Lumea in deriva nr. 20

De ce creştinilor nu le este îngăduit să plănuiască

distracţii în ajunul duminicilor şi praznicelor

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Articol apărut în cartea Timpurile actuale în lumina cuvântului lui Dumnezeu: predici şi cuvântări, vol. I, tipărită la Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville

Cât de straniu şi dureros este pentru creştinii moderni că mulţi dintre ei nu înţeleg pe deplin vinovăţia plănuirii de distracţii sâmbătă seara ! Cum poate vorbi cineva despre creştinism sau creştinarea vieţii dacă un astfel de adevăr simplu, după câte se pare evident, nu ajunge la cunoştinţa reprezentanţilor societăţii moderne atee şi izgonite din sânul Bisericii. Celor care sunt capabili încă de a învăţa, le oferim următoarea notă istorică.

Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; zi una (Facerea 1, 5) – iată cât de departe în vechime, până în prima zi a creării lumii, poate găsi cineva originea obiceiului Bisericii de a considera că ziua care urmează începe în seara zilei precedente. O sorginte la fel de veche au sărbătorile noastre pe care Domnul Însuşi, Ziditorul lumii şi al omului, ne-a poruncit să le sfinţim: Şi au binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi o au sfinţit pre ea (Facerea 2, 3). Cu 1.600 ani înainte de a Se naşte Hristos, în ziua solemnă în care Dumnezeu a dat legea pe Muntele Sinai, El a poruncit din nou că această a şaptea zi, sfinţită de Dumnezeu Însuşi în zorile istoriei omeneşti, să fie păstrată sfântă. Această poruncă a constituit cea de-a patra poruncă deosebită a Legii lui Dumnezeu, enunţată în acest fel: Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei să o sfinţeşti pre ea. Şase zile lucrează şi fă toate lucrurile tale. Iar a şaptea zi este Sâmbăta Domnului Dumnezeului tău (Ieşirea 20, 8-10). Sfinţenia acestei a şaptea zile – sâmbăta în Vechiul Testament, a cărei prăznuire începea întotdeauna în seara zilei precedente, a fost apărată de frica de moarte: Şi păziţi Sâmbăta, că sfântă este aceasta Domnului şi vouă; cela ce o va spurca pe aceasta cu moarte se va omorî (Ieşirea 31, 14).

În locul sâmbetei din Vechiul Testament, în Noul Testament a început a fi sărbătorită de creştini ziua care urmează sâmbetei, ,,Ziua Domnului” sau ,,Ziua Învierii”, pentru că în acea zi Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi şi, biruind iadul, ne-a slobozit pe noi de puterea vrăjmaşului şi de moartea veşnică. Aşa cum mărturisesc Sfintele Scripturi şi cele mai vechi monumente ale literaturii creştine, respectarea sa începe în primele zile ale creştinismului. Pentru noi creştinii, această zi este o zi de luminată bucurie, de bucurie pascală, Paştile Domnului pe care le prăznuim săptămână de săptămână.

Căci în această zi, Domnul S-a arătat ucenicilor Săi adunaţi laolaltă şi s-au bucurat ucenicii, văzând pre Domnul (Ioan 20, 20). După 8 zile, adică în aceeaşi zi a săptămânii, apostolii erau adunaţi din nou laolaltă şi Domnul li S-a arătat încă o dată, reînnoindu-le bucuria (potrivit Ioan 20, 26). Şapte săptămâni mai târziu, în ziua Cincizecimii, care a avut loc din nou în aceeaşi zi a săptămânii, apostolii, urmând o datină deja stabilită, s-au adunat pentru rugăciune în casa de sus pe Sion, şi această zi a devenit pentru ei ziua unei noi biruinţe slăvite: Domnul a pogorât asupra lor Sfântul Duh, care de atunci S-a sălăşluit mereu în Biserică (Faptele Apostolilor 2, 1-4). Din acea vreme, aşa cum se vede limpede în Faptele Apostolilor, ,,Ziua Domnului” a devenit o zi cinstită în mod deosebit de toţi creştinii.

Urmând exemplul sâmbetei din Vechiul Testament şi pentru că, potrivit credinţei Bisericii, Domnul a înviat la miezul nopţii, prăznuirea acestei zile începea sâmbătă seara, continua toată noaptea şi se sfârşea dimineaţa prin frângerea pâinii, adică, prin săvârşirea celei mai mari taine creştine, euharistia, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (Faptele Apostolilor 20, 7-11), care era primită de toţi credincioşii care erau prezenţi. Din aceasta îşi trage obârşia slujba noastră dumnezeiască care se numeşte priveghere de toată noaptea; ar trebui să dureze toată noaptea de sâmbătă spre duminică şi doar din pricina trândăviei şi nepăsării noastre este scurtată din ce în ce mai mult astăzi.

