Lumea in deriva nr. 73

Ştiinţa şi viaţa

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

Lecţie de introducere ţinută la Academia de Teologie din Moscova, 11 septembrie 1913

 

PARTEA I

În vremurile de odinioară, a fost un ucenic care i-a povestit cu entuziasm învăţătorului său despre un savant. ,,Cu ce se ocupă el ?”, l-a întrebat învăţătorul. ,,Citeşte tot timpul, dimineaţa şi seara, zi şi noapte”, i-a răspuns ucenicul. Învăţătorul a tăcut un timp, iar după aceea l-a întrebat din nou: ,,Spui că acel savant citeşte tot timpul, dimineaţa şi seara, zi şi noapte; dar când are timp să reflecteze asupra celor citite ?” Ucenicul s-a ruşinat, pentru că nu ştia ce să-i răspundă.

Nu se întâmplă acelaşi lucru astăzi ? Se întâmplă exact la fel, ba chiar am putea spune că, urmărind activitatea savanţilor noştri, ne întristăm şi mai mult. Omul contemporan a acumulat un surplus de cunoştinţe şi de aceea savantul este pus în situaţia de a deveni specialist în toate domeniile. Uneori se naşte impresia că ştiinţa a plecat urechea la sfatul celui viclean: fiţi asemenea zeilor care le ştiu pe toate ! Ştiinţa pretinde că devine atotcunoscătoare. Nu este vorba să constatăm dacă aceste cunoştinţe sunt utile, totul se rezumă la a şti cât mai multe ! În egală măsură şi cu aceeaşi dăruire se studiază şi mişcările astrelor în univers, şi interiorul unui gândac sau întrebuinţarea prepoziţiilor în opera unui scriitor antic. Omenirea a ajuns să cunoască multe, iar în viitor va descoperi şi mai multe. Intraţi în bibliotecile noastre, câtă muncă, câte fapte şi teorii cuprind ele ! Sunt adevărate piramide ale gândirii omeneşti, materializată în viaţă.

Dacă s-ar aduna la un loc în mintea omenească această masă de cunoştinţe, care vor fi cuprinse în depozite uriaşe de cărţi în viitor, să adăugăm şi entuziasmul împrăştiat în operele poeţilor, pictorilor şi sculptorilor – dacă toate acestea s-ar aduna în mintea omenească, ele ar deveni divine. Însă, analizând cum stau lucrurile cu adevărat, devenim fără să vrem martori ai tragediei cunoaşterii omeneşti. Mintea omenească ştie care sunt limitele sale, realizează caracterul său limitat. Există biblioteci uriaşe, dar ne întrebăm de fiecare dată: cât de mare este biblioteca pe care omul ar fi în stare s-o parcurgă în întregime ? Nu devine amuzantă ideea despre omul care cunoaşte toată ştiinţa ? Oamenii nu se ocupă de ştiinţă în general, nici de ştiinţe separate, ci numai de anumite domenii ale ei. La o specificare a ştiinţei contemporane, omul de ştiinţă este asemenea unui ocnaş legat de căruciorul care parcurge mina nesfârşită de cunoştinţe şi care nu ştie cine şi ce se află în jurul lui sau în afara pereţilor care îl ţin captiv.

Este cunoscută istoria unui savant, directorul unui muzeu, care povestea cu însufleţire vizitatorilor despre obiectele adunate în acest muzeu. ,,Ne puteţi spune ce reprezintă acest obiect ?”, l-au întrebat ascultătorii, arătându-i un dulap. Savantul le-a răspuns sec şi plictisit: ,,Nu ştiu, acest dulap nu-mi aparţine”. În cuvintele acestui mare gânditor se întrezăreşte nu o ironie, ci mai degrabă adevărul crud care vrea să ne spună că vor veni timpuri când ne vom adresa medicului pentru a ne vindeca, iar el ne va răspunde: ,,Îmi pare rău, dar eu nu vă pot ajuta cu nimic. Vă doare nara stângă, iar eu sunt specialist numai în bolile nării drepte”.

Într-adevăr, cunoaşterea omenească se dezvoltă tot mai mult. Tot mai des omul gustă din roadele pomului cunoştinţei şi tot mai mult el realizează goliciunea proprie.

