Istoria – bulg nr. 08

PARTEA I

Arhimandritul Serafim, pe numele său de mirean Stoian Gheorghiev Alexiev, s-a născut la 25 februarie 1912 (stil vechi), în satul Gorno Brodi, regiunea Serres, ca cel mai mic copil al unor părinţi săraci şi evlavioşi. Sub presiunea tragicelor evenimente ale celui de-al doilea război balcanic (16 iunie 1913 – 18 iulie 1913), părinţii lui au părăsit plaiurile natale şi au emigrat, împreună cu numeroşii lor copii, în Sofia.

Tatăl, Gheorghi Alexiev, era turnător de clopote din tată în fiu şi a lăsat moştenire meşteşugul său celor doi fii mai mari ai săi, Dimităr şi Atanas. Fiul cel mai mic, Stoian, a crescut având o sănătate fragilă şi un suflet sensibil şi blând. El a moştenit de la mama sa, Nedelia, o femeie cu un spirit religios profund, credinţa arzătoare în Dumnezeu şi dragostea pentru Biserica Lui.

Încurajat în năzuinţele sale duhovniceşti de ambii părinţi şi de rude, Stoian termină cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Sofia ca unul dintre cei mai buni elevi şi în anul 1934 devine student la Facultatea de Teologie a Universităţii din Sofia. Aici, el primeşte o bursă şi îşi continuă studiile la cunoscuta Facultate de Teologie a Universităţii din Berna, Elveţia.

Părintele Serafim, cu mama sa, Nedelia

Studiul într-o instituţie neortodoxă ar fi putut fi vătămător pentru un tânăr; cu toate acestea, credinţa, dragostea de Adevăr şi smerenia lui Stoian erau un sol bun, care, în viitor, avea să rodească din belşug. Iar cunoaşterea lumii heterodoxe dobândită în această instituţie, Stoian Alexiev o va folosi mai târziu în alcătuirea lucrărilor sale critice de respingere a falselor învăţături protestante şi romano-catolice.

Viaţa sa pe meleaguri străine a fost sărăcăcioasă, bursa ajungându-i doar pentru taxele universitare, în vreme ce pentru casă şi masă avea foarte puţini bani. Sărăcia permanentă şi eforturile intelectuale susţinute l-au sleit de puteri, Stoian îmbolnăvindu-se de tuberculoză. Când, prin milostivirea lui Dumnezeu, el s-a făcut bine, sănătatea sa avea să rămână fragilă până la ultima sa răsuflare.

În ciuda grelei încercări, studentul înzestrat a absolvit cu succes Universitatea din Berna şi a primit titlul academic de doctor în teologie, susţinându-şi strălucit teza, intitulată ,,Însemnătatea poruncilor lui Iisus Hristos din predica Sa de pe munte”[1]. În orice caz, cunoştinţele acumulate şi stăpânirea câtorva limbi străine nu l-au umplut de îngâmfare pe tânărul şi promiţătorul teolog. El a năzuit în mod înţelept la a desăvârşi în fiinţa sa virtuţile evanghelice şi a deprinde modestia, smerenia, blândeţea şi curăţia inimii.

În 1937, Stoian Alexiev se întorcea în Bulgaria cu o recunoaştere meritorie, dar cu noţiuni teologice întrucâtva dezordonate. Cu toate acestea, pronia dumnezeiască a vegheat asupra lui. La puţin timp după întoarcerea sa în patria-mamă, el a vizitat Mânăstirea Rila, pentru a se ruga Sfântului Ioan, în căutarea drumului său în viaţă. Aici, marele eremit al Rilei şi mijlocitor al întregii ţări a Bulgariei a rânduit ca el să se întâlnească cu arhiepiscopul Serafim Sobolev, un ierarh împodobit de Dumnezeu cu nenumărate daruri ale harului dumnezeiesc, pentru minunata sa smerenie şi nevoinţele ascetice.

Arhiepiscopul, care era pe atunci ierarhul conducător al comunităţilor ortodoxe ale ruşilor emigranţi în Bulgaria, era, de asemenea, în vizită la mânăstire, ca un pelerin la omul lui Dumnezeu pe care şi el îl cinstea profund. Această întâlnire a fost, într-adevăr, importantă pentru Stoian Alexiev. El dorea cu ardoare de multă vreme să întâlnească un om cu viaţă sfântă şi să-şi încredinţeze sufletul lui. Acolo, atunci, într-o predică ţinută din amvonul bisericii mânăstirii, dreptul ierarh a oferit răspunsuri adânci la diferite probleme duhovniceşti care sălăşluiau în sufletul plin de îngrijorare al tânărului evlavios.

Cuvintele pline de har, faţa luminoasă şi înainte-vederea arhiepiscopului Serafim au câştigat pe loc încrederea lui Stoian. El a simţit că această întâlnire cu omul lui Dumnezeu era răspunsul la dorinţa sa cea mai lăuntrică. Conversaţiile pe care le va avea cu sfântul ierarh vor întări în sufletul tânărului teolog năzuinţa sa foarte veche de a urma calea monahală şi vor înflăcăra hotărârea sa de a dobândi pe deplin duhul Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi. Mai târziu, arhiepiscopul Serafim va deveni învăţătorul şi părintele său duhovnicesc nepreţuit.

Probabil din întâlnirile sale cele mai timpurii cu ierarhul, Stoian, viitorul părinte Serafim, a păstrat una din fotografiile arhiepiscopului pe care el o va purta întotdeauna cu el. Pe spatele ei, părintele a scris cu sârguinţă ceea ce puteau fi primele învăţături duhovniceşti ale dreptului său avvă – cuvintele concise, dar bogate în înţelesul lor adânc: ,,Mai bine moarte decât păcat”, testamentul duhovnicesc al credincioşiei faţă de Hristos, împreună cu  urarea arhanghelului către Fecioara Maria, făcută la Buna Vestire: ,,Fecioară Născătoare de Dumnezeu, bucură-te …”, pe care arhiepiscopul le recomanda cu căldură fiilor săi duhovniceşti pentru a implora ajutorul ceresc în necazuri şi primejdii.

