună într-adevăr prevestitor de rău. Însă acest proiect de a respinge reînnoirea duhovnicească și adevărurile dobândite prin preaslăvirea de către Biserică a Noilor Mucenici și Mărturisitori, revenind în schimb la minciunile unei epoci trecute, devine tot mai frecvent. Regretăm că, în ciuda concluziilor comisiei privind autenticitatea moaștelor familiei regale și slujitorilor lor credincioși, Patriarhia Moscovei nu a reușit încă să ajungă la o decizie clară cu privire la această chestiune.

Prin urmare, ne ridicăm vocile pentru a lămuri această provocare serioasă cu care se confruntă în prezent poporul ortodox, și suntem gata să oferim ajutorul, rugăciunea și sprijinul nostru împotriva acestor tendințe oriunde s-ar găsi ele. Facem apel la toți să recunoască istoria lor autentică, atât în ​​afara Rusiei, cât și înăuntrul graniţelor ei. Creștinii trebuie să trăiască cu ochii deschiși, nu întunecați de substituiri false ale realității; ei trebuie să meargă pe calea libertății și luminii, mai degrabă abandonând în mod evident întunericul trecutului decât urmărind renaşterea şi preamărirea lui. De mai bine de un secol, Biserica noastră din diaspora a simțit că misiunea ei specială este să stea în mijlocul acestei lumi, liberă de legături cu orice stat, partid sau ideologie lumească, și să proclame fără teamă Adevărul simplu al Sfintei Ortodoxii. Această misiune se dovedește la fel de necesară în anii ’2020 pe cât a fost în anii ’1920, motiv pentru care îi chemăm pe toți frații noștri ortodocși din toate țările să ni se alăture pentru a ne împotrivi acestor impulsuri îngrijorătoare, corectând erorile la care au condus deja, și rămânând credincioşi Evangheliei neschimbate a mântuirii lumii.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 161/mai-iunie 2025

 

 

Declarația Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei privind reînnoirea ideologiilor secolului al XX-lea în Rusia

New York, 5 iunie 2025

Comentarii pe marginea ei (I)

În mai 2007, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă la acea vreme de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii. Culisele acestei uniri nu au fost niciodată prea bine cunoscute, dar au fost subînţelese de cei care cunosc istoria bisericească contemporană. Lumea ortodoxă anti-ecumenistă a deplâns această unire, care a pecetluit căderea Bisericii din diaspora după decenii de luptă împotriva modernismului, serghianismului şi ecumenismului – trei hidre având acelaşi cap, apostazia.

Astăzi, după 18 ani de la această unire, Sinodul Episcopilor Bisericii din diaspora emite o declaraţie[11] atrăgând atenţia asupra tendinţelor existente în sânul Patriarhiei Moscovei. Lăsând deoparte faptul că aceste tendinţe nu sunt câtuşi de puţin noi, că Patriarhia Moscovei merge pe aceeaşi linie pe care mergea şi acum 18 ani, când a avut loc unirea, se naşte întrebarea: de ce a reacţionat acum Sinodul din diaspora ? Ce anume i-a făcut pe episcopii ruşi din străinătate să considere că este momentul să tragă un semnal de alarmă ? Să aruncăm o privire asupra declaraţiei şi să cercetăm ce s-a întâmplat în ultima vreme în Rusia.

În primul rând, Sinodul Episcopilor deplânge ,,o întoarcere la o ideologie falsă, potrivnică lui Dumnezeu care a predominat în ultimul secol”. Şi, pentru a exemplifica, se face referire la documentul de stat ,,Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”, care are în vedere pe cei condamnaţi în timpul regimului comunist.

Acest document a apărut într-o primă variantă în 2015[12], iar în vara anului 2024 el a fost revizuit[13]. Cea mai simplă comparare a celor două texte vădeşte că există diferenţe flagrante de exprimare, care nu pot fi puse pe seama faptului că un document este continuarea celuilalt: ele constituie în realitate o negare a realităţii istorice.

Astfel, în secţiunea I a variantei iniţiale din 2015 există următoarele paragrafe:

,,Rusia nu poate deveni pe deplin un stat de drept și nu poate asuma un rol principal în comunitatea mondială fără a perpetua memoria multor milioane de cetățeni ai săi care au devenit victime ale represiunii politice. Deosebit de importantă în acest sens este conștientizarea experienței tragice a Rusiei, trăită de țară și de cetățenii săi după evenimentele din octombrie 1917, care s-a caracterizat printr-o ruptură a tradițiilor, pierderea continuității experienței culturale și distrugerea legăturilor inter-generaționale. Ca urmare a represiunilor, țara a cunoscut cataclisme sociale de amploare. Pe lângă pierderile colosale suferite în timpul războiului civil[14] şi marelui război patriotic[15], Rusia a cunoscut o serie de alte tragedii, printre care:

– persecuția reprezentanților confesiunilor religioase;

– emigrarea post-revoluționară a celei mai educate părți a populației, discriminarea pe termen lung a acelor reprezentanți ai elitei pre-revoluționare care au ales să rămână în Rusia;

– colectivizarea, care a condus la numeroase victime în rândul celor deportați și deposedați, precum și la distrugerea agriculturii țărăneşti individuale, care fusese baza economiei țării timp de secole;

– foametea asociată cu colectivizarea forțată, care a luat viața a milioane de oameni;

– represiuni în masă, în timpul cărora milioane de oameni au fost lipsiți de viață, au devenit prizonieri ai gulagului, au fost lipsiți de proprietăți și supuși deportării”.

Aceste paragrafe constituie o recunoaştere deschisă a represiunii sistematice a populaţiei – pe motive de credinţă, apartenenţă la clasă socială etc – de către regimul comunist. Ele lipsesc cu desăvârşire din varianta din 2024.

Aşadar, din preambulul noii variante au fost eliminate în mod sistematic detaliile specifice şi claritatea, omiţând multe aspecte cheie ale terorii din epoca sovietică. El nu mai conţine nici o referire la faptul că ,,Rusia nu poate deveni pe deplin un stat de drept … fără a perpetua memoria multor milioane de cetățeni ai săi care au devenit victime ale represiunii politice”. De asemenea, menţiunile privind natura în masă a represiunilor au dispărut şi din alte secţiuni ale documentului. Textul revizuit nu mai aminteşte nici represiunile împotriva grupurilor religioase, colectivizarea forţată sau foametea.

Apoi, documentul din 2015 detaliază procesul de reabilitare a victimelor represiunii politice:

,,În 1953, conducerea URSS a început reabilitarea victimelor represiunii politice. Aceasta a fost realizată pe baza declarațiilor victimelor represiunii și rudelor acestora. Între anii 1955-1962, Oficiul Stării Civile a eliberat certificate de deces rudelor celor executați, pe baza declarațiilor autorităților competente, cu date și cauze fictive ale decesului celor executați. Începând din 1963, Oficiul Stării Civile a început să emită certificate de deces care indicau data exactă a execuției, dar în loc de cauza decesului se punea o cratimă. În același timp, locurile execuțiilor în masă și ale înmormântărilor nu au fost făcute publice, iar documentele despre acestea au rămas clasificate.

În 1987, procesul de reabilitare a fost reluat. Până în acest moment, milioane de victime ale represiunii au rămas nereabilitate în URSS.

Pe 28 septembrie 1987 a fost înființată Comisia Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS pentru studiul suplimentar al materialelor legate de represiunile care au avut loc în anii 1930-1940 și începutul anilor ’1950. Pe 4 iulie 1988, a fost luată o decizie „Privind construirea unui monument dedicat victimelor fărădelegii și represiunii”.

Pe 16 ianuarie 1989, a fost adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Privind măsuri suplimentare pentru restabilirea dreptății pentru victimele represiunii care a avut loc în anii 1930-1940 și începutul anilor ’1950”. Deciziile extrajudiciare ale „troicilor”[16] și „comitetelor speciale” urmau să fie anulate. Au fost sprijinite inițiativele de creare a monumentelor dedicate victimelor represiunii și de întreținere corespunzătoare a locurilor lor de înmormântare.

Pe 14 noiembrie 1989 și 7 martie 1991, actele represive împotriva persoanelor supuse strămutării forțate au fost declarate ilegale și anulate. Pe 13 august 1990, represiunile de la mijlocul anilor 1920-1950 au fost declarate ilegale, şi drepturile tuturor victimelor represiunii politice au fost supuse restaurării.

În 1989, a început reabilitarea în masă. Au fost descoperite și făcute publice o serie de locuri de înmormântare în masă, inclusiv Kurapaty, Levaşovo, Butovo, Kommunarka. Au apărut primele cărți memorialistice despre cei uciși și dispăruți din cauza represiunii.

După evenimentele din august 1991, guvernul Federației Ruse a continuat programul de reabilitare, susținându-l cu acte legislative. Recunoașterea faptului represiunii politice în epoca pre-Stalin și post-Stalin a fost fundamental nouă. Pe 18 octombrie 1991, a fost adoptată Legea Federației Ruse „Privind reabilitarea victimelor represiunii politice”, care este încă în vigoare. A fost instituită Ziua comemorării victimelor represiunii politice la 30 octombrie.

În 1992, au fost create comisii pentru restabilirea drepturilor victimelor reabilitate ale represiunii politice și au fost adoptate următoarele acte juridice de reglementare pe aceste teme:

– Rezoluția Consiliului Suprem al Federației Ruse din 22 mai 1992, nr. 2822-1, „Privind evenimentele din orașul Novocherkassk din iunie 1962”;

– Decretul Președintelui Federației Ruse din 10 ianuarie 1994, nr. 65, „Privind evenimentele din orașul Kronstadt din primăvara anului 1921”;

– Decretul Președintelui Federației Ruse din 24 ianuarie 1995, nr. 63, „Privind restabilirea drepturilor legale ale cetățenilor ruși – foști prizonieri de război sovietici și civili repatriați în timpul marelui război patriotic și în perioada postbelică”;

– Decretul Președintelui Federației Ruse din 14 martie 1996, nr. 378, „Privind măsurile de reabilitare a clerului și credincioșilor care au devenit victime ale represiunilor nejustificate”;

– Decretul Președintelui Federației Ruse din 18 iunie 1996, nr. 931, „Privind răscoalele țărănești din 1918-1922”;

– Rezoluția Guvernului Federației Ruse din 10 octombrie 1996, nr. 1247, „Privind înființarea de complexe memoriale la locurile de veci ale cetățenilor sovietici și polonezi – victime ale represiunilor totalitare din Katyn (regiunea Smolensk) și Mednoe (regiunea Tver)”.

Prin Decretul Președintelui Federației Ruse din 7 noiembrie 1996, nr. 1537, ziua de 7 noiembrie a fost declarată Ziua acordului și reconcilierii.

După 1996, printre evenimentele importante se numără reabilitarea membrilor familiei imperiale în 2008.

Au fost publicate sute de cărți memorialistice cu numele celor oprimaţi, mii de studii și colecții de materiale documentare despre represiuni, au fost ridicate semne memoriale și monumente dedicate victimelor represiunilor, s-a continuat lucrul cu materiale de arhivă și au fost create expoziții muzeale tematice.

În perioada 1991-2014, 3.510.818 persoane au fost reabilitate, şi 264.085 persoane (copii ai persoanelor oprimate) au fost recunoscute ca fiind supuse represiunii politice și reabilitate.

