Lumea in deriva nr. 59

Întruparea şi Biserica

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki

„Te-ai născut în taină într-o peșteră, dar cerul a vorbit printr-o stea și Te-a vestit tuturor, o, Mântuitorule”, cântă Sfânta Biserică în ajunul Nașterii lui Hristos. Marea taină a credinţei: Dumnezeu S-a arătat în trup – a fost o taină. Nașterea lui Dumnezeu pe pământ a fost propovăduită de ceruri, dar această predică a fost maiestuoasă și tăcută, fiindcă gura cerului a fost o stea. Evenimentul pe care îl prăznuiește acum întreaga lume creștină s-a petrecut aproape cu totul neobservat la vremea sa. A ştiut oare lumea greco-romană, a ştiut oare chiar lumea evreiască că undeva într-o peșteră, în Betleem, Dumnezeu Însuși S-a întrupat, unindu-Se cu firea omenească „fără amestecare, împărţire, schimbare sau despărţire ?” Și și-a îndreptat atenţia curând omenirea către cel mai mare eveniment din istoria ei ? Nu au fost ani, ci veacuri până când mințile înalte au început să teologhisească despre Întrupare şi semnificația ei pentru omenire.

Pruncul a crescut, dar noi nu cunoaștem sfânta Lui copilărie. Doar evangheliile apocrife încearcă să umple golul de 30 ani și cu minuni. Demnitatea dumnezeiască a pruncului este limpede dezvăluită în evenimentele despre care vorbesc scrierile apocrife, dar Evangheliile tac despre toate acestea.

Dimpotrivă, în Evanghelii, noi remarcăm o tăinuire statornică, ca să spunem aşa, a dumnezeirii Sale. Hristos a fost un Dumnezeu ascuns pe pământ. El le cere oamenilor să tacă cu privire la minunile Sale. El nu spune niciodată despre Sine: „Eu sunt Dumnezeu”.

În iesle a avut loc împreunarea dumnezeiescului cu firea omenească. Hristos a ieşit deja la lucrarea de evanghelizare. Pescarii de oameni s-au adunat. Ei şi-au lăsat mrejele lor de pescuit, dar și-au aruncat deja mrejele Evangheliei în marea omenirii. Ei simt dumnezeirea Învățătorului lor, dar nu o realizează încă în toată profunzimea semnificaţiei ei. Întruparea lui Dumnezeu și semnificația ei rămân totuși o taină.

Iisus Hristos Mântuitorul. Icoană de Andrei Rubliov

Însă aceasta este prima oară când Hristos a vorbit cu ucenicii Săi despre întrupare și le-a arătat consecințele ei. Unde era aceasta ? Departe de oameni, departe de orașe, în nordul îndepărtat al ţării făgăduinței, în Cezareea lui Filip. Acolo Hristos era singur cu ucenicii Săi. Cu grijă, Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Cine îmi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului ? Arătând cât de mult vroia ca ei să mărturisească Întruparea Sa, El spune: Fiul Omului. Ucenicii au răspuns: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, unul dintre prooroci. Domnul nu vrea să audă o astfel de opinie despre Sine de la cei mai apropiați urmaşi ai Săi. Dar voi cine îmi ziceți că sunt ? Opinia ta ar trebui să fie diferită, mai înaltă. Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, se grăbeşte să răspundă Apostolul Petru înaintea celorlalți (Matei 16, 13-16).

Ce a spus Petru ? El a mărturisit întruparea Fiului lui Dumnezeu. Petru a spus același lucru pe care Ioan l-a scris mai târziu în Evanghelia sa duhovnicească, când mintea sa s-a înălţat asemenea unui vultur deasupra creaţiei văzute: Cuvântul trup s-au făcut și s-au sălăşluit întru noi (Ioan 1, 14), deși slava, demnitatea şi firea acestui Cuvânt era slava Unuia-Născut al Tatălui. Înainte de a deveni mărturisită în general, marea taină a credinţei a fost mărturisită prin gura lui Petru în numele tuturor apostolilor. Aceste cuvinte: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Luca 4, 41) înseamnă unirea a două firi, pe care Fiul lui Dumnezeu a lucrat-o în Sine într-o manieră potrivită lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Noi ar trebui să vedem în mărturisirea lui Petru sămânța hristologiei Bisericii de mai târziu. Mulți teologi mari ai Bisericii au dezvăluit profund învățătura hristologică, dar adevărul hristologic a fost exprimat pe scurt și definitiv cu mult înainte de Sinodul de la Calcedon, când apostolii s-au adunat în jurul lui Hristos Însuși în Cezareea lui Filip.

Nu trup și sânge, potrivit cuvântului lui Hristos, i-au descoperit Apostolului Petru acest mare adevăr. Trupul și sângele evreilor nu au acceptat Întruparea. Pentru lucru bun noi nu aruncăm cu pietre asupra ta; ci pentru hulă; că tu om fiind, te faci pre tine Dumnezeu (Ioan 10, 33). Marele preot și-a rupt hainele și a spus: A hulit … Iată acum aţi auzit hula lui. Ce vi se pare vouă ? Iar ei răspunzând, au zis: vinovat este morţii (Matei 26, 65-66, Marcu 14, 63). „Noi ne așteptăm cu toţii ca Hristos să fie un om al oamenilor”, îi spune evreul Sfântului Mucenic Iustin. Și multă vreme după aceea, elementul semit din Biserică a născocit ereziile hristologice. „Ebioniții … nu acceptă unirea lui Dumnezeu și a omului în sufletele lor prin credință”, se plânge Sfântul Irineu de Lyon.