Fotografia Sfântului Serafim Sobolev, pe care părintele Serafim o purta mereu cu el

La puţină vreme după întâlnirea cu arhiepiscopul Serafim, Stoian Alexiev a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Plovdiv, şi nu la mult timp după aceasta el a fost transferat la Seminarul Teologic din Sofia. Pe 3 februarie 1940, el a fost tuns în monahism, primind numele de Serafim. Este puţin probabil să fi fost o coincidenţă faptul că protectorul ceresc al arhiepiscopului Serafim, Sfântul Serafim de Sarov, devenea acum protectorul său ceresc. Trei ani mai târziu, de sărbătoarea Bunei Vestiri, monahul Serafim se va învrednici să primească cinstea preoţiei, care a pus începutul lucrării sale pastorale intense, care a durat aproape o jumătate de secol.

Din acea vreme, legătura duhovnicească a tânărului ieromonah cu arhiepiscopul Serafim s-a adâncit. Fiind părtaş la suferinţa şi vitregiile pe care Biserica Ortodoxă Bulgară trebuia să le îndure, aşa izolată cum era din cauza schismei, vlădica Serafim se străduia să ajute la însănătoşirea vieţii ei duhovniceşti. Fiilor săi duhovniceşti – tinerii clerici bulgari – le-a dat blagoslovenie să lucreze pentru a învinge misticismul nesănătos şi tendinţele chiliaste ale ,,bunului samaritanism”, pentru reintroducerea practicii tainei spovedaniei ce fusese dată uitării şi pentru restaurarea vieţii liturgice a Bisericii Bulgare.

Părintele Serafim s-a pătruns de ştiinţa plină de har a adevărurilor ortodoxe ale ierarhului purtător de Duh, a dobândit dragostea lui pentru Sfinţii Părinţi, râvna neîncetată pentru vorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune, ca şi înţelesul subtil al vieţii duhovniceşti, pe care mai târziu a încercat să-l insufle fiilor săi duhovniceşti. Părintele Serafim avea să păstreze în inima sa poveţele şi învăţăturile patristice ale dreptului său avvă de-a lungul întregii sale vieţi şi, călăuzit de ele, avea să devină un înţelept îndrumător duhovnicesc, duhovnic devotat, teolog apărător al adevăratei Ortodoxii şi scriitor bisericesc şi poet inspirat.

Timpuriu, încă din anii 1940, părintele Serafim s-a folosit de talentul său scriitoricesc, pe care i l-a dăruit Dumnezeu, pentru a scrie mai multe articole, atingând subiecte de o însemnătate acută pentru viaţa religioasă a acelor vremuri. Aceasta a fost originea următoarelor articole[2]: ,,Sunt ortodocşi conducătorii ,,Bunilor Samariteni” ?” (Sofia 1942), ,,Ortodoxie şi heterodoxie” (Jurnalul Misionar Ortodox (JMO, în bulgară) 1943, numerele 3-4), ,,Sunt demne de încredere vieţile sfinţilor” (JMO 1943, 1-2), ,,Conduita unui eretic”[3] (JMO 1943, 5-6), ,,Semnificaţia suferinţei” (JMO 1944, 1-2), ,,Un sfânt misionar” (JMO 1944, 1-2), ,,Mândrie şi smerenie” (JMO 1944, 3-6), ,,Vor fi veşnice chinurile de dincolo de mormânt ?”[4] (JMO 1946, 1), ,,Sfântul Ioan de Rila şi însemnătatea sa pentru poporul bulgar” (JMO 1946, 2), ,,Este egocentrică învăţătura lui Hristos despre mântuirea omului ?” (JMO 1947, 2), ,,Urmele lui Dumnezeu în natură” (Cultura duhovnicească (CD) 1947, 6), ,,Spiritismul, vederea duhurilor şi ghicirea norocului” (CD 1949, 9-10) ş.a.m.d..

În aceste lucrări smerite şi foarte timpurii ale sale, părintele Serafim înfăţişează într-un fel uşor de priceput fundamentele perspectivei ortodoxe şi ale moralei evanghelice, atrage către sfânta credinţă prin exemplul sfinţeniei, expune caracterul vătămător al ereziilor şi îndeamnă la contemplaţie pe adepţii materialismului, demască ideile incorecte ale caracterului vremelnic al pedepsei din iad.

Aparte de lucrările menţionate mai sus, ieromonahul Serafim a scris poeme minunate[5], care au dezvăluit cea mai lăuntrică frumuseţe a unui suflet atât onest, cât şi blând, îndreptat către Dumnezeu şi aproapele său. Puterea înrâuririi lor nu este mai puţin semnificativă decât aceea a scrierilor sale duhovniceşti în proză: poemele sale vorbesc desluşit despre inima sa fierbinte către aproapele şi îl cuceresc pe cititor cu căldura şi sinceritatea lor simplă.

În 1945, ieromonahul Serafim a fost trimis în oraşul Sliven, unde a slujit vreme de 2 ani ca protosinghel la reşedinţa mitropolitană locală. Munca sa altruistă şi iscusită a fost foarte preţuită de autorităţile ecleziastice. În ianuarie 1947, el a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a fost numit şef al Departamentului de Cultură şi Educaţie al Sfântului Sinod, un post pe care l-a ocupat până în anul 1960. În anii de întunecime duhovnicească care au urmat, Dumnezeu aşează pe slujitorul Său credincios acolo unde vigoarea sa exuberantă de a lucra câmpul Domnului va lucra cel mai bine pentru mântuirea sufletelor care-L caută pe El.

Una dintre primele însărcinări pe care arhimandritul Serafim a luat-o asupra sa în noua sa cale a fost de a scrie manualul esenţialmente necesar de introducere în sfânta credinţă ortodoxă. Străduindu-se să scrie această lucrare împreună cu arhimandritul Nikolai (Kojuşarov), el a reuşit să o pregătească de tipar într-un timp foarte scurt. Intitulată Credinţa noastră, ea a fost tipărită în 1950 şi a rămas singurul manual catehetic cuprinzător vreme de decenii în Bulgaria, deschizând înaintea ochilor multora lumina credinţei creştine.

