Lumea in deriva nr. 50

Scrisori despre Apus

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

I. În loc de o prefaţă
II. Slavismul
III. Catedrala din Koln
IV. Despre slujbe
V. Ortodoxia în Apus
VI. Ziua numelui regelui sârb
VII. Despre Rin
VIII. Madona Sixtină de Rafael

Scrisoarea I

În loc de o prefaţă

Tu şi cu mine, dragul meu prieten, am fost nevoiţi să trăim vremuri grele, dar totodată, extrem de interesante şi importante. Uneori devii indiscutabil năuc, mai ales când îţi formezi o imagine despre aceste evenimente mondiale grandioase ai căror contemporani suntem meniţi să fim.

Ca şi cum o eră nouă, aparte se apropie în viaţa şi istoria Rusiei noastre. Nu este îndeajuns, cred, doar să observăm şi să trăim evenimentele; folositor este a cugeta la ele. Sper că războiul teribil actual va fi folositor pentru conştiinţa de sine rusă. Victoria asupra duşmanului în starea actuală de lucruri este benefică pentru învingători. Dar întrucâtva sunt puţin obişnuit a evalua fenomenele vieţii din punctul de vedere al câştigului. Sporirea ideologică a unei naţiuni îmi este mai dragă decât creşterea economică şi succesul cultural. Şi creşterea conştiinţei noastre naţionale nu depinde nici măcar de rezultatul războiului; un conflict cu Apusul este suficient. Impulsul este dat, şi gândul lucrează deja. În această scrisoare vreau să-ţi împărtăşesc, suflet drag, nădejdile mele pentru reuşita viitoare tocmai a conştiinţei de sine ruse a noastră.

Cel mai înflăcărat dintre slavofili drag inimii mele, Constantin Aksakov, exclama:

Întotdeauna în Europa ...
Va fi neamul slavilor pus în lanţuri ?
Cel mai greu lucru este robia spirituală,
Nu există răni mai sensibile !

Nu este adevărat că slavii, şi în special noi ruşii, suntem puşi în lanţuri de Europa ? La urma urmei, nu numai fetele lui Griboedov admiră Apusul în ţara noastră. Îţi voi spune, dragă prieten, că întotdeauna m-am simţit cumva trist în sufletul meu când m-am uitat prin cursurile de ,,istorie rusă nouă” sau cursurile de ,,literatură rusă”. De ce ? – vei întreba. Fiindcă am surprins cugetul lor general. Această idee poate fi exprimată cam aşa: Rusia exista de multă vreme, dar nu exista un sens în ea. Era doar întuneric, ignoranţă, superstiţie. În cele din urmă a apărut Petru cel Mare. La început, el a călătorit adesea prin cartierul german, apoi ,,a croit o deschizătură către Europa” şi ,,a transformat” Rusia.

Doar de la Petru cel Mare încoace Rusia a văzut lumina. Într-un cuvânt, ,,el era dumnezeul tău, Rusie !” – precum au exclamat poeţii măgulitori. ,,Rusia pre-petrină” – la urma urmei, acesta este deja un substantiv comun. Cum sunt batjocorite idealurile lumeşti ale înaintaşilor noştri ! Domostroy[1] este ceva teribil pentru apusenii noştri. În general, fără germani noi suntem lipsiţi de valoare şi am fi rămas pentru totdeauna în întunericul ignoranţei. Acestea sunt gândurile pe care le am când citesc scrierile istorice. Rusia pare să fi existat doar în ultimii 200 ani, şi ceea ce s-a întâmplat înainte poate fi studiat doar de dragul curiozităţii sau deoarece ceva trebuie să fie studiat.

Cred, prietene, că ultimii 200 ani pot fi numiţi perioada germană din istoria rusă. Prin deschizătura lui Petru, germanii s-au urcat în coliba noastră şi au ocupat locul din faţă în ea. Şi ruşii au început să se transforme în germani. Întâi, ei au dezbrăcat hainele, şi celui care nu a vrut ei i-au dat jos cu forţa hainele sale măreţe şi i-au pus un caftan german strâmt. Haine ciudate şi străine au fost trimise – camizole, fracuri – toate soiurile de haine care, potrivit mitropolitului Filaret, nu sunt atât de îmbrăcat, cât de dezgolit. Şi pentru haine ei au început să-şi schimbe sufletele, au început să trăiască şi să gândească în germană, ei chiar au uitat cum să vorbească rusa. Timp de 200 ani noi ne-am închinat la germani. Dacă francezii au fost cândva idolatrizaţi, a fost încă o dată la porunca germană. Atunci curţile germane erau atente la tonul dat de Versailles-ul francez.

Petru cel Mare, îmbrăcat în haine apusene, apărând înaintea mamei sale, ţarina Natalia, a patriarhului Adrian şi a profesorului său Zotov. Tablou de Nicolai Nevrev

Deci, prietene, noi am fost înrobiţi în mod ruşinos. Prizonierii sunt diferiţi. Doar unii cugetă cum să scape din robie, alţii plâng, ca evreii în robia babiloniană, şi există de asemenea astfel de robi care uită patria lor mamă şi încearcă să nu-şi amintească deloc de ea. Poporul rus poate fi socotit ca făcând parte din acest din urmă tip de robi. Ruşii au uitat Rusia rusească. Tu ştii, prietene, când Karamzin scria Istoria statului rus, ei spuneau despre el că a descoperit Rusia veche. Nu este acest lucru tipic ? Dar numai 100 ani au trecut de la Rusia veche până la Karamzin. Este puţin probabil a indica un exemplu din întreaga istorie a lumii în care subiectul descoperirilor să fie la numai 100 ani distanţă !

Nu este deplorabilă o astfel de înjosire a întregului neam ? Sentimentul naţional, conştiinţa naţională rusă părea să fi adormit. A adormit, prietene, dar nu la toţi. A adormit sus, în ,,societate”, dar era trează jos, printre oameni. Dacă ,,societatea” se considera pe sine doar europeană, atunci oamenii cugetau şi se simţeau pe ei înşişi înainte de toate ruşi. Şi deci cred că ruptura dintre popor şi aşa-numita intelighenţia nu este nicăieri atât de tăios exprimată ca în relaţia cu Apusul. Intelighenţia şi liderii societăţii ruse s-au închinat la germani, şi poporul i-a tratat întotdeauna pe germani binevoitor, întotdeauna critic, neîncrezător şi chiar ironic. La urma urmei, în rusă cuvântul ,,german” este cu totul literar. Şi închipuie-ţi ce înseamnă. În dialectul popular, toţi apusenii sunt ,,germani”. Nu crezi, prietene, că acest titlu este în mod binevoitor ironic ? În sfârşit, când un copil mic spune ceva de neînţeles, ei îi spun: ,,Oh, tu eşti german !” Şi apoi, cum apare un german într-un cântec popular, în anecdotele poporului ? Cu siguranţă ciudat, stupid şi laş. Rusul faţă de el, bravo, bravo – şi ager la minte, şi curajos.

Cugetul meu stăruie în special asupra acelor fenomene luminoase când geniul rus s-a răzvrătit împotriva jugului străin şi a declarat cu îndrăzneală că Rusia nu ar putea fi doar bună fără germani, ci că i-ar fi mai bine fără ei, căci care alta este chestiunea, decât dacă Rusia a fost transformată în bine sau rău. Mă refer mai ales la slavofili, acei fii înzestraţi, curaţi şi oneşti ai Rusiei. În ciuda persecuţiei disperate de către apuseni, în ciuda indiferenţei cercurilor largi ale societăţii, slavofilismul a fost un fenomen remarcabil în viaţa rusă timp de trei sferturi din secolul al XIX-lea. Şi cel mai important, ce oameni minunaţi erau ei, slavofilii ! Numele multora au rămas în istorie pentru totdeauna, deoarece nici măcar duşmanii nu au putut decât să recunoască mintea scânteietoare şi talentele bogate – filozofice, literare, poetice. Dar încă o dată, minunaţi: cei care au fost doar implicaţi în propovăduirea ideilor slavofile, care încercau să fie date uitării. Ei nu au putut uita nu numai pe cei care erau scriitori şi poeţi. N.V. Gogol, A.S. Khomiakov, I.S. Aksakov, F.M. Dostoievski sunt greu de uitat. A.F. Hilferding, K.S. Aksakov şi cei asemenea. La urma urmei, unii au început doar recent să ,,se deschidă”.

Dar este bine că mai mult de o persoană i-a tratat pe germani cu condescendenţă. Opinia populară a fost împărtăşită de cei mai dăruiţi şi cei mai educaţi oameni ai secolului XIX. În general, dragul meu prieten, alături de idolatrizarea Apusului, se remarcă involuntar în cugetarea rusă criticismul constant al Apusului şi condamnarea Apusului. Ai observat cât de des vorbim despre criza ideologică a Europei ? Criza filozofiei apusene este numele primei lucrări filozofice serioase a gânditorului rus original V.S. Soloviov. Şi cât de mult se vorbeşte în periodicele noastre duhovniceşti despre criza catolicismului sau protestantismului german, despre prăbuşirea idealurilor morale ale Europei ! Nu ştiu dacă există ceva asemănător în literatura apuseană cu privire la Rusia şi ruşi, dar cumva nici nu concep aşa ceva. Ce poate spune un german despre Rusia ? El poate vorbi despre criza comerţului nostru cu grâne, despre criza industriei noastre, dar ca un german să vorbească despre criza noastră ideologică – nu, acesta este un lucru care nu intră în capul meu defel !

Prin urmare, conştiinţa valorii sale, a originalităţii sale nu a fost încă corodată în sufletul rus. Cu toate acestea, prietene al meu, urmărind presa, fiind atent la tonalităţile publice, remarc cu tristeţe în ce temniţă este cugetarea rusă adevărată[2], cât de timid, parcă apologetic, gândesc ruşii în rusă dacă cugetele lor nu coincid cu cugetele apusene. Şi în acest punct încep nădejdile mele pentru un viitor mai bun. Noi ne confruntăm cu Apusul. Fără îndoială, în această ciocnire noi ne vom răni dureros. Şi aceasta ne va face să reflectăm la relaţiile noastre cu Apusul, să reflectăm asupra noastră înşine. Poate că a venit sfârşitul înjosirii ruşinoase a ruşilor în faţa Apusului, şi atunci ei [ruşii] îi vor iubi mai mult pe ruşii nativi [decât pe germani].

Îţi spun cu bucurie, prietene, că uneori observ semne favorabile. De îndată ce au bubuit tunetele războiului cu ororile sale, de îndată ce a curs sângele luptătorilor noştri, noi am început să vorbim despre ,,idolul demascat” şi prin acest idol se înţelege cultura germană. A început reconsiderarea valorilor apusene cu toată convingerea. Idolii la care se închina poporul rus de 200 ani nu fuseseră încă dărâmaţi toţi de pe munţii râpoşi în râurile repezi, dar unii au fost aruncaţi deja şi au plutit pe marea uitării, cu toate că mulţi merg de-a lungul ţărmului, strigând: ,,Ieşi, dumnezeul meu !” Treaba noastră este să respingem aceşti idoli plutitori dacă ei acostează la ţărm.

Printre ruşii gânditori moderni, văd, prietene, cum unii în mod dezonorant trag idolii germani la ţărmurile Letei, iar alţii cheamă dumnezeii lor surzi de-a lungul malurilor acestui râu: ,,Ieşi, dumnezeul meu !”

În octombrie anul trecut, societatea religioasă şi filozofică a aranjat, în memoria lui V.S. Soloviov, o întrunire publică cu discursuri şi rapoarte despre războiul ce vine. Eu, prietene, am vrut să asist la această întrunire, dar apoi m-am răzgândit. La urma urmei, m-am gândit, rapoartele şi discursurile vor fi tipărite, şi eu mă voi familiariza cu ele, stând în chilia mea. Într-adevăr, discursurile şi rapoartele reprezentanţilor cugetării noastre religioase şi filozofice au fost publicate în numărul din decembrie al Gândirii Ruse. Le-ai citit, prietene ? Nu am găsit nici o descoperire nouă acolo, dar discursurile şi rapoartele sunt foarte inteligente. Pentru mine ele sunt dragi fiind mărturisirea publică a vederilor noastre de către gânditorii noştri moderni. Tu vei găsi acolo ceea ce le este drag, ceea ce vor, ceea ce nădăjduiesc.

Nu voi scrie într-amănunt despre aceste rapoarte acum tipărite. Voi sublinia doar că, într-un fel sau altul, dar întreaga adunare a societăţii religios-filozofice s-a întors către o critică a idealurilor apusene, a temeliilor apusene ale vieţii. Dar, de asemenea, întrunirea a dezvăluit limpede atitudinile duble ale cugetătorilor ruşi pe care i-am descris, faţă de Apus. În discursul preşedintelui societăţii G.A. Rachinski se aude încă vocea admiraţiei pentru cultura germană. El a spus: ,,În lupta noastră, nu cu stomacul, ci cu moartea, noi nu luptăm împotriva vechii şi venerabilei culturi a Germaniei. Nu cu Germania lui Albrecht Durer, Holbein şi artiştii care au creat picturile şi sculpturile nemuritoare ale străvechilor ei catedrale, nu cu Germania lui Lessing, Herder, Schiller, Goethe şi Novalis; nu cu Germania lui Kant, Fichte, Schelling, Hegel şi Schopenhauer, aceşti învăţători atât ai slavofililor ruşi cât şi ai occidentalizaţilor ruşi, noi nu luptăm împotriva acestei întregi culturi mari a trecutului recent”. Mai mult, vorbitorul retuşează versurile poetului, raportându-le la cultura germană:

Să fie acoperit de ruşine
Cel laş care în această zi
Nebuneşte reproş aduce
Umbrei ei dezvăluite !

Raportul prinţului E.N. Trubeţkoi l-am citit deja cu mâhnire, în special astfel de rânduri: ,,Acum, după atât de multe lecţii de istorie, noi nu vom redeştepta mândria naţională şi vom slăvi Rusia ca pe un idol”. Cugetări cât se poate de diferite în rapoartele lui V.I. Ivanov, profesorul S.N. Bulgakov şi V.F. Ern. ,,Războiul – scrie cel dintâi – este dus împotriva alegerii căilor principale ale spiritului omenesc. Neamul acum pe jumătate liber, care s-a numit pe sine neamul ,,cuvântului”, dar de vreme ce din vremuri străvechi a purtat spectrul unui sclav şi s-a redenumit în mod semnificativ neamul slavilor (slavi – sclavi – sclaven), va fi înrobit din nou, şi deja cu totul, şi va servi ca un nou strat de îngrăşământ pentru ,,cultura” germană, asemenea nenumăraţilor lor înaintaşi, şterşi de pe faţa pământului de setea de sânge parazitară a speciilor care era odinioară cea mai puternică în lupta pentru existenţă ? Sau slavii îşi vor spune în sfârşit cuvântul până acum negrăit ?”

Profesorul S.N. Bulgakov vede în război ,,criza istoriei moderne şi eşecul cauzei noii civilizaţii europene”, deoarece spiritul noului om european a părăsit centrul mistic, s-a îndepărtat de Biserică, a raţionalizat şi a mecanizat viaţa. Acest spirit este dominat de un umanism nereligios şi de creştinismul secularizat, veştejit şi sărăcit – protestantismul. ,,Rusia nu a participat în mod activ la păcatul noului europenism, ea doar a devenit infectată cu el. Nu a fost ea cea care, sedusă de farmecele prinţului acestei lumi, a afirmat cultul omului-dumnezeu-omul-fiară. Nu a fost ea cea care a făcut substituirea protestantă a creştinismului reducându-l la o moralitate practică, lumească. Ea poate respinge aceste începuturi ale unei noi istorii, şi să meargă pe propria-i cale. Ea poate renunţa la turnul Babel şi să dorească cetatea lui Dumnezeu. Ea poate înălţa isprava construcţiei pământeşti, nu în propriul nume, ci în numele lui Hristos ce va să vină. Ea se poate aprinde cu sfânta râvnă pentru cauza lui Dumnezeu, care va ajuta Europa să preschimbe cărămizile turnului Babel care se prăbuşeşte în pietrele cetăţii lui Dumnezeu. Rusia a eşuat deocamdată în a se reface în stilul noii Europe, deoarece nu a putut găsi o înclinaţie reală pentru aceasta, fiindcă aude o chemare vag diferită, o poruncă diferită: a vrea ceea ce nu se poate amesteca, imposibilul, miraculosul, a tânji după cer şi pământ laolaltă, a tânji cu sfântă melancolie”.

,,A avut loc un fapt mare şi uluitor în semnificaţia sa: noi am crezut din nou în Rusia ! Şi noi datorăm această renaştere spirituală sfântului război şi sacrificiului umil al marii armate ruse”. Iată cum defineşte S.N. Bulgakov sensul şi importanţa războiului. Îţi poţi imagina, dragă prieten, cu ce mângâiere am citit aceste ,,cugetări ruseşti” cu adevărat ! Acesta este titlul raportului lui S.N. Bulgakov. V.F. Ern a intitulat raportul său: ,,De la Kant la Krupp”. Aici el înalţă istoria ultimelor zile la principii filozofice şi protestează împotriva ,,înţelegerii simplificate a istoriei lumii”, potrivit căreia ,,cultura germană este una, şi atrocităţile alta”. Ern încheie raportul său cu o rugăciune ,,ca noi să putem experimenta catarsisul tragediei europene în toată profunzimea sa”.

Ei bine, cum să nu saluţi o astfel de mărturisire a vederilor slavofile în auditoriul Muzeului Politehnic !

Fără să vrei, în ultima vreme tu ai reflectat la fenomenele lumii apusene. Îţi voi împărtăşi cugetele mele, dragă prieten, apropiat sufletului meu. Nu-ţi voi descrie Apusul.

Este necesar să-ţi descriu Apusul ? A fost descris de atât de multe ori. Cine nu a citit despre viteza trenurilor germane, despre comodităţile hotelurilor străine, despre curăţenia străzilor din Berlin ? Nu, aş dori să iei aminte la suspinele sufletului apusean, bătaia inimii apusene, să compari sufletul apusean cu sufletul rus. Uneori impresii mici conduc la gânduri mari. Impresii asemănătoare au intrat în soarta mea, şi tu reflectezi la ele până acum.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022

 

 

Scrisoarea a II-a

Slavismul

În ultima vreme, de când lumea slavă a intrat într-o luptă sângeroasă cu lumea teutonică, eu, dragul meu prieten, îmi amintesc adeseori un detaliu din întâlnirile mele cu slavii apuseni. M-am întâlnit cu diferiţi slavi, cu diferiţi oameni şi în diferite circumstanţe, dar acest amănunt, despre care vreau să-ţi scriu acum, s-a repetat în mod constant. Care este amănuntul ? Îţi voi spune faptele.

Pe 27 iunie 1908, am părăsit Thessaloniki pe calea ferată spre nord, la Belgrad. Thessaloniki şi Macedonia erau atunci – şi cât de multă vreme au fost ! – turceşti. Calea ferată turcă este un mare test de răbdare. Uskyub … Încă Turcia. Pe seară noi ajungem la graniţa sârbă. De-a dreapta şi de-a stânga căii ferate un canal mergea deasupra nivelului pământului. Graniţa. Staţia Ristovaţ. Ei au schimbat trenul. Turcii au plecat. Conductorii cu fes au fost lăsaţi în urmă. De îndată ce am păşit pe pământ sârb, s-a simţit numaidecât ca o adiere dinspre rudeniile noastre. Este un sentiment absolut uluitor: în străinătate, dar cineva îl simte apropiat, drag, pe cel al său. Pământul însuşi pare să semene cu Rusia centrală nativă cu dealurile şi câmpiile ei.

Dar la una din staţii m-am hotărât să fac rost de apă fiartă. Ce s-a întâmplat ? Nu ne-am înţeles cu barmanul sârb. ,,Apă” este uşor de înţeles pentru el, dar ,,fierbinte”, în special [cuvintele] ,,apă fiartă” nu-i spun nimic şi el îmi toarnă apă rece. Dau din cap; apa rece este vărsată. Încerc să-i explic descriptiv ceea ce am nevoie, dar nu iese nimic. Cum am ajuns aici ? În acest moment, unul din pasageri vine la bufet, şi eu mă îndepărtasem deja cu o privire deznădăjduită din cale. Îl aud pe vizitator vorbind către barman în germană. Aceasta a fost o revelaţie pentru mine. Niciodată nici măcar nu mi-a trecut prin cap să încerc să vorbesc germana cu un sârb. Fără a mai gândi de două ori, am pus în practică ceea ce am descoperit şi un minut mai târziu mergeam către vagon – aveam apă fiartă în ceainic.

În Belgrad, părea că picasem în societatea rusă. Oameni inteligenţi vorbesc rusa fluent, şi conducătorii şi ghizii noştri au studiat în academiile teologice ruse. Cu toate acestea, în Belgrad existau neînţelegeri pe baza neînţelegerii reciproce. Într-o zi la masă, unul din clerici şi-a pus în cap să spună un discurs în sârbă în cinstea musafirilor ruşi. Vai ! Nu am înţeles nimic din acest discurs. Am fost cumva ruşinat, şi gânduri mohorâte s-au ivit involuntar în cugetul meu. Am făcut cunoştinţă cu câţiva seminarişti belgrădeni şi fără să vreau am remarcat că pot vorbi doar cu elevii din clasele mari, unde limba rusă era studiată şi unde ei studiază din manuale ruse, iar seminariştii juniori sunt de neînţeles pentru mine. Când unul din cei din urmă m-a abordat şi a început să ,,mă roage pentru seară”, nu am ghicit imediat că el mă invita la cină. Şi în conversaţia cu seminariştii din Belgrad, a trebuit să schimb pe limba germană. Unul din elevii mai vârstnici a spus în conversaţie cuvântul ,,dulce”. ,,Ce este acesta ?”, am întrebat. ,,Nu ştiu cum [să spun] în rusă”. ,,Ei bine, cum spui în germană ? ” Gefrorenes. ,,Oh, îngheţată !” Acum ne înţelegem unul cu altul.

Pe ţărmul opus al Dunării de Belgrad se află Zemlin, de unde tunurile austriece bombardează acum capitala sârbă. Zemlin este deja o posesiune austriacă. În chiar acest Zemlin am vorbit odată cu un sârb. Sârbul austriac nu mai învaţă rusa la şcoală. Noi am încercat să vorbim fiecare în propria limbă – nu iese absolut nimic [din asta]. Nu mai era o noutate pentru mine că s-ar putea comunica cu un sârb în germană. Şi acum doi slavi sunt siliţi să recurgă la limba germană pentru a schimba impresii. Acum îmi pot imagina limpede expresia tristă de pe faţa interlocutorului meu când mi-a spus, la sfârşitul conversaţiei: ,,Cât de trist [este] că noi slavii suntem nevoiţi să vorbim germana între noi !” Desigur, aş putea doar să fiu de acord cu el, fără greutate, că acesta este [un lucru] sehr traurig (foarte trist). A fost cu adevărat trist …

Aproape în aceeaşi zi, a trebuit să am o dispută teologică cu un croat catolic, un student din Zagreb; i-am argumentat că nu era câtuşi de puţin potrivit pentru un slav să fie catolic. Dar ce dispută ! Aproape jumătate în germană. Încă o dată ! Slavul (croat) îi vorbeşte slavului (mie) în germană ca să-i demonstreze avantajele catolicismului, alfabetului latin pentru limba slavă etc.

