Lumea in deriva nr. 72

Despre situația creștinului ortodox în lumea contemporană

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville († 1976)

 

PARTEA I

Se poate spune hotărât şi fără exagerare că situația creștinului ortodox în lumea contemporană este extrem de grea. Întreaga viață contemporană, în toate manifestările ei, este îndreptată, într-un fel sau altul, împotriva lui. Totul în ea este, în esență, o negare totală a adevăratului creștinism. Şi dacă în vremurile apostolice, iubitul ucenic al lui Hristos Sfântul Ioan Teologul a putut scrie că lumea întreagă întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), atunci cu mult mai mare dreptate putem spune aceasta despre vremea noastră. Să fii un adevărat creștin ortodox, gata de a fi credincios până la moarte lui Hristos Mântuitorul, este mult mai dificil în zilele noastre decât în ​​primele secole de creștinism. Atunci, prigonitorii creștinilor erau dușmani iraționali care nu cunoșteau credința lui Hristos, având idei greșite, adesea absurde despre aceasta. Și aceste persecuții au avut în general caracterul unor persecuții externe. Fără a vătăma sufletele, ele dădeau trupurile primilor creștini la chin și la moarte. Şi creștinii din acele vremuri, amintindu-și porunca lui Hristos: Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28) și fiind întăriți de harul lui Dumnezeu, au mers cu bucurie la chinuri și și-au dat viața pentru Hristos. Aceste persecuții nu numai că nu au înăbuşit duhul, ci dimpotrivă l-au inspirat şi l-au înflăcărat, şi sângele mucenicilor, potrivit expresiei iscusite a unuia din apologeții acelor vremuri, a devenit cu adevărat sămânța creștinismului.

Nu acum.

Lumea contemporană, cu câteva excepții (avem în vedere persecuțiile sângeroase împotriva credinței care au loc în Rusia sovietică), nu face amenințări clare și deschise cu chinurile trupești și moartea trupească pentru cei care poartă numele lui Hristos. O parte semnificativă a ei continuă chiar să poarte numele de „creștină”, zidește biserici, cheamă numele lui Hristos și jură pe Sfânta Scriptură.

Dar totul este doar aparență.

Sub această mască exterioară înşelătoare, care pare dreaptă şi îi induce în eroare pe mulţi, acum are loc de fapt pretutindeni o persecuţie ascunsă extrem de puternică împotriva creștinismului, care apare în cele mai diverse forme. Această persecuție este mult mai periculoasă și mai teribilă decât persecuția de altădată făţişă, fiindcă ameninţă cu o devastare totală a sufletelor – moartea duhovnicească. Ceea ce se întâmplă acum este tocmai ceea ce a prezis Mântuitorul Hristos și despre care mai ales i-a avertizat pe urmașii Săi, spunându-le să nu se teamă de chinurile trupești, deoarece ele nu amenință sufletul: Ci să vă temeţi mai vârtos de cela ce poate să piarză şi trupul şi sufletul, în gheena (Matei 10, 28).

Ce se întâmplă în lume şi cum poate lumea contemporană – care a trăit, după câte se pare, atât de multe veacuri în creştinism – să persecute creștinismul ?

Nu este nimic neaşteptat în toate acestea: fiindcă noi am fost avertizaţi despre toate acestea cu multă vreme în urmă de cuvântul lui Dumnezeu. Dar vai de cel care îşi închide ochii cu încăpăţânare la aceasta, nedorind să vadă lucrurile pentru care Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă să fim pregătiți.

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, în lume taina fărădelegii se lucrează (II Tesaloniceni 2, 7), are loc procesul tot mai consolidat de apostazie a creştinilor de la Hristos, procesul care în faza sa finală trebuie să conducă la a-l dezvălui pe omul păcatului, fiul pieirii (II Tesaloniceni 2, 3) – antihrist. Acest proces teribil de apostazie din ultimul timp se manifestă atât de clar și evident în toate aspectele vieții, încât doar un orb nu poate vedea către ce duce: tot ceea ce se petrece acum în lume nu este nimic altceva decât pregătirea minuţioasă a împărăției lui antihrist, la care iau parte cel mai activ cei care îl sfidează deschis pe Hristos și cei care continuă să poarte de ochii lumii numele de creștini[1].

Prima etapă importantă pe calea acestei „apostazii” a fost căderea de la Ortodoxie a Apusului latin, cu tronul papal drept cap al său. Nu a existat oare un principiu anti-creștin la baza pretenției papale de a fi infailibilul „vicar al Fiului lui Dumnezeu” pe pământ ? Nu poate fi simţit duhul lui anti-hrist în această străduinţă de „a fi vicarul”, ca şi cum L-ar ,,substitui” pe Hristos pentru toţi cei care cred în El ? Și nu duhul mândriei anti-creștine conduce atât de vădit pe oameni în înşelare în viaţa duhovnicească, nu iubirea nemărginită de putere însetează să-și supună întreaga lume – nu sunt toate acestea caracteristicile lui antihrist ?