În legătură cu intrarea în vigoare a Legii Constituționale Federale din 21 martie 2014, nr. 6-FKZ, „Privind aderarea la Federația Rusă a Republicii Crimeea și formarea în cadrul Federației Ruse a unor noi subiecți – Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol”, a fost emis Decretul Președintelui Federației Ruse din 21 aprilie 2014, nr. 268, „Privind măsurile de reabilitare a popoarelor armean, bulgar, grec, tătar crimeean și german și sprijinul statului pentru renașterea și dezvoltarea acestora”, conform căruia se prevede o creștere a numărului de cereri pentru furnizarea unui serviciu de stat pentru eliberarea certificatelor de reabilitare a victimelor represiunii politice de la persoane din rândul acestor popoare.

Din 1953 încoace, procesul de reabilitare nu a fost finalizat în Rusia. Numărul exact al persoanelor persecutate rămâne necunoscut. Nu a fost înființat un monument național dedicat victimelor represiunii politice. Lucrările necesare pentru identificarea locurilor de înmormântare ale victimelor represiunii nu au fost încă efectuate. Într-o serie de regiuni (Țara Altai, Republica Komi, Republica Tatarstan, regiunile Pskov și Samara etc), aproape toate persoanele oprimate sunt menționate în cărți memorialistice publicate, însă în unele zone ale Federației Ruse astfel de cărți memorialistice încă nu există. Încercările continue de a justifica represiunile prin particularitățile vremurilor sau de a le nega complet ca fapt al istoriei noastre sunt inacceptabile”.

Versiunea din 2024 porneşte de la alte premise, începând prin a prezenta care sunt ,,interesele naţionale ale Federaţiei Ruse în etapa actuală: ,,conservarea poporului Rusiei”, ,,protejarea … integrităţii statale şi teritoriale a Federaţiei Ruse, consolidarea apărării ţării”, ,,dezvoltarea unui spaţiu informaţional securizat”, „protejarea societății ruse de influențele informaționale și psihologice distructive” etc.

Nu mai sunt menţionate actele legislative care au extins definiţia represiunii pentru a acoperi întreaga perioadă sovietică. Ea aminteşte doar iniţierea lucrărilor de reabilitare în 1952, şi că în 1955 s-a dat un decret privind amnistia cetăţenilor sovietici care au colaborat cu ocupanţii în timpul celui de-al doilea război mondial. Acest decret [din 1955], potrivit documentului, ,,a condus ulterior la reabilitarea pe baza unor criterii formale și la exonerarea colaboratorilor naziști și a trădătorilor de patrie, inclusiv a celor care au servit în unități punitive baltice, ucrainene și de altă natură, formate pe criterii etnice, precum și a participanților la formațiuni naționaliste clandestine și banditeşti”.

Este de remarcat faptul că în documentul din 2015 nu este menţionat acest decret, fiindcă în realitate el nu este legat de comemorarea victimelor represiunii politice; toate acestea vădesc – după cum vom vedea în continuare – că scopul acestui document a fost deturnat de la a sluji comemorării şi reabilitării victimelor represiunii politice la a pedepsi colaboratorii cu puterile străine şi trădătorii de patrie.

De asemenea, documentul din 2015 amintea că, în 1988, autorităţile au adoptat o decizie „Privind construirea unui monument dedicat victimelor fărădelegii și represiunii”, dar în toţi aceşti ani nu a fost ridicat un monument naţional. Din varianta nouă au dispărut şi informaţiile potrivit cărora între anii 1991-2014 peste 3,5 milioane persoane au fost reabilitate în Rusia şi peste 264.000 copii ai gulagului au fost recunoscuţi ca victime ale represiunii.

Versiunea din 2024 mai aminteşte decretul din 21 aprilie 2014 privind măsurile de reabilitare ale unor popoare ce vieţuiesc în Federaţia Rusă şi referiri la cei reprimaţi pe criterii etnice.

Fraza care încheie secţiunea I – ,,Încercările continue de a justifica represiunile prin particularitățile vremurilor sau de a le nega complet ca fapt al istoriei noastre sunt inacceptabile” – a dispărut de asemenea, ca şi principiul ,,recunoaşterii naturii tragice a diviziunii sociale” care a condus la războiul civil şi la represiunile în masă.

În schimb, secţiunea I cuprinde câteva paragrafe noi, care sunt legate de ,,memoria apărătorilor patriei” şi ,,protejarea adevărului istoric”, ca şi despre înfiinţarea Centrului Naţional al Memoriei Istorice pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse ,,în scopul conservării și protejării valorilor spirituale și morale tradiționale rusești, a culturii și a memoriei istorice”.

Să remarcăm înfiinţarea Centrului Naţional, care are scopul de a se ocupa de tot ceea ce înseamnă ,,memoria istorică”; el serveşte ca o contrapondere la iniţiativele independente de apărare a drepturilor omului şi de comemorare a victimelor represiunii politice întreprinse de Societatea Memorial[17] şi Centrul Saharov, şi promovează politica oficială a statului rus.

Una dintre principalele sarcini ale documentului iniţial era crearea unei ,,reţele memoriale unificate” – un registru complet cu informaţii despre victimele represiunii politice. Din varianta din 2024, fraza despre ,,reţeaua memorială unificată” a dispărut cu totul, ca şi alte prevederi importante ale Conceptului.

* * *

În realitate, modificările radicale operate în documentul adoptat în iunie 2024 vorbesc despre o schimbare de direcţie în politica oficială a statului rus. Această schimbare a început în 2020, odată cu izbucnirea războiului dintre Rusia şi Ucraina. În anii ’2010, Kremlinul acorda o atenţie considerabilă, chiar dacă surprinzătoare, represiunilor politice sovietice. În 2015, a fost elaborat ,,Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”. În 2017, Vladimir Putin însuşi a dezvelit Zidul Durerii – un monument dedicat victimelor represiunii, numind represiunile politice din URSS o ,,lovitură brutală pentru poporul nostru”, ale cărei efecte se resimt şi astăzi, afirmând fără echivoc că ,,nu poate exista nici o justificare pentru aceste crime” şi sublinind importanţa comemorării victimelor.

Vladimir Putin la inaugurarea Zidului Durerii, alături de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, 2017

În această perioadă, represiunea politică a fost zugrăvită strict ca un fenomen istoric, distanţat cu atenţie de prezent. Pe lângă faptul că această politică oficială era o contracarare a iniţiativelor independente pe această temă, ea a avut rolul de a masca începutul înăspririi regimului. Însă, la începutul anilor ’2020, interpretarea represiunilor politice a cunoscut o turnură neaşteptată, când Vladimir Putin a pus la îndoială public principiul reabilitării colaboratorilor din cel de-al doilea război mondial[18].

Practic, ,,subiectul represiunilor a început să fie considerat politic în Rusia, iar statul a început să demonstreze activ că doreşte să dicteze politica memoriei”, comentează cercetătorul Nicolai Epple. ,,Aş numi-o o politică a memoriei potrivit legilor pe timp de război, când nu există victime simple. Pe timp de pace, pot exista victime simple. Dar pe timp de război, victimele sunt fie ale noastre, fie ale inamicului”, spune Epple. ,,Aceasta este o tradiţie în întregime sovietică de utilizare a memoriei în scopuri manipulative pur politice”, spune el despre noul Concept. Retorica lui Putin este exemplul prin excelenţă. La Gdansk, Polonia, în 2009, Putin a vorbit despre responsabilitatea pentru adoptarea Pactului Molotov-Ribbentrop. „El a spus asta nu pentru că ar fi crezut așa, ci pentru că la acea vreme polonezii erau considerați posibili parteneri. Dar după începerea războiului din Donbas, când Polonia a devenit un inamic, a vorbit despre asta într-un mod cu totul diferit. Adică, memoria ca atare nu există. Există memorie doar în anumite circumstanțe”, spune Epple[19].

Putin în Gdansk, 2009

Turnura neaşteptată s-a făcut simţită nu numai în adoptarea unui nou Concept şi în afirmaţii cu totul opuse celor anterioare, ci mai ales în faptul că procurorii au început să reexamineze cazurile persoanelor care fuseseră reabilitate pentru presupusă colaborare cu forțele de ocupație. După începerea războiului cu Ucraina, această activitate a escaladat dramatic: peste 4.000 reabilitări au fost anulate de parchet şi circa 300 au fost anulate de instanțe[20]. Atât instanțele, cât și procurorii au adoptat practici de clasificare a acestor cazuri revizuite. Amploarea acestei campanii, care implică numeroși procurori, sugerează că directiva vine de la cele mai înalte niveluri ale guvernului, probabil direct de la președintele Putin. Secretul din jurul acestor decizii indică faptul că această campanie are mai puțin ca scop descoperirea adevărurilor istorice și mai mult promovarea unei noi narațiuni despre represiunile sovietice.

În prezent, unele represiuni sunt prezentate ca ,,lovituri date poporului”, în timp ce altele sunt ,,acţiuni necesare ale statului” prin care el pedepseşte ,,trădătorii” şi ,,colaboratorii”. În ce priveşte trecutul, această naraţiune îi clasifică în mod explicit drept condamnaţi pe toţi cei care s-au împotrivit ocupaţiei sovietice în ţările baltice şi vestul Ucrainei, ca şi pe toţi cei care au colaborat în vreun fel cu puterile străine împotriva statului sovietic. În ce priveşte prezentul, ea se aliniază cu retorica pe timp de război şi îndreptăţeşte actuala campanie dusă împotriva ,,trădătorilor de patrie”, sabotorilor şi duşmanilor interni. Punând accent pe ameninţările la adresa ,,integrităţii teritoriale”, şi avansând noi criterii pentru a judeca victimele represiunii politice şi a identifica trădătorii din trecut, precum ,,trădare de stat”, ,,înaltă trădare”, ,,cooperare confidenţială” – introdusă în legislaţia rusă abia în 2022 – etc, noua naraţiune transformă versiunea din 2024 a Conceptului într-un instrument de legitimare a represiunii contemporane.

* * *

Fără a intra în mai multe detalii, să dăm un exemplu. BBC a întreprins o investigaţie vastă a cazurilor persoanelor reabilitate care au fost rediscutate de procurorii ruşi şi au fost de-reabilitate pe baza noilor criterii[21]. Printre acestea se numără cel al Episcopului Iosif [Cernov] de Taganrog, vicar al Episcopiei de Rostov. În 1942, Taganrog-ul a fost ocupat de nazişti, iar episcopul a primit dreptul de a sluji în biserica oraşului; politica de ocupaţie germană încerca să folosească religia în lupta ideologică împotriva guvernului sovietic. Germanii i-au cerut să citească un discurs în care îi lăuda pe fascişti şi îi îndemna pe locuitorii oraşului să se supună, a declarat însuşi episcopul Iosif. El a refuzat. Ulterior, a fost chemat în repetate rânduri la interogatorii, unde a fost acuzat că lucrează pentru URSS şi i s-a oferit să se recompenseze faţă de puterea actuală prin activităţi de propagandă. El a refuzat în mod constant să coopereze cu ocupanţii.

În decizia de anulare a reabilitării episcopului, procuratura rusă a relatat că ,,asistenţa acordată ocupanţilor” a fost ,,confirmată de materialele dosarului penal”. Ei au găsit colaboraţionism 82 ani mai târziu în faptul că a ţinut un cuvânt la Taganrog la dezvelirea monumentului ţarului Petru cel Mare şi a scris mai multe articole pentru publicaţii de propagandă germane. Istoricul Alexie Makarkin a declarat că aceste fapte erau cunoscute la momentul reabilitării episcopului, dar la acea vreme au fost considerate nesemnificative. ,,Jur că nu am ţinut nici un cuvânt în biserică în favoarea fasciştilor, cu excepţia unuia, şi acela a fost abstract din punct de vedere istoric, în ziua restaurării monumentului ţarului Petru I la locul său originar din Taganrog”, este citat a fi spus episcopul într-o carte biografică scrisă de Iacov Krotov.