 

 

Cu toate acestea, transferul arhimandritului Serafim la Sofia în 1947 a fost important pentru el însuşi, de vreme ce putea fi iarăşi într-un contact permanent cu vlădica Serafim, care va trece la Domnul după 3 ani. Arhimandritul Serafim îl vizita adesea în locuinţa sa umilă din strada Veliko Turnovo nr. 30, unde se mărturiseşte sfântului ierarh şi vorbeşte cu el ore întregi.

Separat de conversaţiile pe marginea vieţii duhovniceşti lăuntrice, arhiepiscopul Serafim îi expune diverse probleme ecleziastice, ce pricinuiesc îngrijorare pentru viitorul Ortodoxiei, şi îi lasă ca testament, ca în activităţile sale teologice şi pastorale să apere puritatea credinţei ortodoxe. Printre subiectele discutate, de o importanţă deosebită era cel al mişcării ecumeniste ce se dezvolta cu repeziciune.

Chiar în 1938, la cel de-al doilea sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, arhiepiscopul Serafim a chemat forul ecleziastic să respingă, pe teren principial, participarea ortodocşilor la mişcarea inter-confesională. Zece ani mai târziu, de această dată la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Moscova, Sfântul Serafim îşi ridică din nou vocea sa autoritară cu scopul de a da în vileag esenţa anti-creştină a mişcării ecumeniste şi a insista asupra faptului că ortodocşii nu ar trebui să participe la ea. În amurgul vieţii sale, deja slăbit fizic de numeroasele sale nevoinţe şi pătimiri, el a cerut fiilor săi duhovniceşti să nu aibă absolut nimic în comun cu erezia ecumenismului.

Cu puţin timp înainte de adormirea întru Domnul a sfântului ierarh, arhimandritul Serafim a fost părtaş la una din ultimele griji pastorale ale iubitului său părinte duhovnicesc: apărarea contrafortului canonic al Bisericii Ortodoxe Bulgare. Aceasta a avut loc în următoarele circumstanţe.

La sfârşitul lunii octombrie a anului 1949, la Sofia a fost organizat un ,,congres” al preoţilor, la care un grup de clerici cu vederi de stânga a încercat să ducă Biserica pe calea inovaţiei. Ei insistau pe limitarea rolului Sfântului Sinod, a doua căsătorie pentru clerul de mir şi schimbări ,,democratice” în guvernarea Bisericii. O astfel de ,,modernizare” a Bisericii era, într-adevăr, echivalentă cu erodarea şi distrugerea ei – însuşi scopul comuniştilor.

Astfel, noua putere preia iniţiativa preoţilor rebeli şi o transformă într-o adevărată ameninţare pentru ierarhii Bisericii Bulgare. Arhiepiscopul Serafim nu putea rămâne nepăsător faţă de evenimentele alarmante din ţara care devenise pentru el a doua patrie mamă. Deşi era deja ţintuit la pat de ultima sa suferinţă, el a găsit încă putere nu numai pentru a susţine cu rugăciunile sale Biserica Ortodoxă a Bulgariei, dar şi pentru a scrie o expunere în apărarea structurii sale canonice. În acest document, el a pus în evidenţă însemnătatea autorităţii episcopale şi inadmisibilitatea celei de-a doua căsătorii pentru clerici, întemeindu-şi argumentele pe mărturii revelate de Dumnezeu din Sfintele Scripturi, ca şi pe cele ale sfintelor canoane.

Imediat, arhimandritul Serafim a tradus articolul în limba bulgară şi a fost tipărit ca editorial în Ziarul Bisericesc (Tsârkoven vestnik). La scurt timp după publicarea sa, vicarul sfântului sinod din acea vreme, Mitropolitul Paisie de Vraţa a mărturisit public că ajutorul arhiepiscopului Serafim a fost de o importanţă crucială pentru aplanarea controversei ce izbucnise în sânul Bisericii Bulgare.

În acest ultim apel al său către clericii ortodocşi, arhiepiscopul Serafim aduce din nou cu durere în atenţia lor pericolul grav, care ameninţă Ortodoxia, şi îi îndeamnă să fie vigilenţi. ,,Uniunea preoţilor – scria sfântul ierarh – trebuie să fie conştientă de forţa cumplită şi înspăimântătoare care duce chiar acum război împotriva Bisericii Ortodoxe sub chipul ecumenismului. Limbile de foc vătămătoare ale ultimului au înghiţit întreaga lume şi au tras deja înlăuntrul orbitei sale mai multe Biserici Ortodoxe locale … Biserica Bulgariei poate lupta împotriva ecumenismului, acest rău anti-canonic şi anti-dogmatic formidabil, doar cu puritatea credinţei sale şi prin păzirea cu severitate a comorii sale canonice şi dogmatice”.

Pentru arhimandritul Serafim, grija pastorală impresionantă arătată de arhiepiscopul Serafim pe patul său de moarte, ca şi conştiinţa permanentă a responsabilităţii pentru viitorul Ortodoxiei, a fost ultima sa lecţie de dragoste pentru Biserică şi testament al luptei sfinte pentru apărarea credinţei. Arhimandritul Serafim a primit în mod fiesc acest testament şi a rămas credincios lui până la ultima sa răsuflare, aşa cum a fost învăţat de sfântul ierarh: cu blândeţe, dar cu fermitate, cu preţul a nenumărate pătimiri şi strădanii.

Arhiepiscopul Serafim Sobolev cu fiii săi duhovniceşti. Ieromonahul Serafim este în spatele său, în partea stângă. Întâmplător, în partea dreaptă se află viitoarea maică Serafima, cea care-i va fi de mare ajutor viitoarei stareţe Serafima, care se află la picioarele Sfântului Serafim, în dreapta

La scurt timp după aceasta, la 13/26 februarie 1950, în Duminica Ortodoxiei, Sfântul Serafim s-a mutat la cele veşnice la vârsta de 68 de ani. Moartea sa a cufundat într-o mâhnire profundă numeroşii săi fii duhovniceşti ruşi şi bulgari. În numele tuturor, arhimandritul Serafim a ţinut un cuvânt la înmormântare, în care fără să vrea a scos la lumină dragostea neţărmurită şi respectul de care se bucura vrednicul de pomenire arhipăstor din partea turmei sale:

,,Fraţi şi surori orfani ! – a spus părintele Serafim – Suntem covârşiţi de greutatea mare a durerii. Noi nu vărsăm lacrimi pentru vlădica Serafim, ci pentru noi înşine, pentru că am rămas acum orfani. Dar putem să ne mângâiem cu faptul că, acum, în cer, este mare bucurie fiindcă încă un înger pământesc s-a alăturat cetei îngerilor cereşti şi în acest chip a crescut numărul cetăţenilor cereşti.