Găsim indicaţii despre o asemenea rugăciune de noapte publică a creştinilor chiar în Faptele Apostolilor. Astfel, când erau închişi în temniţă, Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila I-au adus slavă lui Dumnezeu la miezul nopţii (Faptele Apostolilor 16, 25). Prima comunitate creştină din Ierusalim se aduna noaptea pentru rugăciune (Faptele Apostolilor 12, 12). Comunitatea creştină din Troada se aduna în prima zi a săptămânii, adică duminică, pentru rugăciune de cu seară şi petrecea toată noaptea până la ziuă în rugăciune şi ascultând învăţătura Sfântului Apostol Pavel, desăvârşind această adunare de rugăciune cu frângerea pâinii, adică împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (Faptele Apostolilor 20, 7-11).

Astfel de monumente străvechi ale literaturii creştine, precum Epistola Sfântului Varnava, Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, lucrările Sfinţilor Iustin Filozoful, Teofil al Antiohiei, Irineu de Lyon, Meliton al Sardelor şi ale multor altora vorbesc de asemenea despre această prăznuire a duminicii. Marele părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur şi vestitul propovăduitor Origen mărturisesc într-un glas că privegherile de toată noaptea din ajunul duminicilor îşi trag originea din vremea apostolilor şi au fost stabilite de sfinţii apostoli înşişi. Demnă de consemnat este de asemenea mărturia ne-creştină care a ajuns până la noi din binecunoscuta scrisoare a proconsulului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, către împăratul Traian. În ea, Pliniu scrie că creştinii se adună în ziua stabilită, înainte de apusul soarelui şi cântă imne lui Hristos ca Dumnezeu.

Potrivit mărturiei multor Sfinţi Părinţi şi scriitori creştini din primele secole creştine, privegherile de toată noaptea aveau loc nu numai în ajunul duminicilor, ci şi în ajunul praznicelor Domnului şi Maicii Domnului şi ale zilelor închinate pomenirii sfinţilor mucenici. Găsim indicaţii clare despre conţinutul acestor privegheri de toată noaptea în Aşezămintele Apostolice (cartea a V-a, capitolul 19): ,,De seara până când cântă cocoşul, rămâneţi în priveghere, rugăciune şi rugăminţi către Dumnezeu, citind până la cântatul cocoşului legea, proorocii şi psalmi, şi după ce citiţi Evanghelia, oferiţi credincioşilor o predică”. Sfinţii Ioan Casian şi Vasilie cel Mare adeveresc că privegherea de toată noaptea includea slujba de noapte şi de dimineaţă şi se încheia ,,după cântatul cocoşilor”.

Aşa întâmpinau primii creştini duminicile şi zilele de sărbătoare. Pentru ei, noaptea dinaintea duminicii, noaptea dinaintea unui praznic era o noapte sfântă, pe care o petreceau cu totul în rugăciune, pregătindu-se să primească dimineaţa marea taină a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos. În această pregătire în rugăciune cât noaptea de lungă şi în săvârşirea dumnezeieştii liturghii dimineaţa se cuprindea sărbătorirea zilei de amintire date sfinţită de Biserică.

Prin urmare, poate cineva să considere că este creştin cel care pierde sfânta noapte dinaintea unui praznic ?

Bineînţeles că nu, căci o asemenea persoană, rupând comuniunea de rugăciune cu Biserica în această sfântă noapte, prin aceasta se desprinde el însuşi în mod voit de trupul Bisericii. Acesta este motivul pentru care în trecut cei care lipseau trei duminici la rând de la slujbă, fără a avea un motiv serios, erau excomunicaţi cu totul din Biserică ca mădulare nevrednice, moarte. Aşadar, este încă mai inadmisibil pentru creştini să organizeze în această sfântă noapte petreceri şi distracţii care sunt în esenţa lor nepotrivite şi nelalocul lor, într-o vreme când cugetele şi inimile creştinilor ar trebui să fie îndreptate către Dumnezeu. Pe lângă faptul că ele i-ar putea distrage pe creştini de la a participa la slujbele praznicelor, actul organizării lor în sine în aceste zile şi ceasuri care sunt sfinte pentru creştini este insultător pentru o conştiinţă credincioasă şi este o încălcare blasfemiatoare a rânduielilor canonice, care sunt obligatorii pentru toţi creştinii. Ele interzic cu asprime orice fel de distracţie publică şi amuzamente populare în acele zile când ar interfera cu participarea la slujbele dumnezeieşti ale praznicelor (Canonul 66 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, canonul 72 al Sinodului de la Cartagina).