Altă dată s-a întâmplat să petrec câteva zile în Praga. S-a dovedit că de asemenea este nevoie să vorbeşti germana cu cehii. Este incomparabil mai rău aici ca în Belgrad: rusa nu este vorbită deloc. Pur şi simplu nu pot să uit acel sentiment neplăcut de iritare neputincioasă pe care a trebuit să-l îndur fără să vreau pe întreaga mea şedere în Praga. Servitorii de la hotel şi restaurant, vânzătorii şi vânzătoarele, oamenii de pe stradă – ei sunt cu toţi cehi, slavi prin sânge. Auzi cuvinte slave individuale în conversaţia lor, înţelegi cărţile şi ziarele cehe fără multă dificultate, şi te hotărăşti să vorbeşti – cade ca un văl între noi, şi noi devenim numaidecât întrucâtva străini unul altuia. Spui sau citeşti ceva în cehă – cehii zâmbesc; nu au spus că le place asta. Şi din nou nu pot uita cum o fată din Praga mi-a explicat în germană cum să citesc şi să pronunţ corect cuvintele cehe. Trebuie, prietene, să ajungi într-un centru slav atât de mare ca Praga pentru a simţi cât de dificil şi neplăcut este să vorbeşti germana cu slavii.

Altă amintire, ultima. Graniţa rusă. Kalish. Ce a devenit el acum ? Staţia, potrivit obiceiului rus, este departe de oraş. Iau autobuzul către oraş. Femeia poloneză care stă vizavi de mine îmi adresează o întrebare, şi din întrebarea ei înţeleg doar cuvântul ,,pan”. Deci ? Din nou limba germană şi slavii s-au înţeles unul pe altul. Este în Rusia ! Polonezii, la urma urmei, aceştia sunt ,,luminişuri”, potrivit cronicarului. Eu sunt probabil ,,Vyatich”[3]. A vorbit ,,luminişul” cu ,,Vyatichi” germana ?

Aici, prietene, noi avem o serie de amintiri neînsemnate de întâlniri cu slavii din Apus. Vezi, pretutindeni există un amănunt: noi nu ne înţelegem unul cu celălalt şi suntem siliţi să vorbim între noi în limba unei naţiuni străine şi ostile slavilor. Un amănunt, dar mă face să cuget aspru uneori. Şi sunt doar eu ? Îmi amintesc de regretatul A.I. Vvedenski, care şi-a concentrat atenţia pe această necesitate forţată de a vorbi germana cu slavii.

Ce este acest fenomen straniu ? Limba duşmanilor noştri serveşte ca mijloc de comunicare şi unitate pentru noi ! Priveşte harta etnografică a Austriei. ,,Imperiul peticit” a cusut mai mult de jumătate din piesele slave. Acum puterea statului german uneşte popoarele slave într-un întreg politic.

Slavii sunt dezbinaţi – aceasta este ceea ce simţi înainte de toate, şi simţi cu strângere de inimă.

Bârfa noastră istorică
Ne-a certat între noi
Şi a tulburat multă vreme
Unirea sacră şi nativă
Prinţul Viazemski

Ca oamenii orbi jalnici
Noi am rătăcit, am rătăcit
Împrăştiaţi în toate direcţiile.
Străin, străin
Noi am fost smulşi, rupţi:
Aceia au fost lipsiţi de limbă de german,
Mi-e ruşine de aceşti turci.
F. Tiutchev

În antologiile noastre educaţionale, faimosul poem al lui A.S. Khomiakov, ,,Kiev” (,,Înalt în faţa mea … ”) este din nu se ştie ce motiv tipărit într-o formă pe jumătate prescurtată (sfârşitul: ,,Soarele Veşnic al Răsăritului”). Sunt omise exact acele versuri în care sunt exprimate ideile slavofile ale poetului. Este din întâmplare sau intenţionat ? Aceasta, pentru a nu corupe elevii cu idei slavofile ? Şi în aceste versuri omise din nou mâhnire pentru dezbinarea slavilor.

Fraţilor, unde sunt fiii Volhyniei ?
Galiţia, unde sunt fiii tăi ?
Sabie şi linguşire, amăgire şi flacără
Ei ne-au fost furaţi;
Ei sunt conduşi de stindardul altcuiva,
Ei sunt ocârmuiţi de un glas străin.

Iată cum plâng iar şi iar poeţii slavofili dezbinarea slavilor.

În ce mă priveşte, dragă prietene, eu percep cu o durere aparte dezbinarea religioasă a slavilor. Nu pot defel să cred că Ortodoxia şi catolicismul sunt aproape acelaşi lucru, că ele sunt două Biserici creştine locale. Mărturisesc că Biserica este una, şi catolicii nu sunt Biserica pentru mine şi prin urmare nu sunt creştini, fiindcă nu există creştinism în afara Bisericii. Între timp, cât de mulţi slavi s-au îndepărtat de Biserică şi au crezut în papa Romei ! Slavii sunt prin fire în special religioşi. Pentru ei, religia nu este o anexă la viaţă, ci viaţa însăşi. Slavii nu se distrează cu religia, ci ei trăiesc prin religie. Din punct de vedere religios, germanii sunt lipsiţi de valoare în faţa slavilor. Catolicii germani sunt un tip religios special. Pentru catolicii germani, religia este doar un fel de conservatorism bine intenţionat şi imparţial. Slavii tratează de asemenea catolicismul cu religiozitatea lor spontană caracteristică. Dintre catolicii moderni, îmi pare mie, polonezii sunt cei mai religioşi, religioşi în mod firesc.

Îndepărtarea de Biserică a unui slav afectează în mod natural însăşi esenţa relaţiei sale cu slavii în general. Gazetarii noştri liberali, când scriu despre slavi, nu acordă aproape nici o atenţie dezbinării religioase. Şi cu totul prostesc. Ei înşişi sunt obişnuiţi să treacă prin viaţă fără credinţă, dar este prostesc a crede că oamenii pot fi atât de puţin interesaţi de credinţă pe cât [sunt] domnii gazetari. În credinţa populară, o persoană este mai întâi de toate numită potrivit credinţei sale. În Galiţia, de exemplu, ,,rus” înseamnă ortodox, ,,polonez” înseamnă catolic. ,,Credinţa rusă” este Ortodoxia, ,,credinţa poloneză” catolicismul. Este prostesc a explica duşmănia dintre slavii heterodocşi prin fanatismul propagandei. Duşmănia este deja prezentă în esenţa dezacordului religios însuşi. Credinţa este principalul nerv al vieţii umane, cea mai preţioasă comoară a sufletului. Şi dacă nu există unitate în această privinţă, atunci orice altă unitate – culturală, ştiinţifică, politică – va fi deja subminată şi nesigură.

Poetul spune pe drept:

Acolo unde este dispută despre credinţă,
Acolo, ca un vârtej de fleacuri,
Atât dragostea cât şi prietenia sunt scoase afară.

Cu toate că am observat puţin viaţa slavilor catolici, încă am dreptate în sentimentul meu de a mărturisi una din principalele dogme ale slavofilismului: ,,Spiritul slavismului este determinat de Ortodoxie”. Da, doar Ortodoxia. În afara Ortodoxiei, un slav este într-o ţară străină. Nici măcar nu pot explica de ce, dar simt întotdeauna cumva o minciună în poziţia unui slav catolic. O socoteală legală seacă cu Domnul Dumnezeu, în care orice ,,faptă bună” este înregistrată pentru a plătită cu o ,,răsplată” în Cer, o atitudine mercenară şi chiar servilă faţă de Dumnezeu, de la care cineva poate aştepta fie pedeapsă, fie răsplată, încredinţarea întregii lucrări bisericeşti ierarhiei, slujbă măsurată seacă, preoţi bărbieriţi, patos artificial şi recitarea predicilor lor – toate acestea, în opinia mea, ar trebui să fie extrem de dezgustător pentru sufletul slav. O trădare a Ortodoxiei este în esenţă o trădare a slavilor.

În prezent, desigur, subordonarea politică a popoarelor slave de către germani este cea mai vizibilă. La urma urmei, gândeşte-te la ea, prietene, în evenimente militare. Acum mulţi slavi sunt siliţi să ridice armele împotriva Rusiei pentru interesele habsburgilor şi hohenzollernilor. Şi ce fel de slavi ? În parte ortodocşi. Cel din urmă aspect este în mod special dureros. În alte cazuri, războiul nu afectează în mod semnificativ chestiunile religioase. Războiul cu turcii şi germanii se potriveşte cumva mai uşor în minte: atât turcii, cât şi germanii sunt deopotrivă de străini de Biserica lui Hristos. Dar îmi amintesc când a izbucnit războiul între sârbi şi bulgari, m-a durut inima: la urma urmei, mădularele unui trup al lui Hristos au început să se ucidă unele pe altele. Un război între oameni care aparţin fără deosebire aceleiaşi Biserici mi se pare deja un fel de oroare neîncetată şi tristă. Şi acum, sub constrângerea germanilor ,,din afara” Bisericii, slavii trebuie să-i ucidă pe aceiaşi ortodocşi, mădulare ale uneia Biserici, ,,soţi”, în cuvintele Apostolului Pavel. În ce priveşte revolta poloneză, A.S. Khomiakov a dat un blestem al

... al cărui glas
Împotriva slavilor de către fraţii slavi
Săbiile au fost puse în mâini într-un ceas criminal.

Încă mai vrednic de un blestem este cel care a pus săbiile în mâinile ortodocşilor împotriva ortodocşilor. În această nebunie a istoriei, găsesc dificil a-i numi trădători pe acei slavi care încalcă jurământul de loialitate faţă de împăraţii germani.

Pui întrebări împreună cu Tiutchev:

Neam pământesc de ocară !
Când vei fi un popor ?
Când se va sfârşi timpul
Şi conflictul, şi potrivnicia,
Şi strigătul pentru unitate va răsuna,
Şi ceea ce ne dezbină se va prăbuşi ?

Poţi răspunde cu uşurinţă cu propriile lui cuvinte:

Noi aşteptăm şi ne încredem în Pronie:
Ea ştie ziua şi ceasul ...

Dar nu a venit acum ziua şi ceasul unităţii slave, ziua ecumenică şi cea ortodoxă ?

Nu vom vedea cu tine, dragă prietene, această zi râvnită ? Aştept această zi. Împărtăşeşte cu mine această aşteptare şi tu, preaiubit prieten, a cărei cugetare asemenea o preţuiesc atât de mult.

Mi se pare, prietene, că noi ruşii nu suntem fără de păcat în dezbinarea slavilor. Admiraţia noastră pentru Apus este de vină. Ruşii merg către Apus, ocolind ţările slave. Se întâmplă adeseori că compatriotul nostru călătoreşte aproape în întreaga Europă şi nu vede nici măcar un slav. Ruşii noştri, când călătoresc către Apus, fac prima lor oprire la Viena sau Berlin, şi înainte de aceste puncte în trenurile expres germane ei zboară repede dincolo de slavi. Dar slavii sunt în număr foarte respectabil în Europa: ei trăiesc de la Marea Adriatică până la Marea Albă, aproape din Elveţia până în Urali. Ce a rămas pentru oricine altcineva ? Şi noi ştim cum să ignorăm acest număr venerabil de slavi din Europa. Adeseori moscoviţii noştri cunosc străzile din Paris şi Berlin ca pe cele din Moscova, în timp ce Sofia, Belgrad, Lvov, Praga şi cele asemenea sunt cufundate în ceaţă.

Şcolile noastre tratează Apusul în acelaşi fel, adică, studiind Apusul, îi lasă pe slavi nestudiaţi. Din istoria şi literatura germană, franceză şi engleză, noi ştim ceva, dar istoria şi literatura slavilor sunt un teren necunoscut pentru noi. Dacă poporului rus i s-ar da un examen la istoria slavilor, atunci, cred, ar rezulta ceva instructiv, adică noi am fi ruşinaţi de ignoranţa noastră. Noi am învăţat despre Karli, Friedrichi şi Louişi la şcoală, dar nu despre slavi. Doar acum au decis ei să înfiinţeze un departament special la universităţi pentru studiul istoriei slavilor. Aceasta au făcut când au priceput. Acelaşi lucru este adevărat pentru şcoala noastră duhovnicească. Acum câţiva ani a fost înfiinţat un departament separat de istorie a Bisericilor slave, dar un an mai târziu l-au închis, şi l-au ataşat la departamentul de istorie a Bisericii Bizantine. Şi înainte de aceasta nu exista nimic.

Noi am studiat istoria societăţilor eretice, şi din istoria Bisericilor Ortodoxe slave noi nu am audiat nici măcar un curs în 4 ani. Despre căderea feudalismului sub capeţieni, despre situaţia ţăranilor, muncitorilor şi oamenilor de la oraşe sub Bourboni, despre perioada normandă din istoria engleză, despre cum Iacob şi Charles au luptat cu parlamentul – despre toate acestea a trebuit să ascultăm cursuri la academia teologică, dar despre viaţa bisericească a slavilor ortodocşi nu s-a ţinut nici un curs. Timp de 2 luni am scris o lucrare despre relaţiile agrare la vechii germani, dar nu am studiat în mod specific istoria slavilor nici măcar timp de 2 zile. Cred că printre studenţii academiilor noastre teologice sunt mulţi care nu pot enumera Bisericile Ortodoxe slave autocefale. Nu ţi se pare, prietene, că toate acestea nu sunt normale ? Nu vei fi de asemenea, prietene, de acord cu mine că noi ruşii nu suntem fără vină în divizarea tristă a slavilor ? Noi suntem mai ataşaţi de germani. De ce suntem surprinşi dacă noi suntem siliţi să vorbim germana cu slavii ? Nădăjduiesc, prietene, că acum noi ne vom feri de germani şi vom fi mai apropiaţi cu fraţii noştri, care până acum au fost în năvoadele teutonului trădător secole de-a rândul.

Şi atunci, probabil, profeţia lui Tiutchev se va împlini:

Şi dialectele glasurilor frăţeşti
Au devenit din nou limpezi.
Nepoţii vor vedea realitatea
La care părinţii au visat !

Nu în zadar Sfânta Biserică, în troparul Sfinţilor Chiril şi Meftodie cei întocmai cu apostolii, cere învăţătorilor slavoni ai Domnului tuturor să se roage ,,pentru a statornici toate limbile slavone în Ortodoxie şi conglăsuire”. Ce se va întâmpla în viitor: Ortodoxia comună sau cugetarea asemenea – nu ştiu, dar cred numai că fără unitate în sfânta credinţă ortodoxă, nu va fi posibil pentru slavi a dobândi adevărata cugetare asemenea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 139/martie-aprilie 2022

 

 

Scrisoarea a III-a

Catedrala din Koln

Să nu crezi, dragul meu prieten, că această scrisoare va fi dedicată în întregime descrierii catedralei din Koln sau istoriei ei. Nu, de această dată, catedrala din Koln va sluji pentru mine doar ca un simbol al conştiinţei religioase europene. Am ales catedrala din Koln din mai multe motive. Din numeroasele catedrale gotice pe care le-am văzut, [cea din] Koln a lăsat cea mai irezistibilă impresie asupra mea. Am vizitat-o de mai multe ori, am admirat-o din afară şi din toate părţile, timp îndelungat lăsându-mă în voia contemplării vârfurilor ei ascuţite. Am cercetat alte catedrale vechi din Europa mai mult ca pe nişte monumente istorice, le-am vizitat cu atenţia rece a unui turist care ar trebui să vadă toate locurile. Acolo, doar un val de amintiri istorice şi vise invadau sufletul. Mi-am amintit regi, domni feudali, cavaleri, turniruri. Nu aşa era în preajma catedralei din Koln. Ea mă chema către ea cu o putere de neînţeles. Am privit către ea pe măsură ce mă apropiam de oraş de-a lungul Rinului. Părăsind Koln, am venit la catedrală să-mi iau rămas bun. Rar, foarte rar am trăit o asemenea impresie puternică de unitate artistică precum am avut în preajma catedralei din Koln.

Catedrala Sfântul Ştefan din Viena, vechea catedrală din Mainz, Catedrala imperială Sfântul Bartolomeu din Frankfurt pe Main, Notre-Dame din Paris, Biserica Votivă din Viena şi alte catedrale gotice nu au făcut aşa o impresie asupra mea. Eu, prietene, nebiruindu-mă de cursurile de istoria artei medievale, îţi voi spune opinia mea: catedrala din Koln mi se pare cel mai izbitor exemplu de stil arhitectural gotic. Gândeşte-te doar, prietene, că în zidurile cenuşii întunecate ale catedralei din Koln a fost întrupat geniul unui număr de artişti germani: construcţia a început încă din secolul al XIII-lea, catedrala a fost complet terminată doar în 1880. Şi lăsând deoparte catedrala din Koln, cred că stilul gotic este cel mai tipic pentru Apus, în special pentru conştiinţa religioasă a Apusului. Ce este, de fapt, stilul gotic ? Aceasta este un produs pur apusean al artei. Nici o urmă de influenţă greacă sau romană nu poate fi găsită în acest stil. Acest stil a apărut în Apus când Apusul se îndepărtase deja de Biserică, când, prin urmare, conştiinţa religioasă a Apusului se despărţise de conştiinţa creştină a Bisericii. Ce a ieşit din această izolare ?

Priveşte mai de aproape, dragă prietene, cel puţin la aceste fotografii ale catedralei din Koln, priveşte mai de aproape – nu poţi găsi răspunsul aici ?

Exteriorul catedralei din Koln poate încânta [ochiul]. Priveşte la complexitatea designului, complexitatea concepţiei artistice, mulţimea detaliilor arhitecturale ! Şi la toate acestea, câtă graţie, câtă fineţe a lucrării, câtă unitate a întregului artistic ! Există multe tipare ale designului arhitectural – şi cu toate acestea fiecare este la locul său, nimic nu reţine ochiul în mod separat, nimic excedentar nu este vizibil. Şi toate în sus, toate în sus. Când am venit pentru prima oară aproape de catedrală, am simţit ca şi cum cineva m-a tras şi pe mine în sus.

Hai să mergem înăuntrul catedralei acum. Înăuntru, rămâi cu aceeaşi impresie de unitate artistică. Aici, doar tonul general este mai luminos: nu cenuşiu întunecat, aproape negru, ca afară, ci gri-gălbui. Şi aici, înăuntru, coloane nenumărate întinzându-se către cer, împletite una cu alta în bolte complexe. Dar este atât de înaltă încât îţi răneşti capul când îl laşi pe spate pentru a privi bolţile. Înăuntru, designul este de asemenea complex: la urma urmei, nu există o singură coloană rotundă, ci fiecare coloană pare să fie legată de o duzină de coloane separate. Cu toate acestea, înăuntru remarci curând – şi chiar cu un sentiment neplăcut – monotonia. Întregul interior este plin doar cu coloane, şi coloanele sunt toate exact la fel.

După ce trece o vreme începi să simţi că lipseşte ceva din acest templu frumos, construit în mod artistic, ceva esenţial. Mintea începe să lucreze, încercând să răspundă la întrebarea ce lipseşte din catedrala din Koln şi din fiecare biserică gotică. Răspunsul apare curând de la sine: lipseşte Dumnezeu, lipseşte sfinţenia, lipseşte viaţa. Priveşte înăuntrul catedralei ! Tu vei vedea că doar două şiruri de statui de-a lungul coloanelor din mijlocul naosului împodobesc catedrala, dar aceste statui par să te facă să îngheţi – ele sunt cenuşii, asemenea coloanelor. Aici nu există ceea ce noi numim podoabă bisericească. Ce rămâne ? Rămân doar artificiile artistice ale arhitectului. Ochii fug pe detaliile arhitecturale şi nimic mai mult. Şi intră în biserica noastră ortodoxă, înfrumuseţată cu toată podoaba bisericească, de exemplu, catedrala Sfânta Treime din Lavra noastră, a Sfântului Serghie. (Nu găsesc nicăieri o biserică la fel de frumoasă !)

Aici totul este impregnat cu sfinţenie. În primul rând, aici simţi la intrare că ai intrat în casa lui Dumnezeu, şi involuntar mâna se ridică pentru [a face] semnul sfintei cruci. În bisericile ortodoxe, arta arhitecturală în sine stă, ca să spunem aşa, în spate. Eu nu recunosc absolut deloc bisericile ortodoxe fără podoaba bisericească, şi nu pot aproba cu nici un chip, de exemplu, majoritatea bisericilor din Petrograd. Intră, de exemplu, în catedrala Lavrei Sfântul Alexandru Nevski ! De multe ori trebuie să-ţi aduci aminte că ai intrat într-o biserică, şi nu doar într-o galerie de artă. Noi am început să construim biserici goale când am intrat în contact cu ereticii apuseni şi am început să-i imităm. Înaintaşii noştri evlavioşi au construit întotdeauna biserici cu podoabă bisericească deplină. Pictura sacră acoperă întregul interior al vechilor noastre biserici. Şi în bisericile noi din perioada petrină a istoriei ruse, ei au început să atârne doar în unele locuri picturi înrămate şi picturi care erau cu adevărat urâte. Este demn de notat că aceste picturi stârnesc, înainte de toate,  nu dispoziţii religioase evlavioase, ci doar emoţii artistice, aşa cum ar fi în afara oricărei biserici, de exemplu, într-o galerie de artă.

Iată de ce mulţi oameni vizitează astfel de biserici într-un mod în care bisericile nu ar trebui vizitate, ci aşa cum cineva poate vizita doar galeriile de artă. Nu voi uita cum într-o zi, în catedrala Lavrei Sfântul Alexandru Nevski, o turistă, uitându-se într-un ghid, mi-a adresat o întrebare: ca într-o galerie de artă.

– Spuneţi-mi, vă rog, unde sunt icoanele lui Van Dyck şi Rubens ?

I-am răspuns:

– Doamnă, noi nu avem astfel de sfinţi.

Astfel de biserici, care pot stârni doar mâhnire şi descurajare, au apărut doar în epoca nefericită a lui Petru cel Mare, când noi ne-am condus după o minte străină şi ne-am îndepărtat de comorile noastre istorice native.

Dar stilul gotic este de aşa natură că o biserică construită în acest stil nu poate fi împodobită cu nici un chip într-un mod bisericesc pentru a se asemăna unui lăcaş al lui Dumnezeu. Coloane, coloane, o întreagă pădure de coloane – şi nu există nici un loc unde să pictezi o pictură sacră. Ei au venit cu ideea de a face vitralii, dar imaginile de la ferestre nu sunt vizibile din partea de mijloc a naosului, şi uneori există doar covoare atârnate pe pereţi, fără nici o pictură sacră. Aşa sunt bisericile gotice eretice – goale, ca şi cum ar fi nelocuite, cumva lipsite de suflet. Scoate afară mobila, picturile şi orice altceva din orice apartament bine mobilat şi el va fi neconfortabil, neplăcut, tu vei vrea să pleci cât mai curând posibil. Voi face, prietene, o comparaţie dură. Dacă într-o biserică gotică, de exemplu, în catedrala din Koln, sunt puse şine şi pornesc locomotive cu abur şi vagoane, atunci, în esenţă, nu va fi nici o insultă la adresa sentimentelor religioase.