Să ne mângâiem cu nepreţuitele amintiri ale preaiubitului nostru avva Serafim ! Să ne îmbărbătăm cu testamentele sale valoroase ! Haideţi să împlinim învăţăturile de suflet mântuitoare pe care ni le-a dat în predicile sale minunate şi să urmăm pilda sa de suflet mântuitoare ! Atunci moartea, care ne desparte fizic de el astăzi, nu va putea să ne despartă de el în duh.

În final, să mulţumim preabunului Dumnezeu pentru că a trimis în mijlocul nostru o asemenea comoară, pentru că ne-a îngăduit nouă să ne bucurăm de prezenţa sa. Şi să ne rugăm ca Dumnezeu să dea odihnă în lăcaşurile Sale cereşti slujitorului său ales şi iubit, Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Serafim”.

Zilele mângâietoare, când grijile erau risipite doar prin simpla vedere a chipului mult iubit al avvei lui, trecuseră pentru părintele Serafim. Vremurile deveneau din ce în ce mai apăsătoare. Dobândind stabilitate, autorităţile comuniste renunţă la atitudinea cu două feţe şi îşi arată adevărata lor hidoşenie ateistă. Greutatea slujirii păstoreşti, pe care părintele Serafim urma s-o poarte cu jertfire de sine vreme de o jumătate de secol, era sporită de condiţiile tiraniei ideologice din Bulgaria.

Cu toate acestea, în ciuda piedicilor şi încercărilor de tot felul, pe care realitatea ,,din spatele Cortinei de Fier” le aducea în fiecare zi păstorului ortodox, arhimandritul Serafim a rămas un semănător neobosit al cuvântului Evangheliei. Blând şi înţelept din fire, el a priceput că era cu totul zadarnic să discuţi cu ateii orbiţi, şi şi-a concentrat eforturile spre slujirea turmei cuvântătoare a lui Hristos şi păstrarea luminii Sfintei Evanghelii în inimile creştinilor ortodocşi împilaţi. Şi în acei ani, a-ţi apăra credinţa era echivalent cu un refuz de a urca pe scara ierarhică, a fi gata să suferi defăimare şi denigrare, a fi gata chiar de a-ţi jertfi viaţa.

Întărit de darul lui Dumnezeu, arhimandritul Serafim a ridicat această cruce şi, prin credinţa sa profundă şi dragostea de dreptate, a putut înfăptui ceea ce puţini oameni au putut face în acea vreme – lucrând în holda lui Hristos în condiţii dificile, el a păstrat curăţia conştiinţei sale înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor săi.

Poziţia de şef al Departamentului pentru Cultură şi Educaţie al Sfântului Sinod l-a ajutat pe arhimandritul Serafim să depăşească numărul extrem de scăzut al preoţilor bulgari, participând în mod activ la organizarea cursurilor pastorale şi chiar el, în cuvânt şi în scris, a învăţat şi a încurajat voluntari pentru a lua sarcina slujirii preoţeşti. În această perioadă, el a scris articolele: ,,Păstorul ca om al rugăciunii” (CD 1954, 4-5), ,,Propovăduitorul. Trăsăturile propovăduitorului plin de har” (CD 1957, 10).

În aceste articole, el s-a străduit să dezvăluie idealul slujirii autentice şi să încurajeze păstorii ortodocşi către jertfirea de sine şi folosirea din plin a rugăciunii. În preocuparea sa pentru reînvierea practicării tainei spovedaniei, părintele Serafim a scris o broşură minunată, ,,Leacul uitat” (CD 1953, 1-2), şi, de asemenea, a alcătuit şi publicat, semnând cartea alături de arhimandritul Meftodie (Jerev), un îndreptar pentru păstori, deosebit de valoros, intitulat ,,Îndreptarul duhovnicului” (Sofia, 1955).

În această perioadă dificilă pentru credincioşi, arhimandritul Serafim a întreţinut relaţii duhovniceşti cu un număr de clerici bulgari virtuoşi şi i-a sprijinit în necazurile lor. În mod particular, ţinea la părintele Evstatie Iankov din satul (acum oraşul) Cepelare, cu care era în comuniune duhovnicească. Mai târziu, în scopul de a-i inspira pe tinerii preoţi, el a aşezat pe hârtie amintirile sale cu privire la viaţa vrednică de laudă a părintelui Evstatie. Când aceşti preoţi au fost constrânşi de circumstanţe, persecutaţi de autorităţi, părintele Serafim nu a ezitat niciodată să le ţină partea în mod deschis, asumându-şi riscul de a avea probleme el însuşi.

Astfel, în 1958, în timpul acţiunii judecătoreşti împotriva părintelui Mihail Apostolov, el şi-a făcut apariţia în sala de judecată din oraşul Stanche Dimitrov (Dupniţa) şi a vorbit în apărarea celui acuzat. Din motive lesne de înţeles, strădaniile sale au fost dinainte sortite eşecului, însă el şi-a împlinit datoria faţă de conştiinţa sa, chiar dacă mai târziu a trebuit să sufere mustrările unor colegi clerici ,,precauţi”.

În ciuda tuturor obstacolelor, arhimandritul Serafim s-a străduit pentru luminarea duhovnicească a poporului credincios, supus propagandei ateiste crase. Chiar şi astăzi, oamenii credincioşi în vârstă îşi aduc aminte tremurul cu care ascultau seriile cuvântărilor sale ţinute în diferite biserici din capitală şi provincie în anii 1950 – un timp al ateismului beligerant. O biserică liniştită, pe jumătate întunecată, oameni însetaţi de cuvintele dumnezeieşti, cu ochii aţintiţi pe chipul blând al propovăduitorului şi pe privirea sa caldă şi luminoasă. ,,Iubiţi credincioşi !” – se aude glasul inspirat, aproape tânăr al părintelui Serafim, ca şi cum ar pluti pe deasupra poporului. Şi toate inimile pot simţi că, pentru numele lui Hristos, ei sunt cu adevărat iubiţi de el şi că de dragul lor – mieii lui Hristos – el este gata să-şi dea viaţa.