O astfel de pervertire a duhului lui Hristos în creștinismul apusean care s-a îndepărtat de Ortodoxie a adus în alaiul ei o serie întreagă de învățături false și o corupție morală teribilă. A rămas doar aparenţa creștinismului, exteriorul său, lipsit de adevăratul duh al vieții în Hristos.

Toate acestea au chemat la viaţă cea de-a doua etapă distrugătoare a apostaziei – apariţia aşa-numitului umanism, care a dat naştere în Apus unei noi epoci, epoca Renaşterii, care a apărut ca o reacție la creștinismul pervertit al Apusului, dar care era în fond o negare a creștinismului și o întoarcere la idealurile păgânismului. Ea a proclamat cultul trupului uman puternic, sănătos, frumos, şi duhului smereniei creștine i-a opus duhul înfumurării, încrederii în sine şi dumnezeirea raţiunii umane.

Ca protest împotriva creștinismului pervertit și pe terenul aceluiași ideal umanist care recunoștea rațiunea ca cel mai înalt criteriu al vieții, în Apus a apărut mișcarea religioasă care a primit numele de protestantism. Protestantismul, cu nenumăratele sale ramuri și orice sectă posibilă, nu numai că a distorsionat radical întreaga învățătură a adevăratului creștinism, dar a respins și însăși dogma Bisericii, aşezând omul însuşi ca cea mai înaltă autoritate a sa, şi a mers atât de departe încât a respins credința în dumnezeirea lui Iisus Hristos, Întemeietorul Bisericii.

Mândria umană se îndepărtează în cele din urmă cu totul de Dumnezeu și începe cu îndrăzneală să respingă însăși existența lui Dumnezeu, iar omul se proclamă pe sine zeu. Stăpânit de mândrie, părere de sine și încredere în propriile puteri, posibilități și capacități nelimitate, omul crescut în idealurile Renașterii nu mai vede pentru el însuși nici o obligație de a lupta pentru desăvârșirea duhovnicească poruncită de Evanghelie, şi ca o consecinţă firească coboară tot mai adânc în prăpastia căderii duhovniceşti şi corupției morale. În prim-plan merge slujirea trupului, a cărei consecinţă este faptul că cerinţele duhovniceşti sunt tot mai înăbuşite, supuse, şi în cele din urmă, ca să se termine odată pentru totdeauna cu glasul neplăcut al conştiinţei care trăieşte în duhul omului, duhul însuşi este declarat inexistent.

Aşa apare materialismul – copilul firesc al umanismului, dezvoltarea firească și logică a ideii sale. Idealul stomacului plin, mascat de doctrina zgomotoasă numită „idealul dreptății sociale”, ,,justeţea socială”, a devenit cel mai înalt ideal al omenirii care L-a tăgăduit pe Hristos. Și acest lucru este de înțeles. Aşa-numită ,,chestiune socială” nu ar fi putut să prindă rădăcini dacă oamenii ar fi rămas credincioși adevăratului creștinism întrupat în viață.

La rândul ei, în solul materialismului a crescut firesc, ca o consecință strict logică, doctrina socialismului și marxism-comunismului. Umanismul și materialismul, negând principiul duhovnicesc din om, l-au proclamat zeu pe omul însuși și au legitimat mândria umană și egoismul animalic ca jertfă de sine, au ajuns la concluzia că lupta sălbatică ar trebui făcută legea vieții omeneşti, pe terenul conflictului constant de interese în ființele umane egoiste. Ca urmare a acestei așa-numite „lupte pentru existență”, oamenii mai puternici, mai deștepți și mai vicleni vor începe în mod natural să-i constrângă și să-i asuprească pe cei mai puțin puternici, mai puțin deștepți și mai puțin vicleni. Legea lui Hristos – care ne poruncește să purtăm sarcinile unul altuia (Galateni 6, 2) și să nu ne facem pe plac şi să nu facem altuia ceea ce nu vrem pentru noi, ci să iubim pre aproapele nostru ca însuşi pe noi (Matei 22, 38) – a fost izgonită din viață. Și aşa a început să crească și să se răspândească tot mai mult așa-zisul „rău social”; „nedreptățile sociale” au crescut și s-au înmulțit, împreună cu „ulcerele sociale” ale societății. Și din moment ce viața a devenit din ce în ce mai insuportabilă, ca o consecință a egoismului și violenței crescânde ale oamenilor unii față de alții, atunci era firesc a te gândi la ceva, pentru a încerca să stabileşti pentru toți o singură rânduială de viaţă tolerabilă şi acceptabilă. De aceea socialismul, şi apoi expresia sa extremă, comunismul, au devenit doctrine la modă, care promiteau oamenilor izbăvirea de toate „nedreptățile sociale” și instaurarea pe pământ a unei vieţi pașnice și paradiziace, în care toată lumea va fi fericită şi mulţumită. Dar aceste învăţături au hotărât să vindece plăgile societăţii umane prin mijloace nepotrivite. Ele nu au vrut să vadă că răul vieții contemporane își are rădăcinile în adâncurile sufletului omenesc care s-a îndepărtat de învățătura în mod unic mântuitoare a Evangheliei, și au cugetat cu naivitate că va fi suficient să schimbe structura imperfectă, în opinia lor, a vieții politice și sociale, astfel încât să se nască numaidecât pe pământ prosperitate pentru toți, şi viața să devină paradis. Pentru această schimbare inevitabilă, după cum afirmau ei, și benefică, socialiștii mai extremi (de exemplu, comuniștii), au propus chiar măsuri violente, mergând chiar până la vărsarea de sânge și anihilarea fizică a oamenilor care nu erau de acord cu ei. Cu alte cuvinte, ei socoteau să învingă răul prin rău, acest rău fiind încă mai amar și nedrept din cauza cruzimii și lipsei lor de milă.