În Infernul lui Dante, ereticii sunt chinuiţi în sicrie înguste, încinse. Aceasta înseamnă că păcatul ereticilor este îngustimea lor, viziunea lor unilaterală. Pretutindeni în afara Ortodoxiei se simte tocmai îngustimea, un soi de obtuzitate. De exemplu, ereticii apuseni sunt atât de preocupaţi de confortul locuinţelor lor, cât de multe stiluri au inventat ei în mod convenabil unul după altul ! Dar pentru locuinţa lui Dumnezeu ei au inventat stilul gotic, cu totul neconfortabil, sumbru, sec şi mort. În mod evident, viaţa s-a depărtat de religie când ereticii s-au depărtat de Biserică. Este remarcabil că stilul gotic s-a dezvoltat în timpul domniei scolasticismului. Eu cred, dragă prietene, că stilul gotic şi scolaticismul sunt legate unul de altul. Sistemul scolastic, asemenea Catedralei din Koln, poate fi complex şi armonios: există multe elemente neînsemnate în el, dar toate acestea sunt conectate între ele, se ţin unul de altul. Dar tu te vei apropia de orice sistem scolastic şi vei vedea moarte.

Infernul lui Dante

Stilul gotic este scolasticism în piatră. Scolasticismul a înlocuit printre ereticii apuseni viaţa religioasă cu simţămintele ei variat colorate, cu îndemnurile sale frumoase ale voii. În cugetarea religioasă apuseană domină scolasticismul: catolicii studiază după Toma d’Aquinas, protestanţii au lăsat cugetarea religioasă la propriul plac, fără nici o legătură cu viaţa. Chiar scriitorii bisericeşti vechi le reproşau ereticilor raţionalismul, în timp ce teologii ortodocşi, începând cu A.S. Homiakov, le impută ereticilor apuseni acelaşi raţionalism. Această raţionalizare a vieţii creştine este propovăduită, cred eu, prin arhitectura gotică a bisericilor apusene. De aceea ereticii apuseni sunt chinuiţi în sicrie înguste. Nu se pot imagina oameni mai înguşti şi mai unilaterali ca raţionaliştii.

Nu degeaba, prietene, unii istorici ai artei au numit stilul gotic stil german; francezii au renegat acest stil în secolul al XVIII-lea. Da, nu degeaba, deoarece se pare că raţionalismul a înrobit sufletul german mai mult decât pe oricare altul. Germanii au plănuit să înlocuiască teologia cu ştiinţa teologică. Germanii nu au cruţat pacea în filozofie de dragul triumfului gândirii abstracte. Kant, germanul tipic, a transformat întreaga lume în ceva de neînţeles şi în lucrul în sine de neînţeles. Un slav nu este raţionalist prin fire. Raţionalismul este dezgustător pentru un slav. Îţi aminteşti cum scrie Tolstoi despre încrederea în sine ? ,,Germanii sunt încrezători în sine pe baza unei idei abstracte, a unei ştiinţe, adică, o cunoaştere imaginară a adevărului desăvârşit … Germanul este mai încrezător în sine decât oricine, şi mai greoi decât oricine, şi mai dezgustător decât oricine, deoarece îşi închipuie că el cunoaşte adevărul, o ştiinţă pe care el însuşi a inventat-o, dar care pentru el este adevărul absolut” (Război şi pace). Aici aud vocea unui slav. Păcat însă că Tolstoi însuşi, ca un propovăduitor religios fals, a intrat cu totul pe terenul raţionalismului german respingător, al ştiinţei germane. În Combinaţia şi traducerea celor patru Evanghelii, el îl citează pe aproape fiecare pagină pe germanul Reiss, unul din erudiţii germani neînsemnaţi. Nu este o coincidenţă, cred eu, că stilul gotic nu a putut prinde rădăcini în ţările slave: cu siguranţă nu se potriveşte Ortodoxiei, şi chiar în afara Ortodoxiei el nu va găsi o reacţie de simpatie în sufletul slav. Cehii au în Praga o catedrală gotică, dar nu este vizibilă nici o dragoste faţă de ea: este extrem de părăsită şi atât de înghesuită de clădiri încât nu poate fi văzută în întregime decât de departe.

Dar tu, dragul meu prieten sincer, poate mi-ai obiecta: ,,Este posibil ca întreaga viaţă religioasă din Apus să fi fost înlocuită cu scolasticism şi raţionalism ? Nu există acolo misticism, sentimente ?” Oh, fără îndoială, există, dar pe misticismul şi sentimentul religios din Apus se află o urmă nesănătoasă.

Şi ştii, prietene, mi se pare că umbrele acestui sentiment nesănătos, fiindcă veni vorba, sunt întruchipate de asemenea în stilul gotic. Noi putem găsi aceste umbre şi în catedrala din Koln. De unde au venit ? Unii au răspuns la această întrebare astfel: ,,Prima sămânţă a stilului gotic se află în pădurile dense ale Galiei şi Germaniei cu copacii lor cu trunchiuri înalte şi regulate ale căror vârfuri se împletesc, cu lumina lor slabă misterioasă”. Chateaubriand, de exemplu, spunea că în bisericile gotice există aceeaşi înfiorare şi mister religios ca într-o pădure densă. Înfiorare religioasă … Îmi place această exprimare; transmite bine impresia pe care ţi-o fac bisericile gotice. Priveşte interiorul catedralei din Koln. Imaginează-ţi că eşti acolo, acea lumină slabă se adună în spatele vitraliilor. Doar o candelă arde pe altar. Tavanul boltit este complet cufundat în întuneric.

Îţi propun să faci un experiment. Priveşte mai de aproape şi mai îndelung cel puţin vederea din interiorul catedralei din Koln. Chiar din vedere adie un duh de visare, nu-i aşa ? Şi în catedrala însăşi, doar stai pe o bancă mai aproape de o coloană – acum visarea te va cuprinde. Şi îmi închipui cum stai în lumina slabă a catedralei ! Sunetele orgii năvălesc, inundă întunericul de sub bolţi, răsunând în ecou în ungherele îndepărtate ale bisericii dincolo de şirurile de coloane bizare … Înfiorare şi visare – acestea, cred eu, ar trebui să umple sufletul unui închinător într-o biserică gotică ! Adu-ţi aminte cum descrie Victor Hugo catedrala Notre Dame. Acolo, de asemenea, există o mulţime de senzaţii înfiorătoare şi de visare, uneori chiar înspăimântătoare.

Teama şi reveria sentimentală – iată ce este întruchipat în stilul gotic al catedralei din Koln, dar tocmai aceste trăsături se disting în sentimentul religios apusean, în misticismul religios apusean. Recent, noi ne aducem aminte mai mult decât este necesar de Francisc de Assisi. Dar eu personal nu pot să suport sentimentalismul acestui mistic apusean cu ale sale ,,surori rândunele” şi aşa mai departe. Sfinţii noştri erau liberi de misticism morbid şi sentimentalism dulceag. Ia-l pe Sfântul Serghie. Cât de diferită este starea sa sufletească de sentimentalismul entuziast al lui Francisc ! Să mulţumim lui M.V. Lodijenski pentru că a arătat în trilogia sa mistică superioritatea trăirilor Sfântului Serafim faţă de cele ale lui Francisc (Lumina nevăzută). Sfinţii noştri nu au umbră de visare, fără să mai pomenim de ,,înfiorare religioasă”. Şi în general, în acest punct, psihologia ortodoxă rusă diferă în mod semnificativ de psihologia eretică, apuseană. Idealismul şi realismul, pozitivismul şi misticismul sunt îmbinate în sufletul rus. Acest lucru a fost remarcat ca o trăsătură a sufletului rus de francezul Leroy-Beaulieu (Imperiul ţarilor şi ruşii, vol. III). Nu întâmplător unele mânăstiri ruseşti au o gospodărie excelentă şi trăiesc în simplitatea inimii, fără a avea parte de conflicte sau îndoieli.

Poate tu, dragă prietene, vei gândi: ,,Dar ce este rău dacă stilul gotic provoacă înfiorare religioasă ?” Dar eu cred că înfiorarea religioasă nu ar trebui să fie câtuşi de puţin scopul unei biserici creştine. La urma urmei, biserica este locul întâlnirii liturgice a Bisericii, aici are loc ,,taina întâlnirii sau comuniunii”, precum spune autorul eseului ,,Despre ierarhia Bisericii”. Orice comuniune, desigur, alungă orice ,,înfiorare” din suflet. Nu există absolut nici un sentimentalism în slujba bisericească, în cântările bisericeşti de întrepătrundere sacră. Dar cât de mult din acest sentimentalism neplăcut este în feluritele întâlniri sectare ! Este plictisitor a asculta !

Îţi voi spune sincer, prietene, că nu-mi plac bisericile imense, precum, de exemplu, Catedrala Sfântul Isaac, Catedrala Hristos Mântuitorul, unde se adună mii de oameni şi unde din această cauză nu există o comunitate şi nu are loc taina întâlnirii. Din punct de vedere dogmatic este absurd când slujba dumnezeiască se transformă într-un soi de spectacol, când pelerinii doar observă ceea ce se întâmplă, rămânând cu totul străini unul de altul. Este cu totul altceva când se adună propriii noştri credincioşi, când slujeşte părintele nostru. Şi tu mai ales trăieşti taina întâlnirii în mânăstirile puţin populate, de exemplu, în schitul Paraklit, unde fiecare îşi are locul său de închinare şi se adună toţi de acolo. În astfel de biserici mânăstireşti, taina Bisericii, taina adunării este săvârşită în chip perceptibil, dar în Catedrala Sfântul Isaac această taină nu este cu nici un chip simţită, ca şi cum nu există defel. Dar din nou, la urma urmei, noi am început să construim biserici imense urmând exemplul ereticilor apuseni.

Deci, prietene, iată ce spune catedrala din Koln, dacă o priveşti mai de aproape. Ea vorbeşte despre raţionalizarea creştinismului în Apus; ea vorbeşte despre visarea misticismului morbid al Apusului. Raţionalismul nu tolerează absolut deloc splendoarea bisericească; el vrea ca bisericile să fie seci şi lipsite de viaţă ca schemele logice, şi sentimentul de zdrobire a inimii să se transforme în sentimentalism degenerat. În faţa raţionalismului, catolicismul şi protestantismul sunt totuna. Şi aici, în opinia mea, este un fapt remarcabil: ei au o singură arhitectură bisericească, şi interiorul bisericilor este la fel de lipsit de culoare, deşi catolicii recunosc cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a binecuvântat toată splendoarea bisericească.

Raţionalismul subminează în mod fundamental principalul nerv al creştinismului: idealul îndumnezeirii firii omeneşti, care este afirmat în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă trăieşte prin acest ideal, aşa cum se vede în splendoarea noastră bisericească. La urma urmei, potrivit cugetului Părinţilor celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, ,,zugrăvirea icoanei” ne slujeşte ,,la a ne încredinţa de întruparea adevărată, şi nu imaginară a lui Dumnezeu Cuvântul”. Protestanţii au respins dogma cinstirii icoanei, şi acum ei nu sunt defel siguri de adevărata întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul. În ce au transformat protestanţii creştinismul ? Ei l-au transformat într-un soi de sistem doctrinar, pe care fiecare îl poate întrebuinţa în propriul fel. Protestantismul este creştinism fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este religia lui Iisus din Nazaret. Dar catolicii au transformat de asemenea creştinismul într-o afacere mercantilă cu Dumnezeu: catolicii buni fac ,,fapte bune” şi prezintă lui Dumnezeu un raport detaliat pentru a primi o ,,răsplată”. Exact aşa cum în viaţa pământească o pedeapsă pe un document de execuţie poate fi transferată altuia, tot aşa, potrivit credinţei catolice, cineva poate acţiona în materie de mântuire: poate dobândi documentul de execuţie al altcuiva, şi Dumnezeu este obligat să plătească pe deplin ,,răsplata”.  Nici aici nu este loc pentru adevărata întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul.

Un lucru uluitor ! … Am văzut o mulţime de biserici catolice şi protestante şi am gândit fără să vreau: ,,Voi, domni ai ereticilor, aţi împodobit bisericile voastre cu felurite ornamente arhitecturale, altarele voastre arată uneori ca vitrinele magazinelor de mobilă, ei bine, spuneţi-mi sincer, sunt acestea cu adevărat mai frumoase decât icoanele noastre ? Mi se pare, dragul meu prieten, că interiorul bisericilor apusene nu este o simplă manifestare a gustului. Nu, temelia este tocmai denaturarea creştinismului însuşi de către Apus, întunecarea şi chiar respingerea adevăratului ideal creştin. Dacă creştinismul este un sistem scolastic, atunci întâlnirile creştine necesită o sală mai mult sau mai puţin confortabilă, şi nu o biserică. Toate bisericile protestante, în speciale cele reformate, sunt asemănătoare cu sălile de curs: bănci şi un amvon, aceasta este toată podoaba lor interioară.

Ştii, prietene, uneori bisericile apusene mă îngrozeau; eram indignat din tot sufletul când vedeam aceste roade ale sărăciei religioase, meschinăriei religioase. Dă-mi voie să-ţi povestesc una din trăirile mele asemănătoare. Eram în Dresda. Duminică. Am auzit că se trag clopotele în tot oraşul, ca într-unul din oraşele noastre. Deşi dangătul este cumva patetic, tânguitor şi spart, nu ca al nostru solemn, maiestuos, înălţând sufletul, era cumva plăcut: până şi ereticii, mi-am spus, Îl cinstesc pe Domnul ! M-am dus la liturghie într-o biserică ortodoxă. Este în mod special plăcut să auzi o slujbă ortodoxă ,,într-o ţară străină”. După liturghie am mers în centrul oraşului cu tramvaiul. Am văzut că aproape tot tramvaiul era plin cu pelerini de la biserica ortodoxă. Graiul nostru rusesc se făcea auzit. În faţa mea stătea un preot în dulamă cu o cruce pectorală. (La acea vreme eram încă în haine indecente, adică, seculare !) Era aşa de plăcut !

Am ajuns la Altmarkt. În apropiere există o biserică protestantă mare, ceva gen Frauenkirche. De fapt, nu-mi amintesc exact acum. Am intrat. Scările duc în sus. Urc. Ce văd ? Exact ca, de exemplu, în Teatrul Mare din Moscova, când se urcă la balcon. Urc la etaj, o uşă. Alt etaj, încă o uşă. Nu îndrăznesc însă să intru, dar am urcat deja sus, pare-se că este etajul al treilea. Am deschis uşa şi am intrat. Ce era acolo ? Am ajuns în balconul etajului al doilea. Biserica imensă este aranjată exact aşa cum sunt aranjate teatrele. Stal dedesubt, şi pe părţi pe câteva etaje balcoane. În unele locuri, nu foarte compact, stau vizitatori. Lângă unul din balcoane se află un amvon mare, şi de la el ţine predică pastorul predicator, ca şi cum el ar ţine o conferinţă într-o sală de curs. Îmi amintesc că m-a cuprins aşa o milă pentru nefericiţii eretici care au devastat într-atât, au spălăcit într-atât creştinismul, l-au făcut grozav de plictisitor ! Nu există imagini sacre în biserică: balcoane, scaune şi un amvon, atât şi nimic altceva. Oh, cum am simţit atunci superioritatea incomparabilă a sfintei Ortodoxii !

Da, în Apus, bisericile sunt transformate în mod constant, dacă nu în teatre, atunci în săli de concert. Când intri în biserică vezi afişe atârnând în pridvor. Ce s-a întâmplat ? Rezultă că în biserici în anumite zile, după slujbă, se ţin concerte. Organistul cutare din oraşul cutare a venit să ţină un concert. Totul este anunţat. Preţul unui concert este o marcă sau un franc; preţul a 12 concerte este 10 mărci sau franci. Îmi aduc aminte în mod special un astfel de concert, la care am asistat în frumosul oraş elveţian Interlaken, aflat la poalele Muntelui Jungfrau. Era anunţat că organistul din Londra va da un concert la o orgă imensă pusă în funcţiune de un motor electric. După slujba de seară, când au plecat cei care nu aveau bilete, angajaţii au trecut printre bănci şi le-au întors cu spatele la altar. Exact ca în unele tramvaie din Moscova, când trebuie să mergi în direcţia opusă. Cei care au rămas să asculte concertul au stat jos cu faţa către orgă şi cu spatele către altar.

Uimirea mea a crescut încă mai mult când, cumpărând programul, am văzut în el un număr de cântece laice. La fiecare concert, de exemplu, programul includea piesa ,,Sturm” (Furtună), nu ştiu de care compozitor. Piesa este cu adevărat magnifică, şi în interpretarea puternică a orgii este de-a dreptul încântătoare. Cred că ţie, prietene, care înţelegi muzica de o mie de ori mai bine ca mine, ţi-ar place foarte mult această piesă. Aş vrea să o ascultăm împreună, să trăim şi să simţim împreună această mare magnifică de sunete – uneori puternică şi formidabilă, ca valurile unei mări foarte zbuciumate, alteori mugind liniştit, ca sunetul unei mări îndepărtate, când norii s-au împrăştiat deja, soarele a ieşit. Da, dar ascultă aceasta într-o biserică … Trebuie mai întâi să uiţi că eşti într-o biserică. În Apus este uşor să faci aceasta. În toate bisericile apusene, începând cu catedrala din Koln, este lesne să uiţi că te afli într-o biserică, şi tocmai din cauză că, precum am spus la începutul scrisorii, lipseşte Dumnezeu, lipseşte sfinţenia. În bisericile noastre ortodoxe nu vei uita de Dumnezeu. Încearcă să te aşezi cu faţa către apus în Catedrala noastră Sfânta Treime sau în biserica noastră academică: în locul iconostasului tu vei vedea o pictură formidabilă a Judecăţii de Apoi. La vederea acestei picturi, nu vei începe să visezi la piesa muzicală ,,Furtuna”, ci mai degrabă te vei gândi cum să potoleşti furtuna patimilor din sufletul tău şi să împrăştii norii negri ai păcatului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 140/mai-iunie 2022

 

 

Scrisoarea a IV-a

Despre slujbe

Aceasta a fost [scrisă] pe ţărmurile pitoreşti ale minunatului lac Geneva, din Lausanne …

Nu pot, dragul meu prieten, să fiu indiferent faţă de Elveţia. M-am născut şi încă trăiesc în Rusia centrală, dar iubesc munţii şi marea. Caucazul nostru este frumos şi înfricoşător, dar există acolo un soi de frumuseţe strictă, uneori aspră. Nu sunt îndeajuns de multe lacuri în munţii de acolo. Şi Elveţia este bogată tocmai în cele mai frumoase lacuri, care pot exista doar în munţi. De fapt, o ţară atât de muntoasă, şi aproape toată poate fi traversată cu vaporul ! Călătoreşti cu un vapor, şi mase muntoase bizare, uneori albite de zăpadă pe culmi, se apropie chiar de ţărmuri. Curente [de apă] se precipită zgomotos din munţi, adeseori transformându-se chiar în cascade. Turiştii călătoresc spre Yalta, în Crimeea noastră, pentru a privi cascada Uchan-Su. După cascadele elveţiene, este cumva stânjenitor să amintim priveliştile noastre.

Lacul Geneva

Combinaţia dintre frumuseţea munţilor şi cea a curentelor de apă şi lacurilor îmi dă impresia a ceva maiestuos şi totodată delicat şi blând. Iubesc, dragul meu prieten, frumuseţea lumii lui Dumnezeu ! De câte ori am rămas încântat şi mişcat de această frumuseţe ! De câte ori am vrut să mă rog în marele templu al naturii ! Îmi amintesc că am citit undeva o istorioară despre arhiepiscopul Inochentie (Borisov). El privea răsăritul pe Chatyr-Dag (oh, acesta este de asemenea un loc minunat !). El trebuia să slujească liturghia şi a spus: ,,Am ascultat deja utrenia pe Chatyr-Dag”. Îl înţeleg pe acest ierarh poet, acest ierarh artist cu un suflet delicat şi înalt ! Piscurile munţilor îl aduc pe om mai aproape de Dumnezeu şi îl îndepărtează de pământ. Printre frumuseţile munţilor, toate ,,grijile” noastre îmi par cumva dintr-odată mici, neînsemnate, nevrednice de atenţie. Şi dacă scapi de toate aceste ,,griji”, tu Îl vei simţi fără să vrei pe Dumnezeu în inima ta. Îmi pare foarte rău că nu am mers în Athos la o slujbă în acea biserică care a fost construită chiar în vârful Muntelui Athos. Cred că liturghia trebuie să fie specială acolo. Dar printre frumuseţile naturii este necesară liturghia noastră ortodoxă, slujba noastră ortodoxă – maiestuoasă şi recunoscătoare.

Pentru mine, dragul şi minunatul meu prieten, ştii de ce se leagă în mod inextricabil amintirea Lausanne-ului ? De gândurile despre superioritatea cultului ortodox faţă de cel european apusean eretic. Cum aşa ? Îţi voi răspunde cu o istorioară care mi s-a întâmplat.

Când urci de la Ouchy de pe coastă sus pe munte, tu vei avea o privelişte frumoasă a lacului Geneva. Toate acestea sunt în munţi. Pe malul opus, Mont Blanc însuşi se vede la distanţă. Într-o zi de vară, lacul este învăluit în ceaţă. Vapoarele circulă în diferite direcţii. Te uiţi la această frumuseţe – nu vrei să te desprinzi de ea. Sus, ca pe o terasă specială a muntelui, se află o catedrală. Multă vreme am stat sub copacii umbroşi din preajma catedralei, cufundat în contemplarea tăcută a priveliştii frumoase a marelui Artist al lumii, inundată de lumina soarelui. Ce bogăţie de frumuseţe în această imagine ! Dar apoi intru în catedrală şi … sunt uluit de sărăcia constructorilor şi ,,înfrumuseţătorilor” ei. Oh, cât de supărător a fost pentru mine să văd acest rod al sărăciei religioase a protestanţilor chiar aici, în mijlocul graţiei lumii lui Dumnezeu care încânta sufletul ! Pereţi de piatră cenuşii goi şi bănci de lemn – nimic altceva !

Oare locuitorii permanenţi din Lausanne nu pot simţi această contradicţie, pe care am sesizat-o din prima clipă, contradicţia dintre ceea ce este înăuntru şi ceea ce este în afara catedralei ! Frumuseţe şi bogăţie în afara bisericii, dar acolo în biserică o monotonie jalnică. Ei îşi decorează propriile case cu flori, plante agăţătoare de jur-împrejurul lor, balcoane pretutindeni. Atunci, de ce casa lui Dumnezeu ar trebui să fie fără nici o podoabă, seacă, monotonă şi neprimitoare ? Am remarcat şi altceva în catedrală. Trebuie să fi fost statui în ea înainte. Acum aceste statui au fost îndepărtate şi zac sluţite pe podea în colţurile catedralei, nu ştiu de ce; cred, ca o curiozitate bizară pentru vizitatori. O aşa desconsideraţie necuviincioasă faţă de sfinţii lui Dumnezeu !