Cuvintele sale curg precum un râu care se revarsă, profund şi plin de adevăr şi har, plin de francheţe şi înţelepciune patristică. Pe baza acestor prelegeri orale ale sale, părintele Serafim a alcătuit, într-un timp destul de scurt, câteva cărţi foarte necesare pentru luminarea duhovnicească: ,,Nădejdea noastră” (Sofia, 1957) şi ,,Dragostea noastră” (Sofia, 1958), prin care el a îmbogăţit şi alinat pe credincioşi. În ele, el a descris cu limpezime şi, în acelaşi timp, profund fundamentele vieţii duhovniceşti şi moralitatea ortodoxă, dezvăluind idealurile sublime ale Sfintei Evanghelii şi poruncilor dumnezeieşti.

Când vorbea sau scria despre credinţă, blândul şi supusul arhimandrit Serafim arăta fermitate şi curaj. El nu-şi îngăduia compromisuri cu conştiinţa sa în favoarea celor mari şi puternici, sau în acord cu situaţia ad hoc. O ilustrare potrivită a acestui fapt este următorul exemplu. La un an sau doi de la tipărirea cărţii ,,Nădejdea noastră”, părintele Serafim a fost chemat la Comitetul pentru Afaceri Religioase de atunci. Acolo el a fost învinuit că în cartea sa, când a tâlcuit fericirea făcătorilor de pace, a subliniat deosebirea dintre pacea evanghelică plină de har şi pacea lumească, care poate fi egoistă şi chiar neplăcută lui Dumnezeu. Acestei teme el i-a dedicat un capitol aparte, intitulat ,,Pacea cu aproapele, neplăcută lui Dumnezeu”.

Iar, în acele vremuri, din consideraţii politice, autorităţile comuniste se amestecau continuu în Biserică prin iniţiativele lor ,,făcătoare de pace”. Ele au insistat ca arhimandritul Serafim să corecteze public ,,eroarea sa” până la rezultatul dorit de ele. Însă părintele Serafim nu a fost de acord. Atunci, comitetul şi-a îndreptat atenţia către patriarhul Chiril, pentru ca acesta să-i poruncească lui ,,de sus” să le facă pe plac. Principialul părinte Serafim nu a cedat presiunii, fiindcă nu vroia să păcătuiască nici măcar cu o iotă faţă de adevărul evanghelic, nici să-l deformeze pentru a fi pe placul autorităţilor. Lucrurile au mers atât de departe încât că Sfântul Sinod a publicat o declaraţie prin care ierarhii săi s-au distanţat ei înşişi de ,,opinia personală” a arhimandritului Serafim. Această ,,opinie personală” era, cu toate acestea, învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Când încă trăia, arhiepiscopul Serafim i-a încurajat şi binecuvântat pe fiii săi duhovniceşti, care aveau studii teologice, să scrie lucrări aghiografice, prin intermediul cărora idealul sfinţeniei ortodoxe să fie adânc întipărit în inimile credincioşilor. O roadă a acestei binecuvântări a fost cartea arhimandritului Serafim, ,,Sfântul Serafim de Sarov”, publicată în 1957. Această carte a devenit curând preferata bulgarilor ortodocşi. Având un tiraj foarte mic, ea era răspândită pentru a fi citită de la un cititor la altul şi chiar era copiată de mână de creştinii însetaţi de viaţă duhovnicească plină de har.

Mai târziu, arhimandritul Serafim va continua lucrarea sa în domeniul aghiografiei, pentru a învia în sufletele credincioşilor chipurile luminoase ale Sfinţilor Chiril şi Meftodie fraţi cei întocmai cu apostolii, Sfântul cneaz botezător al naţiunii bulgare Boris Mihail cel întocmai cu apostolii, Sfântul Cuvios Ioan de Rila, stâlpii Bisericii noastre naţionale. Lor părintele Serafim le-a dedicat următoarele scrieri: ,,Sfântul Ioan de Rila şi testamentul său” (CD 1958, 11), ,,Viaţa Sfântului Împărat Boris Mihail, botezătorul naţiunii bulgare” (Sofia, 1965), ,,Documentele eclezio-misionare ale lui Constantin Filozoful – Sfântul Chiril” (1969). Perseverent şi conştiincios, arhimandritul Serafim nu putea să se mulţumească cu o relatare superficială a evenimentelor din vieţile acestor sfinţi, şi a studiat îndeaproape sursele istorice primare existente şi, folosind lumina credinţei, a scos din uitare moştenirea lor cea sfântă.

 

 

În 1960, arhimandritul Serafim a fost numit profesor la Academia Teologică din Sofia ,,Sfântul Clement de Ohrid”. Prin aceasta s-a împlinit dorinţa sa profundă de demult de a se dedica studiului teologic, iar prin activităţile sale didactice să semene în cugetele şi inimile tinerilor teologi dragostea şi devotamentul faţă de Ortodoxie. Pe baza studiului său doctoral vast – o analiză critică a dogmei romano-catolice a imaculatei concepţii a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, arhimandritul Serafim a fost numit ca docent pentru catedra de teologie dogmatică.

Prelegerile sale academice s-au bucurat de mult interes, fascinând prin profunzimea lor, caracterul viu şi exemplele luminoase din istoria ecleziastică şi vieţile Sfinţilor Părinţi. Adesea, conferinţele sale vor trece dincolo de hotarele subiectului studiat, şi se vor transforma în conversaţii duhovniceşti libere. Cu purtarea sa smerită şi cunoştinţele sale teologice bogate, arhimandritul Serafim a câştigat afecţiunea şi respectul studenţilor, lăsând în sufletele celor mai mulţi dintre ei amintiri de neuitat.