„Marea Revoluție Franceză”, care a vărsat râuri întregi de sânge omenesc, a fost prima dintre încercările lor. Ea a dovedit cu limpezime că oamenii nu au puterea de a-şi clădi viaţa pe pământ fără Dumnezeu și la ce consecințe teribile este atras omul de apostazia sa de la Hristos și învățăturile Sale mântuitoare.

Dar nu se privea înapoi: procesul apostaziei mersese deja prea departe.

Și astfel a apărut cea de-a treia şi cea mai importantă etapă a apostaziei, care se desfăşoară acum atât de repede înaintea ochilor noștri – catastrofa sângeroasă care a venit asupra nefericitei noastre patrii Rusia în 1917. Îndeplinită potrivit exemplului ,,Marii Revoluții Franceze” din 1789, revoluția noastră rusă poate fi considerată, cu toată dreptatea, cea mai mare realizare a slujitorilor viitorului antihrist. În persoana Rusiei ortodoxe a fost distrus principalul obstacol pe calea apostaziei îngăduite de Dumnezeu, care progresa victorios: nu a rămas nici o fortăreață puternică a adevăratei credințe și Biserici Ortodoxe în lume, şi antihrist, prin slujitorii săi, a început, după expresia tâlcuitorului nostru al epistolelor apostolice, Sfântul Teofan Zăvorâtul de la Visha, „să-și extindă operațiunile”.

De atunci încoace, precum vedem acum, apostazia a mers înainte cu pași gigantici, neîntâmpinând nici un impediment serios.

Biserica noastră Ortodoxă Rusă a trăit și continuă să trăiască până acum prefaceri teribile nemaiauzite în istorie din primele secole ale creștinismului. Dar nu atât de mult aceste persecuții sângeroase, asemănând-o cu Biserica primară, au fost atât de groaznice în sine, cât [a fost] acea devastare interioară care a început în ea și s-a răspândit odată cu ea în toată Biserica Ortodoxă după revoluția bolșevică. Noi avem în vedere acel duh vătămător care a început să se manifeste cu ardoare, strecurându-se mai întâi în așa-numitele mișcări ale Bisericii Vii şi renovaţioniste, şi apoi în compromisul distrugător cu puterea comunistă luptătoare împotriva lui Dumnezeu. Acesta era duhul apostaziei în chiar sânul Bisericii Ortodoxe, care a dat naștere la tot soiul de dezbinări și schisme, atât în ţară, cât şi peste hotare. Acest duh al apostaziei este, desigur, mult mai primejdios şi distrugător pentru suflete decât prigoanele sângeroase făţişe. Aceasta este trădarea lăuntrică a lui Hristos, în timp ce se păstrează o credincioşie externă, doar aparentă față de El.

Sfântul Teofan Zăvorâtul a prevestit acest lucru cu mai mult de 80 ani în urmă în lucrarea sa exegetică despre cea de-a doua epistolă către tesaloniceni, spunând: „În timp ce numele de creștin va fi auzit pretutindeni, şi pretutindeni se vor vedea biserici și paraclise, toate acestea vor fi numai aparenţă, în timp ce înăuntru este apostazie adevărată” (p. 491-492). Hristos Însuși în predica Sa de pe munte a spus clar că nimeni nu poate a sluji la doi domni (Matei 6, 24); este cu neputinţă a sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu și lui mamona, adică acestei lumi care întru cel rău zace. Cineva nu poate face pe plac în acelaşi timp lui Hristos şi veliar, adică slujitorilor viitorului antihrist în persoana unei puteri făţişe sau tăinuite luptătoare împotriva lui Dumnezeu (II Corinteni 6, 15).