Interiorul catedralei din Lausanne

Cu astfel de gânduri am stat multă vreme pe una din băncile din catedrală. Era sâmbătă. Catedrala era goală. A venit un slujitor, asemenea paznicului nostru, sau poate un diacon, şi a început să pregătească ce era necesar pentru slujbă. De obicei în bisericile protestante, închinătorii ţin în mâini Gesangbuch (colecţie de psalmi, în limba germană) – o carte de rugăciuni. Aceste rugăciuni sunt însemnate fiecare cu un număr special. Şi ce numere se cântă, aceasta este postat pe o tablă specială aşezată pe perete undeva, uneori în mai multe locuri. Văd că diaconul (îl voi numi aşa) a tras un sertar de la o masă. În sertar el are numerele pe cartonaşe, asemenea celor întrebuinţate în şcoli când copiii încep să înveţe cifrele. Din aceste cifre, diaconul a alcătuit 3 sau 4 numere pe o tablă specială. Privesc, a scos telefonul pe catedră, a sunat undeva, probabil pe pastor, a vorbit puţin, a schimbat un număr pe tablă, şi apoi a atârnat tabla pe perete.

Împreună cu mine era prietenul şi colegul meu de la academie, acum profesor de liturgică într-unul din seminare. Îi spun: ,,Iată întregul Tipic pentru tine !”

Într-adevăr, ce simplificare a slujbei ! La urma urmei, Tipicul nostru este o carte de mai mult de 1.000 pagini. Şi ia ediţia Tipicului legată în piele – aproape un pud în greutate ! Cât de multe amănunte şi diferite subtilităţi sunt aici ! Aşadar se pune întrebarea: ce este mai bine – Tipicul nostru ortodox sau o cutie cu cifre ?

Adu-ţi aminte cum vorbeşte despre avantajele credinţei ortodoxe fierarul din Tula al lui Leskov, care a vizitat Londra: ,,Cărţile noastre sunt nemaipomenit de groase”.

Foarte isteaţă şi pe deplin dreaptă judecată ! Îndeosebi ea poate fi atribuită cărţilor liturgice. Ia cărţile liturgice protestante şi compară-le cu seria noastră de cărţi liturgice. O carte liturgică protestantă poate fi îndesată în orice buzunar, chiar într-o haină laică. Şi noi avem două Trioduri, două Octoihuri, şi 12 Minee pentru fiecare lună – nu poţi ascunde aceste cărţi în buzunarul tău, ai nevoie de un întreg dulap pentru ele. Pot fi toate acestea de prisos ? De la mulţi am auzit răspuns afirmativ la această întrebare. Cu tine, înţeleptul şi evlaviosul meu prieten, pare că nu prea am vorbit despre superioritatea cultului nostru faţă de cel al Europei apusene. Hai să vorbim acum puţin.

Personal, văd avantajul nostru incontestabil în faptul că ,,[toate] cărţile noastre sunt mai groase”. Dacă [toate] cărţile noastre sunt mai groase, aceasta înseamnă că inspiraţia rugăciunii a lucrat mai mult pentru noi, noi am avut mai mulţi poeţi, scriitori de cântări şi imnografi bisericeşti. Într-adevăr, chiar înainte de despărţirea Apusului de Biserică, existau incomparabil mai mulţi imnografi bisericeşti în Răsărit, şi avantajul nostru enorm constă în faptul că noi nu am aruncat [la gunoi] cu desconsiderare păcătoasă moştenirea bogată a Bisericii primare. Noi am păstrat această moştenire şi chiar am sporit-o. Şi Apusul, în înşelarea de sine mândră, a desconsiderat deodată toată această moştenire, a socotit-o mai prejos de demnitatea sa, şi a înlocuit Tipicul cu o cutie cu cartonaşe. Adeseori teologii apuseni pretind că Luther şi adepţii lui au restaurat adevăratul creştinism primar. Ideea de a ,,restaura creştinismul”, este, în opinia mea, o absurditate.

Este cu putinţă ca un om de 50 ani să-şi restabilească vârsta de la 20 sau 30 ani ? Nu se întâmplă acelaşi lucru cu viaţa Bisericii ? Fiecare vârstă are propriile caracteristici, şi are dreptul de a avea aceste caracteristici. Sfântul Duh nu a sălăşluit doar odinioară în Biserică, ci El sălăşluieşte pururi în ea. De ce ar trebui să uităm veacurile, începând, să spunem, cu cel de-al patrulea ? De ce nu ne întoarcem în primul secol ? Există o limită până la care ,,ar trebui restaurat adevăratul creştinism” ? Unde este ea ? Cine a stabilit-o ? Cine o poate stabili ? Mi se pare, dragul meu prieten, că acestea sunt exact întrebările care trebuie puse când vine vorba de ,,simplificarea” teologiei creştine, eliberarea creştinismului de adaosurile ulterioare. Noi vorbim adeseori în mod special despre ritualismul chipurile excesiv al slujbelor. Alţii chiar numesc Tipicul bisericesc ,,Talmudul ortodox”. O absurditate extremă !

Slujbele noastre au devenit treptat mai complicate de-a lungul veacurilor. Treptat au fost alcătuite cărţile noastre groase: Triodul, Octoihul şi altele. Acest proces poate fi numit doar o dezvoltare, un progres în cult. Ca urmare a acestui progres a apărut Tipicul, această culegere a tot ceea ce a fost mai bun de-a lungul veacurilor în diferite ţări: şi aproape de Ierusalim în mânăstirea Sfântului Sava, şi în Constantinopol în mânăstirea studită, şi în Sfântul Munte Athos, şi aici, în străvechea Rusie evlavioasă. Însuşi numele de Tipic este remarcabil, adică, un model sau un ideal. Cu frumuseţea lui, idealul provoacă o dorinţă involuntară de împlinire a sa, cu toate că arareori este cu putinţă a împlini idealul în toată frumuseţea sa.

Tipicul nostru este mai complex decât rânduielile liturgice apusene, şi în aceasta eu, prietene, văd avantajul nostru. Tipicul ne leagă de întreaga Biserică universală, cu toate vârstele ei. Apusul, însă, nu a restaurat adevăratul creştinism, ci a tăiat legătura vie cu toate veacurile Bisericii primare. A simplifica cultul este totuna cu a te jefui pe sineţi. Cu adevărat, cu privire la cult, Apusul a căzut în sărăcie. Într-adevăr, ce putem observa în toate bisericile germane ? Ei se adună într-o sală goală, stau pe bănci, cântă câteva versete duhovniceşti, ascultă o predică – şi asta-i tot. Plictiseala şi monotonia sunt cele mai ucigătoare ! Nu este uluitor că, cu toată bogăţia culturii apusene, cu complicarea constantă a vieţii, cultul apusean devine tot mai sărac, impersonal, simplificat, lipsit de culoare ?

Nu-i aşa cu noi. Desigur, în ţara noastră, adevărata viaţă liturgică este păstrată în principal şi aproape exclusiv în mânăstiri. Bisericile parohiale s-au abătut prea departe de idealul Tipicului şi au depersonalizat cultul nostru minunat. Regret sincer că tu, prietene, cu toată evlavia ta (te cunosc !), vezi şi înţelegi puţin frumuseţea slujbelor noastre. Trebuie să vizitezi mai multe mânăstiri. În mânăstiri, fiecare sărbătoare are propriul caracter special. La urma urmei, în Tipic pentru fiecare sărbătoare mare sunt aşezate chiar cântări speciale, sunt cântate ,,stihirile pe cele opt glasuri”. Tu aştepţi cu nerăbdare să auzi stihirile care se vor cânta, de exemplu, de Buna Vestire, ,,August singur stăpânind pe pământ” la Naşterea Domnului, ,,Prea minunate au văzut astăzi” la Sfânta Treime. Şi cât de felurite sunt slujbele ! Naşterea şi Botezul Domnului cu ajunul lor, postul mare şi Cincizecimea …

Ah, prietene, cât de rău îmi pare pentru mirenii care fie nu merg deloc la slujbele bisericeşti, fie merg doar la liturghie ! Liturghia este sfârşitul sărbătorii. Pentru mine personal, faţă de slujbele bisericeşti, toate soiurile de opere, concerte etc, mi se par de-a dreptul jalnice şi sărace. Sunt zile în care slujbele din bisericile parohiale fac cu putinţă cel puţin parţial a înţelege şi a simţi frumuseţea slujbei ortodoxe. Aceste zile sunt ultimele zile din Săptămâna Patimilor şi întreaga Săptămână Luminată. Nu am nimic de spus despre aceste zile. Le cunoşti tu însuţi şi nădăjduiesc că simţi cu toată inima negrăita lor frumuseţe. Ei bine, închipuie-ţi, dragul meu prieten, că în loc de utrenia din Vinerea şi Sâmbăta Mare, în loc de utrenia de Paşti, noi ne-am aduna, am sta pe bănci, am cânta câteva versuri şi ne-am duce acasă ! La urma urmei, aceasta ar fi o insultă, o bătaie de joc. Aceasta este ceea ce s-a obţinut din ,,simplificarea” slujbei, din ,,restaurarea simplităţii creştine timpurii” !

Deci, prietene, nu îi invidiez câtuşi de puţin pe apusenii care în loc de Tipic au o cutie cu numere. Complexitatea slujbelor noastre este un semn că noi trăim viaţa Bisericii. Noi nu avem nimic pentru care să ne ruşinăm de Tipicul nostru şi, ca să spunem aşa, să cerem iertare pentru el europenilor luminaţi sau ruşilor occidentalizaţi. Ignoranţa şi lipsa totală de educaţie în sens bisericesc sunt singurele motive pentru atitudinea arogantă faţă de rânduielile liturgice ale Bisericii Ortodoxe.

Dar probabil un avantaj încă mai important al slujbelor noastre îl vom descoperi dacă noi acordăm atenţie conţinutului lor. În conţinutul lor şi chiar în înfăţişarea lor exterioară, slujbele apusene sunt extrem de sărace şi uluitor de mediocre. Indiferent cât de multe cărţi liturgice europene apusene am citit, doar m-am întărit în convingerea mea privind conţinutul lor sărăcăcios. Nu există teologie în slujba apuseană, nu există deloc profunzime. Dar există în ea un sentimentalism extrem de dezgustător pentru mine şi un soi de familiaritate cu ,,Iisus”. Slujbele noastre sunt impregnate direct cu teologie, şi mai mult de atât, teologia cea mai curată şi mai sublimă. La urma urmei, cele mai multe din imnele Bisericii noastre au fost alcătuite în perioada de înflorire patristică a gândirii teologice, uneori fiind alcătuite de mari teologi, de exemplu, Sfântul Ioan al Damascului, acest mare poet religios. În sfârşit, doar noi avem ,,imnologii dogmatice” în slujbe.

Îţi aminteşti, prietene, că în noaptea de Naşterea Domnului ţi-am scris despre denaturarea înţelegerii creştinismului, care s-a statornicit în teologia apuseană, atât printre catolici cât şi printre protestanţi ? Este vorba despre răscumpărare, despre izbăvirea de pedeapsă pentru ofensa adusă prin păcat dreptăţii lui Dumnezeu. Creştinismul se transformă într-un soi de târg nepotrivit cu Dumnezeu. Când teologia din şcolile noastre a căzut sub influenţa vătămătoare a teologiei apusene, atunci noi am început să cugetăm într-un mod asemănător. Dar în acelaşi timp, ţi-am scris că teologia bisericească primară era plină de idei cu totul diferite. Acolo domnea ideea reînnoirii firii omeneşti, ideea îndumnezeirii omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Păcatul nu este o crimă, ci o boală, stricăciunea firii, care este legată lăuntric de suferinţă, în timp ce izbăvirea de păcat, de stricăciune aduce fericire. Virtutea însăşi este fericire, şi păcatul este suferinţă. Şi este minunat că în slujbele noastre la fiecare pas te întâlneşti tocmai cu aceste cugete. Slujbele noastre sunt mărturia vie a teologiei patristice sublime a Bisericii primare. Oricine este familiarizat cu învăţătura Bisericii primare despre mântuire va auzi ecouri ale acestei învăţături înalte în aproape fiecare rugăciune, în aproape fiecare vers. Nu întâmplător în epistola patriarhilor răsăriteni se spune despre cărţile noastre liturgice că ele ,,conţin teologie sănătoasă şi adevărată”.

Da, prietene, dacă slujbele noastre ortodoxe răsăritene sunt comparate cu cele apusene în ce priveşte conţinutul lor teologic şi ideologic, atunci superioritatea noastră va fi indisputabilă. Apusul, în special cel protestant german, a respins imnurile profunde ale imnografilor inspiraţi ai Bisericii primare şi a început să folosească poeziile propriilor învăţători. În Apus, nu numai teologia din şcoli s-a lepădat de adevărul Bisericii, dar şi cultul în sine. Apusul a înlăturat frumoasa moştenire a antichităţii şi a înlocuit-o cu sărăcia sa. În general, aceasta este tipic oricărei erezii: eu vreau negreşit ce-i al meu, propriu, chiar dacă este un lucru rău. Uită-te la sectarianismul nostru, la acest duh rău al Apusului. Trioadele şi Octoihurile sunt respinse şi înlocuite cu traducerile mediocre al dlui. Prokhanov din germană şi engleză. Ai văzut, prietene, colecţia sectantă de imnuri [intitulată] Gusli ? În Gusli cel mai mult mă deranjează sărăcia ideologică, stupiditatea teologică, mediocritatea generală. Gândeşte-te, prietene, şi recunoaşte că Răsăritul este mai bogat şi mai înţelept decât Apusul în slujirea lui faţă de Dumnezeu.

Compară chiar forma exterioară a imnurilor noastre liturgice cu forma celor apusene, şi încă o dată superioritatea neîndoielnică este de partea noastră. Ce lărgime, ce zbor al cugetului şi imaginaţiei în cântările noastre ! Citeşte dogmaticile, stihirile pentru Buna Vestire, slujbele din Săptămâna Patimilor, adu-ţi aminte condacul Naşterii Domnului, al Sfintei Treimi, al Acoperământului Maicii Domnului, şi multe altele ! Dacă toate acestea sunt apreciate doar dintr-un punct de vedere artistic – şi atunci, cred, nimeni nu poate fi decât încântat. Imnurile liturgice apusene nu se pot compara cu nici o slujbă ortodoxă.

Ia aminte, dragul meu, chiar la glasuri. Nu pot spune că am ascultat multă muzică laică, dar am ascultat câte ceva; pot spune că nu mi-au produs niciodată o impresie atât de puternică precum cântarea noastră bisericească. Îmi pare sincer rău că tu cunoşti puţine despre cântarea bisericească şi o preţuieşti [prea] puţin. Şi muzica laică mi se pare pur şi simplu săracă şi plictisitoare. Cântarea bisericească apuseană diferă semnificativ de a noastră. În cântarea noastră bisericească predomină două tonuri: solemn în chip maiestuos şi mişcător ,,cu cântare dulce”. Aceste două elemente pot fi distinse în cele 8 glasuri. Compară, de exemplu, glasul 3 cu 8. Stihirile pe glasul 8 sunt de obicei maiestuoase şi solemne; melodiile podobiilor sunt de cele mai multe ori mişcătoare. Îţi scriu acum despre stihiri şi podobii şi mă gândesc fără să vreau: ,,Dar pentru prietenul tău toate acestea sunt cuvinte goale !”

Este păcat, păcat, dragul meu, că felurite opere îţi sunt mai familiare decât stihirile şi podobiile ! Şi toate acestea pot fi aflate în mânăstiri, deoarece în bisericile parohiale, în special în Moscova, sunt statornicite acum cele mai proaste cântări ale diferiţilor ,,compozitori”. Aceste cântări mă supără şi mă revoltă, dar feluritele cântări din mânăstiri mă încântă întotdeauna. Cântările de la Lavra Pecerska din Kiev, de la Schitul Ghetsimani, din Sihăstria Sfântul Zosima (,,Binecuvântează [suflete al meu]”, ,,Fericit bărbatul”), stihirile de la Optina – ce bogăţie sunt toate acestea, ce muzică încântătoare !

În cântarea apuseană, eu sunt uluit în mod special de predominanţa motivelor tânguitoare. Aceste motive tânguitoare domină în Apus chiar acolo unde este trâmbiţată biruinţa noastră. Ai auzit, dragul meu, măcar într-o biserică poloneză, cum cântă ei ,,Sfinte Dumnezeule” acolo, mai ales pe ,,miluieşte-ne pe noi” ? Şi cum este cântată aceeaşi cântare îngerească la noi în ţară, de exemplu, la liturghia arhierească ? Şi aici, în opinia mea, este un fapt foarte semnificativ: Apusul este foarte mândru de cultura sa, de libertatea sa, de luminarea sa, dar ei se adună într-o biserică, sau o kirche, şi se vaită cu un soi de spirit slugarnic. Da, în creştinismul apusean (dacă poţi vorbi despre el) este un spirit slugarnic. Teologia şi practica bisericească îi inspiră omului acolo că este un nelegiuit vrednic doar de pedeapsa dreptăţii dumnezeieşti. Acest spirit slugarnic, de rob, s-a dezvoltat de veacuri în Apus, şi de aceea cântările de acolo sunt tânguitoare.

Am făcut fără să vreau o paralelă. Bogaţi, îmbrăcaţi îngrijit, mulţumiţi de sine, oamenii din Apus se adună în biserică, stau pe bănci şi … cântă tânguitor, asemenea criminalilor care cer milă. Iar la noi, ruşii simpli cu rucsacii pe umerii lor se adună la un pelerinaj către o sfântă mânăstire, se îngrămădesc în biserică, unde de-abia se poate sta, şi din strană răsună cântări triumfătoare puternice, asemenea unei armate victorioase care avansează. Da, dragul meu, Ortodoxia este credinţa nu a robilor, ci a celor liberi, nu a mercenarilor, ci a fiilor, nu a criminalilor, care aşteaptă execuţia tremurând, ci a luptătorilor nevoitori împotriva patimilor păcătoase, pentru care cununile nestricăciunii sunt gătite în Cer.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 141/iulie-august 2022

 

 

Scrisoarea a V-a

Ortodoxia în Apus

În aceste zile de iulie, dragul meu prieten, în singurătatea mea printre clădirile pustii ale academiei, îmi amintesc adeseori cum, în zilele de iulie, cu câţiva ani în urmă, am vizitat de asemenea biserici ortodoxe ruse din diferite centre europene apusene în zilele de sărbătoare. În primul rând, îmi amintesc că în Apus trebuie să cauţi fără îndoială o biserică rusă, şi s-o găseşti nu este cu totul uşor. Din vreun motiv, bisericile ruse sunt pretutindeni în capitalele europene undeva în curţile din spate, pe nişte străduţe, departe de centrul oraşului. Nu vorbesc de staţiuni unde, pe timpul verii, jumătate din populaţie erau ruşi. Vorbesc de capitale.

Doar în Geneva este o biserică rusă vizibilă în priveliştea generală a oraşului pe marginea Lacului Geneva. Am cutreierat mult Viena, căutând o biserică rusă; nu este uşor să ajungi nici la biserica rusă din Paris. Iar în Berlin nu vei găsi nici o biserică natală; există doar un paraclis la ambasada de pe Unter den Linden. Cum să mergi la ambasadă ? Clădirea ambasadei este imensă şi impunătoare, dar nu exista mult loc pentru o biserică. O biserică rusă adevărată este deja în afara Berlinului, în Tegel, unde colonia rusă a găsit un loc pentru sine şi instituţiile sale. Nu am avut încă şansa să vizitez Roma, dar oamenii pe care-i cunosc că sunt familiarizaţi cu ea mi-au vorbit despre biserica rusă din Roma. Este localizată, unde crezi ? Într-o cameră închiriată, într-o simplă casă. Ei spun că recent a existat o astfel de situaţie: proprietarul nu a vrut să reînnoiască contractul cu misiunea rusă, deoarece deţinătorul cinema-ului vroia să plătească mai mult pentru clădire. Deci, mută-te cu biserica ta ortodoxă, scoate-ţi stranele şi icoanele fiindcă este nevoie de o cameră pentru un cinema ! Este extrem de jignitor pentru inima rusă să vezi o astfel de umilire a Ortodoxiei natale !

În 2004 Biserica Sfânta Mare Mucenică Ecaterina a devenit prima biserică ortodoxă rusă construită în Roma de la Marea Schismă din 1054. Ea este construită pe terenul ambasadei ruse, chiar alături de Vatican

Şi unde altundeva ? La Roma, unde catolicismul pare în toată slava sa. Decedat – vai ! acum decedat – arhipreotul A.P. Malţev din Berlin a resimţit în mod dureros situaţia anormală a bisericii ruse din Berlin şi visa să construiască o biserică chiar în oraş. El adunase deja o sumă însemnată de bani pentru a-şi împlini visul. Dar acum, desigur, Berlinul nu va fi împodobit curând cu o biserică ortodoxă. Cu toate acestea, un gând se naşte fără să vreau în mintea mea: de ce ar trebui ca doar indivizii să se îngrijească de a construi biserici ortodoxe decente în capitalele europene ? Nu este aceasta o datorie a întregii Biserici Ortodoxe şi a întregului stat rus ? La urma urmei, ei găsesc necesar să cheltuiască sume considerabile pentru întreţinerea ambasadelor. Ei încearcă să împodobească ambasada potrivit măreţiei Rusiei. De ce nu se îngrijesc la fel ca biserica ambasadei să fie vrednică de numele ortodox rus ? Şi apoi, în sfârşit, uneori pare că se neglijează [acest lucru] cu o oarecare conştienţă.

De ce bisericile noastre sunt construite de obicei pe străzi lăturalnice, de asemenea nu înţeleg. Aici, unde trăim noi, neortodocşii nu acţionează în felul acesta. În Petrograd, pe bulevardul Nevski, vizavi de Catedrala Kazan, ambele biserici catolică şi protestantă captează privirea. Noi însă spunem despre aceasta: ,,Uite cum colonada Catedralei Kazan se deschide spre bisericile neortodoxe ! Biserica Ortodoxă este deschisă ca într-o îmbrăţişare către catolici şi protestanţi !” Şi eu adaug fără să vreau, dragul meu prieten, la aceste cuvinte: ,,Doar heterodocşii dau înapoi şi par să evite îmbrăţişarea ortodoxă !” Realitatea este că bisericile heterodoxe se îndepărtează de la linia caselor de pe magistrală şi am impresia că ele se feresc de braţele deschise ale Catedralei Kazan. În acelaşi Petrograd, priveşte de la Podul Sfânta Treime către fortăreaţa şi bulevardul Kamennoostrovski. Tu vei vedea cum chiar Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel se pierde [în peisaj] în comparaţie cu minaretul şi mozaicurile orientale ale moscheii. Catedrala Sfânta Treime – mică, veche, joasă – nu a putut suferi vecinătatea lui Mohamed şi a ars până în temelii.

Aşa este cu noi ! Pentru bisericile străine – un loc mai bun şi mai vizibil ! Şi noi înşine în Apus mergem cu bisericile noastre ortodoxe undeva departe de ochii europeni luminaţi, undeva pe o stradă dosnică.

Şi slujba însăşi în bisericile noastre din ţările străine are propriile caracteristici. Nu voi spune că aceste caracteristici sunt de dorit. Acum 7 ani, într-o zi de sărbătoare, a trebuit să săvârşesc îndatoririle unui citeţ în biserica ortodoxă din Viena. La ora 10 dimineaţa am început să facem utrenia şi am ajuns curând la liturghie. În timp ce citeam ceasurile, cei din cor s-au adunat în strană. Liturghia a început. Văd că cântăreţii cântă bine, cu pricepere, cu toate că nu erau mulţi. Pe neaşteptate observ că directorul nostru de cor vorbeşte celor din cor în germană. Sunt germani ? Ei au început să cânte ceva. M-am uitat la notele vecinului meu, un tenor blond – cuvintele cântării sunt scrise sub note cu litere latine. L-am întrebat pe director cine erau cei din cor. A reieşit într-adevăr că nu erau ruşi. Vecinul meu este german, ceilalţi cântăreţi sunt cehi, nu există nici un rus cu excepţia directorului. În mod asemănător, ortodox este doar directorul şi toţi cântăreţii sunt catolici. Cum îţi place asta, dragul meu prieten ? Într-o ţară străină, credincioşii ortodocşi se adună în propria biserică, dar heterodocşii cântă pentru ei, chiar germanii înşişi, cântă ceea ce ei nu înţeleg.