Câtă vreme a fost profesor (1960-1969), arhimandritul Serafim a scris lucrări pe diferite teme teologice. Pentru a aborda câteva dintre acestea, ca de exemplu tema păcatului originar şi a răscumpărării, el s-a inspirat din lucrările teologice ale arhiepiscopului Serafim (Sobolev); arhimandritul Serafim a tratat alte teme cu ocazia comemorărilor jubiliare sau pentru a răspunde unor necesităţi concrete ivite, spre apărarea credinţei. Astfel, el a scris o serie de studii şi articole teologice, printre care se numără: ,,Două perspective extreme la denominaţiunile creştine occidentale cu privire la Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu” (Anuarul Academiei Teologice (AAT) 1962/63), ,,Starea omului înainte şi după cădere potrivit viziunii ortodoxe, romano-catolice şi protestante” (AAT 1962/63), ,,Răscumpărarea ca act al dragostei şi dreptăţii dumnezeieşti” (AAT 1963/64), ,,Franz Von Baader – un filozof şi teolog romano-catolic în căutarea Ortodoxiei şi a sinodalităţii ei” (AAT 1964/65), ,,Bogomilismul din punctul de vedere al fundamentelor dogmatice ortodoxe ale preotului Cosma şi dogmatica ortodoxă în general” (AAT 1965/66), ,,Unitatea Bisericii Creştine potrivit Sfântului Apostol Pavel” (CD 1967/7-8) etc.

Iunie 1967. Arhimandritul Serafim împreună cu arhimandritul Panteleimon, secretarul Sfântului Serafim şi duhovnicul de mulţi ani al obştii Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului

În toate aceste lucrări ale sale, părintele Serafim a dezvoltat subiectele teologice tratate în mod onest şi obiectiv, bazându-se exclusiv pe învăţăturile patristice. El a respins noţiunile teologice confuze la modă şi a conturat cu limpezime hotarul dintre adevăr şi minciună, dintre credinţa ortodoxă şi erezie. Cele mai multe dintre studiile sale au fost tipărite în Anuarul Academiei Teologice (AAT). Ultimul dintre ele, ,,Documentele eclezio-misionare ale lui Constantin Filozoful – Sfântul Chiril”, a fost scris cu ocazia aniversării a 1100 de ani de la adormirea acestui remarcabil apostol al slavilor, sărbătorită în anul 1969. Deşi a fost cules pentru tipar şi pregătit pentru publicare, tipărirea sa a fost anulată în ultima clipă datorită poziţiei de mărturisire a credinţei, pe care şi-a asumat-o autorul articolului faţă de reforma calendarului bisericesc introdusă în Biserică în acea vreme.

În aceşti ani, arhimandritul Serafim s-a bucurat de o imensă popularitate printre credincioşi. Cărţile sale duhovniceşti au exercitat o influenţă benefică asupra a nu puţine suflete omeneşti. Scrierile sale erau căutate şi citite de oamenii credincioşi. Poemele sale erau copiate de mână şi răspândite din mână în mână, şi erau chiar trimise în străinătate, la prietenii şi rudele din exil. În ciuda acestui respect general pe care credincioşii îl aveau pentru el datorită lucrării sale păstoreşti, calea spre desăvârşirea sa duhovnicească nu a fost influenţată, nici modificată în nici un fel. Modest şi smerit cu inima, el a fugit de slavă pe toate căile posibile. Când auzea cuvinte de laudă la adresa lui, doar îşi înclina capul şi cu un oftat rostea cuvintele stareţului său iubit de la Optina, ieroschimonahul Macarie: ,,Vai celui a cărui slavă depăşeşte faptele sale !”

Dar în ciuda dorinţei sale sincere de a rămâne ascuns şi neobservat, credincioşii îl căutau pentru spovedanie, sfat şi mângâiere. Ca un bun păstor, arhimandritul Serafim nu şi-a întors nicicând faţa de la cei care veneau la el pentru sprijin duhovnicesc. El a luat în grija sa părintească propriile rude după trup, oameni istoviţi, care au cunoscut privaţiunile şi muncile grele ale vieţii de refugiat. Părintele Serafim a încercat din greu să-i îndrepte către lucrurile duhovniceşti. El o va vizita regulat pe sora sa Mariika, şi pe o altă soră, cel mai mare copil al familiei, Daphinka. Faţă de ultima, el simţea o recunoştinţă deosebită, deoarece ea a fost cea care l-a dus în braţe pe când avea doar un an, în acele zile teribile ale anului 1913, când părinţii lor fugeau din pământurile lor către nord, către ţinuturile libere ale Bulgariei, lăsând în urmă satul natal, mistuit de foc.

În casa sa de pe strada ,,Pordim” din Sofia, fratele părintelui Serafim, Dimităr, i-a rânduit lui să aibă o cameră separată. Aici, în timpul orelor sale de vizită, la blândul părinte duhovnicesc vizitatorii intrau unul după celălalt. Aici veneau femei bătrâne evlavioase, preoţi, studenţi la teologie, intelectuali apăsaţi de păcate, oameni amărâţi şi împovăraţi de greutăţile vieţii … Milostiv şi iubitor, părintele Serafim era gata să răspundă la durerea fiecăruia: pe unii să-i înveţe, pe alţii să-i încurajeze, pe alţii să-i dojenească şi să-i facă să-şi vină în simţiri, celor în nevoie să le dea câte ceva din posibilităţile sale sărace.

Adesea, pentru a-l mângâia pe cel descurajat, el citea unul din poemele sale noi şi ungea, ca şi cu un balsam, inima acoperită de murdăria cotidiană. Uneori, se aşeza la vechiul armoniu şi, cu isonul său liniştit, cânta cu vocea sa limpede un psalm sau o stihiră. Aceasta o făcea, oricum, pentru un scurt răgaz. De altfel, cuvântările sale erau întotdeauna îndreptate către esenţa vieţii duhovniceşti: a răbda aproapele spre împlinirea legii lui Hristos, lupta cu gândurile şi patimile, curăţirea inimii, necesitatea rugăciunii pentru o năzuinţă neîncetată a cugetărilor inimii către Dumnezeu.