Iosif Cernov, pus sub acuzare

În 1943, episcopul a început să slujească în Uman, oraş din regiunea Cerkasî din Ucraina. Puţin mai târziu, el a fost arestat şi închis de Gestapo, fiind suspectat că lucrează pentru serviciile secrete sovietice. Când trupele sovietice au început să avanseze apropiindu-se de oraş, germanii au decis să-i împuște pe cei arestați. Asistentul șefului Gestapo-ului era un german rus și a decis să-l ajute pe episcop. El a ordonat ca celula sa să fie umplută cu paturi și i-a spus episcopului să stea liniștit câteva nopți în care germanii îi scoteau pe prizonieri pentru a fi împușcați. În documente, episcopul figura ca fiind împușcat.

La un an după eliberare, episcopul Iosif a fost chemat la Moscova pentru a-l vedea pe patriarhul Serghie, dar pe drum a fost arestat de NKVD. Cekiștii l-au întrebat cum a supraviețuit ocupației germane, dacă în documente este trecut ca ucis. Până în 1946, el a fost închis într-una din închisorile din Moscova, iar apoi troica NKVD într-o ședință cu ușile închise l-a condamnat la 10 ani de lagăr pentru ,,lauda regimului ţarist”.

În 1954, exilul său a luat sfârşit, iar episcopul a mai petrecut 2 ani în exil în nordul Kazahstanului, după care a cerut să i se permită să se stabilească în orașul kazah Kokchetav. Acolo a mers la biserică, dar i s-a interzis să conducă slujbe și să cânte în cor. Abia după ce a cerut amnistie, a fost eliberat din exil și i s-a permis să slujească. În 1967, episcopul Iosif a fost hirotonit mitropolit și a condus eparhia Alma-Ata până la sfârșitul vieții sale, în 1975.

Mitropolitul Iosif, împreună cu mai-marii zilei, făcând parte din prezidiul Sinodului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, 1971. De la stânga la dreapta, Mitropolitul Nicodim al Leningradului, de tristă amintire, viitorul patriarh Alexie al II-lea al Moscovei, mitropolitul Iosif, patriarhul Pimen al Moscovei şi întregii Rusii

Să remarcăm faptul că mitropolitul Iosif a făcut parte din sinodul Patriarhiei Moscovei serghianiste; cu alte cuvinte, el a fost unul din ierarhii care s-a aliniat politicii bisericeşti oficiale şi, cu toate acestea, nu a fost canonizat

De mai multe ori, credincioşii au cerut recunoaşterea mitropolitului ca sfânt. În 2012 a fost realizat un film despre el, care trebuia să servească drept început al canonizării sale, dar Comisia Sinodală a Bisericii Ortodoxe Ruse s-a opus acestei decizii, deoarece mitropolitul a slujit în teritoriile ocupate în timpul războiului. Potrivit Lidiei Golovkova, specialistă în istoria noilor mucenici ai Rusiei, „toți cei care s-au aflat în teritoriile ocupate au avut dificultăți mari cu canonizarea”, iar Comisia Sinodală pentru Canonizare ,,are mai multă încredere în anchetatori decât în viaţa sfântă a unei persoane”. Nu în mod surprinzător, în 2024, procuratura rusă a decis că episcopul Iosif – care fusese reabilitat în 1992 – nu merita să fie reabilitat fiindcă a fost ,,complice al nazismului”.

Să mai amintim un episod din viaţa episcopului Iosif Cernov. În ,,Enciclica către turma ortodoxă din Rostov-pe-Don şi eparhia Rostov din 20 martie 1945”, mitropolitul Serghie [Stragorodski] l-a calomniat public pe chiriarhul locului şi pe protopopii acestei eparhii din sudul Rusiei că lucrează ,,la porunca germanilor”. În afară de aceasta, el a susţinut că toţi clericii Donului au comis o infracţiune canonică: ,,La cererea aceloraşi germani, ei s-au adresat patriarhului român cu o cerere de a primi Eparhia de Rostov sub autoritatea sa”, ceea ce era o minciună şi a fost respinsă categoric de episcopul Iosif, la acea vreme vicar al Eparhiei Rostovului. Mai târziu, acei episcopi şi clerici menţionaţi în denunţurile publice, care au supravieţuit până la venirea Armatei Roşii, au fost supuşi represiunii politice din partea serviciilor de securitate sovietice[22].

Şi astăzi, ca şi atunci – după cum se încadrează sau nu în noile criterii –, episcopul Iosif Cernov este acuzat că a fost ,,complice al nazismului” şi este de-reabilitat, iar mitropolitul Serghie Stragorodski[23] este ridicat în slăvi şi propus pentru canonizare … Deoarece criteriile de canonizare par a fi dictate tot de ,,anchetatori” şi nu de viaţa sfântă a unei persoane.

,,Patriarhul Serghie şi-a parcurs calea patriarhală pe cruce cu demnitate. Şi de aceea, noi, urmaşi recunoscători, amintindu-ne de data aniversară a naşterii sale, ne îndreptăm către Dumnezeu cu o rugăciune ca El să odihnească în lăcaşurile Sale cereşti sufletul patriarhului Serghie şi să păstreze în inimile noastre veşnica amintire recunoscătoare faţă de el”

Patriarhul Chiril al Moscovei, cu ocazia sfinţirii monumentului patriarhului Serghie Stragorodski din Arzamas

* * *

Mai jos este un articol apărut în Novaya Gazeta, pe 2 septembrie 2024, al cărui autor este Boris Vişnevski, om de stat, politolog, jurnalist din 1990, autor a peste 6.000 articole în presa rusă şi a 6 cărţi, deputat al Adunării Legislative din Sankt Petersburg între anii 2016-2021, care la 29 martie 2024 a fost inclus de Ministerul Justiţiei al Federaţiei Ruse în registrul agenţilor străini.

El comentează într-amănunt modificările radicale operate în documentul de stat ,,Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”, care are în vedere pe cei condamnaţi în timpul regimului comunist, adoptat în iunie 2024.

* * *

Memento – ochelari de soare

Rusia a clarificat canoanele memoriei istorice a statului: represiunile sovietice nu au fost ,,în masă”, iar amnistia prizonierilor politici a dat libertate ,,bandiţilor”

 

Pe 20 iunie, prin ordinul guvernului rus nr. 1564-r, au fost aduse modificări documentului ,,Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”. Prima versiune a Conceptului a fost aprobată de guvernul rus pe 15 august 2015, iar ordinul corespunzător nr. 1561-r a fost semnat de prim-ministrul Dmitri Medvedev.

O analiză a modificărilor aprobate de prim-ministrul Mihail Mișustin dezvăluie o imagine foarte caracteristică. În versiunea actuală, formularea este atât de vagă, încât rămâne necunoscut cine a efectuat exact represiunile, cine este responsabil pentru ele, în ce au constat exact, pe cine și câte persoane au fost afectate și cine și câte persoane au fost reabilitate.

Complexul memorial ,,Kommunarka”

Acest complex memorial este, de fapt, poligonul de tragere Kommunarka, fostul teren a şefului NKVD, care a fost folosit ca loc de înmormântare între anii 1937-1941. Potrivit istoricului rus Arsenie Roginski, ,,poligon de tragere” era un eufemism popular adoptat pentru a descrie parcele de teren bine păzite pe care NKVD le-a păstrat pentru înmormântări în masă în ajunul Marii Terori.

Într-un interviu acordat publicației Izvestia în 2007, un reprezentant al FSB (succesorul KGB şi NKVD) a sugerat că circa 10.000 persoane au fost ucise și îngropate în gropi comune la Kommunarka. Potrivit cercetărilor laborioase ale Societăţii Memorial şi ale altor persoane s-a stabilit identitatea a 4.527 persoane îngropate acolo. Înainte ca Kommunarka să se deschidă ca complex memorial în 2018, un studiu arheologic a indicat că probabil 6.600 cadavre se aflau acolo, numărul total de nume la care s-a ajuns de atunci prin cercetări documentare suplimentare.

Ca în cazul multor alte „poligoane de tragere” din fosta Uniune Sovietică,  FSB a păstrat controlul asupra teritoriului timp de multe decenii după aceea. Abia în 1999, terenul a fost transferat Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Cu toate acestea, a existat loc pentru discuții despre „interesele naționale”, „consolidarea valorilor spirituale și morale tradiționale” și protejarea societății de „informațiile distrugătoare și influența psihologică”. Și, bineînțeles, despre naziștii baltici și ucraineni, trădători ai patriei şi membri ai unor grupări naționaliste clandestine.

Este în totalitate precum a spus Alexandru Galich[24] în faimosul cuvânt adresat congresului istoricilor: ,,Adevărurile se schimbă precum zăpada în timpul dezgheţului, şi vom spune, ca să se termine tulburarea: Un Oleg s-a răzbunat pe nişte khazari dintr-un anumit motiv !”[25] Şi această abordare marxistă a trecutului este folosită de mult timp în ţara noastră …

* * *

Principalele modificări au afectat preambulul documentului, care a fost rescris aproape complet. S-a „pierdut” nu doar afirmația cheie conform căreia „Rusia nu poate deveni pe deplin un stat de drept și nu-şi poate asuma un rol de lider în comunitatea mondială fără a perpetua memoria milioanelor de cetățeni ai săi care au devenit victime ale represiunii politice”, ci aproape toate detaliile s-au pierdut.

Nu se spune nici un cuvânt despre represiunea reprezentanților confesiunilor religioase și a reprezentanților rămași ai elitei pre-revoluționare din țară, despre colectivizarea forțată și foametea asociată acesteia, despre represiunile în masă în timpul cărora „milioane de oameni au fost lipsiți de viață, au devenit prizonieri ai gulagului, au fost privați de proprietăți și supuși deportării”.

Complexul memorial Kommunarka, locul de înmormântare al victimelor execuțiilor în masă ale NKVD

Nu se aminteşte deloc faptul că în anii ’1950 şi ’1960 rudelor celor executați li se înmânau certificate de deces cu date și cauze fictive ale decesului pentru cei executați, iar apoi au început să emită documente care indicau data exactă a execuției, dar în loc de cauza decesului se punea o liniuță. În același timp, locurile execuțiilor în masă și ale înmormântărilor nu au fost făcute publice, iar documentele despre acestea au rămas clasificate.

Secțiunea care descrie procesul de reabilitare reluat în anii perestroikăi (până atunci, milioane de victime ale represiunii din URSS rămâneau nereabilitate) a fost complet eliminată:

– cu privire la înfiinţarea Comisiei Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS pentru studiul suplimentar al materialelor legate de represiune,

– cu privire la anularea prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS a tuturor deciziilor extrajudiciare ale „troicilor” și „comitetelor speciale”,

– cu privire la anularea tuturor actelor represive împotriva persoanelor supuse strămutării forţate,

– cu privire la deciziile prin care represiunile din anii 1920-1950 au fost recunoscute ca ilegale, şi drepturile tuturor victimelor represiunii politice au fost supuse restaurării,

şi, de asemenea, cu privire la recunoașterea faptului represiunii politice în epoca pre-Stalin și post-Stalin.

Când Rusia a devenit stat independent, au fost adoptate o serie de rezoluții ale Consiliului Suprem, legi, decrete prezidențiale și rezoluții guvernamentale privind evaluarea diferitelor fapte de represiune și reabilitarea victimelor acestora:

– despre evenimentele de la Novocherkassk din 1962,

– despre restabilirea drepturilor foștilor prizonieri de război și civililor repatriați în timpul marelui război patriotic,

– despre reabilitarea clerului și credincioșilor reprimați,

– despre reabilitarea participanților la revoltele țărănești din 1918-1922,

– despre înfiinţarea de complexe memoriale la locurile de veci ale cetățenilor sovietici și polonezi – victime ale represiunii din Katyn (regiunea Smolensk) și Mednoe (regiunea Tver).