La slujba noastră dumnezeiască uneori cântăreţii le ţin locul tuturor celor prezenţi şi se roagă. Ei cântă ,,Doamne miluieşte” la ectenii, ei încheie rugăciunea preotului cu cuvântul ,,Amin”, exprimând astfel acordul şi unanimitatea lor cu preotul. O persoană cu adevărat ortodoxă nu poate doar să asculte liturghia, trebuie să participe la ea. Şi în bisericile din ţările străine, pe timpul slujbei, ortodocşii sunt înlocuiţi cu germani neortodocşi, care nu sunt câtuşi de puţin de acelaşi cuget cu preotul ortodox. În Rusia, din vremea lui Petru cel Mare, germanii au stat între ţar şi popor, în timp ce în Apus germanii au stat chiar între Dumnezeu şi poporul ortodox. Şi ce fel de slujbă dumnezeiască se obţine cu străini cântând ! În sfârşit, este dificil a exprima cuvinte slave cu litere latine; este limpede că adeseori cântăreţii în pronunţia lor nu le redau corect. Nici măcar ,,Doamne miluieşte” nu le iese reuşit. De la distanţă, desigur, se obţine o iluzie de cântare slavă. Da, când ei cântă ceva melodios, atunci adeseori nici măcar cu cântăreţi ruşi nu poţi înţelege cuvintele, rămân doar sunetele şi complexităţile muzicale.

Apoi am vorbit cu tenorul blond. El s-a dovedit a fi un catolic foarte liber în gândire. A lăudat slujba ortodoxă, spunând că pe el nu l-ar deranja să se convertească la vechiul catolicism, dar îi era teamă că-şi pierde slujba. Înainte de [a cânta] liturghia ortodoxă, el cântase deja la slujbă undeva într-o biserică catolică. Într-un cuvânt, a reieşit că acesta era un fel de cântăreţ inter-confesional. L-am întrebat pe directorul corului de ce recruta cântăreţi dintre germani şi cehi, şi am auzit de la el o descriere nu prea măgulitoare a compatrioţilor săi. ,,Am încercat – mi-a spus directorul – să recrutez ruşi, dar am numai supărare cu ei: sunt leneşi, neglijenţi, nu-i faci să cânte. Faci treabă mai bună cu germanii. În primul rând, oamenii sunt foarte inteligenţi. Ai văzut un tenor blond stând în strană ? La urma urmei, un doctor în filozofie, da, în plus, are o educaţie muzicală specială. Lasă să fie scrise cuvintele cu litere latine, lasă că el uneori şchiopătează în pronunţie, dar cum ştie notele ! Ai observat cât de încrezător şi chiar artistic cântă ! Aproape că nu este nevoie de repetiţie”.

Mai târziu, am aflat că [a avea] cântăreţi străini şi neortodocşi este cel mai comun caz în toate bisericile noastre din străinătate. Odată am avut ocazia de a săvârşi ziua sfântului meu în Paris. M-am interesat de ora slujbei. S-a dovedit că fusese slujită o priveghere în ziua anterioară. Locuiam nu departe de biserică, chiar la capătul străzii Rivoli, în spatele Luvrului. Ceva m-a făcut să întârzii, şi la aproximativ ora 6 seara mă grăbeam către biserica rusă. Ceasul arăta deja 7,20 când m-am apropiat de biserică. Ei bine, cred că am întârziat, probabil stihirile de la ,,Doamne, strigat-am” s-au cântat deja. Intru în biserică. Aproape complet goală, par să fie doar doi oameni în strană. Dar ce cântă ei nu-mi pot da seama numaidecât. Ce ? Reiese că ei cântă ,,Cuvine-se cu adevărat”. Au slujit devreme ! A trecut un sfert de oră şi eram deja pe drum înapoi.

Dimineaţă liturghie. Acum biserica este plină de închinători. Vai ! Ortodocşii ruşi nu se simt. Audienţa este în cea mai mare parte pariziană. Oamenii obişnuiţi nu sunt vizibili, şi fără oamenii obişnuiţi ce fel de Ortodoxie este aceasta ? Ascult cântăreţii. Remarc imediat că se cântă în franceză. Limba slavă nu are deloc succes la francezi. Şi când ei au cântat ,,Ceea ce eşti mai cinstită” a fost cu neputinţă să nu zâmbesc. Este greu de imaginat ce a ieşit din ,,Ceea ce eşti mai cinstită”. Slujba s-a terminat. Ei au început să se împrăştie. Doamnele la ieşire au purtat o conversaţie vie despre cumpărături. Şi am avut un sentiment de nemulţumire în inima mea. Stăteam într-o biserică ortodoxă rusă, dar nu pot spune că spiritul rus este aici, că miroase a Rusia aici. Şi au plecat din biserică şi s-au cufundat de îndată în aglomeraţia Parisului.

Catedrala Sfânta Treime şi Centrul cultural şi spiritual ortodox rus este un complex alcătuit din 4 clădiri în centrul Parisului. Complexul a fost inaugurat pe 19 martie 2016

Iată, dragul meu prieten, cum este Ortodoxia noastră în Apus ! Bisericile noastre sunt ascunse de ochii [oamenilor], slujbele în biserici sunt scurte, cântă oameni care nu sunt ruşi, nici ortodocşi. Nu ştiu ce crezi tu, dar mie această stare a Ortodoxiei în Apus îmi pare mai curând regretabilă şi chiar jignitoare. Ce-i cu această dorinţă de a ascunde astfel încât noi să nu fim identificaţi ? Şi această tendinţă de a fi secretos este de asemenea manifestată în faptul că clericii noştri din străinătate îşi pun dulama pe ei doar în timpul slujbelor dumnezeieşti, şi în toată cealaltă perioadă a zilei ei merg într-un costum laic. Am văzut un arhipreot cucernic care, sub dulama sa, avea un costum laic întreg, cu excepţia unei redingote. După slujbă, el îşi dădea jos dulama, îşi punea redingota, şi pleca la casa sa în afara oraşului.

Dezaprob cu toată convingerea acest obicei al clericilor noştri din Apus de a se schimba în haine laice. Preotul catolic nu va fi stânjenit sau ruşinat de dulama sa nicăieri. Şi noi suntem prea timizi. Cred, dimpotrivă, că era necesar a ne înfăţişa pe noi înşine în Apus într-un asemenea mod încât noi să fim remarcaţi. Nu mă gândesc la o demonstraţie seacă. Nu, dar mărturia noastră religioasă în Apus ar putea avea de asemenea semnificaţie misionară. Este uluitor cât de greşit şi cât de puţin ştie Apusul despre Ortodoxie. Pentru Apus, toată creştinătatea este epuizată de catolicism şi protestantism. Catolicii şi protestanţii se cunosc unii pe alţii, se urmăresc unii pe alţii, dar Ortodoxia pare să nu existe pentru ei. Nu vorbesc despre oamenii de rând. Chiar oameni cu ştiinţă teologică nu cunosc Ortodoxia.

În ştiinţa noastră teologică, oricine doreşte poate afla cele mai amănunţite şi universale informaţii despre catolicism şi protestantism. Poţi găsi studii întregi despre istoria confesiunilor apusene în diferite perioade; alte scrieri tratează dogma şi organizarea societăţilor eretice. Există cărţi întregi chiar despre viaţa parohială, de exemplu, în Franţa, sau despre relaţiile reciproce dintre Biserică şi stat în felurite ţări apusene. Profesorii noştri de teologie petrec ani întregi în misiuni ştiinţifice în centrele ştiinţifice şi religioase ale Apusului. Dar Apusului i se poate reproşa lipsa de dorinţă de a afla adevărul ortodox. Acolo, oamenii de ştiinţă cunosc despre Ortodoxia noastră de multe ori mai puţin decât oamenii noştri de ştiinţă despre amăgirile apusene.

În urmă cu 15 ani, eminentul teolog german, profesorul Adolf Harnack din Berlin, a ţinut 16 conferinţe despre ,,Esenţa creştinismului” la Universitatea din Berlin. El a dedicat o conferinţă (cea de-a 13-a) ,,religiei creştine în universalismul grec”. În această conferinţă sunt exprimate opinii bizare despre Ortodoxie. În primul rând, este limpede că cel mai eminent profesor are idei foarte vagi despre Ortodoxia modernă. Nu în zadar el se referă doar la unele istorisiri ale lui L. Tolstoi şi la impresiile sale personale. Dar la urma urmei, Harnack putea avea aceste impresii de la Iuriev. Ei bine, este posibil a studia duhul Ortodoxiei în semi-germanul Iuriev ! Şi este clar că germanii au alcătuit un anumit şablon pentru judecăţile despre Ortodoxie, şi şablonul nu este deloc măgulitor pentru Ortodoxie. Harnack, de exemplu, declară că Ortodoxia este cumva străină de Evanghelie, că în Ortodoxie religia este un cult şi nimic mai mult, slujirea noastră în sine îi pare a consta doar din formule, semne exterioare şi chiar idoli. Tradiţionalismul, intelectualismul şi ritualismul sunt, potrivit lui Harnack, trăsăturile caracteristice ale Ortodoxiei.

Cred, dragul meu prieten, că în Apus nu mai există o abatere de la Ortodoxie, ci o ignoranţă completă a Ortodoxiei. Domnul a poruncit apostolilor să meargă şi să înveţe toate limbile. Pentru a împlini această poruncă a Domnului, noi ar trebui să facem un efort de a lumina Apusul cu lumina Ortodoxiei. Iezuiţii catolici nu le lasă necercetate, de exemplu, pe doamnele fără ocupaţie din Moscova şi Petrograd. De ce ar trebui noi să ne întoarcem [privirea] dinspre Apus, dându-i dreptul deplin de a distorsiona creştinismul după plac şi chiar de a susţine opinii urâte despre Ortodoxia însăşi ?

În literatura noastră teologică poate fi remarcat un fenomen interesant. Noi avem o mulţime de scrieri polemice împotriva catolicilor şi protestanţilor. Noi suntem în mod constant în război cu ei. Controversa străbate scrierile dogmatice, istorico-bisericeşti, exegetice şi canonice. Este greu de spus pentru ce sunt toate aceste scrieri polemice. Noi înşine citim toate aceste lucrări, iar cei împotriva cărora sunt îndreptate ele de obicei nu le cunosc şi adeseori nici măcar nu bănuiesc existenţa lor. În Apusul însuşi, există o polemică vie între catolici şi protestanţi; ei se urmăresc unii pe alţii cu atenţie. Va apărea o carte ştiinţifică protestantă, în care interesele catolicismului sunt afectate într-un fel sau altul; nu va trece nici măcar un an şi iată, din partea catolică, o întreagă carte a fost scrisă pe acelaşi subiect cu o combatere a celei protestante, şi articole critice în jurnalele catolice apar în prima carte publicată. Şi indiferent ce scriu ei despre noi, vocea noastră nu este defel auzită. În jurnalele noastre noi răspundem însă, noi răspundem într-un fel sau altul, dar aceste răspunsuri nu sunt auzite în Apus.

Care dintre teologii noştri ortodocşi s-a adresat direct Apusului însuşi ? Poţi arăta către A.S. Homiakov cu tratatele sale polemice scrise şi tipărite în franceză nu pentru cititorul rus, ci specific pentru cel apusean. El a scris de asemenea scrisori polemice către teologi apuseni individuali. În această privinţă, catolicii sunt incomparabil mai întreprinzători decât suntem noi. La sfârşitul anilor ‘1880, noi aveam câteva lucrări ştiinţifice împotriva catolicismului, în special împotriva primatului papal. Ca răspuns, papa a publicat în Freiburg o carte extinsă (584 pagini) cu titlul Tradiţia Bisericii şi literatura teologică rusă, în rusă. Acesta este aproape singurul caz în vremurile recente când a fost remarcată controversa noastră.

Aşadar, [controversa] este în ştiinţă, în literatură teologică. Nu în alte privinţe în viaţă. Noi putem vedea catolici şi luterani reali aici. Ceva – ca să nu mai vorbim de germani – de care nu este nevoie să împrumutăm în propria noastră ţară. Ce-i cu Apusul ? Apusul îi vede pe ruşi, dar ruşii care merg în Apus au ei înşişi foarte puţin de-a face cu Ortodoxia. Există mulţi ruşi în unele centre europene, dar aceştia sunt de obicei oameni fără nici o credinţă; nu este necesar a judeca Ortodoxia după aceşti oameni. Într-adevăr, în unele capitale europene, de exemplu, în Paris, ruşii trăiesc cu miile. Şi aceste mii într-o zi de sărbătoare nu umplu nici măcar o biserică. Este limpede că ruşii din străinătate, cu câteva excepţii, desigur, sunt nihilişti. Judecând după astfel de ,,reprezentanţi ai poporului rus”, cineva ar putea crede că poporul rus nu are nici o credinţă, că Ortodoxia nu este câtuşi de puţin elementul nativ al sufletului rus. Astfel de oameni nu vor spune nimic Apusului despre credinţa poporului rus.

Da, dragul meu prieten, mi se pare că noi suntem vinovaţi faţă de Apus. Circumstanţe istorice nefericite au smuls Apusul din Biserică. De-a lungul veacurilor, percepţia bisericească a creştinismului s-a denaturat treptat în Apus. Învăţătura s-a schimbat, viaţa s-a schimbat, însăşi înţelegerea vieţii s-a îndepărtat de Biserică. Noi am păstrat bogăţia bisericească. Dar în loc să împrumutăm altora din această bogăţie neaşteptată, noi înşine în unele domenii am ajuns sub influenţa Apusului cu teologia sa străină de Biserică. De asemenea, în ultimele decenii, în Apus s-a manifestat interes faţă de Biserica Ortodoxă Rusă. Dar cine din partea noastră a mers în întâmpinarea acestui interes stârnit ? Au existat indivizi, şi foarte puţini, şi chiar atunci în cele mai multe cazuri laici. Acest fenomen – vreau să spun, încercările de apropiere de noi a vechilor catolici şi anglicanilor – desigur, este foarte încurajator, deşi eu personal nu le acord multă importanţă. Dar este interesant de observat cum au apărut aceste fenomene. Ele nu au apărut nicidecum deoarece noi am fost capabili de a stârni interesul cuiva cu noi înşine, de a convinge pe cineva de avantajele Ortodoxiei faţă de confesiunile apusene. Nu, încercările de a ajunge mai aproape de noi au o bază diferită.

Vechii catolici şi anglicanii, fugind de pe pământul lor dintâi, au simţit că sub picioarele lor a rămas ceva foarte şubred şi nedemn de încredere. Este cu neputinţă, de exemplu, pentru câţiva vechi catolici ca ei să se socotească singurii creştini din lume. Trebuie să fii în legătură cu cineva. Într-un mod pur teoretic, ei şi-au adus aminte că în Răsărit există o Biserică Creştină străveche, în care nu există, de exemplu, papalitatea urâtă de vechii catolici. Ajungând să ne cunoaştem mai bine unii pe alţii, ei au văzut că este imposibil să nu recunoşti curăţia învăţăturii Bisericii Răsăritene. Aşadar, noi am fost găsiţi deoarece noi nu am fugit din pământul nostru. Deci Columbus a descoperit America, cu toate că el nu căuta America, ci o ţară nouă în general. America nu este defel de condamnat pentru descoperirea ei. Ea nu s-a mutat din locul ei şi a ajuns accidental în calea lui Columbus. La fel a fost cu Biserica Ortodoxă. Ea, de asemenea, stă nemişcată, nechemând pe nimeni din Apus către ea. Vechii catolici au mers în căutarea unui pământ nou, părăsind vechiul continent al papismului, şi au întâlnit Ortodoxia. Din partea noastră, nu a existat nici un efort de a atrage interesul nimănui asupra noastră, de a câştiga pe nimeni.

Acele biserici din străinătate pe care a trebuit să le văd sunt simbolice pentru mine. Ele sunt ascunse, adeseori cu totul invizibile. Aceasta este poziţia generală a Ortodoxiei în Apus. Acolo Ortodoxia nu numai că nu propovăduieşte despre sine, ci pare să se ascundă, îmbrăcându-se într-un costum secular astfel încât să nu o remarce apusenii. Ortodoxia în Apus este cunoscută puţin şi greşit, iar ortodocşii nu încearcă să comunice nimic despre ei înşişi.

Şi în sfârşit, eu încă nu mă pot împăca cu faptul că în unele capitale europene nu există nici măcar o biserică ortodoxă. Apusului ar trebui să-i fie arătat cultul ortodox în toată frumuseţea lui. Rânduieşte, de exemplu, în Roma, toată slava [credinţei noastre]. Construieşte o catedrală cel puţin precum Catedrala Înălţarea Domnului din lavra noastră. Cu o clopotniţă cu clopote de mii de livre. Cântăreţii ar trebui să nu fie germani, nici italieni, ci un cor monahal adevărat, care ar cânta nu bucăţi italiene, compuse într-o seară de vreun maestru, ci cântările noastre ortodoxe, create de-a lungul veacurilor în mânăstiri evlavioase. Fie să răsune dangătele [clopotelor] într-o ţară strâină (probabil, doar poliţia le-ar putea interzice !), fie ca imnele noastre biruitoare să fie auzite sub bolţile unei biserici ortodoxe adevărate ! Şi lângă această biserică statorniceşte monahi şi laici învăţaţi, propovăduind celor care sunt interesaţi de adevărul religios. Ar trebui să spunem cu voce tare şi cu încredere Apusului: ,,Noi suntem ortodocşi şi nu ne ruşinăm de aceasta câtuşi de puţin, noi suntem chiar încredinţaţi cu fermitate de superioritatea adevărului nostru veşnic !”

Iată, dragul meu prieten, ce vise am uneori ! Ele sunt menite să nu se împlinească niciodată ! În Apus, bisericile noastre ortodoxe vor sta încă multă vreme [de acum încolo] pe aleile din spate şi străinii, strâmbând limba slavă, vor cânta cântări liturgice pentru câţiva credincioşi ruşi care se roagă Dumnezeului lor într-o ţară străină !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 142/septembrie-octombrie 2022

 

 

Scrisoarea a VI-a

Ziua numelui regelui sârb

Capitala Serbiei, Belgrad este ca unul din oraşele noastre de provincie. În ea, trebuie să-ţi aminteşti în mod constant că eşti în capitală. Pentru noi, dragul meu prieten, capitala este ceva grandios. Capitalele europene nu sunt mai mici decât a noastră. Iată de ce, în opinia noastră, totul în Belgrad nu pare a fi în felul capitalei. Acum, probabil cele mai bune clădiri au fost distruse de austrieci, dar existau puţine astfel de clădiri în capitală. Era plăcut pentru un rus să vadă că cea mai bună clădire din Belgrad aparţine societăţii ruse şi se numeşte Hotel Moscova. Nici palatul regal însuşi nu prea este ca palatele noastre. Este mic şi iese direct în stradă. Un tramvai trece prin faţa lui, lângă el este o casă cu un etaj cu un magazin. Dar Belgrad este capitala poporului nostru sârb.

Hotel Moscova

Vechiul palat regal din Belgrad

În 1908, se întâmpla să fiu acolo, fiindcă veni vorba, pe 29 iunie. Am putut observa atunci atât sărbătorile oficiale, cât şi pe cele populare cu ocazia zilei numelui regelui[4]. Aceasta este ziua despre care vreau să-ţi vorbesc în această scrisoare către tine, dragul meu prieten.

Înainte de toate, am mers la catedrala de pe strada Bogoyavlenskaia. Catedrala este destul de vastă, dar înăuntru este mai degrabă săracă. De ziua numelui său, regele participă la slujbele dumnezeieşti din catedrala oraşului. Aici există deja o unitate între conducător şi popor, deoarece în acest moment nu numai publicul ales, ci şi pelerinii de rând sunt în catedrală. Aşa se întâmpla în vechea Rusie. Du-te la Catedrala Înălţării şi aruncă o privire. La urma urmei, acolo vei vedea un loc împărătesc permanent unde ţarul se ruga împreună cu poporul. Aminteşte-ţi din istoria patriarhului Nicon. Când Alexie Mihailovici, supărat pe patriarh, a lipsit de la câteva slujbe solemne din Catedrala Înălţării, Nicon a văzut în aceasta o jignire extremă adusă nu numai lui însuşi, ci şi Bisericii. Ţarul însuşi nu era prezent la începutul liturghiei; el ajungea doar către sfârşit.

A început liturghia, care a fost săvârşită de mitropolitul Dimitrie cu doi episcopi. Există multe particularităţi în slujirea liturghiei. Voi menţiona câteva dintre ele. Pentru mitropolit, în mijlocul bisericii era aşezat un baldachin special de o mărime foarte impresionantă. Sub acest baldachin, pe un amvon înălţat, era aşezat doar mitropolitul, în timp ce episcopii stăteau pe laturile amvonului pe podeaua bisericii. Pentru mitropolit şi episcopi existau scaune obişnuite cu spătar. Mitropolitul era însoţit nu de doi diaconi, ci de trei. Preoţii l-au îmbrăcat. Preoţii, îmi amintesc, ţineau o carte pentru el în timpul liturghiei. Apostolul a fost citit la amvonul mitropolitului, şi Evanghelia de la un amvon special [aflat] pe unul din stâlpii catedralei, aşa cum este pretutindeni în Răsărit.

Noi suntem obişnuiţi să auzim glasuri foarte joase puternice la slujbele arhiereşti – arhidiacon şi diaconi. Noi chiar am creat un soi de sport în ce priveşte citirea Evangheliei, rostirea ,,ecteniei mari”, longevitatea. Arhidiaconii cu voci puternice, asemenea artiştilor, fiecare are propriii admiratori. Pentru mulţi ,,iubitori” întreaga slujbă arhierească constă din Apostol, Evanghelie, ,,ectenia mare” şi mulţi ani. Orice altceva este de puţin interes pentru ei. În alte momente, astfel de ,,amatori”, care stau de obicei la peretele din spate al catedralei, duc o conversaţie animată despre vredniciile unui sau altui arhidiacon sau diacon. Apoi ei trec mai departe la amintiri. În Moscova, Şekovţev va rămâne cu siguranţă în amintirea oamenilor. De la o persoană vie, se creează adeseori o imagine legendară. În Serbia, ,,iubitorii” noştri nu au nici o treabă. Acolo dimpotrivă, arhidiaconii sunt tenori cu glasurile cele mai înalte. Potrivit ideii ruse, arhidiaconul este alcătuit din următoarele patru elemente: glas, păr, ureche muzicală, burtă. Pentru un arhidiacon sârb, doar primul şi cel de-al treilea element sunt cerute. Şi vocea este a unui tenor.