Odată cu căderea Rusiei ortodoxe, nu mai este cel ce opreşte (II Tesaloniceni 2, 7), așa cum a prezis adeseori Sfântul Teofan Zăvorâtul – ca şi marele nostru drept a toată Rusia, Sfântul Ioan de Kronstadt și mulţi alţi văzători purtători de Duh ai vremurilor noastre –, și totul în lume a fost spulberat, zdruncinat până în temeliile sale străvechi. Duhul apostaziei a început să se manifeste cu cinism și neruşinare nemaiauzite pretutindeni în lume în toate sferele vieţii personale, familiale, comunitare şi politice, ca niciodată înainte. Milioane întregi de oameni, ortodocși prin naștere, nu se rușinează acum să vorbească deschis și în auzul tuturor despre lipsa de credință și ateismul lor, şi puterea politică îi înregistrează oficial ca neaparținând unei credințe; imoralitatea a atins proporții înspăimântătoare, depravarea și pornografia în majoritatea cazurilor nu numai că nu sunt urmărite penal, ci [sunt] chiar cultivate de cei aflaţi la putere, până la extinderea pervertirii sistematice a tinerei generații în școli; înţelegerea de altădată a noţiunilor de datorie, cinste, nobleţe şi conştiinţă aproape au dispărut, şi primul loc este ocupat de profitul brut, calculul pur egoist, avantajele materiale și plăcerile trupești. Deosebit de amară este soarta tineretului contemporan, care este lipsit aproape în totalitate de focul duhovnicesc şi de acea râvnă înaltă pentru slujirea jertfelnică a semenilor și de înclinația către idei morale înalte care se făcea remarcată la tinerii de pe vremuri. Scopul vieții pentru mulți este alcătuit doar din aspirații de carieră, serviciu asigurat în sens material, confort exterior și plăceri trupeşti de bază. În timp ce creșterea incredibilă a criminalității în rândul copiilor, despre care ziarele noastre scriu în mod constant, ne umple de cele mai grave temeri pentru viitorul apropiat.

Într-un cuvânt, lumea – este teribil să spunem, lumea creștină – oferă acum o imagine îngrozitoare, sumbră a celei mai profunde căderi religioso-morale.

Și totodată un contrast puternic cu toată această actualitate teribilă este oferit de apelurile tot mai frecvente, tot mai insistente pentru pace și unitate.

Poate să creadă cineva, în asemenea împrejurări, văzând tot ce se petrece, în sinceritatea și bunăvoinţa acestor apeluri ?

Aceste apeluri pornesc în răsărit de la puterea sovietică luptătoare împotriva lui Dumnezeu, care a îmbibat pământul patriei noastre în sânge, şi de la instrumentul ei ascultător, Patriarhia Moscovei, care și-a câștigat pe bună dreptate numele de Biserica Sovietică (ce combinație înfricoșătoare de cuvinte !); în apus de la Roma papistaşă, care s-a compromis atât de mult în istoria politicii sale malefice și anti-creștine de înrobire a dizidenților; și de la lumea protestantă, care este vinovată de acest haos religios prin care se distinge lumea pseudo-creștină modernă, ajunsă la ateism complet.

Cu scopul de a face propagandă pentru această „pace” și „unitate”, reprezentanții puterii luptătoare împotriva lui Dumnezeu și slujitorii lor supuși în sutane călătoresc în întreaga lume, semănând semințele minciunii și încercând să înșele oamenii naivi și creduli și să-i inducă în eroare; şi fără îndoială, cu același scop, tronul papal a creat așa-numitul „rit răsăritean”, pentru a-i amăgi pe ortodocşii care își cunosc credința dar prost, iar acum a declarat chiar convocarea unui ,,Sinod Ecumenic”[2] la care pot lua parte toţi – ca să spunem aşa – ,,fraţii despărţiţi”, deşi, în același timp, enciclica emisă de papă nu lasă nici o îndoială cu privire la scopul real al acestui sinod: supunerea neechivocă a oricui faţă de autoritatea papală; nici nu lasă deoparte încercările de ,,pace” şi ,,unitate”, creând el însuși neîncetat atât de multe dezbinări, sub forma unei cantități vaste de secte. Şi lumea protestantă face propagandă pentru ,,mişcarea ecumenistă” a sa, în ale cărei plase încearcă, nu fără succes, să-i ademenească pe ortodocşi, mai ales din numărul celor răniți de duhul vătămător al Bisericii Vii şi renovaționismului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 161/mai-iunie 2025

 

 

PARTEA A II-A

Cum trebuie să se raporteze creștinul ortodox la toate acestea ? Trebuie să lupte pentru orice fel de pace și unitate ? Orice fel de pace și unitate trebuie să fie prețioasă în ochii săi, dragă și apropiată de sufletul său ortodox ?