Nimic din toate acestea nu mai este menționat în Concept, ca și cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Nu există cifrele care au existat anterior: că în perioada 1991-2014, 3.510.818 persoane au fost reabilitate, şi 264.085 persoane (copii ai persoanelor oprimate) au fost recunoscute ca fiind supuse represiunii politice și reabilitate.

În fine, afirmația: ,,Din 1953 încoace, procesul de reabilitare nu a fost finalizat în Rusia” a fost eliminată din Concept.

Nu mai scrie nici că ,,numărul exact al persoanelor persecutate rămâne necunoscut. Nu a fost înființat un monument național dedicat victimelor represiunii politice. Lucrările necesare pentru identificarea locurilor de înmormântare ale victimelor represiunii nu au fost încă efectuate”.

Conceptul nu mai afirmă, ca înainte, că ,,încercările continue de a justifica represiunile prin particularitățile vremurilor sau de a le nega complet ca fapt al istoriei noastre sunt inacceptabile”.

* * *

Dar ce a fost inclus în schimb în preambul ?

Enumerarea „intereselor naționale ale Federației Ruse”, ținând cont de „tendințele pe termen lung în dezvoltarea situației din Federația Rusă și din lume”.

Printre acestea sunt enumerate numeroase interese, de la ,,conservarea poporului Rusiei” și „protejarea ordinii constituționale, suveranității, independenței, integrității statale și teritoriale a Federației Ruse” până la ,,dezvoltarea unui spaţiu informaţional securizat”, „protejarea societății ruse de influențele informaționale și psihologice distructive” și „consolidarea valorilor spirituale și morale tradiționale rusești”.

Ce legătură are asta cu perpetuarea memoriei victimelor represiunii politice ? Un semn de întrebare. Însă atât condamnarea represiunilor politice anterioare, cât și prevenirea unor noi represiuni politice nu sunt deloc menționate printre „interesele naționale ale Federației Ruse”.

Paragrafele eliminate din versiunea din 2015

Paragrafele adăugate în noua versiune din 2024

Și în preambul – potrivit cu orientările ideologice actuale – se precizează acum că Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 17 septembrie 1955 „Privind amnistia cetățenilor sovietici care au colaborat cu ocupanții în timpul marelui război patriotic din 1941-1945” a declarat o amnistie generală, care ,,a condus ulterior la reabilitarea pe baza unor criterii formale și la exonerarea colaboratorilor naziști și a trădătorilor de patrie, inclusiv a celor care au servit în unități punitive baltice, ucrainene și de altă natură, formate pe criterii etnice, precum și a participanților la formațiuni naționaliste clandestine și banditeşti”.

Probabil că acest lucru sună convingător pentru telespectatorii canalelor de propagandă de stat, care aud zilnic vorbindu-se despre „nazişti” și „bandiţi”. Dar nu și pentru cei care sunt familiarizați cu decretul menționat anterior.

Între timp, se afirmă că „îndrumat de principiul umanității, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS consideră posibilă aplicarea unei amnistii acelor cetățeni sovietici care, în timpul marelui război patriotic din 1941–1945, din lașitate sau lipsă de conștientizare, s-au trezit implicați în colaborare cu ocupanții”.

Muzeul memorial al istoriei represiunilor politice „Închisoarea de investigații NKVD” din Tomsk

Decretul i-a eliberat din închisoare pe cei condamnați în temeiul articolelor relevante la pedepse de până la 10 ani închisoare inclusiv. Celor condamnați la mai mult de 10 ani li s-au înjumătăţit pedepsele. Și s-a subliniat în mod specific că amnistia nu se va aplica „celor condamnați pentru crima și tortura cetățenilor sovietici”.

Cei care se aflau în străinătate, dar au servit în armata sau poliția germană, în jandarmerie sau în agențiile de propagandă în timpul războiului și chiar au deținut funcții de conducere în cadrul acestora, au fost scutiți de pedeapsă dacă „își ispășeau vina prin activități patriotice ulterioare în beneficiul patriei sau mărturiseau”.

Atât celor care urmau să fie eliberați, cât și celor care își ispășiseră deja pedepsele pentru infracțiunile relevante li s-au ridicat condamnările și privarea de dreptul de vot.

În același timp, important este că a fost vorba tocmai despre amnistie. Un act umanitar și de iertare. Nu de „defăimare”. Și nici de „reabilitare”. Amnistia nu le oferă un astfel de drept.

Cei care au fost reabilitați ca victime ale represiunii politice sunt cetățeni ale căror sentințe sau alte pedepse au fost ulterior anulate ca fiind ilegale. De aceea, statul, care a recunoscut că i-a persecutat în mod ilegal, le-a asigurat dreptul la reabilitare.

Cei care au căzut sub incidența decretului din 17 septembrie 1955 nu au fost nici „poleiţi”, nici „reabilitați”, ci doar iertați …

Noua versiune a preambulului menționează și amendamentul la constituție, care în 2020 a stabilit că „Federația Rusă asigură protejarea adevărului istoric” și afirmă că, potrivit cu acest principiu, se desfășoară în prezent lucrări de reabilitare a celor reprimați.

* * *

Schimbările au afectat de asemenea secțiunile Conceptului care, deși nu sunt foarte mari, sunt demne de remarcat.

Astfel, în teza despre necesitatea unei „analize obiective atât a realizărilor perioadei sovietice, cât și a paginilor sale tragice, inclusiv a represiunilor politice în masă”, în loc de perioada sovietică a apărut statul rus, iar cuvântul masă a dispărut cu totul. El nu mai este menționat nicăieri în Concept în legătură cu represiunile politice.

În primul rând, ce legătură au realizările perioadei precedente a statului rus cu evaluarea represiunilor politice din epoca sovietică ?

Și, în al doilea rând, excluderea evaluării represiunilor ca fiind „în masă” – și, așa cum s-a amintit mai sus, eliminarea informațiilor privind numărul celor reprimați și reabilitați – reprezintă o evitare deliberată a indicării amplorii represiunilor politice, pe care, în mod evident, se străduiesc să nu o menționeze.

Acelaşi scop are eliminarea din activitățile planificate de Concept a unor astfel de lucruri precum „comemorarea, adică înfiinţarea și dezvoltarea de locuri memoriale în locurile de înmormântare în masă ale victimelor represiunii politice care perpetuează memoria victimelor represiunii politice”.

În schimb, a fost adăugat un domeniu relevant precum „verificarea validității deciziilor organelor judiciare și nejudiciare, precum și anularea deciziilor privind reabilitarea în ceea ce privește persoanele specificate la articolul 4 din Legea Federației Ruse „Privind reabilitarea victimelor represiunii politice”.

Articolul respectiv prevede că persoanele „în cazul cărora există suficiente probe” nu sunt supuse reabilitării din cauza acuzaţiilor de comitere a unui număr de infracțiuni grave: trădare sub formă de spionaj, divulgarea secretelor militare sau de stat, trecerea de partea inamicului; spionaj, acte teroriste, sabotaj; crime de război, crime împotriva păcii, împotriva umanității și împotriva justiției și o serie de alte infracţiuni.

Este evident că cei implicați în astfel de infracțiuni nu sunt supuși reabilitării, și tocmai de aceea a fost consacrat prin lege încă din 1991.

Astfel de persoane nu au fost recunoscute anterior ca având dreptul la reabilitare, așadar ce vor să facă acum, indicând intenția lor de a efectua o „verificare a validității” și „anularea deciziilor de reabilitare” ? Au existat precedente pentru astfel de anulări, deși puţin numeroase ?

La ce va duce „inspecția” anunțată ? Vor începe actualii procurori și anchetatori să reevalueze circumstanțele și faptele din trecut și care privesc persoane care aproape cu siguranţă au dispărut de mult ?

Dacă ar exista încredere în obiectivitatea și imparțialitatea lor, nu am avea de ce să ne temem. Însă, ţinând cont de practica din ultimii ani, nu există o astfel de încredere.

Există numeroase motive să credem că raţiunile unei posibile revizuiri vor fi politice. Iar anularea deciziilor privind reabilitarea ar putea afecta în principal nu atât pe cei care au fost efectiv reabilitați ilegal, cât pe cei care trebuie declarați din nou vinovați.

În situaţia actuală. Inclusiv persoane cu nume de familie ucrainene, baltice și alte nume de familie „ostile” în prezent …

În fine, Conceptul, în secțiunea privind implementarea sa, nu mai include intenția formulată anterior de a „alcătui o rețea memorială unificată pentru perpetuarea memoriei victimelor represiunii politice”.

Iar eficacitatea atingerii obiectivelor Conceptului nu va mai fi evaluată pe baza creșterii „numărului de obiecte memoriale (expoziții permanente, opere de artă monumentală etc) în domeniul perpetuării memoriei victimelor represiunii politice, numărului de expoziții create pe tema perpetuării memoriei victimelor represiunii politice”.

Acest lucru constituie un mesaj limpede: noi monumente dedicate victimelor represiunii politice sunt complet inutile.

* * *

Direcția tuturor schimbărilor citate este evidentă și este în concordanță cu schimbările din manualele de istorie din ultimii ani, unde trecutul este descris în așa fel încât să justifice prezentul în orice mod posibil.

Pentru a face acest lucru, trebuie să vorbim fugitiv – şi fără a le numi în masă – despre represiunile politice din trecut, expunând una dintre cele mai mari tragedii din viața țării noastre în spiritul „adevărului istoric” formulat de stat.

Să vorbim nu atât despre crimele regimului totalitar sovietic, cât despre „nazişti”, „trădători” și „complici”, despre „interese naționale”, „valori spirituale și morale”, „protecția împotriva influențelor distructive”, „securitatea spațiului informațional” și așa mai departe.

Este ușor de observat că noul Concept modificat a fost pus în practică de mult timp.

Acest lucru este evident din încercările continue – și uneori reușite – de a ridica monumente în cinstea lui Stalin, principalul organizator și inspirator al represiunilor politice din anii 1920-1950.

Acest lucru este evident din atacul asupra monumentelor dedicate victimelor represiunii, deși până și în versiunea actuală a Conceptului, unul dintre principalele sale obiective strategice este „alcătuirea unei infrastructuri asociate cu perpetuarea memoriei victimelor represiunii politice”.

Însă acest lucru nu împiedică distrugerea sau deteriorarea monumentelor comemorative, ca, de exemplu, în regiunea Perm și Iakuţk, Solovki și Vladimir, în regiunile Tomsk și Irkuţk, în Buryatia și regiunea Sverdlovsk, în Sankt Petersburg și Republica Komi. Cel mai adesea, obiectul atacurilor din ultimii ani au fost monumentele dedicate cetățenilor sovietici reprimați de naționalitate poloneză, lituaniană sau finlandeză – ale căror țări au fost declarate „neprietenoase”.

Acest lucru este evident din provocările constante de la complexul memorial din Sandarmokh, Karelia, împotriva celor care vin să cinstească memoria celor reprimați.

Acest lucru este evident din „războiul mancurtilor”[26] împotriva indicatoarelor proiectului „Ultima Adresă”. Pe de o parte, acestea sunt dărâmate sau deteriorate de vandali necunoscuți, iar pe de altă parte, sunt demontate pe baza denunțurilor celor care văd un anumit tip de încălcare a legii. Deși indicatoarele nu deranjează pe nimeni, nu strică aspectul fațadelor și sunt instalate doar cu acordul consiliului de administrație al asociației de proprietari sau al consiliului de administrație al clădirii.