Lumea antică învăța multe despre Cuvânt, dar nu putea spune: Cuvântul era trup. Iudeea era deistă. Elinii, cugetând la Cuvânt, au căzut în panteism. Dar sincretismul alexandrin nu a venit din aceste două extreme. În învățătura Cuvântului a început o nouă eră. Filozofia era subordonată teologiei. Cuvântul Întrupat a început să Se sălăşluiască în lume, în oameni.

Dar răspunsul lui Hristos nu s-a încheiat acolo. El Însuși a vorbit despre semnificația pe care o va avea pentru omenire Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Și eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18). Numele tău este Piatră, şi Întruparea pe care ai mărturisit-o va fi de asemenea o piatră, pe care va fi zidită Biserica Mea. Isaia și David au proorocit despre piatră. În lumina acestor proorocii, apostolii puteau înțelege cu ușurință cuvintele lui Hristos.

De asemenea, apostolii au aprofundat bine cuvintele Sale, şi Apostolul Petru și Apostolul Pavel Îl numesc pe Hristos Însuși piatră. Hristos este acea Piatră pe care este zidită Biserica. Dar ce înseamnă a zidi Biserica pe Hristos ? Mulți Sfinți Părinți spun că Biserica a fost întemeiată pe mărturisirea lui Petru, pe credința lui Petru. Ce înseamnă acest lucru ? Cum se poate construi ceva pe mărturisirea teoretică a unui adevăr ? La urma urmei, o nouă viață este creată pentru omenire, o nouă omenire este creată. O nouă viață și o nouă creație nu sunt create pe un adevăr teoretic.

Hristos este temelia Bisericii în însuşi sensul în care El este mărturisit de Apostolul Petru. Și Petru a mărturisit întruparea Fiului lui Dumnezeu. Fiul întrupat al lui Dumnezeu a devenit de asemenea temelia Bisericii. Mărturisirea lui Petru poate fi numită temelia Bisericii în înţelesul ei obiectiv, în conținutul ei, deoarece în ea este mărturisit faptul Întrupării lui Dumnezeu. Nu ideea întrupării, ci însuși faptul Întrupării stă la temelia Bisericii. Biserica este o continuare directă a Întrupării, aşa cum o clădire poate fi numită continuarea temeliei sale. Herma a văzut Biserica ca pe un turn în construcție. Pietrele individuale erau atât de apropiate una de alta, încât era imposibil să vezi unde s-a terminat o piatră şi a început alta. Turnul părea a fi făcut dintr-o singură piatră. De îndată ce pietrele au fost puse în structura turnului, ele au început să strălucească; și-au schimbat înfăţişarea lor obişnuită. Biserica, potrivit Apostolului Pavel, este o creație nouă.

Dar noua creație poate fi comparată cu prima creație în anumite puncte. Odinioară, Dumnezeu a luat ţărâna pământului și a creat omul. Acest om a fost făcut din ţărâna pământului, şi el a căzut în ţărână, deşi a fost creat pentru nestricăciune. Oamenii purtau chipul lui Adam de ţărână. În Întrupare, Dumnezeu din nou ia ţărâna, luând trup din firea ţărânei, deși de la Prea Sfânta Fecioară. Un om nou este creat, oamenii devenind părtași ai firii dumnezeieşti.

Odinioară, Dumnezeu a suflat duhul de viaţă în fața omului, şi omul a devenit un suflet viu. Și a existat o suflare dumnezeiască şi cu noua creație, cu cuvintele: Luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22) – ca de suflare de vifor ce vine repede (Faptele Apostolilor 2, 2), și toți s-au umplut de Sfântul Duh. Noul Adam a devenit un Duh dătător de viață. Vechiul a dispărut; acum totul este nou. Modul anterior de viaţă al omului vechi este lăsat deoparte, şi instalarea omului nou este săvârşită, creat de Dumnezeu în dreptate și sfințenie a adevărului. Procesul transformării treptate a firii omeneşti a început odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi continuarea și încheierea acestui proces este în viața Bisericii. Astfel, Întruparea și Biserica sunt indisolubil legate. „Cuvântul, fiind la început cu Dumnezeu, și Cuvântul, fiind Însuși Dumnezeu, care în zilele din urmă, împreunându-se cu nimicnicia firii noastre, S-a făcut trup în dragostea Lui pentru om, și, unindu-Se pe Sine prin aceasta cu omul, a luat asupra Sa toată firea noastră, ca prin topire cu firea dumnezeiască, firea omenească să poată fi îndumnezeită, şi prin primele roade ale ei întreaga alcătuire a firii noastre să poată fi sfinţită”.