Categoric nu ! răspunde în mod hotărâtor la această întrebare importantă – o întrebare a conștiinței creștine – marele dascăl și ierarh ecumenic, și stâlp al credinței noastre, Sfântul Grigorie Teologul. „Nu trebuie să prețuiești orice fel de pace – spune el – fiindcă există o mare deosebire de opinie și cea mai distrugătoare unanimitate. Ci trebuie să iubești numai pacea bună, care are o intenție bună și unește cu Dumnezeu”.

Cel mai scump lucru dintre toate pentru creştin este Adevărul, pentru a cărui mărturisire Domnul Iisus Hristos a venit pe pământ, precum a spus El Însuși lui Pilat (Ioan 18, 37). Şi pentru adevăratul creștin nu poate exista decât o singură unitate de dorit – unitatea în Adevărul lui Hristos – Adevărul curat, nedistorsionat, necorupt, fără nici o contaminare cu falsitatea diavolească, neotrăvit de nici un compromis cu ea. Din acest punct de vedere, toate aceste apeluri pentru „pace” și „unitate” sunt inacceptabile, fiindcă ele vin de la oameni care uzurpă comoara noastră principală – adevărul curat și neîntinat al învățăturii lui Hristos care a fost păstrat de noi, și care doresc să-l înlocuiască cu o minciună care este a diavolului. „Unitatea” care este prevăzută acum de dușmanii adevărului curat al lui Hristos nu este unitatea în Hristos. Este acea unitate pe care se străduiește să o creeze antihrist, care dorește să supună totul luişi și să întemeieze împărăția sa pe pământ.

Tot ceea ce vine acum de la oamenii aflați pe culmile vieții religioase, politice și comunitare, încă din vremea când Rusia noastră ortodoxă a fost călcată în picioare, nu este altceva decât o lucrare intensă de pregătire a slujitorilor lui antihrist pentru viitoarea lui împărăție.

Din acest motiv, oricine doreşte să fie creştin adevărat şi să-şi păstreze credincioşia faţă de Hristos trebuie să-şi amintească mai mult ca oricând îndemnul sfântului apostol: Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 15-16).

Toţi oamenii raţionali trebuie să înţeleagă că noi, cei care dorim să ne păstrăm credincioșia față de Hristos Mântuitorul, nu ne putem supune autorității bisericești care a fost stabilită de luptătorii împotriva lui Dumnezeu și care apare ca un instrument ascultător al realizării planurilor lor infernale în lume. Nu putem fi în nici un fel de dependență de nici o altă autoritate bisericească dincolo de hotarele patriei noastre înrobite care recunoaște această înrobire ca fiind legitimă și are comuniune de rugăciune cu favoriţii luptătorilor împotriva lui Dumnezeu în persoana ierarhilor Bisericii sovietice. Nu îndrăznim să uităm că anatema proclamată de patriarhul Tihon pe 19 ianuarie 1918 împotriva puterii comuniste luptătoare cu Dumnezeu și susținută ulterior pe 28 ianuarie al acelui an de întregul Sfânt Sobor al Bisericii Ortodoxe Ruse nu a fost în nici un fel înlăturată, și până în acest moment apasă asupra ei și asupra tuturor celor care o recunosc ca fiind legitimă și care într-un fel sau altul colaborează sau păstrează comuniunea cu ea.

Doar superficialitatea totală şi lipsa extremă de principii – mai mult decât atât: înţelepciunea celui rău, prin care acest veac de acum se distinge atât de mult – permite conducătorilor statelor contemporane să recunoască drept legitimă această putere cu adevărat anti-creștină, și ierarhilor Bisericilor Ortodoxe locale să meargă la Moscova, să pună coroane de flori pe mormintele liderilor ateismului militant și să intre în comuniune canonică și liturgică cu conducătorii acestei Biserici care s-a dat în slujba acestei puteri anti-creștine.

O astfel de „politică înaltă” nici nu o înțelegem, nici nu o acceptăm, evaluând-o cu toată forța convingerii noastre lăuntrice, care nu îngăduie astfel de compromisuri, convingere care se bazează pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15).