Plăcuţă memorială ,,Ultima adresă”

De-a lungul anilor, în Sankt Petersburg au fost instalate 441 indicatoare „Ultima adresă”, şi 101 au fost îndepărtate. Administrația orașului promite de 6 ani să creeze o „bază legală” pentru instalarea indicatoarelor „Ultima adresă” în Sankt Petersburg, dar nu s-a întâmplat nimic.

Administrația nu dorește să susțină propunerea de includere a acestor indicatoare în lista obiectelor de informare în aer liber, prezentată în anexa la Regulile pentru îmbunătățirea municipiului Sankt Petersburg, iar grupul de lucru creat în oraș pentru „coordonarea activităților care vizează implementarea Conceptului de politică de stat pentru perpetuarea memoriei victimelor represiunii politice”, care este responsabil pentru această problemă, judecând după răspunsul dat de vice-guvernatorul Boris Piotrovski, nu s-a întrunit în 2020-2021 din cauza epidemiei de COVID, în 2022-2023 „din cauza lipsei de noi propuneri și probleme de luat în considerare” şi tot aşa …

* * *

În final.

Din textul Conceptului revizuit este în general imposibil de înțeles despre ce fel de represiuni se discută.

Nu este indicat cine le-a comis și când.

Nu este indicat cine a fost supus represiunii.

Nu se precizează în ce au constat aceste represiuni.

Nu se precizează cine este responsabil pentru represiuni.

Nu este indicat câte persoane au devenit victime ale represiunii și câte au fost ulterior reabilitate.

Nu există nici o indicație că ar fi inadmisibil să justificăm represiunile prin „particularitățile vremii” sau să le negăm.

Da, au existat unele represiuni, dar nu este mare lucru, pentru că se lucrează la reabilitarea celor reprimați potrivit cu principiul „adevărului istoric”. Care, apropo, în țara noastră se schimbă foarte des odată cu schimbarea puterii sau cu schimbarea cursului politic după care s-a prescris ca „adevărul istoric” să fie considerat complet diferit de ceea ce era înainte …

Cum era în romanul E greu să fii zeu al soților Strugațki ?

„Adevărul este ceea ce este acum spre binele regelui. Orice altceva este o minciună și o crimă”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 162/iulie-august 2025

 

 

Declarația Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei privind reînnoirea ideologiilor secolului al XX-lea în Rusia

New York, 5 iunie 2025

Comentarii pe marginea ei (II)

În continuare, enciclica Sinodului Episcopilor notează: ,,În termeni practici, această mentalitate nu ar putea fi nicăieri mai vizibilă decât în instalarea îngrozitoare a statuilor personajelor criminale Stalin și Dzerjinski, care au fost ridicate recent la Moscova, ca și cum ar fi un omagiu public adus indivizilor ale căror crime inumane și anti-creștine s-au numărat printre cele mai grave din secolul XX; și în anunţurile recente ca mausoleul idolatric din Piața Roșie, în loc să fie îndepărtat, este de fapt pe cale de a fi restaurat”.

Enciclica se referă concret la noul basorelief (foto) reprezentându-l pe Iosif Stalin flancat de muncitori adoratori şi copii care-i întind flori, aşezat în staţia de metrou Taganskaya de pe linia circulară a Moscovei în mai anul acesta[27]. Basorelieful original în mărime naturală, dezvelit pentru prima dată în 1950 la Gara Taganskaya, a fost demontat în anii ’1960 în timpul campaniei de destalinizare a Uniunii Sovietice. Noul basorelief a fost refăcut după fotografii şi documente de arhivă[28].

Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953) a fost responsabil pentru epurări în masă, inclusiv Marea Teroare din anii 1936-1938, când peste 700.000 oameni au fost executați, inclusiv lideri militari, intelectuali, membri ai minorităților etnice, țărani proprietari de pământ și alții. Sub conducerea sa, grupuri etnice întregi, precum tătarii din Crimeea, au fost expulzate din țările lor natale. Politicile sale au contribuit la foametea masivă din Uniunea Sovietică, inclusiv din Ucraina.

New York Times a comentat că această statuie face parte dintr-o tendinţă mai amplă a conducerii lui Putin de a reînvia aspecte ale moştenirii staliniste ca simbol al forţei şi unităţii naţionale. Kremlinul foloseşte această naraţiune pentru a sublinia continuitatea istorică şi imaginea Rusiei ca putere victorioasă[29].

De când Vladimir Putin a preluat puterea în urmă cu mai bine de 25 ani, cel puțin 108 monumente dedicate lui Stalin au fost ridicate în toată Rusia, iar ritmul s-a accelerat de la invazia Ucrainei în 2022, a declarat Ivan Jeianov, istoric și jurnalist care a urmărit evoluția statuilor. Una a fost instalată anul acesta în orașul ucrainean Melitopol, ocupat în prezent de armată rusă. Dar nici una dintre ele nu are vizibilitatea noii sculpturi din metrou, pe lângă care trec zilnic mii de moscoviți care circulă între linia principală circulară şi linia mov a metroului.

Tot din ciclul ,,există memorie doar în anumite circumstanțe”, în 2017, Vladimir Putin i-a spus cineastului Oliver Stone că „demonizarea excesivă a lui Stalin a fost una din modalitățile de a ataca Uniunea Sovietică și Rusia”.

În aprilie anul acesta, guvernul rus a redenumit aeroportul din Volgograd Stalingrad, aşa cum a fost numit oraşul între anii 1925-1961, în cinstea atât a bătăliei care a avut loc aici în timpul celui de-al doilea război mondial, cât şi a conducătorului după care fusese numit. La începutul lunii mai, Vladimir Putin a declarat că va lua în considerare chiar redenumirea oraşului în Stalingrad – nume deja folosit în timpul marilor sărbători naţionale şi al aniversărilor legate de război.

Din aceeaşi serie face parte dezvelirea unei statui de bronz a lui ,,Felix de Fier” Dzerjinski (1877-1926), aşezată în faţa sediului Serviciului de Informaţii Externe (SVR) al Rusiei, după ce un monument anterior, aflat în faţa sediului KGB din Piaţa Lubianka din Moscova, a fost dărâmat în 1991.

Cu ocazia aniversării zilei de naștere a lui Dzerjinski, Serghie Narîșkin, șeful SVR, a declarat: „Sculptura în fața căreia ne aflăm (foto) este o copie oarecum redusă a celebrului monument dedicat lui Dzerjinski, instalat în Piața Lubianka din Moscova în 1958. […] Cuvintele sale înaripate, că doar o persoană cu o minte rece, o inimă caldă și mâini curate poate deveni ofițer de securitate, au devenit un ghid moral semnificativ pentru mai multe generații de angajați ai agențiilor de securitate din țara noastră”.

Pentru unii ruși, revenirea lui Dzerjinski pe un astfel de piedestal public este un indicator al represiunii despre care spun că domneşte în Rusia din timpul războiului, ca și al măsurii în care țara și-a abandonat pivotul post-sovietic spre vest. „Dzerjinski este un simbol al represiunii și al nelegiuirii”, a declarat pentru Reuters cercetătorul istoric Nikita Petrov, care lucrează în cadrul grupului pentru drepturile omului Memorial, care a câștigat o parte din Premiul Nobel pentru Pace în 2022, la un an după ce a fost interzis și desfiinţat în Rusia. „Dzerjinski a fost șeful primei agenții punitive sovietice, care era ghidată nu de lege, ci de voința politică și de o viziune asupra lumii care îi împărțea pe oameni în utili și vătămători”.

În calitate de șef al poliției secrete a lui Lenin, apoi a lui Stalin, din 1917 până la moartea sa, în 1926, Dzerjinski a condus campania de intimidare, arestări, violențe și execuții care a devenit cunoscută sub numele de „Teroarea Roșie”. El a fondat Comisia Extraordinară a Toată Rusia, cunoscută sub numele de CEKA, care a instituit un val de execuții sumare în timpul războiului civil, înainte de a o reorganiza în Direcția Politică de Stat (GPU) și apoi în Direcția Politică Comună de Stat (OGPU). Funcțiile OGPU au fost ulterior transferate către Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), care a dus la îndeplinire cea mai gravă represiune stalinistă.

KGB-ul, unde Vladimir Putin a lucrat cândva ca spion, a fost un succesor al acestor organizații, ca şi Serviciul Federal de Securitate de astăzi, principalul succesor al KGB-ului. Influența durabilă a „Cekistului numărul unu” [Dzerjinski] este atât de puternică încât, chiar în Rusia modernă, unii spioni se auto-intitulează cekiști. „Imaginea președintelui CEKA a devenit unul dintre simbolurile timpului său, standardul onestității cristaline, al dedicării și loialității față de datorie”, a spus Narîșkin. „El a rămas fidel idealurilor sale până la sfârșit – idealurilor bunătății și dreptății”[30] …

În fine, la sfârşitul lunii mai 2025, Ministerul Culturii din Rusia a încheiat o licitaţie în valoare de aproape 20 milioane ruble pentru efectuarea lucrărilor de restaurare şi intervenţie în caz de urgenţă la mausoleul-mormânt al lui Lenin din Piaţa Roşie. Mausoleul necesită reparații urgente din cauza deteriorării structurale și a problemelor de mucegai cauzate de ventilația inadecvată.

O paradă în Piața Roșie în 1970. Liderii sovietici sunt aliniați pe platforma oficială de la intrarea în mausoleu. Mausoleul a fost considerat un nucleu simbolic al puterii sovietice și, ca atare, a fost ținta a numeroase atacuri, inclusiv a unui atentat sinucigaş cu bombă în 1973, care a ucis atentatorul și un cuplu care intra în mausoleu

Structura din granit roșu și labradorit negru, construită în 1929-1930 – care în documente este numită încă ,,Mausoleul lui Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Vissarionovici Stalin”, deşi trupul lui Stalin a fost scos din mausoleu în noaptea de 1 noiembrie 1961 şi îngropat în secret într-un mormânt lângă zidul Kremlinului[31] – este unul dintre cele mai cunoscute monumente din Rusia şi a fost supusă regulat unor lucrări de întreţinere, fiind închisă de mai multe ori în ultimii ani, inclusiv pentru evenimente publice.

Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a reacţionat faţă de această iniţiativă nouă de restaurare a mausoleului, şi nu este pentru prima oară. Pe 12 martie 2017, în a doua duminică a Postului Mare, în toate parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei s-a auzit un apel pentru îndepărtarea trupului neînsufleţit al lui Lenin din Piaţa Roşie: „Un simbol al împăcării națiunii ruse cu Domnul ar fi eliberarea Pieței Roșii de rămășițele principalului persecutor și călău al secolului XX și distrugerea monumentelor dedicate lui. Toate sunt simboluri ale catastrofei, tragediei și distrugerii suveranității noastre date de Dumnezeu. Același lucru este valabil pentru orașele, regiunile și străzile care sunt lipsite de numele lor istorice originale”[32].

Pe 16 iunie 2017, la 100 ani de la Revoluţia din Octombrie 1917, Sinodul Episcopilor a emis o epistolă cerând din nou îndepărtarea trupului lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie: ,,Încă o dată, lansăm apelul la curăţire conștiincioasă, nu în sens politic, ci pentru a dobândi succesiune duhovnicească, contemplând calea noilor mucenici, și pentru a ne lua rămas bun de la simbolurile ateismului militant, pentru a ne elibera de vechea preamărire a criminalilor dând numele lor orașelor și satelor, străzilor și piețelor, gărilor și parcurilor; cerem îndepărtarea din piața centrală a națiunii a trupului celui al cărui nume este legat de instaurarea statului ateu militant, care a condus la sacrificarea a milioane de vieți pentru ideologia sa”[33].