Despre aceste lucruri, părintele Serafim vorbeşte în mod firesc şi simplu, fără nici un fel de emfază sau afectare. Nimeni nu poate simţi la el făţărnicia care sfâşie în bucăţi fiinţa slabă duhovniceşte. Folosindu-şi iscusinţa înnăscută, el a ascuns în mod ingenios cunoştinţele sale duhovniceşti bogate, rodul nu atât al erudiţiei sale exterioare, cât al credinţei sale ortodoxe însuşite profund, prin care respira şi trăia întreaga sa fiinţă.

În această casă a fratelui său, de-abia aşteptând ziua de vizită, un grup de tineri şi-a făcut intrarea la el, şi însetaţi duhovniceşte de cuvintele lui pline de viaţă, chiar de la intrare i-au cerut:

,,Părinte Serafim, spuneţi-ne, vă rugăm, ceva despre îndreptarea duhovnicească”.

Arhimandritul Serafim zâmbeşte cu seninătate şi fără multă pregătire, începe:

,,Nu pot spune nimic …” – pentru un moment el se opreşte, cuprinzându-i cu privirea sa caldă pe vizitatori şi apoi continuă – ,,Nu pot spune nimic spre propria îndreptăţire !”

Şi apoi el începe, în cuvinte simple, să vorbească despre defăimarea de sine şi despre căinţa inimii, despre cum aceste lucruri ar trebui sădite în suflet prin scurta rugăciune a vameşului: ,,Doamne, milostiv fii mie, păcătosului !” Timpul trece pe nesimţite. Tu doreşti ca râul de lapte duhovnicesc să nu se oprească nicicând din curgerea sa, şi totuşi … Alte oi ale lui Hristos aşteaptă afară, nu mai puţin însetate ca tine. Părintele Serafim îşi conduce vizitatorii până în prag, şi acolo zâmbind, conchide în versuri:

* * *

Anii în care arhimandritul Serafim a predat la Academia Teologică au coincis cu transformările negative din viaţa duhovnicească a Bulgariei. În 1961, o mare parte a Bisericilor Ortodoxe locale, printre care se număra şi cea a Bulgariei, au intrat în Consiliul Mondial al Bisericilor. Ortodoxia a fost încă o dată convertită într-o monedă de schimb în mâinile politicienilor lipsiţi de scrupule şi ale puterilor din culise care-i impulsionau pe aceştia.

Sufletul onest al arhimandritului Serafim nu putea încuviinţa nepăsător pericolul care se ivise şi ameninţa să abată de la calea mântuirii sufletele omeneşti, răscumpărate de Hristos. Fidel testamentului părintelui său, arhimandritul Serafim a făcut toate eforturile posibile să apere şi să păzească învăţăturile credinţei de denaturare, să inspire dragoste pentru ele în inimile oamenilor credincioşi, studenţilor la teologie şi fiilor săi duhovniceşti.

Cursul eclezio-politic pro-ecumenist al Patriarhiei Bulgariei a afectat curând şi viaţa ei liturgică. În decembrie 1968, calendarul Bisericii, sfinţit de multe secole de folosinţă pentru rugăciunea bisericească, a fost înlocuit în mod necanonic cu unul nou, ,,îndreptat”. Aşa cum s-a declarat oficial, motivele introducerii reformei au fost ecumeniste. Biserica Ortodoxă din Bulgaria a suferit iarăşi o vătămare duhovnicească, pe de o parte, ea a fost târâtă pe calea apostaziei, iar, pe de altă parte, legătura ei cu poporul, care era slăbită de propaganda ateistă îndelungată, a fost şi mai tare afectată.

Părintele Serafim nu a fost de acord cu reforma calendarului şi spiritul ecumenist sădit prin intermediul ei. El a mărturisit, în repetate rânduri, clericilor care îi erau apropiaţi şi care deţineau posturi de mare responsabilitate în ierarhia ecleziastică, raţiunile teologice serioase în favoarea poziţiei sale şi le-a cerut sprijinul. Vai ! Pretutindeni întâlnea răceală şi dezinteres faţă de preocuparea pentru Ortodoxie, lucru de neînţeles pentru inima sa onestă. I s-a replicat că reforma calendarului era ceva nesemnificativ şi de mică importanţă, că ,,nu trebuie să se ardă pătura din cauza puricilor”.

Însă, fiind un duhovnic iscusit, părintele Serafim a recunoscut prea bine toate raţiunile vicioase ale păcatului. El ştia că cel care face primul pas, chiar dacă ,,nesemnificativ”, pe drumul către apostazie, va fi silit să facă încă unul şi încă unul. Pentru că, omul, odată ce a pornit pe un drum îndepărtat de porunca conştiinţei sale, este capabil, prin raţiunea căzută, să găsească argumente suficient de ,,logice” în favoarea ,,corectitudinii” sale păcătoase. Fiind condus de dragostea evanghelică pentru aproapele şi de blândeţea sa, părintele Serafim a fost de-a dreptul şocat de poziţia neprincipială a clericilor din preajma sa, printre care s-au dovedit a fi şi unii dintre cei care s-au bucurat odinioară de dragostea şi grija părintească a Sfântului Ierarh Serafim.

În 1969, arhimandritul Serafim s-a retras din activitatea sa de profesor la Academia Teologică şi din întreaga viaţă ecleziastică oficială, fiindcă nu dorea să fie părtaş la apostazie. Înainte de a părăsi academia, la întâlnirea solemnă cu ocazia sărbătorii protectorului teologilor, el a ţinut un cuvânt remarcabil în care a chemat încă o dată pe profesorii şi studenţii la teologie să urmeze calea Ortodoxiei patristice.

Vara anului 1978. Arhimandritul Serafim împreună cu arhimandritul Serghie Jazadjiev

În aceste ceasuri, grele pentru arhimandritul Serafim, el a primit întărire şi mângâiere duhovnicească de la întreaga obşte a maicilor de la Mânăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Kneajevo, întemeiată de Sfântul Ierarh Serafim, ca şi de la fratele său duhovnicesc, arhimandritul Panteleimon (Stariţki), tovarăşul de chilie credincios şi de mulţi ani al dreptului vlădică, care, după moartea sa, a devenit călăuzitorul duhovnicesc al mânăstirii de maici. În mânăstirea de la Kneajevo, arhimandritul Serafim va găsi ultimul său adăpost; după ce a părăsit academia, el s-a mutat la mânăstire, unde vreme de mai bine de două decenii, până la adormirea sa în 1993, şi-a continuat lucrările duhovniceşti şi ocupaţia de scriitor bisericesc.