În mod similar, noi nu putem avea încredere în acei reprezentanți ai ierarhiei Bisericii Ortodoxe care, sub scuza aparent justă a aceleiași notorii „păci” și „unități”, intră în instituții și organizații ostile față de adevăratul creștinism – Ortodoxia; sau care, în orice caz, au o comuniune amicală strânsă cu ele. Respingem cu hotărâre orice manifestare a duhului ,,Bisericii Vii” sau „renovaționismului”, sub orice formă poate apărea acest duh dăunător. Nu putem avea nimic în comun cu „ritul răsăritean” sau cu „ecumenismul”, nici cu vreo societate sau organizație secretă, indiferent cu ce fraze pompoase s-ar putea înveşmânta. Trebuie să știm și să ne amintim că, potrivit proorociei unei serii întregi de Sfinți Părinți, care au scris despre vremurile din urmă, antihrist se va arăta în chipul unui foarte mare binefăcător și binevoitor al omenirii, căci cum altfel ar putea atrage oamenii de partea sa ?

Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi (Isaia 52, 11) – aceasta este învăţătura sfântului prooroc, citată în cea de-a doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel către corinteni (6, 17), de care ar trebui să fie în mod constant călăuzit creștinul ortodox care trăiește în lumea contemporană care este atât de puternic arsă cu sigiliul „apostaziei”. Veghind neadormit asupra sa, ca nu cumva să fie atras el însuşi în acest torent învolburat al ,,apostaziei”, creştinul contemporan trebuie să se lipească puternic de acea Biserică care nu și-a murdărit veșmintele cu nici o comuniune cu slujitorii lui antihrist ce va să vină …

Dar, desigur, o apartenență pur formală la adevărata Biserică nu este suficientă. Este necesar să ne străduim să fim un mădular viu şi nu unul mort al Bisericii. Pentru aceasta este necesar să se „îmbisericească” viața personală și de familie: trebuie să împlinim cu fervoare și fără omisiuni toate rânduielile şi hotărârile, obiceiurile şi tradițiile Bisericii. Trebuie să ne păstrăm prin toate mijloacele existența ortodoxă primordială, fără a ne îngădui să fim amestecaţi cu mediul heterodox din jur și să ne supunem influenței sale …

Acum este vremea mărturisirii, a unei poziții ferme, dacă este nevoie chiar până la moarte, pentru credința noastră ortodoxă, care este supusă pretutindeni atacurilor și asupririi pe faţă şi ascunse din partea slujitorilor lui antihrist. Și în sfânta noastră credință nu există nimic de mică însemnătate – totul în ea, până la cel mai mic detaliu, are sensul, semnificația, valoarea sa. Din acest motiv, nimic nu trebuie neglijat și noi nu trebuie să facem concesii și compromisuri în nimic. Orice concesie sau compromis în chestiuni de credință și hotărâri ale Bisericii duce la o zdruncinare tot mai mare a temeliilor vechi de secole ale sfintei noastre Ortodoxii, la o îndepărtare treptată de ea și la trecerea în tabăra slujitorilor lui antihrist.

De aceasta din urmă trebuie să ne temem mai presus de toate în vremurile noastre pline de răutate, înșelăciune și trădare.

Astfel, noi trebuie să ne temem de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează cu atâta grijă prin gura Mântuitorului Hristos Însuși: Ci luaţi aminte de sinevă, ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii, şi fără de veste să vină asupra voastră ziua aceea (Luca 21, 34). Vrăjmașul mântuirii omului știe cât de atrași sunt oamenii căzuți spre prosperitatea materială și, din acest motiv, în vremea noastră, slujitorii lui antihrist se străduiesc mai presus de toate să lucreze pe această latură slabă a firii lor. Orice fel de comoditate, lux și abundență de bunuri materiale prezintă cea mai mare și cea mai primejdioasă ispită în vremurile noastre, şi ei încearcă să folosească acest lucru pe un front larg pentru promovarea scopurilor lor. Nimic nu contribuie atât de mult la orbirea duhovnicească distrugătoare ca seducția bunurilor pământești, urmărirea lor, scufundarea în ele, gustarea lor. Această orbire duhovnicească împiedică recunoașterea „semnelor vremurilor”, despre care ne-a spus Însuși Hristos Mântuitorul; împiedică a da o estimare corectă a tot ceea ce se întâmplă acum în lume; împiedică recunoașterea lui antihrist însuși, când vine. „Omenirea condusă de gândirea trupească – spun Sfinții Părinți – nu numai că nu-l va recunoaște pe antihrist, nevăzând în el dușmanul ei perfid, ci dimpotrivă îl va recunoaște ca binefăcător și îl va proclama ca dumnezeu al său” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