Biserica din diaspora nu a fost singura care şi-a ridicat vocea împotriva faptului că trupul lui Lenin ’domneşte’ încă în Piaţa Roşie. Stareţul Ilie (Nozdrin) de la Mânăstirea Optina a făcut acelaşi apel în 2016: ,, … Lenin. El nu este un lider, ci un distrugător, un trădător și un criminal. Rusia a suferit îngrozitor din cauza lui. El a orchestrat genocidul națiunii ruse și al poporului rus. Zece milioane de oameni au fost uciși din cauza lui, fără proces sau anchetă. Ţarul a fost ucis de mașinațiunile acestui Ulianov – un ticălos în sensul cel mai deplin al cuvântului. El este un urâtor al poporului rus. A spus cu propria-i limbă spinoasă că dacă va rămâne doar 10% din poporul rus, atunci el a reuşit. ​​Este un ticălos al ticăloșilor. Ar fi trebuit să fie scos afară de multă vreme din mausoleu. Din cauza lui, Domnul nu ne dăruiește dezvoltarea deplină a patriei noastre, cât timp el nu este scos încă, nu este dat afară din centrul Rusiei noastre – Moscova. […] Prin aceasta noi le vom arăta că ne îndepărtăm de comunism. Desigur, cei care sunt prea plini de această idee comunistă se împotrivesc. Dacă nu ar fi fost ei, el ar fi fost deja dat afară demult. Acești fanatici se află cu adevărat sub influența ideii comuniste satanice. Se agață prea mult de ea. Lenin este demn de dispreț, și nu există un cuvânt mai potrivit. La urma urmei, a avut loc un genocid al națiunii noastre și al întregii Rusii. […] Când vom lepăda acest cadavru abominabil – nu poate fi numit mai bine de atât – atunci Rusia va fi pe calea cea bună, în direcția cea bună”[34].

În 2015, deputatul Dumei de Stat a Rusiei, Ivan Konstantin Sukharev, membru al Partidului Liberal Democrat din Rusia, a introdus un proiect de lege prin care solicita reluarea dezbaterii pe această temă. Proiectul de lege cerea de asemenea eliminarea cimitirului unde sunt îngropaţi oficiali bolşevici şi sovietici, aflat lângă zidul Kremlinului din Moscova. „Rusia nu poate fi considerată un stat civilizat modern atâta timp cât un cadavru rămâne în Piața Roșie – piața principală a națiunii –, existența mausoleului lui Lenin este pur și simplu inacceptabilă. Mai mult, mizeria și privațiunile pe care acțiunile și politicile lui Lenin le-au adus asupra poporului și statului său sunt incalculabile”[35], a declarat Ivan Sukharev.

Trupul neînsufleţit al lui Vladimir Ilici Lenin (numele de familie original: Ulianov, 1870 – 21 ianuarie 1924, iar pe 27 ianuarie 1924 a fost aşezat în mausoleu, unde se află până astăzi). Au trecut 100 ani …

În primii ani după Revoluţia din Octombrie 1917, comuniștii au dezrădăcinat violent tot ceea ce era mai sacru pentru poporul rus. S-a dorit o ruptură draconică cu trecutul, pentru a construi ,,viitorul luminos” al comunismului. Icoanele au fost înlocuite cu imagini ale lui Lenin, „zicerile” sale (de obicei, de la banal la absurd) au înlocuit Scriptura, iar oamenilor li s-a spus că Lenin „a fost, este și va fi întotdeauna”. Moaștele nestricăcioase ale sfinților au fost distruse și batjocorite, în timp ce trupul „nestricat” al lui Lenin – care se descompune totuși în ciuda încercărilor disperate de îmbălsămare – a fost aşezat în Piața Roșie din Moscova, cu faimoasa catedrală Sfântul Vasilie în fundal, pentru ca toți bunii komsomoli și comuniști să-l venereze[36].

 

Organizațiile publice și Biserica Ortodoxă Rusă cer periodic autorităților să-l reînhumeze pe Lenin, al cărui corp mumificat se află încă în mausoleu, dar reprezentanții Partidului Comunist al Federației Ruse se opun invariabil acestei idei. Şi Vladimir Putin este împotriva ideii de a reînhuma trupul lui Lenin. „Acest lucru nu ar trebui atins”, a spus Putin în 2019. „Partidul a început să se destrame, iar țara s-a prăbușit după el”[37]. În 2021, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a reiterat că regimul nu are în prezent planuri de a muta rămășițele lui Lenin[38].

La aceste omagii aduse lui Stalin, Dzerjinski şi Lenin să adăugăm un alt fenomen. La doar două săptămâni după Ziua comemorării victimelor represiunilor politice din Rusia, 30 octombrie, Muzeul de Istorie al Gulagului din Moscova a fost închis sub pretextul încălcării normelor de siguranţă la incendiu. Zvonuri privind închiderea iminentă a muzeului circulau de mult timp în cercurile culturale ale Moscovei, făcând ca închiderea să pară inevitabilă. Potrivit The Moscow Times[39], această decizie a fost orchestrată de înalți oficiali ai Kremlinului și de serviciile de securitate. Deși s-a anunțat oficial că operațiunile muzeului sunt „suspendate”, este probabil ca, dacă se va redeschide, exponatele sale să fie radical modificate[40].

Spre deosebire de Societatea Memorial, care combina cercetarea și comemorarea victimelor represiunii cu apărarea drepturilor omului, Muzeul de Istorie al Gulagului (foto) a fost conceput ca o instituție exclusiv istorică. Înfiinţat în 2001 de Primăria Moscovei[41], el înfăţişa într-un mod viu cum un sistem de lagăre de muncă în masă a condus la moartea a 2 milioane de ruşi. Bucurându-se de un sprijin solid din partea autorităților moscovite, în 2014, muzeul s-a mutat într-o clădire mare, ultramodernă, redeschisă după renovări ample iniţiate de primarul Moscovei, Serghie Sobianin. Dar astăzi, când istoria se rescrie, un muzeu de istorie se cuvine să reflecte istoria actuală …

Revenind la preamăririle publice ale diferitelor figuri totalitare sovietice, trebuie să remarcăm faptul că acest fenomen nu este nou având în vedere că în Rusia s-au ridicat peste 100 statui ale lui Stalin în ultimii 25 ani, iar despre mausoleul lui Lenin se vorbeşte regulat, autorităţile ruse neintenţionând câtuşi de puţin să-l desfiinţeze. Mai frapant este faptul că, de-a lungul vremii, nu puţini clerici s-au fotografiat lângă statuile lui Lenin şi Stalin, au binecuvântat aceste monumente; există până şi icoane care înfăţişează aceste figuri anti-creştine – deşi cuvântul icoană nu este potrivit, ar trebui să le numim idoli –, în unele biserici din Rusia au apărut stele şi simboluri sovietice, fără a mai aminti portretele patriarhului ’roşu’ Serghie[42].

Dar această alianţă nefastă dintre clerul ortodox rus şi moştenirea sovietică este sporadică, şi, atunci când se manifestă, Patriarhia Moscovei – prin pârghiile sale – se străduieşte s-o suprime cu repeziciune. Fără a intra în detalii, să amintim doar existenţa unei icoane a Sfintei Matroana din Moscova († 1952), cu scene din viaţa ei, în care într-una din scene apare Stalin venind la sfânta. Variante ale acestei icoane şi-au făcut apariţia de mai multe ori, cea mai cunoscută şi sonoră prin reacţia faţă de ea fiind cea din Catedrala Sfânta Treime din Tbilisi, capitala Georgiei[43].

În ce priveşte manifestările făţişe ale clerului, iată una dintre ele: clerul din Moscova fotografiindu-se alături de statuia lui Dzerjinski – un instantaneu uluitor …

Dar dincolo de aceste manifestări sporadice şi de încercarea Patriarhiei Moscovei de a se distanţa de orice asociere cu moştenirea sovietică – şi mai ales cu personaje precum Stalin sau Lenin – este un alt fenomen, mai întunecat.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 163/septembrie-octombrie 2025

 

 

Declarația Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei privind reînnoirea ideologiilor secolului al XX-lea în Rusia

New York, 5 iunie 2025

Comentarii pe marginea ei (III)

Printre fenomenele existente în spaţiul ortodox rus se numără un aspect controversat al procesului de proslăvire a Sfinților Noi Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei. Acesta nu este tocmai un teren solid, ci dimpotrivă, unul deosebit de alunecos, din cauza unor curente care au apărut în secolul XX în Biserica Ortodoxă, precum modernismul, renovaţionismul, serghianismul, ca şi a unei obscurităţi generale în ce priveşte mărturisirea de credinţă a celor care au murit. Sunt binecunoscute discuţiile din mediile bisericeşti despre diferiţi clerici sau mireni care au fost omorâţi pentru credinţa lor în Hristos, dar a căror sfinţenie ar putea fi umbrită de apartenenţa lor la Patriarhia Moscovei, începând de la Declaraţia de loialitate a mitropolitului Serghie faţă de guvernul sovietic din 16/29 iulie 1927 încoace. De asemenea, în spaţiul bisericesc rus au fost luate în calcul alte criterii care pot umbri sfinţenia celor care au murit pentru credinţa lor.

Enciclica Sinodului rus nu menţionează astfel de chestiuni, ci doar aminteşte faptul că Biserica din diaspora a canonizat întreaga oaste a sfinţilor noi mucenici şi mărturisitori în 1981, în timp ce Patriarhia Moscovei a făcut aceasta mult mai târziu. De altfel, de-a lungul timpului, a existat o sumă de neînţelegeri între Patriarhia Moscovei şi diaspora rusă pe tema sfinţilor mucenici, începând chiar cu lista celor canonizaţi.

Haideţi să aruncăm o privire asupra acestor neînţelegeri, ca punct de pornire pentru ceea ce am dori să evidenţiem în final.

Din 1927 încoace, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a canonizat mai mulţi sfinţi:

 

1964 – Sfântul Ioan de Kronstadt

1970 – Sfântul Ghermano de Alaska

1978 – Sfânta Xenia de Petersburg

1981 – Soborul Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ucişi de atei. În urma mai multor ani de pregătire a dosarelor de canonizare, Soborul Arhieresc din 1981 a decis canonizarea Noilor Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din secolul XX. Acest eveniment a avut loc la 19 octombrie/1 noiembrie 1981. Cu această ocazie au fost canonizați peste 30.000 sfinţi noi mucenici și mărturisitori care au fost martirizați în timpul Revoluției Ruse, Războiului Civil dintre anii 1917-1918 și în urma cruntelor persecuții comuniste.

1990 – Soborul preacinstiţilor Părinţi şi Stareţi de la Optina, Sfântul Paisie Velicikovski

1994 – Sfinţii Nicolae, arhiepiscop al Japoniei, Inochentie, mitropolit al Moscovei, şi Ioan, arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, şi lista poate continua.

 

Având în vedere modul în care Patriarhia Moscovei a tratat unirea cu Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora – cerând ierarhilor din diaspora să se pocăiască oficial pentru păcatul schismei şi să îngenuncheze înaintea patriarhului rus[44] … –, nu este de mirare că Patriarhia Moscovei a contestat validitatea canonizărilor săvârşite de Biserica din diaspora, socotind că ea a canonizat sfinţi ,,care geografic (cu unele excepţii) nu aveau nici o legătură cu diaspora rusă” şi a săvârşit aceste acte împotriva celei mai înalte autorităţi bisericeşti [adică, a ei][45].