Adu-ţi aminte că în cea de-a doua scrisoare ţi-am spus, prietene, că noi nu ne putem înţelege cu sârbii. Dar cât de frumos este că în biserică noi ne rugăm în aceeaşi limbă ! Domnul nu a amestecat încă cu totul limbile slave ! Sârbii slujesc chiar după cărţile noastre din Moscova sau Kiev. Cu toate acestea, pronunţia cuvintelor slave ale sârbilor este total diferită, astfel că unele cuvinte nu vor fi înţelese dacă cel care ascultă nu a ştiut slujba.

În mijlocul bisericii, în spatele locului mitropolitului, stătea icoana praznicului, şi un preot în veşminte era tot timpul lângă ea. Toţi cei care veneau se închinau icoanei şi luau blagoslovenie de la preot.

A cântat corul nostru slavonic rus. La acel moment, el călătorea cu cântările sale prin ţările slave şi de ziua numelui regelui [el] s-a hotărât să cânte liturghia. La puţin timp după aceea, Slavianski a murit. Nu am auzit cum cânta diverse cântări corul Slavianski la concertele sale, dar în mod categoric nu mi-a plăcut cum cânta liturghia. În general, este limpede că a cânta liturghia nu este pentru artişti. Pentru această cântare, trebuie să ai calităţi speciale. În opere şi concerte, la urma urmei, ei cântă despre felurite sentimente şi afecţiuni pământeşti. Aceste lucruri sunt binecunoscute artiştilor, şi ei pot cânta despre ele cu sentimente sincere. Cântarea liturgică necesită o inimă evlavioasă, care cunoaşte pocăinţa, rugăciunea şi blândeţea. Şi fără ea, ce rămâne ? Ce rămâne este tehnica muzicală, variate piano şi pianissimo. Ei bine, cum poate un artist să cânte, de exemplu, ,,Deschide-mi uşile pocăinţei”, dacă nici nu posteşte, nici pocăinţă nu există pentru el, şi dacă mâine el va cânta cea mai pasionată arie pe scena publică ? Cele mai vestite coruri – nu le voi numi pentru tine, le cunoşti tu însuţi – doar mă tulbură cu cântarea lor artificială. Şi faptul că multor oameni le place o astfel de cântare artistică în biserică, inclusiv, se pare, ţie, dragul meu prieten, acest fapt mă mâhneşte cumplit. Cântarea artificială a corului Slavianski, cu feluritele pauze şi variaţii, nu mi-a plăcut nici în Belgrad.

Între timp, am remarcat în catedrală o anumită simplitate plăcută. Am stat în strana din partea stângă. Aici erau sârbi, absolvenţi ai academiilor noastre teologice, care sunt profesori de liceu în ţara lor natală. Şi de aceea ei au participat la slujbă citind şi cântând ca, să spunem aşa, amatori. În ţara noastră, probabil, nu există profesori de liceu printre astfel de amatori. Dar în Serbia este întrucâtva simplu. Da, la o astfel de ocazie solemnă, nu se presupune că avem amatori. La noi, cu cât mai solemn, cu atât mai oficial, adică fără suflet, cu atât mai plictisitor.

În acest timp, reprezentanţii statului sârb – din lumea seculară şi din rândurile militarilor – s-au adunat în catedrală. Pe partea dreaptă, miniştrii s-au aliniat în faţă. Îmi amintesc adeseori acum figura impunătoare şi chipul inteligent al lui Pasic. În spatele stranei din partea stângă s-au adunat corpurile diplomatice. Aici este un amestec de neamuri, costume ! Înaltul reprezentant austro-ungar Forgach ieşea în evidenţă din întregul corp diplomatic. El poartă un soi de uniformă ungară medievală cu costum de blană. Şi era foarte cald afară. Cine crezi tu că face oamenii să sufere, să se îmbrace în haine călduroase vara, şi chiar de cel mai ridicol soi ! În primii ani ai tinereţii mele, îmi plăcea să citesc jurnale de călătorii. Cumva am dat peste memoriile vieţii la tropicele africane în Zanzibar. Era descrisă cina cu consulul englez. Căldura era cea mai tropicală, insuportabilă. Vai ! Musafirii trebuiau să se îmbrace în pânzeturi apretate strâmte şi fracuri de lână călduroase. Aminteşte-ţi cuvintele poetului: ,,Obiceiul este un despot printre oameni”. Obiceiul este obicei, dar se pare că vicleanul bătrân de 7.000 ani al oamenilor pământeşti este [prezent] aici nu fără ajutor. Uneori mi se pare că cel viclean, în timp ce chinuie oamenii cu reguli absurde, haine absurde şi altele asemenea, pur şi simplu râde de sclavii săi credincioşi.

Chiar şi atunci, sârbii se uitau la trimisul austriac cu ochi neprietenoşi. A doua zi ziarele scriau: ieri, pe când plecam din catedrală, noi am văzut figura mândră a dlui. Forgach, care privea cu aroganţă la poporul sârb adunat. Urmau câteva aluzii răutăcioase la adresa lui. Brusc văd ceva incredibil: o întreagă ceată de turci merg prin catedrală. Nu mai puţin de 6 oficiali ai ambasadei turce cu fesurile lor defilau prin catedrală şi şi-au ocupat locurile lor printre alţi diplomaţi. Nu asta-i ideea – a-i lăsa pe necreştini în biserică ! Liturghia credincioşilor tocmai începe, şi ereticii şi necredincioşii intră în catedrală ! Aşa, cu fesurile lor, turcii erau ca nişte idoli.

Curând noi auzim muzică şi grupuri militare în stradă în apropiere de catedrală. Petar, regele Serbiei, a sosit. Regele, ca oricine altcineva, a sărutat icoana şi a venit la locul său pe partea dreaptă a catedralei în faţă. Miniştrii şi diplomaţii şi-au plecat capetele. Regele a sosit cu moştenitorul său Gheorghe şi cu prinţesa noastră actuală Elena Petrovna. Regele arăta deja [a fi] între două vârste şi ca şi obosit. O impresie mai degrabă stranie mi-a făcut cel dintâi moştenitor sârb. El stătea la distanţă de rege ca şi cum era ţintuit locului, într-un mod militar, şi nici măcar o dată nu şi-a făcut cruce. Mi s-a părut că el va părăsi scena istoriei sârbe.

La sfârşitul liturghiei, mitropolitul Dimitrie l-a întâmpinat pe rege cu un cuvânt, pe care eu, vai, nu l-am înţeles, deoarece era spus în sârbă. A fost săvârşită o rugăciune şi a urmat o plecare solemnă din catedrală.

Catedrala Sfântul Arhanghel Mihail, în care a  fost încoronat Petru în 1904

Ţi-am spus, prietene, că Belgradul seamănă puţin cu o capitală. Dar în catedrală se simţea că era însă capitala, chiar dacă a unui stat mic. Aici are miniştrii, aici are diplomaţii – nimic din toate acestea nu se presupune că există într-un oraş de provincie. Şi cum, în esenţă, orice lume oficială este monotonă ! Pretutindeni domneşte un singur model european, care depersonalizează tot ce este original, istoric, naţional. La urma urmei, trebuie să recunoşti, dragul meu prieten, că Rusia moscovită din secolul al XVII-lea era mai interesantă, mai originală decât cea oficială actuală. Acum oamenii au un fel de chipuri stereotipe, bărbieriţi deopotrivă, cu aceeaşi coafură, în haine uniforme potrivit rangului lor. Uneori, când vin la Catedrala Înălţării din Moscova, îmi place să visez … despre trecut, cum boierii se adunau acolo, cum ţarul Alexie Mihailovici venea şi stătea la stâlpul din stânga, cum personajul principal stătea la stâlpul din dreapta în locul său – patriarhul Nicon, ,,marele suveran” şi ,,prietenul împăratului” al ţarului, ,,pelerinul şi tatăl” său. Totul acolo era original, creat de duhul poporului. Desigur, turcilor cu fes nu li s-ar fi permis să intre acolo. Apoi nici germanilor nu le era permis în Moscova, ci ei erau stabiliţi în afara Moscovei, în cartierul german. Petru a devenit prieten cu ei, i-a invitat la Kremlin, şi ei au refăcut viaţa rusă într-un mod european comun. Nu este deloc bine că s-a întâmplat aşa !

Viaţa poporului mi s-a părut întotdeauna, dragul meu prieten, mai interesantă, mai originală, mai liberă, mai puţin supusă tiparelor comune.

În aceeaşi zi, am putut observa cumva poporul sârb. De ziua numelui regelui, există un festival popular în zona Topcider, în apropiere de Belgrad. Topcider este un parc, uneori transformându-se într-o pădure. Locuitorii oraşului se adună de asemenea în acest parc, dar mai ales ,,sătenii”. Festivităţile poporului sârb sunt foarte diferite de festivităţile poporului rus. O mulţime de oameni se adună, întregul parc este plin. Primul lucru care mi-a sărit în ochi era că acolo nu erau oameni beţi. În timp ce la un festival popular rus, bineînţeles, fără oameni beţi şi imorali, era încă de neconceput. Oamenii petreceau în grupuri separate. Un grup de plimbăreţi a închiriat ,,muzicieni” pentru ei înşişi, din care erau mulţi acolo, de obicei 3 sau 4 persoane, ei începeau să cânte undeva sub un copac, într-un loc deschis, şi cei care îi angajau dansau. Apoi ei se retrăgeau acolo unde erau mese, se aşezau la ele şi beau un pahar de bere. Desigur, aceasta nu este o băutură slavă, ci una germană, dar a cucerit întreaga Europă. Germanii înşişi beau bere de dimineaţă până seara. Am văzut cum până şi copiilor de 4 sau 5 ani li se dă să bea bere. Cu toată duşmănia lor faţă de germani, sârbii au împrumutat berea de la ei şi o beau cu sârguinţă.

La festivităţile sârbe, prietene, am fost uluit de modestia nemaipomenită, decenţa generală, chiar tăcerea. Ba chiar, fără ,,ţipete nestăpânite”, fără cântece beţive urâte. Doar o muzică nepretenţioasă se aude. Cei mai mulţi oameni se plimbau cu modestie prin parc. Poporul nostru, în realitate, nu s-a plimbat niciodată în sensul în care o facem noi, pentru a ,,respira aer curat”, pentru a admira ,,frumuseţile naturii”. Chiar cuvântul ,,a se plimba” în ţara noastră a primit o conotaţie vrednică de dispreţ în înţelesul lui. De la cuvântul ,,plimbare” noi avem derivate: ,,chef”, ,,ambulant”, ,,divertisment” etc. Dar printre sârbi, cel puţin de ziua numelui regelui sârb, am văzut oameni plimbându-se.

Era de asemenea cu neputinţă să nu remarc predominanţa costumelor naţionale, în special printre femei. În ţara noastră, costumul naţional începe deja să fie stăpânit în mod artificial de reprezentanţi nu ai poporului, ci ai intelighenţiei. Şi sătenii, mai cu seamă femeile, la fiecare festivitate se grăbesc înainte de toate să arunce straiele lor ţărăneşti şi să se îmbrace ca la oraş, să devină asemenea, dacă nu stăpânilor, atunci cel puţin slujnicelor stăpânului. Printre sârbi, costumele populare sârbeşti se vede că se bucură de mare respect din partea oamenilor înşişi: locuitorii din satele înconjurătoare au venit la festivităţile solemne în costumele lor naţionale. Nu voi descrie costumele sârbeşti pentru tine, dragul meu prieten. Nu sunt un expert în această treabă, nu ştiu cum să le numesc şi cum să le descriu [pe fiecare în parte]. În această privinţă, sufletul meu este complet lipsit de orice gingăşie. Voi aminti doar că femeile sârbe poartă bijuterii speciale făcute din monede de aur şi argint. Uneori sunt o mulţime de astfel de monede. Ele atârnă din cap până pe umeri, legate una de alta. Sârbii mi-au spus că aceste podoabe sunt, ca să spunem aşa, generice: ele au trecut din generaţie în generaţie, şi prin urmare printre monede există unele foarte vechi care deja au o valoare numismatică reală.

Petru I al Serbiei (1844-1921)

Înainte de a se însera, regele a sosit la Topcider. El era îmbrăcat simplu într-o tunică albă şi călătorea într-o trăsură deschisă. Pentru ceva timp, regele s-a plimbat prin parc printre oamenii care se plimbau şi sărbătoreau. Se vedea că este o unitate foarte simplă între rege şi popor.

Mi-a plăcut cu adevărat acest festival popular sârb. Sufletul slav al poporului se simţea, blând, modest, serios şi cast. Poporul sârb trăieşte, ca să spunem aşa, între două lumi ostile. Pe de o parte lumea teutonică, care nu tolerează independenţa slavă; pe de altă parte, lumea turcă musulmană fanatică. Este surprinzător cum, în lupta veche de secole cu turcul şi teutonul, sârbul nu numai că şi-a păstrat identitatea sa, naţionalitatea sa, ci şi era gata ca mai degrabă să moară decât s-o piardă cu totul. În ţara noastră, înainte de războiul real, mulţi păreau că se ruşinează de faptul că ei au avut ghinionul să se nască dintr-un tată rus şi o mamă rusă. Sârbii nu se ruşinau de naţionalitatea lor în trecut, şi pentru originalitatea lor ei au intrat într-o luptă inegală cu duşmanul vechi de secole – neamţul, pentru ca fie să moară, fie să rămână sârbi. Ideea noastră naţională, ca să spunem aşa, creşte din război. Pentru sârbi, pe de altă parte, războiul însuşi este o consecinţă directă a ideii lor naţionale pururea vii. Adu-ţi aminte, prietene, imnul poporului sârb militant pentru naţionalitatea lui !

Cel care-şi iubeşte patria mamă
Şi cel care este sârb la inimă,
Dă-i lui repede o sabie în mâinile sale
Pentru o luptă deschisă ! La luptă !

Acum graniţele turcă şi sârbă nu se ating. Duşmanul despre care cântau sârbii a fost îndepărtat. Vreme de cinci veacuri ei au fost în robie.

Ei au purtat o povară grea.

Era însă un duşman nu numai al poporului sârb, ci al întregii lumi slave. Acest duşman va muri, el va fi potolit de popoarele Europei – atunci slavii vor scoate un suspin de uşurare şi libertate. De ziua numelui regelui sârb, am simţit că slavii vestici erau încă vii şi ţineau cu fermitate la independenţa lor naţională.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 143/noiembrie-decembrie 2022

 

 

Scrisoarea a VII-a

Despre Rin

Rinul, dragul meu prieten, este Volga germană. Numele i se potriveşte Rinului – râu în germană, aşa cum este în rusă Volga. Nu în zadar vor germanii atât de mult ca Rinul să le aparţină chiar de la gură. Germanilor le place să cânte ,,Strajă la Rin”; ruşii cântă pretutindeni ,,În jos de-a lungul mamei Volga”. Şi totuşi cred că Volga este un râu mai puţin istoric decât Rinul. Mai degrabă noi avem ca râu istoric Niprul. Într-adevăr, cât de multe din istoria noastră rusă sunt legate de Volga ? Partea superioară a Volgăi răsună de numele istorice Yaroslavl, Kostroma, şi coboară apoi ca şi cum ar fi părăsit Rusia, Rusia veche istorică, unde au apărut tot mai multe oraşe noi, şi s-a făcut auzit graiul străin al altuia.

De câtă vreme a atins cultura rusă regiunea Volgăi ?[5] A atins-o pretutindeni măcar acum ? Rinul este un râu german cu adevărat istoric. Pe Rin pari că te cufunzi fără să vrei în istoria naţiunii germane. Când vorbeşti despre Rin, chiar vrei să-l numeşti încărunţit. La auzul cuvântului ,,Rin” numaidecât se iveşte în minte nu numai Evul Mediu, ci şi istoria mai veche, până la şi incluzând notele despre războiul galic al lui Iulius Cezar.

De îndată ce am ajuns la Mainz, am simţit că stăteam pe un pământ istoric vechi. Capitala germană Berlin nu este un oraş istoric. Şi locul unde au trăit oamenii timp de 1.000 ani, unde a curs o istorie lungă şi variată a vieţii umane, acolo întotdeauna simţi ceva special. Iată de ce te simţi cu totul diferit în Kremlinul Moscovei decât în piaţa Senatului din Petrograd. Oraşele germane vechi au o trăsătură izbitoare: ele au o parte care este numită Altstadt, vechiul oraş. Aici clădirile sunt extrem de înghesuite. Aleile neregulate întortocheate sunt adeseori nu mai mult de doi arşini[6] de late. Uneori terasele sunt răspândite dintr-o parte până în cealaltă a aleii. Din vreun motiv, la noi se obişnuieşte a crede că străzile strâmte sunt o caracteristică a Răsăritului. Petrogrădenii dau din cap cu reproş în Moscova din cauza străzilor ei înguste. Dar fără a mai vorbi de Moscova, nici măcar de Constantinopol, nu am văzut niciodată alei atât de înguste ca în Frankfurt, Mainz sau Koln.

În Mainz am cutreierat ore în şir de-a lungul acestor străduţe uneori întunecate, şi mi-am amintit vremuri de mult trecute. Şi vechea catedrală din Mainz, la care nu poţi ajunge nicicum, are atât de multe clădiri construite de jur-împrejurul ei ! Casele sunt lipite chiar de catedrală. În orice caz, nivelarea europeană luptă cu încăpăţânare cu tot ceea ce este vechi şi original. Vechile oraşe germane oferă o imagine extrem de amestecată. Ca şi cum o imagine a fost suprapusă peste alta, cu totul diferită de cea dintâi. În unele locuri vechile culori răzbat în noua imagine.

O astfel de impresie, probabil, este produsă mai ales de Mainz de pe partea Rinului. De-a lungul malului se întind clădiri noi construite în stilul cutiilor. La urma urmei, cultura europeană nu a creat o formă arhitecturală diferită pentru locuinţa umană, cu excepţia formei unei cutii, fie aşezată pe pământ cu latura sa lungă, fie înălţată şi doar sprijinindu-se pe pământ cu latura sa scurtă. Din cauza unor astfel de cutii, silueta masivă a vechii catedrale se zăreşte cu turnurile ei gotice. Desigur, cutiile nu sunt interesante, nu-ţi aduc aminte de nimic, nu te fac să visezi la nimic. Vroiam să mă aflu în vechiul oraş; am încercat să mă simt în largul meu pe una din străduţele înghesuite, într-o casă cu etaje care se îngustau treptat, şi am urcat până la etajul cel mai de sus, care consta cu totul din aproape o cameră.

Mă minunez adeseori, dragul meu prieten, cum vrea cultura europeană să introducă un singur model comun mai degrabă plictisitor pretutindeni în întreaga lume. De îndată ce mă gândesc că undeva, de exemplu, în Alexandria, în Cairo, în ţara faraonilor, există hoteluri şi restaurante europene, mă simt deranjat şi ofensat.

Cel mai interesant mod de a călători de la Mainz la Koln este pe Rin. Tu poţi citi descrierea locurilor pe care le vezi în orice ghid de călătorie. Îţi voi scrie, prietene, despre impresiile şi observaţiile mele.

În primul rând, se dovedeşte că nu totul în Rusia este atât de rău pe cât se obişnuieşte a se crede şi spune. De exemplu, călătoria de-a lungul Rinului este incomparabil mai rea pentru germani decât călătoriile noastre de-a lungul Volgăi. Vapoarele cu aburi sunt nimic comparativ cu [vapoarele] noastre de pe Volga, şi pasagerii sunt îngrămădiţi fără nici o restricţie, după câte se pare. Noi avem, probabil, chiar un lux excesiv pe Volga: vapoare cu aburi, mai ales din cele mai noi, palate direct plutitoare. Mărinimia firii ruseşti îşi spune cuvântul. Rusul nu arată ca un ,,german îngrijit”. Desigur, precizia este un lucru bun, dar dacă precizia se cuibăreşte în natura însăşi, nu arată atunci o anumită limitare a naturii ? Tu mergi pe un vapor german pe Rin cu un sentiment plăcut de a şti că este mai bine acasă.

Dar cel de-al doilea sentiment pe care-l încerci pe Rin este sentimentul invidiei naţionale: Rinul este mult mai bogat în frumuseţe decât Volga noastră. De la Mainz la Koblenz, chiar până la Bonn, este greu să-ţi îndepărtezi privirea de malurile Rinului. Tot timpul, ambele maluri sunt înalte, munţi întregi ating râul însuşi, uneori întrerupându-se cu stânci bizare abrupte. Nu în zadar există atât de multe legende misterioase, de exemplu, despre stâncile lui Lorelei ! Uneori munţii se îndepărtează puţin de râu şi se deschide o întreagă panoramă a munţilor. Cu fiecare cot al râului, tot mai multă frumuseţe. Cu ceva resentiment în sufletul meu, îmi amintesc malurile monotone ale Volgăi. Doar pe Jiguli amintirea se opreşte cu bucurie. Ele spun, şi noi avem locuri pe Volga nu mai rele ca ale voastre !

Castelul Katz situat pe malul drept al Rinului deasupra oraşului Sankt Goarshausen

Dar castelele dau Rinului o frumuseţe specială, ca să spunem aşa, istorică. O terasă rară de stâncă pe un vârf de munte este decorată cu clădirea castelului medieval original. Turnurile se înalţă, ferestre înguste întunecate misterioase – ca şi cum întreaga istorie complexă medievală se uită la tine prin aceste ferestre îndepărtate ! Unele castele au fost restaurate, altele sunt goale şi în ruină. Toate acestea sunt foarte frumoase şi foarte originale. Uneori tu începi să-ţi închipui vremea când vapoarele cu aburi nu şuierau de-a lungul Rinului, liniile de cale ferată nu mergeau de-a lungul ambelor maluri ale sale, locomotivele cu aburi nu scoteau fum, când domnii feudali trăiau în ale lor castele-fortăreţe, când totul aici pe Rin trăia propria viaţă aparte.

Acele timpuri au fost cu multă vreme în urmă … Acum piscurile munţilor de pe Rin cu castelele lor slujesc doar ca loc pentru plimbări pentru turiştii curioşi fără ocupaţie. Aici, dragul meu prieten, pe Volga nu te poţi cufunda în amintiri istorice şi să visezi când navighezi pe lângă cele mai frumoase ţărmuri – decât dacă îţi aduci aminte de Stenka Razin[7]. Frumuseţilor Volgăi sau Kamei noastre le lipseşte gloria istorică; este însă sălbatic, pustiu şi primitiv acolo, mai ales pe Kama. Uneori este cumva înspăimântător. Aceasta înseamnă că noi avem încă mult înaintea noastră [ca popor], dacă puţin este în spatele nostru. Cu atât mai multă muncă înaintea marelui popor rus, dacă ei vor să-şi cultive pământul natal, marele şi îmbelşugatul pământ ! Tu eşti mare, spaţioasă, dragă ţară ! Ea este săracă în efecte exterioare, dar bogată în frumuseţile lăuntrice ale spiritului ! Nu castele care se înalţă maiestuos pe stânci se oglindesc în cursurile liniştite ale râurilor noastre ruseşti – ci sate umile şi sate cu clădiri jalnice ating aceste cursuri. Există o singură podoabă a acestor sate umile ale neamului smerit al slavei – bisericile lui Dumnezeu cu clopotniţele lor care se oglindesc în râurile ruseşti.