Iată de ce, în prezent, toți cei care doresc să-şi păstreze credincioșia față de Mântuitorul Hristos trebuie să se îndepărteze în special de orice atracţie amăgitoare a bunurilor pământești. Este extrem de periculos a te angaja în orice fel de străduinţă de a-ţi face o carieră, de a-ți crea un nume bun, de a dobândi putere și influență în societate, de a dobândi bogății, de a te înconjura de lux și confort. Trebuie să vă temeți și să fugiți de oamenii care oferă ajutor în toate acestea, demonstrând colaborarea lor. Este deosebit de periculos să acceptați contribuții financiare mari de la persoane și organizații necunoscute sau puțin cunoscute, deoarece ele creează întotdeauna obligații și vă leagă într-un fel sau altul. Ce va face un om cu altă ocazie, stimulat de un sentiment de recunoștință față de binefăcătorul său ? Este mai bine să trăiești umil și chiar în nevoi și constrângere, atâta timp cât îţi poţi păstra libertatea și independența față de oricine ar fi, amintindu-ţi cuvintele sfântului apostol: Cu preț sunteți cumpărați; nu vă faceţi robi oamenilor (I Corinteni 7, 23).

Cel mai rău lucru dintre toate este că în viața noastră actuală nu este nici măcar lupta deschisă și îndârjită împotriva lui Dumnezeu, care-i dezgustă pe mulţi, ci indiferentismul religios total, uitarea de Dumnezeu și indiferența față de credință și Biserică. Slujitorii lui antihrist se străduiesc mai mult decât orice să-L excludă pe Dumnezeu din viața oamenilor, astfel încât oamenii, mulțumiți de prosperitatea materială, să nu simtă nici o nevoie să se întoarcă către Dumnezeu în rugăciune, să nu-și amintească de Dumnezeu, și să trăiască ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Prin urmare, întregul curs al vieţii de astăzi în așa-zisele țări „libere”, unde nu există o persecuție sângeroasă făţişă împotriva credinței, unde fiecărui om i se recunoaște dreptul de a crede „cum dorește”, reprezintă un pericol încă mai mare pentru sufletul creștinului, fiindcă îl înlănțuie cu totul de pământ, silindu-l să uite de rai. Întreaga „cultură” contemporană, care este îndreptată către scopuri pur pământești și cascada năvalnică a vieții care este legată de ea, îl ţin pe om într-o deșertăciune și împrăştiere constantă, împrejurări în care nu are posibilitatea de a pătrunde mai adânc în sufletul său, iar viața duhovnicească din el se stinge treptat.

Iată de ce creștinul ortodox care trăiește în aceste condiții grele ale vieții contemporane trebuie să lupte cu toată puterea sa pentru păstrarea înlăuntrul său a vieţii duhovniceşti, iar mijlocul principal pentru aceasta este rugăciunea zilnică statornică acasă și participarea obligatorie la rugăciunea de obşte în biserică. Neţinând seama de toate obstacolele, el trebuie să-și stabilească o rânduială de rugăciune statornică acasă dimineața și seara, chiar dacă este scurtă, luând ca model fie şi numai pravila de rugăciune a Sfântului Serafim pentru mireni, și nelipsind nici măcar o duminică sau praznic de la biserică, nu numai liturghia, ci și privegherea de toată noaptea. Din acest punct de vedere, fenomenul larg răspândit printre noi, din nefericire, de a organiza orice fel de festivitate şi distracţie în ajunul duminicilor şi sărbătorilor este cu totul inadmisibil. Neîndoios, acesta este şi un vicleşug al slujitorilor lui antihrist pentru a-i îndepărta pe creștinii ortodocși de această participare neapărată la slujbele bisericești, care este absolut necesară pentru păstrarea în sine a vieții duhovniceşti.

Și nici o scuză nu poate fi acceptată aici. Sufletul omului este mai scump decât tot ce este în lume, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos, este mai valoros decât această întreagă lume stricăcioasă (Matei 16, 26), și lipsit de harul rugăciunii bisericești moare. „Creștinul fără Biserică [este] ca un pește fără apă, nu poate trăi adevărata viață”, învăța vrednicul de veşnică pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt: „Biserica este elementul său”[3].

Este nevoie de o viață duhovnicească corectă potrivit învăţăturilor Sfintei Biserici Ortodoxe, şi pentru aceasta este necesară călăuzirea constantă prin Cuvântul lui Dumnezeu și scrierile Sfinților Părinți. Mai vătămător decât orice este obiceiul larg răspândit în vremea noastră de a căuta profesori la modă și de a urma în toate așa-numita „opinie a societății”. Toți acești profesori la modă nu sunt altceva decât aceiași hristoși mincinoși și prooroci mincinoși din înșelăciunea despre care ne-a avertizat Domnul Iisus Hristos (Matei 24, 4-5; 23, 5). Iar așa-numita „opinie a societății” este formată prin presă și alte mijloace media de aceiași slujitori ai lui antihrist, care au dobândit o mare autoritate și capacitatea de a acționa asupra minților și inimilor oamenilor contemporani.