Însă, ulterior, pentru a ‘ţine pasul’ cu evlavia poporului, Patriarhia Moscovei a canonizat cei mai mulţi dintre sfinţii recunoscuţi de Biserica din diaspora. Astfel, între anii 1988-2006, a canonizat peste 1.500 sfinţi noi din secolul XX, dintre care peste 1.300 sunt sfinţi mucenici şi mărturisitori (ierarhi, preoţi, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase). În 2009, a canonizat alţi 668 noi sfinţi din secolul XX, fiecare după numele său. De asemenea, în diverse eparhii din Rusia au fost canonizaţi alţi 230 noi sfinţi din secolul XX, cu cinstire locală. În prezent, în toate eparhiile Patriarhiei Moscovei există în mod oficial câte o Comisie Eparhială pentru Canonizare – comisii care se conduc după un regulament şi criterii directoare canonico-istorice aprobate de Sfântul Sinod rus în 1995[46]. Şi procesul de canonizare continuă până astăzi.

Faptul că cele două părţi – Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei – au întocmit liste diferite ale celor pe care i-au considerat vrednici de a se număra în rândul Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei a constituit o adevărată problemă hagiologică. Potrivit Comisiei Sinodale pentru Canonizare a Patriarhiei Moscovei, Biserica din diaspora nu a avut îndeajuns de multe surse documentare şi nici nu le-ar fi putut avea, întrucât ,,majoritatea covârşitoare a actelor de martiriu ale celor care au suferit pentru credinţă în secolul XX se găsesc în arhivele departamentelor organelor represive (complet clasificate în acei ani și chiar și astăzi doar parțial dezvăluite), iar majoritatea dovezilor documentare despre viața lor înainte de martiriu se află în arhivele Rusiei (unde accesul la unele fonduri documentare este încă limitat cercetătorilor)”[47].

Prin urmare, la pregătirea canonizării noilor sfinţi s-a luat în considerare de fapt o singură sursă hagiografică: tradiția păstrată de credincioși, iar ignorarea – în opinia moscoviţilor – a actelor de martiriu (dosarele de investigație ale sistemului CEKA – OGPU – NKVD – KGB) a dus la o serie de incidente ,,care pun sub semnul întrebării însăşi legitimitatea actului de canonizare”.

Astfel, spre deosebire de Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a canonizat pe toţi cei care au pătimit alături de familia ţarului şi alţi membri ai Casei Romanov, iar numele lor au fost incluse în slujba mucenicilor regali[48]. Dintre aceştia, câţiva păreau să nu aparţină Bisericii Ortodoxe: luterana Ekaterina Adolfovna Schneider (1856-1918) – care a fost profesoara de limba rusă a marii ducese Elisabeta Feodorovna şi ulterior a ţarinei Alexandra Feodorovna, căreia i-a devenit prietenă devotată şi confidentă; romano-catolicul Aloise (Alexie) Trupp (1856-1918) – care a fost valetul ţarului Nicolai al II-lea; şi credinciosul de rit vechi Evghenie Sergheevici Botkin (1865-1918) – care a fost medicul personal al familiei ţarului, iar printre slujitorii decedaţi ai membrilor Casei Romanov găsim numele secretarului marelui duce Mihail Alexandrovici (fratele ţarului Nicolai al II-lea), anglicanul Brian Johnson (1878-1918).

Patriarhia Moscovei – şi nu numai ea – a profitat de acest fapt ca să înfiereze diaspora rusă pentru o astfel de greşeală, însă realitatea istorică s-a dovedit a fi cu totul alta.

 

Ekaterina Schneider s-a născut în Sankt Petersburg, într-o familie germană baltică, de religie luterană, fiind nepoata fostului medic imperial, dr. Hirsch. Profesoară de limba rusă a marii ducese Elisabeta Feodorovna şi ulterior a ţarinei Alexandra Feodorovna, ea a devenit confidenta ţarinei şi locuia în Palatul Alexandru din Țarskoie Selo. Ea s-a convertit la ortodoxie, dar nu se cunoaşte perioada din viaţa ei în care a făcut acest pas.

În mai 1918, contesa Anastasia Hendrikova (domnișoara de onoare personală a ţarinei Alexandra Feodorovna, de origine rusă, de religie ortodoxă) şi Ekaterina Schneider au sosit la Ekaterinburg, de unde au fost duse cu trenul – împreună cu alţi 33 prizonieri – la Perm, unde au fost transferate într-o închisoare locală. Pe 22 august/4 septembrie 1918, ele au fost duse împreună cu alţi 11 prizonieri în afara oraşului, unde au fost împuşcaţi cu toţii. Pe 19 mai 1919, trupurile lor au fost recuperate şi îngropate în cimitirul Yegoshikha din Perm, iar mormintele lor au fost marcate cu cruci ortodoxe. După ce bolşevicii au preluat puterea în regiune, mormintele lor au fost distruse şi locaţia lor s-a pierdut. Abia în 2020 a fost stabilit locul unde se aflau înmormântate trupurile lor, datorită unei fotografii vechi de un secol, făcută în ziua îngropării lor – 16 mai 1919[49].

Pe 8 septembrie 2020, trupurile lor au fost exhumate şi cercetate amănunţit, studiu care a durat aproape 4 ani. Pe 30 mai 2024, şefa Departamentului de Publicaţii al Episcopiei Perm, Olga Troiţkaia, a anunţat că testele medico-legale au confirmat identitatea rămăşiţelor ca fiind cele ale Anastasiei Hendrikova şi Ekaterinei Schneider[50].

Sicriele care conțin moaștele Sfintelor Anastasia Hendrikova și Ekaterina Schneider se află în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Perm. Clericii care se află în jurul sicrielor aparţin Patriarhiei Moscovei …

 

Din nefericire, despre Aloise (Alexie) Trupp nu cunoaştem multe lucruri. Singura informaţie pe care am putut-o găsi a fost că participa la slujbele ortodoxe, stând în sfântul altar şi pregătind cădelniţa sau îndeplinind alte servicii[51].

 

Pe 3 februarie 2016, Sinodul Episcopal al Patriarhiei Moscovei l-a canonizat pe Evghenie Sergheevici Botkin, sub numele de Dreptul purtător de patimi Evghenie Medicul, iar pe 25 martie 2016, în Spitalul Clinic nr. 57 din Moscova, Episcopul Panteleimon de Orekhovo-Zuevo (foto) a sfinţit prima biserică din Rusia în cinstea Dreptului Evghenie[52]. Ulterior, în mai multe oraşe din Rusia s-au ridicat biserici în cinstea mucenicului[53].

Nu am găsit nici un fel de informaţii despre credinţa sa, dacă a fost ortodox sau credincios de rit vechi[54], şi nu putem decât să presupunem că dacă ambele Biserici – Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei – l-au canonizat deopotrivă, nu a existat nici o îndoială în privinţa credinţei lui.

 

Timp de mulţi ani, istoria vieţii şi morţii marelui duce Mihail Alexandrovici şi asociaţilor lui a fost muşamalizată şi de fapt falsificată. În diferite publicaţii, secretarul marelui duce, Nicolae Zhonson/Johnson este numit Brian şi este considerat cetăţean britanic, sau chiar spion. Până şi în hotărârea privind încheierea cazului criminal nr. 18/123666-93, ,,Privind clarificarea circumstanţelor morţilor membrilor casei imperiale ruse şi persoanelor din anturajul lor în perioada 1918-1919”, datată 11 februarie 2003, putem citi: ,,1.1. Moartea marelui duce Mihail Alexandrovici şi a anturajului său. Pe 7 martie 1918, Sovdep Gatchina l-a arestat pe Mihail Alexandrovici, secretarul său un cetăţean britanic Johnson (Nicolae Nicolaevici) Brian şi un număr de persoane de rang înalt care locuiau în Gatchina”.

În 2009, surorile Elisabeta şi Liudmila Grişin, rude îndepărtate ale lui Johnson au venit în Perm. Ele au fost primele care au spus că secretarul marelui duce nu era Brian Johnson, ci Nicolae Nicolaevici Zhonson. Dar abia în 2017, nepotul lui Johnson, Vladimir Bistrov, a prezentat documente de familie care dovedesc că Nicolae Nicolaevici Zhonson era în realitate un aristocrat rus, născut în Sankt Petersburg, de credinţă ortodoxă şi ofiţer la a patra generaţie.

Prima menţiune a numelui Zhonson în arhivele ruseşti apare în secolul al XVIII-lea. Străbunicul lui Nicolae Zhonson era Ivan Ivanovici Zhonson. Născut în 1769, el era membru titular al Consiliului şi profesor de limba germană al Corpului de Cadeţi Alexandru. Bunicul Alexandru Ivanovici Zhonson a fost colonel în Regimentul de Carabinieri al mareşalului Barclay de Tolly. Tatăl Nicolae Alexandrovici Zhonson, rus, ortodox, căpitan în Brigada de Artilerie Grenadieri III. Urmând tradiţia familiei, Nicolae Nicolaevici Zhonson a studiat la Academia Militară de Artilerie Mihailovskaia, unde a fost coleg cu marele duce Mihail Alexandrovici, şi a devenit secretarul lui personal în 1912[55]. Pe 12 iunie 1918, cei doi au fost împuşcaţi de o gloată însetată de sânge, iar trupurile lor nu au fost niciodată găsite[56].

Icoane înfăţişându-i pe Sfântul Mucenic Regal Marele Duce Mihail Alexandrovici (1878-1918) şi Sfântul Nicolae Nicolaevici Zhonson (1878-1918). Ei au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora pe 19 octombrie/1 noiembrie 1981

 

Să notăm şi faptul că pe 16 octombrie 2009, Parchetul General al Federaţiei Ruse a decis să reabiliteze 52 persoane apropiate de familia imperială care au fost supuse represiunii, printre care s-au numărat contesa Anastasia Hendrikova, Ekaterina Adolfovna Schneider, Aloise (Alexie) Trupp şi Evghenie Sergheevici Botkin. În 2014, Kremlin-ul l-a reabilitat oficial şi pe Johnson, marele duce Mihail Alexandrovici şi alţi membri ai familiei imperiale. „Analiza materialelor din vechile arhive duce la concluzia că aceste persoane au fost supuse persecuției sub formă de arestare, exil și supraveghere de către CEKA fără a fi acuzate de nici o infracțiune specifică, din cauza clasei și statutului lor social”[57].

Apare o întrebare, care se poate dovedi legitimă în contextul enciclicei Sinodului rus din diaspora: să ne aşteptăm ca, în curând, Patriarhia Moscovei să-i canonizeze şi pe Trupp şi Brian Johnson, odată reabilitaţi oficial de guvernul rus ? Fiindcă cele de mai sus, pe care le-am aflat noi, Patriarhia Moscovei le cunoaşte cu siguranţă, deci nu acestea au constituit motivul pentru care ei nu au fost canonizaţi până în prezent …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 164/noiembrie-decembrie 2025

 

Partenie Filipescu

 

[1] Modificările aduse documentului „Conceptul politicii de stat …”, aprobate de guvern în 2024, pot fi găsite aici: https://www.garant.ru/products/ipo/prime/doc/409134394/

[2] Versiunea originală din 2015 a documentului „Conceptul politicii de stat …” este disponibilă online la: http://www.president-sovet.ru/docs/normative_initiatives/kontseptsiya_gosudarstvennoy_politiki_po_uvekovecheniyu_pamyati_zhertv_politicheskikh_repressiy/

[3] „Церковно-общественный совет при Патриархе Московском и всея Руси по увековечению при Патриархе Московском и всея Руси по увековечению при приархе и исповедников Церкви Русской”; informatii la https://www.patriarchia.ru/db/text/ 2674769.html. Aceasta este o referire la întrunirea consiliului din 6 noiembrie 2024.