Din copilărie, dragul meu prieten, m-am obişnuit să văd exact o astfel de imagine în ţara mea natală, pe malurile râului meu natal Oka. Dacă ieşi din Lipiţi către dealul din spatele satului, priveşti către valea Okăi – poţi vedea până la 40 mile depărtare. Doar în satele cele mai apropiate de al tău şi în parohia învecinată desluşeşti case individuale, apoi doar clădirile bisericilor lui Dumnezeu sunt vizibile: biserica roşie din Teşilovski, o biserică albă în Lujki, în Puşchino, în Tulchin, şi la orizont ca prin ceaţă se înalţă clopotniţa din Kashira …

Râul Oka, astăzi

M-am obişnuit să vin acasă pentru Sfintele Paşti. Merg la râu. El se întinde pe câteva verste[8] şi irigă întreaga câmpie. Şi aud pe apă din toate părţile dangătul vesel de Paşti spre slava lui Hristos înviat: atât de pe ţărmul Tulei noastre cât şi de pe ţărmul Moscovei, sunetul se revarsă, ca şi cum două biserici, două eparhii se unesc într-un singur imn solemn. Soarele de primăvară străluceşte luminos şi blând, şuvoaie de apă tulbure curg zgomotos de-a lungul şanţurilor, ciori umblă cu importanţă pe pământ, întregul pământ pare să se trezească şi să înceapă să respire, iarba deja se face verde. Natura vine la viaţă, şi poporul smerit sărbătoreşte praznicul Învierii. Auzi cum clopotele de Paşti se revarsă peste râu, aşa cum valurile noii vieţi se revarsă în suflet, lacrimile tâşnesc din ochi. Multă vreme, în linişte, eşti încântat …

Adu-ţi aminte, dragul meu prieten, această imagine natală şi nu este atât de jignitor să realizezi că malurile râurilor noastre ruseşti sunt mai modeste decât malurile râului german. Pe malurile acestui râu, clopotele de Paşti nu se fac auzite, doar fluieratul locomotivelor cu aburi. Şi dacă este aşa, atunci Dumnezeu nu este cu ei – şi cu castele, şi cu munţi, şi cu stânci ! Mai dulci sunt inimii mele râurile modeste ale patriei mele mamă !

Ţărmurile Rinului sunt frumoase, dar cultura europeană se luptă cu frumuseţea şi aici, aducând spiritul ei comerciant. Adeseori munţii de coastă chiar din apă până în vârf sunt tăiaţi în podgorii şi de aceea şi-au pierdut toată frumuseţea lor naturală. Neregularităţile sunt netezite, totul este nivelat, şi doar fâşiile verzi monotone sunt lăsate. Asemenea oazelor, sau asemenea fragmentelor de frumuseţe de odinioară, în monotonia artificială, există ruinele castelelor, asemenea cel puţin Castelului Ehrenfels. Dar, desigur, rezultă, o imagine: un german trece înot de-a lungul Rinului şi bea vin de Rin !

Te uiţi de aproape la pasageri şi remarci particularităţile publicului german. În Europa în general, prietene, cumva tu nu vezi poporul, ci întâlneşti publicul. Nu există divizarea noastră în public şi popor, despre care scria K.S. Aksakov atât de elocvent şi plin de duh. Tu, prietene, îţi aminteşti, desigur, că atunci când compari audienţa cu poporul, faimosul slavofil ia partea poporului în întregime, deoarece audienţa noastră este cea mai respectabilă, iar poporul este ortodox, deoarece atunci când audienţa dansează, poporul se roagă. Mi se pare că o călătorie (asemenea unei plimbări, despre care ţi-am scris, prietene, ultima oară) este treaba publicului, nu a poporului. Ce poţi face ? Simpatizând, ca K.S. Aksakov, mai mult poporul decât publicul, cu toate acestea, îmi place cu adevărat să călătoresc. Dar poporul nu călătoreşte pentru a vedea ţări străine, a vedea frumuseţile naturii străine.

Îţi aduci aminte, dragul meu prieten, [că] nu cu multă vreme în urmă ţi-am scris scrisori entuziaste de pe Volga şi Kama, regretând doar că tu nu erai cu mine ! Dar apoi am văzut cât de indiferente îi sunt poporului ţărmurile frumoase. Omul stă pe vapor, întorcând spatele ţărmului; se întoarce cu faţa către ţărm doar când este necesar să arunce ceva în apă, să clătească, de exemplu, un ceainic. Există de asemenea printre oameni suflete sensibile la frumuseţea naturii, dar atitudinea lor faţă de frumuseţea naturii nu este estetică, ci religioasă: ei admiră frumuseţea lumii lui Dumnezeu, creaţia lui Dumnezeu. Ei nu au nevoie de frumuseţi uluitoare: pentru ei, de exemplu, Dumnezeu este mare chiar în firele de iarbă de pe pământ. O astfel de admiraţie pentru făpturile lui Dumnezeu am întâlnit adeseori mai ales printre monahii simpli din popor. La urma urmei, mânăstirile noastre din Rusia adună în ele însele tot ce este mai sensibil, mai delicat, mai entuziast, mai profund din masele ruse.

Pe Rin am văzut publicul german călătorind. Tu, prietene, nici măcar nu-ţi poţi închipui în ce măsură este extinsă călătoria printre germani ! Aproape fiecare german economiseşte câteva zeci de mărci astfel ca în vară, luându-şi soţia germană, să călătorească de-a lungul Rinului, să se plimbe prin Saxon Switzerland[9], să meargă la munte. Întâlneşti turişti germani pretutindeni. Germanii au o întreagă ştiinţă de a călători. Şi totul se reduce din nou la un şablon. Adeseori a fost pur şi simplu amuzant pentru mine să mă uit la germanii care călătoresc. Ei sunt foarte amuzanţi în mulţumirea lor de sine prostească. Germanul îşi va pune cu siguranţă un costum special pentru călătorie. În oraşe există magazine speciale cu lucruri pentru turişti. Dacă un turist pleacă la munte, atunci comedia începe la şes. În picioarele lui sunt pantofi făcuţi din piele groasă cu crampoane de fier pe tălpi. În plus mai sus, deasupra genunchilor, ciorapi groşi. În spate are un rucsac. Întregul personaj este acoperit cu o pelerină; în mâini ţine un băţ impresionant cu un capăt ascuţit de fier. Astfel pare că turistul a întâlnit fie Polul Nord, fie vârful lui Mont Blanc. Şi ce privelişte importantă ! Deci fiecare îşi spune: ,,Iată, plec în călătorie, pericole teribile mă aşteaptă, dar voi birui totul !”

Germanul, mi se pare, călătoreşte mai curând din scopuri igienice, pentru a se tempera, a reduce grăsimea, a creşte circulaţia sanguină, pentru a avea un apetit bun şi un somn sănătos. Pentru el, încântările frumuseţii naturii sunt de asemenea valoroase, printre alte lucruri, deoarece ele contribuie la digestie. Una din rudele mele care a călătorit mult ridiculiza modul foarte vicios de a călători al germanului. ,,La germani – spunea el – poţi găsi indicaţii pe căile montane: ‘Aici trebuie să te opreşti şi să admiri priveliştea din dreapta’, ‘Aici trebuie să-ţi exprimi încântarea cu o exclamaţie’ etc. Germanul călătoreşte astfel încât mărcile lui economisite să nu fie irosite. El încearcă să nu rateze nici o privelişte, nici o singură vedere. În mâinile unui turist german este întotdeauna un ghid. Nu a vedea tot ce este menţionat în ghid este o nenorocire pentru un german, dar, sunt banii lui, şi el putea vedea şi nu a văzut, deci banii sunt irosiţi !

Deci, dragul meu prieten, un german şi un rus călătoresc diferit. Pentru rus, călătoria însăşi este pricinuită de întinderea naturii, iar el vrea să îmbrăţişeze şi să cuprindă pe cât de mult cu putinţă. Germanul însă este meschin, prudent şi plictisitor când călătoreşte.

Pe când navigam în jos pe Rin, figura unui cleric catolic mi-a atras atenţia pe vapor. Văd o faţă bărbierită într-o dulamă. Este un student catolic ? – un gând mi-a străfulgerat prin minte. Am luat loc lângă tovarăşul de drum care mă interesa şi am vorbit cu el. A rezultat că nu era un student, ci un preot dintr-un sat, Pfarrer, din Bavaria, adică, o persoană nu mai puţin interesantă. Am vorbit multă vreme pe subiecte variate, chiar am cinat (iartă-mă, Doamne !) împreună, cu toate că însoţitorul meu nu era foarte vorbăreţ. El a absolvit la Universitatea din Munchen, dar în mod evident a rupt-o cu ştiinţa de îndată ce şi-a terminat studiile. A reieşit că eu nu eram mai puţin familiarizat cu cărţile teologice germane decât preotul de sat bavarian. De asemenea, am remarcat o inteligenţă specială şi o educaţie bună la interlocutorul meu.

Istoriile lui despre treburile bisericeşti erau interesante pentru mine, despre viaţa şi activitatea clerului catolic. După absolvirea universităţii, reieşea că cineva nu poate dobândi de îndată nici măcar un loc la ţară. Cei care vor să ia preoţia, trăiesc timp de 3 ani sub călăuzirea unui episcop, participând la slujbele dumnezeieşti, predicând, săvârşind unele îndatoriri pastorale. Episcopul ajunge să cunoască preoţii tineri îndeaproape şi, pe baza cunoaşterii sale personale, hotărăşte mai târziu pe cine consideră el mai potrivit. Preoţii de parohie primesc salarii de la stat, cu toate că nu deosebit de mari. Oamenii singuri[10], desigur, au nevoie de incomparabil mai puţin decât cei cu familie.

Preotul de sat slujeşte o liturghie scurtă în fiecare zi fără predică. Liturghia durează o jumătate de oră, 50 oameni participă la această slujbă în fiecare zi. În sărbători, liturghie cu predică. Da, dragul meu prieten, un părinte singur trăieşte cumva mai mult pentru interesele spirituale ale parohiei sale, deoarece el însuşi are puţine interese lumeşti personale. Am socotit întotdeauna că starea familială obligatorie a clerului nostru interferă nu în mică măsură cu viaţa şi activitatea bisericească. Celibatul catolic este, bineînţeles, extrem. Canoanele Bisericii îngăduie libertatea ca un preot să aleagă starea căsătorită sau celibată. Familia obligatorie pentru un preot este de asemenea, în opinia mea, o extremă, şi o extremă este cu greu folositoare. Familia este cu atât mai bună, cu cât el este mai egoist, căci păstorul înseamnă în esenţă lepădare de sine. Este incomparabil mai uşor a renunţa la sine decât la o familie. În orice caz, în aceste raţionamente, cu greu pot găsi înţelegere din partea ta, prietene !

În Koln, călătoria mea de-a lungul Rinului a luat sfârşit. Chiar de la distanţă, catedrala din Koln mi-a captivat privirea. Despre ea ţi-am scris deja, dragul meu prieten. Din impresiile din Koln, îmi aduc aminte slujba solemnă de seară din Biserica Sfântul Iacov, mai ales predica de la sfârşitul slujbei. La amvon s-a înălţat deasupra mulţimii închinătorilor un soi de artist. În ce priveşte conţinutul, predica nu avea nimic care să reţină atenţia, dar era rostită elocvent, era ţinută artistic. Cum îşi controla vocea predicatorul, cât de încrezător se simţea el la amvon, ce expresii faciale şi gesturi expresive ! El vorbea despre dragostea Mântuitorului pentru lume. Când, la sfârşit, predicatorul a început să zugrăvească ingratitudinea lumii, care Îl răstigneşte din nou pe Hristos cu păcatele ei, lacrimi ţâşneau din ochii ascultătorilor. Dar chiar sfârşitul predicii m-a buimăcit efectiv. Predicatorul a început să facă remarci spirituale mai degrabă prosteşti, spunând glume. În loc de plâns, cascade de râs se auzeau pretutindeni în biserică. Înveselindu-i pe închinători, predicatorul a părăsit amvonul.

Ceea ce am văzut mi s-a părut incredibil. Ce este aceasta ? De ce această adăugire amuzantă ? Pentru a nu-i lăsa pe ascultători să meargă acasă într-o dispoziţie tristă ? Aşa fac în teatre, după o dramă grea ei joacă un vodevil frivol. Dar a remarca acelaşi lucru în biserică mi s-a părut foarte, foarte bizar.

A doua zi de dimineaţă trenul mă ducea cu viteză din Koln şi de lângă Rin.

Dar eu, prietenul meu, am fost de asemenea în partea superioară a Rinului în mod special pentru a vedea faimoasa cascadă a Rinului. Pe drumul de la Zurich către Shaffhausen, aproape de cel din urmă, am văzut de la fereastra vagonului, o cădere de apă cu o masă spumoasă şi zgomotoasă. De îndată ce trenul s-a oprit la Neuhausen, m-am îndreptat către cascadă. O imagine maiestuoasă şi formidabilă a naturii ! Un râu foarte mare se grăbeşte să cadă cu zgomot şi vuiet, aproape de malul stâng încă el cade aproape vertical. Întregul râu se face alb. Multă vreme, chiar după cascadă, râul este furios şi tulburat. Am vrut să văd o imagine sălbatică a unei cascade într-un cadru sălbatic. Mi-am închipuit o vreme când totul în jur era pustiu şi lipsit de viaţă; nu erau drumuri, nici oraşe confortabile. Probabil, cascada era pe atunci cumva diferită, dar fără îndoială, era chiar mai maiestuoasă şi formidabilă.

Cascada Rinului

Am petrecut câteva ore la cascada care urla. Chiar pe drum, am aflat că am ajuns într-un moment fericit: într-una din acele zile când seara târziu există o iluminare specială a cascadei. Începea deja să se întunece. Imagina cascadei devenea tot mai sinistră. Toate detaliile cascadei erau ascunse – exact aşa cum animale sălbatice, flămânde, furioase urlă în întuneric ! Astfel de imagini ale naturii înăbuşă cumva conştiinţa, ca şi cum tu eşti complet cufundat într-o mare de zgomot şi alergând de-a lungul acestei mări în deplina putere a valurilor ei puternice.

Deja în jur de 10 seara, o rachetă a fost trasă din Castelul Laufen, localizat pe o stâncă înaltă, împădurită de pe ţărmul stâng, croindu-şi drum în întunericul nopţii. Imediat, de pe ţărmul opus, o mână nevăzută a îndreptat un reflector electric puternic peste întregul abis al cascadei. Imaginează-ţi, prietene, mulţimile întunecate ale ţărmurilor montane înalte; doar cascada însăşi este inundată de o lumină strălucitoare; este toată albă în razele luminii; mici stropi joacă şi licăresc. Pe neaşteptate, cascada se cufundă în întuneric din nou, doar un castel este luminat de un reflector îndreptat către el. Din nou, razele de lumină trec pe cascadă. Brusc cascada începe să se facă albastră, şi curând întreaga ei masă este albastră. Apoi o jumătate se face roşie, cealaltă rămâne albastră. Curând întreaga cascadă este roşie. Câteva minute mai târziu rachete cu artificii au plouat peste cascadă. Plouă cu rachete din castel. Fâşii incandescente se întind de la cer până la apa însăşi şi se împrăştie deasupra apei în sfere multicolore. Rachetele se ridică chiar din acea mică stâncă care stă în mijlocul cascadei de secole.

Spectacolul impresionant atrage toată atenţia. Nu durează mult, poate doar 15-20 minute, dar în acele minute întreaga lume încetează să existe pentru tine; tot sufletul este plin cu un spectacol neasemuit în care o surpriză îi ia locul alteia. Am stat acele 20 minute pe malul râului opus cascadei, ca într-un vis fantastic. Astfel de spectacole nu sunt uitate !

În cele din urmă, totul a încetat. Numaidecât cumva totul în jur a devenit neinteresant. Ca şi cum din lumea misterioasă a visurilor şi iluziilor, totul a fost mutat într-o viaţă cotidiană plictisitoare, şi părea rece şi inconfortabil într-o noapte întunecată pe malul râului. De îndată întreaga mulţime de spectatori a plecat de la cascadă. Germanii prudenţi au adus un întreg tren electric şi ne-au dus la Schaffhausen pentru noapte.

La început mi s-a părut surprinzător cum un astfel de spectacol ar putea fi aranjat gratis, dar curând realizezi că chiar dacă spectacolul este gratis, locuitorii nu rămân în pierdere. Nu ştii niciodată când călătorii vor călători în plus o sută de mile pentru un spectacol cu adevărat remarcabil al Cascadei Rinului. Iluminarea nocturnă a cascadei îi va face pe toţi să petreacă noaptea undeva în apropiere, să trăiască aproape toată ziua [în apropierea ei], să cheltuiască o grămadă de bani care vor merge din buzunarul unui turist la locuitorii oraşului, la care abia de se va uita cineva dacă nu ar fi [fost] Cascada Rinului în apropiere.

În Elveţia, aproape la fiecare pas remarci cum întreaga ţară pare să-şi vândă frumuseţea munţilor ei pitoreşti, lacurile minunate, cascadele uimitoare. Călătorul va fi transportat cu uşurinţă oriunde, oriunde va fi hrănit, i se va da hrană şi băutură, va fi odihnit, înălţat în regiunea zăpezilor veşnice, către înălţimile transcendentale. Şi în vârful lui Jungfrau unde drumul a fost făcut recent cu mare dificultate, turistul va găsi comerţ. Întreaga ţară se transformă, ca să spunem aşa, într-un hotel, unde totul este aranjat potrivit gustului oaspeţilor bogaţi. Cei mai bogaţi turişti sunt englezii, şi aici sunt hoteluri cu comenzi în engleză, cu slujitori englezi, aflându-se undeva pe ţărmurile Lacului Firwaldstetter !

Este ca şi cum nu este în firea unui rus a face comerţ cu frumuseţea naturii. Noi de asemenea avem frumuseţea naturii. Şi încearcă să ajungi la ea, de exemplu, în Caucaz ! Este nevoie de multă determinare, şi cineva trebuie să se pregătească dinainte pentru multe privaţiuni şi pericole. Europenii utilizează orice, chiar cele mai mici particularităţi ale locului pentru a pune această particularitate în circulaţie şi a face bani. Tu vei plăti bucuros şi chiar vei fi recunoscător comerciantului pentru că te-a ajutat în călătoria ta, furnizându-ţi înlesniri şi servindu-te.

A doua zi, pe o ploaie torenţială, vânt şi vreme rea, într-un vapor cu aburi mic neplăcut, am navigat pe Rin în sus către Lacul Constance. Părea că ieri totul fusese doar un vis, deoarece astăzi totul este atât de neinteresant şi rece.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145/ianuarie-februarie 2023

 

 

Scrisoarea a VIII-a

Madona Sixtină de Rafael

Văd, văd, dragul meu prieten, că tu râzi deja, citind doar titlul scrisorii mele ! Râzi de însăşi intenţia mea de a scrie despre cea mai mare operă de artă ? Aceasta, desigur, deoarece tu cunoşti foarte bine mediocritatea mea în toate domeniile artei. Este mediocritate. Este lipsă de dar. Dumnezeu nu a dat … În arta picturii, sunt un zero perfect. Eu însumi m-am convins de acest adevăr trist de copil, când încercam să desenez case, cai, câini şi altele asemenea. Dar, prietene, nu am fost niciodată insensibil la frumuseţe. Am fost doar întotdeauna incomparabil mai mult atras de frumuseţea lumii lui Dumnezeu. Sunt aproape indiferent la frumuseţea picturilor, însă unele picturi au răzbătut zidul indiferenţei mele, gheaţa insensibilităţii mele artistice s-a topit în faţa lor şi am trăit impresii atât de puternice încât nu le-am putut uita mulţi ani.

Madona Sixtină m-a şocat direct, şi vreau să vorbesc cu tine, prietene, despre această experienţă a mea remarcabilă în Apus. Când stăteam în faţa Madonei, mi-am adus aminte fără să vreau de tine şi în gând îţi împărtăşeam experienţa mea. Îmi amintesc bine cum, întorcându-mă acasă, la prima mea întâlnire cu tine, am început să vorbesc despre Madona. Tu, dragul meu prieten, atunci ai tratat cuvintele mele nu numai frivol, ba chiar râzând. Au trecut câţiva ani de atunci, şi acum eu mă întorc la tine cu o scrisoare despre Madona. După aceea, am încercat să înţeleg experienţa mea nemijlocită. Vreau să-ţi împărtăşesc gândurile mele despre Madona. Mulţi au scris despre ea, oameni diferiţi au vorbit despre ea. De ce să nu încerc să spun ceva despre ea unei persoane care are o oarecare tangenţă cu teologia ? La urma urmei, în această imagine este zugrăvită Maica lui Dumnezeu, subiectul închinării noastre religioase şi al cugetării teologice. Dar voi merge înainte şi voi vorbi despre impresiile mele …

Era vară, de ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Kazan, într-o zi luminoasă şi plăcută, când am mers la galeria din Dresda. A vizita galeriile de artă este un fel de datorie pentru toţi turiştii. Această datorie mi s-a părut întotdeauna grea. Mediocritatea mea artistică trebuie blamată pentru aceasta. De exemplu, cât mi-a luat să merg prin sălile nesfârşite ale Muzeului Luvru din Paris cu miile lor de tablouri ! Dar altcineva s-ar plimba toată ziua şi ar fi încântat tot timpul. M-am apropiat de galeria din Dresda cu gândul la Madona, şi, mai mult, cu un gând sceptic. ,,Cea mai mare operă de artă” … Hai s-o vedem ! Poate că toată faima zgomotoasă a Madonei se bazează pe un soi de auto-hipnoză a audienţei !

De îndată ce am intrat în galerie, au apărut şirurile întregi obişnuite de săli. Din vreun motiv, mă gândeam că voi vedea Madona numaidecât şi înainte de orice. O sală, alta, a treia … Nu este nici o Madona, şi alte picturi cumva nu-mi atrag atenţia. Îmi pierd răbdarea şi mă îndrept către unul din angajaţii galeriei cu întrebarea cum pot găsi Madona Sixtină. El mi-a arătat un coridor lung. Intru într-o încăpere mică. Văd o mulţime întreagă de oameni, dar nu văd pictura, deoarece este îndreptată cu spatele spre ieşire. Îmi fac loc prin mulţimea de spectatori şi mă îndrept către pictură. Ea este singură într-o încăpere întreagă. Toată lumea se uită doar la ea. La început, ceva asemănător dezamăgirii. Madona nu m-a impresionat numaidecât. Mă uit mai îndeaproape şi în sufletul meu există deja un soi de nelinişte care apare întotdeauna în el atunci când vezi ceva deosebit, profund, care nu îţi este de îndată limpede. Câteva minute mai târziu … şi pictura pare că a dispărut. În faţa mea este Madona însăşi. Bine a spus V.A. Jukovski: ,,Aceasta nu este o pictură, ci o vedenie”. Da, şi am simţit că nu mă uitam la pictură, ci priveam o vedenie cerească minunată.