În sfârşit, cel mai important lucru este să părăsești în mod hotărâtor majoritatea oamenilor contemporani cu viața lor păcătoasă trupească, superficiali şi nepăsători, şi pe cât de des cu putinţă, curăţindu-ţi sufletul prin pocăinţă sinceră, să te străduieşti din tot sufletul spre unirea cu Hristos în cea mai mare taină creștină a împărtășaniei.

Doar un creștin ortodox care trăiește în acest fel poate evita cursele întinse cu viclenie în toate direcțiile de slujitorii lui antihrist. Numai un astfel de creștin va avea puterea să lupte pentru sufletul său și pentru sufletele celor apropiați lui cu împărăția întunericului care înaintează constant, care este gata să înghită întreaga omenire. În această luptă, cel mai periculos lucru este nehotărârea, ezitarea și compromisul. Cel mai nesemnificativ compromis poate complica și îngreuna această luptă, poate conduce chiar la distrugere. Aceasta este o luptă nu pentru viață, ci pentru moarte.

Este criminal să te liniștești cu speranțe vesele ale vreunui fel de ,,progres” al omenirii, ale vreunui fel de viaţă viitoare mai bună aici pe pământ. Aceasta este înșelăciunea principală a slujitorilor lui antihrist, astfel încât să atragă oamenii de la gândurile către cer. Domnul a spus limpede că nu ne așteaptă nici un „progres”, ci mâhniri şi necazuri tot mai mari, ca o consecinţă a înmulţirii fărădelegii și răcirii dragostei, și că atunci când va veni El cu greu va găsi credință pe pământ (Luca 18, 8). Și cuvintele Domnului sunt de nestrămutat, așa cum El Însuși mărturisește biruitor: Cerul și pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece (Matei 24, 35).

Despre ce „progres” se poate vorbi ?

Adevăratul creștin nu trebuie să se gândească la progresul iluzoriu anti-creștin al timpului nostru, ci la cum să se pregătească mai bine pentru a-L întâlni pe Domnul când El vine să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Cu privire la aceasta, există o poruncă directă a Domnului.

Privegheați … Fiți gata (Matei 24, 42-44). Asemenea cu oamenii care aşteaptă pre domnul lor, când se va întoarce de la nunţi; fericită este sluga aceea, pre care venind domnul lui îl va afla făcând așa (Luca 12, 36, 43).

Și pe de altă parte, o soartă amară îl așteaptă pe cel care se liniștește, zicând: Zăboveşte domnul meu a veni (Luca 12, 45).

Duhul de aşteptare constantă a celei de-a Doua Veniri a lui Hristos este acel duh al primului creștinism, care-L chema cu rugăciune pe Domnul: Așa, vino, Doamne Iisuse (Apocalipsis 22, 20). Şi opusul acestui duh este fără îndoială duhul lui antihrist, care se străduiește prin toate mijloacele să-i îndepărteze pe creștini de gândul celei de-a Doua Veniri a lui Hristos și de răsplata care o urmează. Cei care se supun acestui duh umblă după pericol – pericolul de a nu-l recunoaște pe antihrist când va veni și pericolul de a cădea în cursele lui. Tocmai aceasta este cea mai teribilă cursă în lumea contemporană, plină de tot felul de înșelăciuni și vicleşuguri. Slujitorii lui antihrist, așa cum a avertizat Domnul, vor încerca să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

Însă acest gând nu trebuie cu nici un chip să ne îngenuncheze şi să ne deprime, ci dimpotrivă căutaţi în sus – spune Domnul Însuşi – şi ridicaţi capetele voastre; că se apropie răscumpărarea voastră (Luca 21, 28).

Oricât de răi și de teribili pot fi slujitorii lui antihrist, care pregătesc cu atâta grijă venirea lui, și oricât de groaznică ar fi venirea lui, Domnul este mai puternic decât toți, care, după cum bine știm, îl va omorî cu duhul gurii sale, şi îl va pierde cu arătarea venirii sale (II Tesaloniceni 2, 8).

Pentru această credincioșie față de Domnul nostru trebuie să luptăm cu toată puterea, chiar dacă trebuie să ne dăm viața pentru asta. O mare răsplată, incomparabilă cu orice lucru pământesc, ne aşteaptă pentru aceasta. Fii credincios până la moarte – spune Domnul Însuși – şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 162/iulie-august 2025

 

[1] Cele de mai jos sunt descrise pe larg în Nevoinţa pentru virtute.

[2] Arhiepiscopul Averchie scria aceste rânduri cu puţin timp înainte de Conciliul Vatican II (1962-1965).

[3] Cugete despre Biserică, p. 114.