Pentru fidelitatea sa, de mărturisitor al neprihănitei Biserici a lui Hristos, Dumnezeu i-a dăruit din plin roade duhovniceşti. Timpul pe care l-a petrecut în greutăţi de dragul Sfintei Ortodoxii a marcat, de asemenea, perioada de maturitate a lucrării sale ca teolog, scriitor şi poet. Folosindu-şi marea hărnicie şi simţul puternic al datoriei faţă de poporul însetat de luminare duhovnicească, arhimandritul Serafim a alcătuit, în acei ani, o serie de cărţi cu conţinut teologic şi moral-duhovnicesc, în care a relevat şi apărat învăţăturile ortodoxe patristice. Tipărite la maşina de scris sau copiate, aceste lucrări ale lui erau răspândite printre credincioşi chiar în acei ani, şi erau pentru mulţi, şi încă sunt, sursa educaţiei duhovniceşti şi mângâiere.

Cele mai importante scrieri ale lui din acea perioadă sunt: ,,Viaţa după viaţă”, ,,Stareţii de la Optina”, ,,Rugăciunea noastră”, ,,Despre rugăciunea Domnului”, ,,Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în lumina dogmei patristice”, ,,Punctul de vedere ortodox cu privire la vechiul şi noul calendar” şi studiul său teologic capital ,,Ortodoxie şi ecumenism”, alcătuit în colaborare cu arhimandritul Serghie (Jazadjiev). În toate aceste lucrări, arhimandritul Serafim s-a dovedit a fi o călăuză duhovnicească valoroasă pe calea strâmtă şi abruptă a mântuirii. Paginile lor numeroase vădesc cunoaşterea sa profundă a lucrărilor Sfinţilor Părinţi din primele secole ale creştinismului până în zilele noastre. Cărţile sale abundă de învăţămintele lor înţelepte cu privire la viaţa duhovnicească, pe care autorul le-a adunat cu trudă din scrierile lor nepreţuite. Cu smerenia sa obişnuită, arhimandritul Serafim le îngăduia cu bucurie – potrivit propriilor sale cuvinte – onoarea de a fi ei înşişi învăţătorii, în vreme ce el, cu veselie, se aşeza în rând cu ucenicii lor.

Cu toate acestea, părintele Serafim străluceşte cu propria sa lumină. Experienţa sa duhovnicească şi practică bogată este vădită atât în învăţăturile sale personale mustrătoare, cât şi în multele pilde elocvente şi uşor de reţinut pe care el este capabil să le transmită în stilul său obişnuit, în mod liber şi pe înţelesul oricui. Datorită acestor calităţi, lucrările arhimandritului Serafim sunt până astăzi călăuză duhovnicească preţioasă pentru orice creştin ortodox care caută lucrul cel folositor (a se vedea Luca 10, 42) – legătura neîncetată cu Dumnezeu, dobândită prin rugăciune şi veghe. Oricum, viaţa şi lucrarea arhimandritului Serafim mărturisesc fără tăgadă un alt lucru: continuitatea vie pe care a realizat-o, îmbrăţişând prin nevoinţa sa personală comoara duhovnicească a Ortodoxiei, lăsată moştenire lui prin testament de către sfântul ierarh şi făcătorul de minuni Serafim de Sofia: viaţa în duh şi adevăr.

Pe 13/26 ianuarie 1993, în smerita sa chilie, moştenită de la părintele de vrednică pomenire Panteleimon, arhimandritul Serafim a plecat în linişte la Domnul. El slăbise deja de câţiva ani, puterea fizică îl părăsise încetul cu încetul, dar privirea sa continua să reverse blândeţe plină de har şi căldură. Strădaniile pastorale necontenite şi-au pus amprenta pe trupul său îmbătrânit şi scăzând în vigoare, dar ele nu au fost zadarnice. Întâlnirea dintre multe suflete amăgite şi suferinde cu scrierile sale duhovniceşti a fost impresionantă. Şi cât de multe se pot spune despre întâlnirile faţă către faţă cu el ! Pe mulţi i-a adus la credinţă, pe mulţi i-a învăţat bazele adevărurilor evanghelice şi pe mulţi i-a pregătit pentru sfântul botez. Pe mulţi i-a scos din noroiul păcatului şi al viciului, pe mulţi i-a convertit de la tot felul de erezii şi secte la Ortodoxie. Pe alţii încă i-a îndreptat către calea monahală cea strâmtă, întărindu-i în duhul pocăinţei şi al umilinţei, cele mai sigure borne pe calea către mântuire.

Şi în ceasul secerişului care a venit, sufletul părintelui Serafim – precum un grăunte de grâu îmbelşugat, curat şi copt – aştepta secerătorul ceresc. Plină de dor pentru ,,răbdarea sfinţilor” şi dragostea ,,celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus” Hristos (Apocalipsa 14, 12), Biserica – împreună cu ei – poartă cu smerenie în sânul său şi zălogul de a auzi cuvintele cereşti: ,,Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul ! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14, 13).

În a 40-a zi de la adormirea arhimandritului Serafim, după ce s-a slujit panihida pentru odihna sufletului său, a început privegherea de toată noaptea în cinstea sărbătorii luminoase ce va să vină, care era în mod deosebit dragă celui proaspăt răposat: sărbătoarea Ortodoxiei, ziua în care Sfântul Serafim de Sofia a trecut la Domnul. În râurile continue de imne, ce-L proslăvesc pe Dumnezeul cel întrupat şi de nepătruns şi Sfânta Sa Biserică fără de prihană, în inimile noastre creşte în mod firesc nădejdea că acolo, în mijlocul corului luminos al luptătorilor pentru Ortodoxie, împreună cu dreptul său avvă, intră în veselia cea cerească fiul său credincios şi păstrătorul testamentului său duhovnicesc, arhimandritul Serafim Alexiev.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008