De îndată ce s-a făcut loc pe sofaua de pe peretele opus intrării, m-am aşezat pe sofa şi am rămas într-un fel de semi-conştienţă timp de cel puţin o oră. Înaintea mea pe nori părea să se mişte lin şi maiestuos, şi totodată, vedenia minunată stătea nemişcată. Veşmintele albastre fâlfâind uşor, ca un văl umflat şi fluturat de vânt, creează impresia mişcării, dar Maica lui Dumnezeu însăşi este nemişcată şi pare să fie cufundată într-o cugetare profundă şi puternică. Şi chipul ei, ochii ei … Ce poţi spune despre ei ? Şi ce se poate scrie despre ei cu cerneală ? Ochii serioşi şi blânzi pătrund până în adâncul sufletului, şi întregul ei chip duhovnicesc frumos ne atrage către ea şi ne desprinde de pământ. Chipul Madonei lui Rafael este chipul unei viziuni nepământeşti, curate, senine. Nu în zadar în pictură tiara papală stă undeva într-un colţ, ca şi cum ar fi fost aruncată. Această tiară preînchipuie pământul cu care papalitatea este atât de ferm conectată.

Maica cerească nu priveşte la nimic, nu observă nimic. Şi când ochii minunaţi ai acestui chip frumos au privit la mine, nu am vrut să văd nimic altceva decât acest chip. Nu pot înţelege de ce alţii preferă în pictură figura lui Sixt chiar mai mult decât chipul Maicii lui Dumnezeu (de exemplu, V.V. Rozanov, Impresii din Italia), de ce alţii vorbesc cu entuziasm despre îngeri. Pentru mine, doar Madona însăşi există. Chiar doream ca, pe lângă chipul ei, să nu fie nimic altceva în pictură. Figura lui Sixt nu m-a impresionat, poate pentru că îmi amintea de papalitate, aceasta [fiind] pentru mine un monstru istoric în sânul creştinismului. Papalitatea este un simbolism al materializării creştinismului; în papalitate, totul este grosolan, mândru, trupesc. Şi Madona este întreg Cerul, toată duhovnicească, toată blândă, nobilă şi iubitoare în chip ceresc. Sixt este zugrăvit de Rafael într-un fel de sensibilitate binecuvântată. Şi de aceea cumva nu pot crede că acesta este papa. Nu-mi pot închipui nici unul din papii romani faimoşi din punct de vedere istoric într-o stare de sensibilitate binecuvântată. Mi-i pot imagina în setea şi intoxicarea cu putere şi autoritate, dar sensibilitatea este o virtute şi binecuvântare a Bisericii noastre Răsăritene. Da, şi în faţa Madonei am trăit nu sensibilitate, ci un soi de cufundare în sine liniştită şi admiraţie.

Există o perdea verde închis în colţurile de sus ale picturii. Era ca şi cum această perdea a fost trasă, şi o vedenie minunată a apărut în faţa ta. Într-adevăr, când o contempli pe Madona, pare că vălul a fost tras către o altă viaţă, o viaţă nepământească, către tărâmul Cerului şi stării sufleteşti cereşti.

Da, dragul meu prieten, Madona mi-a făcut o impresie foarte puternică. Când am mers în următoarea încăpere şi am văzut un şir întreg de Madone, ele mi s-au părut patetice şi sărace, nedemne de atenţie, şi curând am părăsit cu totul galeria. Şi imaginea Madonei Sixtine trăieşte în mine şi acum adeseori îmi apare în minte. Să nu crezi că Madona poate fi judecată după copii sau fotografii. Pentru cei care nu au văzut-o pe Madona, ele nu-i vor spune nimic. La urma urmei, am văzut o mulţime de picturi înainte, dar am rămas cu totul indiferent. Acum nu pot fi indiferent. Cu toată fiinţa mea, am simţit că era un fel de minune aici că m-ar putea atrage de departe. Cu altă ocazie când am fost destul de aproape de Dresda (cu toate că înăuntrul graniţelor Austro-Ungariei), am ezitat foarte mult să mă întorc în Dresda doar ca să privesc Madona şi să părăsesc de îndată oraşul. Mă uitam deja la mersul trenurilor, şi aveam chiar un bilet către Dresda. Dar nu a fost menit s-o văd pe Madona pentru a doua oară.

În orice caz, nu aş considera o excentricitate deşartă şi stupidă dacă cineva merge, de exemplu, de la Moscova până la Dresda, o vede pe Madona acolo şi numaidecât se întoarce. Nu, Madona o merită. Chiar aş interzice să se facă copii şi picturi ale Madonei. Îl înţeleg pe Jukovski, care nu s-a apropiat de pictură când a văzut ,,că un individ cu părul pomădat stătea în faţa ei, că această persoană detestabilă ţinea încă o pensulă în mâna sa neruşinată şi înjura fără milă marele suflet al lui Rafael”. Acelaşi Jukovski nu a vrut să cumpere stampa lui Miller, deoarece ,,cineva ar putea spune că el profanează altarul memoriei”.

Madona Sixtină este unică şi inimitabilă. Acesta este un semn al exclusivităţii ei. Iată de ce aproape oricine recunoaşte aceasta ca pe un fenomen unic, cu câteva excepţii. M-am întâlnit cu multe descrieri – impresii despre Madona. Şi aici este un fenomen remarcabil: Madona nu a făcut o impresie specială asupra acelor persoane care îmi sunt în mod organic antipatice. Herzen nu a spus nimic mai mult despre Madona decât că Rafael a pictat-o pe iubita lui Fornarina. Belinski a numit scrisoarea entuziastă a lui Jukovski despre Madona un nonsens. ,,Aceasta – scria Belinski – este o femeie aristocrată, fiica unui rege … Ea nu se uită la tine nici măcar cu dispreţ – această atitudine nu i se potriveşte, ea este prea bine crescută pentru a jigni pe cineva cu dispreţ, cu atât mai puţin pe oameni … – nu: ea se uită la tine cu o bunăvoinţă rece, totodată temându-se să nu se murdărească de privirile noastre şi să ne supere pe noi, plebeii, întorcându-şi privirea de la noi”. Aceasta-i cu adevărat un nonsens şi de asemenea stupid ! Granovski a scris mai sincer: ,,Madona lui Rafael este prea înaltă pentru înţelegerea mea, cel puţin acum. M-am uitat la ea multă vreme, am privit-o cu veneraţie, dar cred că dacă ea nu mi-ar fi fost arătată, aş fi trecut pe lângă ea. Şi veneraţia, se pare, mi-a fost inspirată nu de pictură în sine, ci de ceea ce am auzit şi am citit despre ea”.

Ţi-am enumerat, dragul meu prieten, aceste remarci nu deosebit de respectuoase despre Madona doar pentru a-ţi arăta cât de diferiţi sunt oamenii, neasemănători unul cu altul. Mi se pare că Madona nu există pentru raţionalişti, în care este suprimat izvorul viu al misticismului, ca şi cum ar fi acoperit cu nisipul uscat al conceptelor raţionaliste.

Iar în Madona lui Rafael văd ceva pe care filozofii l-ar numi iraţional, dincolo de inteligenţă, mistic. Ea are o taină. Rafael a pictat Madone, fără număr, dar cât de multe dintre ele sunt cunoscute în cercuri largi, şi nu numai într-unul, închis întotdeauna, cercuri de persoane cunoscătoare ale artei şi chiar ale istoriei artei ? Şi în acelaşi timp, cine nu o cunoaşte pe Madona sa Sixtină ! Cât de multe tablouri există în lume, în galerii şi muzee ! Dar cât de multe dintre ele prind viaţă înaintea celui care-l priveşte şi, ca să spunem aşa, se transformă într-o vedenie ? Există foarte multe tablouri, pictate viu. Alt artist va surprinde cu repeziciune scena unei străzi pe pânză. În peisajele marine ale lui Aivazovski, valurile mării se rostogolesc şi albastrul lor pare să fie exact la fel de transparent precum în însăşi întinderea mării. Dar nu există nici o vedenie. Vedenia începe acolo unde se ridică vălul tainicului şi nevăzutului. Orice vedenie este cu siguranţă cerească. Madona a fost pentru mine o vedenie a Cerului.

Adeseori se pune întrebarea: ce a vrut să exprime Rafael cu Madona sa ? Cred că el nu a vrut să exprime nimic, ci a exprimat direct, probabil pentru el însuşi, o taină care era de nepătruns şi nu era săvârşită de el însuşi. Există o legendă că Rafael însuşi a avut o vedenie, şi el a reuşit să spună întregii lumi şi secole de-a rândul vedenia sa.

Vedenia este întotdeauna evazivă în esenţa sa. Nu este limpede. În vedenie, vălul este doar întrucâtva ridicat către tărâmul nevăzutului, şi printr-o mică gaură este simţit doar vag că dincolo de partea văzută există încă o întreagă nemărginire.

Dar ce a exprimat Rafael în Madona Sixtină ? Ce este ea ? Mulţi răspund astfel: ea este mama ! Dar dacă ea este doar mamă, atunci această imagine nu se aplică Maicii lui Dumnezeu. La urma urmei, esenţa şi taina Maicii lui Dumnezeu nu este doar că ea este mamă. Mi se pare că Madona reflectă ideea nu numai de mamă, ci de asemenea de Maica lui Dumnezeu. Şi cum este diferită Maica lui Dumnezeu de mamă ? La această întrebare poate răspunde doar teologia ortodoxă, şi aici raţiunea şi necredinţa pot doar să tacă. Aici taina este mare, taina este unică, şi prin urmare este deosebit de atrăgătoare. Mai mult, această taină a Maicii lui Dumnezeu, aşa cum spune teologia noastră, este necesară omenirii însetate de mântuire.

Când îmi amintesc de Madona Sixtină, îmi vin în minte cuvintele acatistului către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu: Bucură-te, ceea ce ai adunat lucruri potrivnice întru una; Bucură-te, ceea ce ai împreunat fecioria şi naşterea”. Fecioria şi naşterea sunt contrare una alteia potrivit conceptelor noastre, dar în Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu legile firii noastre umane păcătoase sunt biruite: este fecioară şi la naştere. Ea este Maica şi Fecioara. În această combinaţie a celor contrare, în depăşirea acestei – voi spune într-un mod abil – antinomii, constă taina binecuvântatei Fecioare, o taină care este necesară pentru noi şi dragă nouă. Numele de ,,mamă” este drag oricărei persoane, iar ,,Fecioara” este necesară omenirii. Iată de ce Maria, Fecioara şi Maica, este neasemuit de iubită de noi.

Mamă … Nu cunosc alt cuvânt în dicţionar care ar tulbura atât de mult o persoană, ar atinge cele mai profunde straturi ale fiinţei noastre. Acum se pare că noi ştim să vorbim cel mai bine despre mama (uneori !). V.V. Rozanov: ,,La urma urmei, ce este ’cântarea îngerului’, pe care o persoană ’a auzit-o şi pe jumătate a uitat-o, dar nu cu totul’ înainte de naşterea sa ?! Desigur, acestea sunt doar stările mamei, care sunt transmise în mod deosebit copilului ! Copilul, încă din mormântul său întunecat, vede sufletul mamei dintr-un unghi atât de deosebit, care nu este deschis oricui, şi nici ea însăşi nu cunoaşte totul despre sine. Tot ceea ce numim ,,idei înnăscute”, presimţiri dincolo de timp – Dumnezeu, viaţa de după moarte, judecata de apoi, păcatul, adevărul, idealurile răbdării şi eroismului toate sunt ’înnăscute’ şi sunt pur şi simplu trăirile mamei, gândurile şi cântecele ei, cântece şi rugăciuni, care se reflectă în mod particular asupra pruncului din pântecele ei, stimulându-l, mângâindu-l, încălzindu-l”.

Cuvinte minunate ! Tu, prietene, ai remarcat, bineînţeles, că o persoană este cumva în mod special legată de mama sa. Această legătură porneşte, fără îndoială, din adâncurile mistice ale firii noastre. Tatăl nu este mamă. Tu ai atât un tată, cât şi o mamă. De care te simţi mai apropiat ? Nu-i aşa că de mama ta ? Dragul meu prieten, tu ştii că mi-am pierdut mama de mai bine de 20 ani. În copilărie am simţit că sunt orfan, ca să spunem aşa, în mod practic, în sensul vieţii de zi cu zi, dar acum uneori simt dureros că sunt orfan în plan mistic. Atât de mult vreau s-o văd şi s-o iubesc pe mama mea care mi-a dat viaţă ! Deci mama este cumva conectată în mod aparte cu naşterea sa. Ai văzut, prietene, o mamă pierzând un copil ? Suferinţa fiinţei mamei se simte direct până în adâncul sufletului ei, se vede cum sabia străpunge inima mamei şi cum se chinuie pântecele ei. Se rupe ceva în adâncurile mistice …

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu este Maica noastră comună, deoarece ea a dat naştere ,,noului Adam” şi ,,noua omenire” a venit de la ea. Acum firea omenească este diferită de cea din Vechiul Testament; acum există o ,,adăugire dumnezeiască” la firea noastră. Omenirea a căutat să ajungă la Dumnezeu de mii de ani pentru a se uni cu El şi prin aceasta să renască. Maria este rodul cel mai curat al firii noastre; ea este ,,aleasă din toate neamurile”, apogeul omenirii, care a ajuns la Împăratul Ceresc. Prin ea, neamul omenesc s-a înrudit cu Dumnezeu. Dacă Hristos trăieşte în noi, Maica Sa trăieşte de asemenea în noi. Dar această Maică trebuia să fie o Fecioară. În timp ce afirmă pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu, teologia noastră vorbeşte doar despre ceea ce este necesar pentru noi. Stricăciunea firii noastre a atins însăşi naşterea noastră. Înmulţind voiu înmulţi necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni (Facerea 3, 16). Aceste cuvinte le-a auzit din gura lui Dumnezeu vechea Evă, strămoaşa vechii omeniri. Întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6). Stricăciunea firii în însăşi rădăcina ei – în naştere. Întoarcerea unei femei către bărbatul ei, stăpânirea ei şi durerile naşterii – acestea sunt semnele ,,stricăciunii” fireşti !

Ea nu a uitat cerul
Dar a cunoscut şi toate cele pământeşti,
Şi ţărâna pământului a căzut peste ea,
Aceleaşi pot fi spuse despre mama.

Recrearea firii – şi mântuirea constă în această recreare – trebuia să înceapă cu depăşirea legilor naşterii fireşti. Au trimis Dumnezeu pre Fiul său, cel născut din femeie (Galateni 4, 4), născut fără a se întoarce către un bărbat, fără stăpânirea unui bărbat, fără durerile naşterii. Fecioara a dat naştere şi a rămas Fecioară, feminitatea veşnică vine acum pe pământ într-un trup nestricăcios.

Cu adevărat şi fără îndoială, aceasta este ceea ce firea aşteaptă şi tânjeşte, deoarece acesta este începutul mântuirii făpturii, pentru că nădejdea zidirii, descoperirea fiilor lui Dumnezeu aşteaptă, [când] se va slobozi din robia stricăciunii  [şi va veni] întru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu. [Şi] noi singuri întru noi suspinăm, aşteptând punerea de fii [înfierea], pre izbăvirea trupului nostru (Romani 8, 19-23), căruia îi lipseşte integritatea şi nestricăciunea, exact aşa cum întregii noastre firi îi lipseşte curăţia.

Astfel, pentru mântuirea noastră, este necesară pururea-fecioria Mariei. Demnitatea dumnezeiască a Mântuitorului este necesară pentru mântuirea şi reînnoirea făpturii, şi această reînnoire a început cu faptul că Maica a rămas Fecioară. Dumnezeirea lui Hristos şi pururea-fecioria Mariei sunt legate în mod inextricabil, şi fără ele nu există mântuire, adică, nu există sens al vieţii. Ereticii protestanţi apuseni atacă adevărul pururea-fecioriei Mariei atât de puternic, incomparabil mai înverşunat decât vechii antidicomarianiţi[11], ei atacă cu cele mai avansate arme ştiinţifice. Am un raft întreg cu cărţile lor blasfematoare la adresa Maicii Domnului. Este clar ! La urma urmei, luteranii au nevoie de un învăţător, asemenea pastorilor lor plictisitori. Ei bine, contează cu adevărat pentru noi cine a fost mama învăţătorului nostru ! Pururea-fecioria Maicii Domnului este necesară pentru cei care au drept scop îndumnezeirea. Apusul a lepădat această idee. Protestanţii şi bieţii noştri sectanţi cântă doar despre Iisus, şi Maria pururea-fecioara a fost uitată.

Ortodoxia este purtătoarea idealului îndumnezeirii. Gândeşte-te cum o preamărim noi pe binecuvântata Fecioară ! La urma urmei, probabil cel puţin jumătate din cântările din cărţile noastre liturgice sunt închinate Maicii Domnului. Deschide Octoihul, Mineiul – pretutindeni există canoane întregi ale Născătoarei de Dumnezeu, pretutindeni există tropare ale Născătoarei de Dumnezeu. Cât de multe praznice avem în cinstea Maicii Domnului ! Cât de multe biserici ! Cât de multe icoane făcătoare de minuni ale ei ! Dar slujbele noastre au fost create în mânăstiri; nu mirenii le-au alcătuit, ci monahii. Monahii o cinstesc în mod aparte pe binecuvântata Fecioară şi Maică. Iată Muntele Athos, unde nu a călcat piciorul unei femei, unde trăiesc doar monahi ! Dar acest munte este lotul pământesc al Maicii Domnului. Maica Domnului i se arată cuviosului Serghie şi îi vesteşte înmulţirea ulterioară a monahilor din mânăstirea sa. Aceasta înseamnă că această înmulţire a monahilor este dorită de Preacurata Maică ! Ea însăşi este patroana monahismului.

Monahismul este mărturisirea cea mai răsunătoare a adevărului că oamenii sunt săraci şi păcătoşi, că nimic din lume nu a rămas nepătat, începând cu omul de la chiar naşterea sa. Lumea atât de adesea nu vrea să ştie câtuşi de puţin că păcatul şi moartea domnesc pe pământ. Doar viaţa de aici este considerată cu adevărat preţioasă şi reală. Monahii sunt mărturisitorii şi propovăduitorii sărăciei duhovniceşti a omului, şi cu această recunoaştere începe procesul mântuirii omului. Asemenea copiilor care aleargă la mama lor, ei [monahii] aleargă sub acoperământul Maicii Fecioare şi o numesc pe ea stâlpul fecioriei, necrezând în lumea înşelătoare.

Scrisoarea mea despre Madona Sixtină, dragul meu prieten, s-a transformat cumva fără voie într-o discuţie teologică despre Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, despre locul şi însemnătatea ei în chestiunea mântuirii şi renaşterii noastre. Taina fundamentală şi mântuitoare a Maicii Domnului este că ea este Maică şi Fecioară. Şi iată mi se pare că Rafael, în inspiraţia sa, a reuşit să vorbească cu culori pe pânză despre această taină deosebită a Maicii Domnului, să combine în chipul ei minunat şi atrăgător două contrarii pământeşti – fecioria şi maternitatea. Cel puţin, aceasta a fost impresia pe care marea pictură a făcut-o asupra mea, şi nu pot scăpa de această impresie.

Dintre toate Madonele lui Rafael, Sixtina seamănă cel mai mult cu o icoană. Cu toate acestea, nu este o icoană. Este o pictură pe care a căzut doar o rază de Cer. Mi se pare pur şi simplu cu neputinţă s-o aşezi în mijlocul unei biserici ortodoxe, să pui un sfeşnic cu lumânări şi candele în faţa ei, să cânţi tropare înaintea ei, şi să tămâiezi în jurul ei. Ar fi stânjenitor chiar să te rogi în faţa Madonei Sixtine. Există însă multă umanitate în ea pentru a deveni obiectul unei închinări evlavioase. La catolici, ea ar putea sta în biserică, deoarece catolicii sunt senzuali în bisericile lor. Ei au Madone pictate după modele, au statui, uneori înveşmântate aproape în rochii la modă. Nu ştiu, dragul meu prieten, cum eşti tu, dar eu nu aş putea în mod organic să mă rog în faţa unei statui de marmură.

Icoanele noastre nu sunt picturi, şi prin urmare închinarea noastră este duhovnicească. Icoanele noastre sunt simboluri ale celor nevăzute, simboluri ale celor cereşti. Când privim cu veneraţie chipul întunecat al icoanei Maicii Domnului din Iviron sau din Kazan, noi nu ne închipuim că aşa era ea. Noi nu avem nici măcar nevoie să ştim care era înfăţişarea ei în realitatea istorică. Pentru noi, ea este Maica Domnului, Maică şi Fecioară, ocrotitoare şi mijlocitoare. Icoana ne este dragă nouă nu pentru calităţile sale, ci numai pentru că ,,cei care privesc la ea sunt făcuţi să-şi amintească şi să-i iubească pe cei reprezentaţi” şi ,,cei care se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite în ea”. Icoanele noastre nu ne reţin atenţia pe pământ şi dau un scop deplin înălţării noastre în rugăciune la Cer.

Dar ca pictură religioasă, Madona Sixtină este lucrarea unică şi irepetabilă a geniului artistic. Impresia pe care am trăit-o în faţa Madonei, acest soi de linişte şi vedenie sublimă, rămâne pentru mine cea mai frumoasă amintire din Apus.

Îţi scriu, prietene, de marele praznic al Intrării Maicii Domnului în Biserică. Cu o amintire a Madonei lui Rafael şi reflecţii despre binecuvântata Fecioară, îmi închei scrisorile către tine, dragul meu prieten curat şi luminos. Primeşte-le ca pe un mic dar din partea mea. Ştiu că tu, chiar fără a fi monah, o iubeşti pe binecuvântata Fecioară, te rogi ei, celei curate şi blânde, şi că ea luminează sufletul tău frumos, plin de sunete ale Cerului, cu pace, curăţie şi bucurie. Fie ca ea, Maica şi Fecioara, să te acopere de tot răul cu cinstitul ei omofor !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 146/martie-aprilie 2023

 

[1] Domostroy este un set de reguli, instrucţiuni şi sfaturi administrative din secolul XVI referitoare la diferite chestiuni religioase, sociale, domestice şi familiale ale societăţii ruse.

[2] N.tr.: A se vedea şi Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev.

[3] N.tr.: Vyatich erau un trib nativ de slavi răsăriteni timpurii care populau regiunile din jurul râurilor Oka, Moscova şi Don.

[4] Este vorba despre ziua numelui regelui Serbiei, Petru I (1903-1921), din dinastia Karagheorghevici.

[5] N.tr.: A se vedea ,,Creştini ! Duceţi-vă acasă”. O renaştere a neo-păgânismului între Marea Baltică şi Transcaucazia, unde este o hartă cu popoarele din regiunea Volgăi Centrale: mari, udmurţi, mordvinieni, ciuvaşi etc.

[6] N.tr.: Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 0,711 m.

[7] N.tr.: Stepan (Stenka) Timofeevici Razin (1630-1671) a fost un lider cazac, care a condus o răscoală împotriva boierimii și birocrației țariste din sudul Rusiei. El a vrut să înfiinţeze o republică cazacă de-a lungul întregului curs al fluviului Volga.

[8] N.tr.: Unitate de măsură pentru distanţe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 m.

[9] N.tr.: Saxon Switzerland (Elveţia saxonă) este o regiune muntoasă din Saxonia, Germania, care şi-a primit denumirea de la doi pictori elveţieni care au fost atraşi de peisajul regiunii care se asemăna cu regiunea lor natală din Elveţia.

[10] N.tr.: Preoţii catolici sunt celibatari.

[11] N.tr.: Antidicomarianiţii sunt membri ai unei grupări sectare menţionate de Fericitul Augustin, care nega pururea-fecioria Maicii Domnului, susţi­nând că după naşterea lui Iisus, ea a mai avut alţi copii cu Iosif.