[4] Despre statuia lui Stalin ridicată recent (în 2025) în sistemul de metrou din Moscova, a se vedea https://www.nytimes.com/2025/05/28/world/europe/stalin-image-moscow-subway.html, precum și https://www.bbc.co.uk/news/videos/cz63n6j7407o

[5] Despre refacerea statuii lui Dzerjinski, arhitectul Terorii Roșii, care era amplasată pe vremuri în fața închisorii Lubianka, dărâmată în 1991, și ridicată din nou în fața sediului Serviciului de Informații Externe în 2023, a se vedea https://www.theguardian.com/world/2023/sep/11/monument-to-founder-of-soviet-secret-police-unveiled-in-mo- scow

[6] Despre planurile de restaurare a mausoleului, a se vedea https://novayagazeta.ru/articles/2025/05/29/minkultury-za-kazalo-restavratsiiu-mavzoleia-lenina-chtoby-prisposobit-ego-k-sovremennomu-ispolzovaniiu-news

[7] Un raport pe această temă a fost publicat în noiembrie 2024, disponibil aici: https://re-russia.net/en/review/789/

[8] O anchetă BBC din 2024 a verificat 250 rapoarte de ,,de-reabilitări” adoptate de o singură instanță militară (a se vedea https://www.bbc.com/russian/articles/c4gm2djdd0mo). În același raport, se face referire la documente oficiale care indică cel puțin 4.000 de astfel de cazuri; acest lucru este verificat din alte surse oficiale. A se vedea https://www.kommersant.ru/doc/7166201?tg

[9] Cum este cazul, de exemplu, al mitropolitului Iosif (Cernov), care a slujit în Biserica Ortodoxă Rusă timp de 57 ani, a petrecut aproape 20 ani în lagărele sovietice și a fost reabilitat în 1992. El este privit în mare măsură ca un sfânt, şi cazul proslăvirii sale de către Biserică este urmărit în mod activ; dar în 2024 el a fost „de-reabilitat”, şi acest caz a fost abandonat. A se vedea documentele la https://www.facebook.com/100011220767459/posts/pfbid0CTWrMQeneukD5AmoXTKtJFwABAd-nherbcaHRkWAnpQ95EV1uu71gBsdZkTfmrEK8l/

[10] Este vorba despre Iuri Viazemski, al cărui interviu poate fi vizionat online la adresa https://rutube.ru/video/3759b81272ed1d- f34b5427d0ec6bdbf5/

[11] Statement by the Synod of Bishops on the renewal of 20th-century ideologies in Russia”, 5 iunie 2025, https://synod.com/synod/eng2025/20250605_ensynodstatement.html

[12] Versiunea din 2015 a documentului „Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”, http://www.president-sovet.ru/docs/ normative_initiatives/kontseptsiya_gosudarstvennoy_politiki_po_uvekovecheniyu_pamyati_zhertv_politicheskikh_re- pressiy/

[13] Versiunea din 2024 a documentului „Conceptul politicii de stat privind comemorarea victimelor represiunii politice”, https:// www.garant.ru/products/ipo/prime/doc/409134394/

[14] Războiul civil (1917-1923) a fost declanşat de răsturnarea monarhiei şi de eşecul noului guvern republican de a menţine stabilitatea, deoarece multe facţiuni se băteau între ele pentru a determina viitorul politic al Rusiei. El a condus la formarea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (RSFSR) şi mai târziu a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

[15] Marele război patriotic (1941-1945), sau marele război pentru apărarea patriei, este denumirea folosită în Uniunea Sovietică şi în unele state post-sovietice pentru a desemna frontul de răsărit din cel de-al doilea război mondial, deschis atunci când Germania nazistă a invadat URSS şi finalizat cu victoria sovietică.

[16] În URSS, practica condamnărilor şi represaliilor împotriva cetăţenilor fără proces public era larg răspândită; sentinţele erau pronunţate de câţiva ofiţeri ai organelor de securitate ale statului (CEKA/OGPU/NKVD) în aşa-numitele troika sau dvoika.

[17] De altfel, Memorial – cea mai importantă organizaţie rusă pentru drepturile civile fondată de disidenţi în perioada sovietică târzie – a fost declarată ,,agent străin” în 2014. La sfârşitul anului 2021, Curtea Supremă a Rusiei a ordonat desfiinţarea acesteia.

[18] https://re-russia.net/en/review/789/, 26 noiembrie 2024, Rehabilitating Repression: Why the Russian authorities closed the Gulag History Museum and are engaged in mass de-rehabilitation of the repressed.

[19] https://www.bbc.com/russian/articles/c4gm2djdd0mo, 12 noiembrie 2024, „Politica memoriei sub legile războiului”. De ce este anulată reabilitarea celor reprimați în Rusia ?

[20] https://www.kommersant.ru/doc/7166201?tg, 19 septembrie 2024, Procurorii se ocupă de colaboratori

[21] https://www.bbc.com/russian/articles/c4gm2djdd0mo, 12 noiembrie 2024, „Politica memoriei sub legile războiului”. De ce este anulată reabilitarea celor reprimați în Rusia ?

[22] rocorstudies.org, 29 martie 2025, A Critical Approach to the Question of Canonizing Patriarch Sergii (Stragorodskii) of Moscow: In the Steps of the Moscow Conference on the Occasion of the 80th Anniversary of His Death

[23] A se vedea

Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I)

Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic, 16/29 iulie 1927

[24] Alexandru Galich (1918-1977), poet, scenarist, dramaturg, cântăreţ-compozitor şi disident.

[25] Este vorba de Oleg de Novgorod (845-912), prinţ vareg care a domnit peste tot sau o parte a poporului rus la începutul secolului X. El este cel care a eliberat Kievul din mâinile khazarilor şi a făcut din el noua capitală a statului rus.

[26] Mancurt (din rusă, mankurt) este o persoană lipsită de memorie, care se supune unui stăpân; sau o persoană care a uitat ororile dictaturii, memoria, și-a uitat etnia.

[27] New York Times, 28 mai 2025, Stalin’s Image Returns to Moscow’s Subway, Honoring a Brutal History

[28] The Moscow Times, 15 mai 2025, Moscow Metro Installs Replica of Stalin Monument

[29] United24Media, 30 mai 2025, The Paradox of Russia: Over 100 Stalin Monuments Rise While Kremlin Condemns Stalin’s Crimes

[30] The Guardian, 11 septembrie 2023, Statue of founder of Soviet secret police unveiled in Moscow

[31] https://novayagazeta.ru/articles/2021/11/06/komendant-mavzoleia-znaet-gde-ryt-mogilu

[32] www.orthochristian.com, 13 martie 2017, Russian Church Abroad calls for removal of Lenin’s body from Red Square

[33] www.orthochristian.com, 20 iunie 2017, ROCOR Holy Synod again calls for removal of Lenin’s body from Red Square

Să mai remarcăm, în treacăt, alt paragraf din această epistolă din 2017: ,,Noii Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei, care au suferit din cauza sistemului implementat de Lenin, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei în 1981 şi abia în 2000 de Patriarhia Moscovei. Canonizarea de către Moscova a mucenicilor regali şi a tuturor noilor mucenici a fost înţeleasă ca o întoarcere de la trecutul său comunist, şi o condiţie prealabilă necesară pentru reuniunea dintre Patriarhia Moscovei şi Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, care a avut loc în 2007”.

În enciclica din acest an, episcopii din diaspora revin asupra acestei probleme: ,,Regretăm că, în ciuda concluziilor comisiei privind autenticitatea moaștelor familiei regale și slujitorilor lor credincioși, Patriarhia Moscovei nu a reușit încă să ajungă la o decizie clară cu privire la această chestiune”.

Însă, ce se află în spatele acestei afirmaţii rămâne un mister …

[34] www.orthochristian.com, 24 aprilie 2016, It’s impossible to solve problems without God

[35] www.orthochristian.com, 26 decembrie 2015, Bill Introduced in Russian State Duma to Bury Lenin

[36] A se vedea şi serialul nostru Calendarul – un instrument puternic în mâna propagandei pentru a se vedea cât de departe s-a putut merge pentru a construi acest ,,viitor luminos” …

[37] https://novayagazeta.ru/articles/2025/05/29/minkultury-zakazalo-restavratsiiu-mavzoleia-lenina-chtoby-prisposobit-ego-k-sovremennomu-ispolzovaniiu-news

[38] https://www.newkerala.com/news/o/russia-renovate-lenins-tomb-red-square-203, 30 mai 2025, Russia to renovate Lenin’s tomb in Red Square

[39] https://www.moscowtimes.ru/2024/11/14/vlasti-moskvi-zakrili-muzei-gulaga-pod-davleniem-tovarischei-iz-kremlya-i-lyudei-v-pogonah-a147744

[40] https://re-russia.net/en/review/789/, 26 noiembrie 2024, Rehabilitating Repression: Why the Russian authorities closed the Gulag History Museum and are engaged in mass de-rehabilitation of the repressed

[41] New York Times, 28 mai 2025, Stalin’s Image Returns to Moscow’s Subway, Honoring a Brutal History

[42] orthodoxtraditionalist.com, 5 iunie 2025, Challenging the Moscow Patriarchate: Is ROCOR-MP Finally Awakening to Their Sergianist Masters ?

[43] https://www.rferl.org/a/georgia-stalin-icon-removed-cathedral/32778415.html; https://civil.ge/archives/576792

[44] A se vedea Mai 2007. De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii (II).

[45] Ulterior, ea a schimbat puţin tonul, afirmând că actele de canonizare ale diasporei ruse echivalau cu o proslăvire locală a sfinţilor respectivi.

[46] https://www.ziaristionline.ro/2015/06/05/biserica-ortodoxa-rusa-a-canonizat-peste-2500-de-sfinti-neomartiri-dupa-1990-biserica-ortodoxa-romana-unul-singur-o-analiza-de-vlad-cubreacov/

[47] https://sobor-voronezh.livejournal.com/75960.html, Consecinţele hagiologice şi canonice ale reunificării cu ROCOR

[48] Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici, Hristoase Dumnezeule, ucişi pentru credinţa lor în Tine, marii duci Mihail, Pavel, Dmitri şi Gheorghe, şi ale slujitorilor credincioşi ai ţarului: Ilie, Vasilie şi Evghenie, Anastasia, Ecaterina şi Ana, Alexie, Ioan, Clement, Ioan şi Nicolae, miluieşte şi mântuieşte sufletele noastre, că Tu eşti bun şi iubitor de oameni (Slava de la laude).

[49] https://tsarnicholas.org/, 4 septembrie 2020, The fate of the royal servants Anastasia Hendrikova and Ekaterina Schneider

[50] https://tsarnicholas.org/, 30 mai 2024, Remains of 2 faithdul retainers to the Imperial Family discovered near Perm; www.orthochristian.com, 14 iunie 2024, Memorial to martyred servants of Russian royal family consecrated in Perm

[51] https://tsarnicholas.org/, 14 septembrie 2025, The fate of four faithful retainers of the Imperial Family

[52] https://basilica.ro/prima-biserica-din-rusia-in-cinstea-sfantului-medic-evghenie-botkin-a-fost-sfintita-in-moscova/

[53] www.orthochristian.com, 14 decembrie 2017, St. Petersburg Military-Medical Academy to build church in honor of martyred Romanov doctor Eugene Botkin; 16 iulie 2019, Church of Royal Martyrs’ doctor St. Eugene Botkin consecrated in Minsk

[54] A se vedea serialul nostru ,,Litera omoară, iar duhul face viu”. Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii

[55] Informaţiile provin din materialele adunate şi studiate de Lyubov Pavlovna Markova, care a iniţiat programul Romanov Dynasty: Permian period şi este membră a International Search Expedition dedicată descoperirii de noi informaţii despre marele duce Mihail Alexandrovici. A se vedea Romanov News, numerele 119 (februarie 2018) şi 120 (martie 2018).

[56] www.orthochristian.com, 22 decembrie 2014, Faithful British servant murdered by the Bolsheviks alongside ‘last tsar of Russia’ has his name cleared

[57] Idem.