Puţini ştiu că în Rusia de odinioară, pre-revoluţionară, sfinţenia duminicilor şi praznicelor era protejată nu numai de rânduielile bisericeşti, ci şi de legile civile. Astfel, în 1627, ţarul Mihail Teodorovici Romanov a emis un decret prin care interzicea, sub ameninţarea cu biciuirea, participarea la distracţii populare. Ţarul Alexie Mihailovici a luptat şi mai energic împotriva acestor amuzamente festive care pătrundeau tot mai mult la noi dinspre Apus. În 1648, el a emis un ucaz special interzicând ,,orice soi de beţie şi orice soi de activitate neastâmpărată, diavolească, batjocură şi bufonerie şi orice fel de jocuri diavoleşti” duminicile; în locul acestora, ucazul poruncea a merge la biserică pentru vecernie, utrenie şi liturghie şi ,,a sta acolo smerit şi cu toată evlavia”. Cei care nu se supuneau se poruncea a fi ,,bătuţi fără milă cu toiege” şi chiar surghiuniţi. În 1652, ţarul a emis un nou ucaz interzicând vânzarea de vin în toate duminicile de peste an. Articolul 26 din faimosul ,,Cod” din 1648 este demn de notat: legile care protejează sfinţenia duminicii se referă la perioada de timp care începe sâmbăta, cu 3 ore înainte de lăsarea serii.

Împăratul Petru I, cunoscut pentru respectul său faţă de Apus, care a introdus în Rusia distracţiile lumeşti după modelul apusean (aşa-numitele ‘adunări’), cu toate acestea, printr-un decret special, nu a permis organizarea lor înainte de sfârşitul liturghiei de duminică. Pe 17 februarie 1718, el a emis de asemenea un decret prin care obliga tot poporul să participe duminica la vecernie, utrenie şi mai ales liturghie. Printr-un decret din 1743, împărăteasa Elisabeta Petrovna a interzis deschiderea tavernelor duminica înainte de sfârşitul liturghiei. Printr-un ucaz din 22 octombrie 1796, împăratul Pavel I a desfiinţat spectacolele teatrale ,,în toate sâmbetele”, în timp ce printr-un decret din 1799, vânzarea băuturilor alcoolice era interzisă în timpul slujbelor dumnezeieşti.

Contele Mihail Mihailovici Speranski (1772-1839), om de stat rus

În 1833, în vremea domniei ţarului Nicolae I, prin strădaniile faimosului Speranski, a fost întocmit ,,Codicele legilor Imperiului Rus”, în volumul XIV existând un articol special despre păstrarea sfinţeniei duminicilor. Legile referitoare la duminică sunt prezentate aici în următoarea formă: duminicile ar trebui închinate ,,odihnei de muncă şi evlaviei”. Legea sfătuieşte ca oamenii să evite să trăiască desfrânat în aceste zile şi să meargă la biserică pentru slujbele dumnezeieşti. Odată cu aceasta, puterea civilă lua asupra sa responsabilitatea de a păstra ordinea, liniştea şi pacea în timpul slujbelor dumnezeieşti, atât în biserică cât şi în jurul ei. Tavernele puteau fi deschise după liturghie. Această lege interzicea categoric orice fel de distracţie, muzică, spectacole teatrale şi orice alte amuzamente şi jocuri publice înainte de încheierea liturghiei de duminică. Printr-un decret special din 21 septembrie 1881, interdicţia împăratului Pavel I a fost întărită din nou împotriva organizării de spectacole şi reprezentaţii teatrale ,,în toate sâmbetele”, cu excepţia prezentărilor dramatice în limbi străine (era, desigur, o concesie făcută străinilor).

Din tot ce s-a spus mai sus este limpede că înşişi legile civile ale fostei Rusii imperiale cereau credincioşilor să întâmpine praznicele în rugăciune şi evlavie şi, dacă aceasta nu se întâmpla în unele locuri, era în mod sigur ca o consecinţă a acelei decăderi din credinţă, acea nestatornicie ruşinoasă a minţilor şi inimilor care, în cele din urmă, a dus ţara noastră în toate ororile comunismului ateu, însetat de sânge. Şi comuniştii atei organizează acum în mod intenţionat tot soiul de spectacole şi distracţii în timpul slujbelor praznicelor şi chiar în noaptea de Paşti pentru a distrage oamenii de la a merge la biserică.

Cum putem noi aici, în străinătate, să nu ne ruşinăm să-i imităm pe comuniştii atei în strădaniile lor de a-i distrage pe credincioşi de la a participa la slujbele praznicelor ?

Nu ne este totuşi limpede acum că Rusia a fost distrusă, fiindcă noi am urmat prea orbeşte orice fel de conducător şi învăţător auto-proclamat, care ne-a insuflat spiritul libertăţii imaginare şi al neascultării de Mama noastră, Sfânta Biserică, şi de instituţiile ei mântuitoare ?

Oricine vrea să se elibereze pe sine de ascultarea de Biserică îşi sapă o groapă a pierzării cu propriile mâini. Este vremea să înţelegem aceasta şi să deschidem ochii noştri măcar acum, când întreaga lume, mergând prea departe în opoziţia ei faţă de adevărata Biserică a lui Hristos, se găseşte pe marginea unui abis înfricoşător, gata să o înghită !

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 59/noiembrie-decembrie 2010