Sfântul Ioan Damaschin, în omilia sa la Schimbarea la Față a Domnului, și Arhiepiscopul Nil Cabasila al Thessalonicului se referă la mărturisirea lui Petru ca la teologie. Dar răspunsul Domnului Iisus Hristos dat Apostolului Petru ar trebui să fie numit de asemenea teologie înaltă şi extrem de substanțială. Înțelese în legătura lor indisolubilă, mărturisirea lui Petru și răspunsul lui Hristos alcătuiesc un sistem întreg de teologie creștină — un sistem unic, integral și armonios. În acest sistem, dogma dumnezeirii lui Hristos (hristologie), dogma mântuirii (soteriologie) și învățătura despre Biserică (ecleziologie) au fost combinate armonios. Prin Întrupare este pus începutul mântuirii noastre, şi pe temelia Întrupării Biserica, o nouă fire este creată; prin acțiunea harului, oamenii sunt tămăduiţi de stricăciunea păcătoasă şi dobândesc plinătatea măsurii lui Hristos.

Prin piatră, catolicii îl înțeleg pe Petru însuși, şi prin cuvintele lui Hristos, ei justifică pretențiile episcopului Romei la primatul nelegiuit al Bisericii, și chiar infailibilitatea. Mulți dintre teologii noștri contestă această înțelegere a cuvintelor lui Hristos. Dar sentimentul religios care trăiește prin idealul mântuirii și al îndumnezeirii este respins de interpretarea catolică, deoarece această interpretare vrea să facă cumpărări și vânzări acolo unde sunt proclamate cele mai mari taine religioase. Goliciunea teologico-ideologică a gândirii catolice este cea care respinge cel mai mult.

Istoricul bisericesc Eusebiu scrie că vechii ebioniți sunt numiți astfel din cauza puţinătăţii minţilor lor – cuvântul înseamnă „sărac” în ebraică (Istoria Bisericii 27.1-6). Sfântul Epifanie al Ciprului explică: „Acela este cu adevărat sărac în înțelegere, şi nădejde, şi faptă care Îl mărturiseşte pe Hristos că este un om simplu” (Erezii 30.17). Catolicii sunt ebioniții vremurilor noastre. Sărăcia lor ideologică se manifestă în tâlcuirea răspunsului lui Hristos în sensul de a acorda lui Petru primatul și supremația în Biserică, și tuturor urmaşilor săi în scaunul episcopului Romei. Catolicii nu vor să vadă nimic altceva decât o structură a Bisericii, nimic altceva decât o ordine şi o subordonare exterioară acolo unde, potrivit înţelegerii ortodoxe, sunt revelate taine teologice profunde despre unitatea firească a lui Hristos cu Biserica.

Teologia noastră înțelege Biserica și în exterior. Biserica este o instituție omenească; legătura sa mistică cu faptul Întrupării nu este obiectul discuției noastre teologice. Dar cel care ascultă cu atenţie imnurile Bisericii de praznicul Nașterii lui Hristos află unde vede Biserica făgăduinţa vieţii sale şi începutul mântuirii pentru membrii ei. Tocmai astăzi, potrivit Bisericii, se împlinește cea mai slăvită taină: firea este reînnoită și Dumnezeu-omul este Fiul lui Dumnezeu prin însăși unirea Sa cu firea omenească (în întrupare) lucrată de mâna lui Dumnezeu.

În imnurile bisericeşti ale sărbătorii Nașterii Domnului, noi auzim ecouri ideologice ale înseşi teologiei despre care am vorbit mai sus. Potrivit cuvântului Bisericii, în slujba de Crăciun, Biserica îi aduce lui Hristos întrupat „bogăția teologhiei ortodoxe, lui Dumnezeu și Mântuitorului sufletelor noastre” (Slavă la laude). Şi bogăția acestei teologii ortodoxe constă în aceleași mari adevăruri care au fost exprimate inițial în conversațiile Domnului cu ucenicii Săi în Cezareea lui Filip. „Începutul mântuirii firii omeneşti și începutul vieții Bisericii este întemeiat pe însuşi faptul Întrupării celui de-al doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi” – așa definim „bogăția ortodoxă a teologiei”. Conţinutul ideologico-teologic al slujbei Naşterii Domnului a fost dat în Palestina de nord, unde Domnul era singur cu ucenicii Săi, departe de oameni.

Hristos S-a născut în mod mistic din Prea Curata Fecioară în sudul Țării Sfinte; și mistic, în nordul acestui ţinut, importanța acestei nașteri a fost definită teologic. Timp de secole după aceea, teologii Bisericii au cugetat la taina Întrupării. Care dintre ei nu a avut cuvinte despre Întrupare ? Uneori această taină a fost discutată chiar în pieţe şi în târguri. Taina Întrupării atrage omenirea, deoarece fără această taină, pentru omenire nu rămâne decât doar corupția jalnică a poftelor încântătoare și porțile întunecate ale morții. Noi cântăm Întruparea lui Hristos, fiindcă oricât de mult am iubi firea noastră păcătoasă, tânjim totuşi să fim mângâiați de viața de apoi.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 150/noiembrie-decembrie 2023