Dacă toate acestea sunt adevărate, şi ele sunt adevărate, nu reiese de aici că putem vorbi despre însemnătatea ştiinţei numai dacă ne impunem nişte limite radicale ?

Astăzi auzim tot mai multe discursuri, uneori înflăcărate, despre teoriile lumii ştiinţifice, despre cum ştiinţa poate deveni conducătoarea vieţii culturale a lumii. Mi se pare că aceste discursuri conţin mai mult entuziasm şi autoamăgire decât idei şi convingeri întemeiate. Ele sunt specifice mai ales persoanelor la care, după Vladimir Soloviov, ,,cerinţele gândirii se opresc la adevăruri false, demonstrate de o pseudo-ştiinţă”. Într-adevăr, se discută mult despre lucruri nesemnificative, mai ales ştiinţa se dovedeşte a fi neputincioasă şi neştiinţifică când vine vorba de problemele fundamentale ale existenţei. Dacă ne gândim mai profund asupra vieţii, ne vom confrunta mereu cu elemente lipsite de raţiune şi vom conştientiza din ce în ce mai mult adevărul propovăduit de Apostolul Pavel: ne îndreptăm prin credinţă, nu prin vedere. Aceasta caracterizează natura lucrurilor.

Analiza conştiinţei noastre arată că formele ştiinţifice raţionale ale cunoaşterii se prezintă ca nişte clădiri construite superficial, sub care este îngropat adânc în spiritul uman un fundament mistic. Acesta este meritul filozofiei noastre, reprezentată de V.S. Soloviov şi S.N. Trubeţkoi. Ea vorbeşte deschis despre existenţa în conştiinţa noastră a unor principii religios-mistice. În argumentarea acestei teze rolul de bază l-a avut critica lui Soloviov privind ,,principiile abstracte”, ,,criza filozofiei apusene” şi ,,principiile filozofice ale cunoaşterii”. Idei asemănătoare găsim în ,,bazele idealismului”, la S.N. Trubeţkoi. Să reflectăm asupra a două idei ale conştiinţei: ştiinţa este sigură că poate ajunge la cunoaşterea lumii reale şi, de asemenea, este sigură că această cunoaştere este adevărată. Ştiinţa nu poate exista fără această afirmaţie. Totodată ea nu poate demonstra nimic numai cu propriile sale puteri. Dacă vom îndrăzni să ne îndoim de realitatea acestei lumi, nu vom putea găsi dovezi şi concluzii ontologice care ne-ar determina să renunţăm la îndoielile noastre.

Solipsismul, învăţătura potrivit căreia solum ipse sum, faptul că exist numai eu, subiect gânditor, este invincibilă din punct de vedere logic. Materialismul şi idealismul nu cunosc în egală măsură lumea reală. Pentru un materialist cunoaşterea lumii este limitată, după cum se exprima Condillac. Cât despre idealist … Oare nu fantasmagoria gândirii hegeliene a fost cea care a transformat realitatea în ideea spiritului care se auto-cunoaşte ? Urmând aceeaşi linie de gândire, putem urmări problema autenticităţii. Autenticitatea gândirii nu poate fi demonstrată; această sinceritate lăudabilă a filozofiei, prin Descartes, a trecut această problemă în domeniul religios-mistic: ,,Realitatea nu a putut să creeze judecata mea falsă”.

Oare nu este edificator faptul că ideile realităţii şi autenticităţii, fără de care ştiinţa nu poate fi concepută, se dovedesc împinse în afara ştiinţei ? Acest fapt stabileşte o dată pentru totdeauna raportul de dependenţă a raţiunii de credinţă, iar ştiinţa este determinată să respecte religia. În caz contrar, conştiinţa noastră religioasă poate reproşa ştiinţei cuvinte asemănătoare cu cele din fabula lui Krâlov:

 

,,Căci între noi este o deosebire.

La primăvară alte frunze vin în simţire,

Dar dacă rădăcina se va usca,

Nici o frunză nu va apărea !”

 

Specializarea şcolii noastre este ştiinţa teologică. Cele spuse mai sus despre ştiinţă în general pot fi aplicate şi ştiinţei teologice ? Putem analiza ştiinţa teologică pe acelaşi plan cu celelalte ştiinţe ? Nu vom ascunde trista realitate că acum ştiinţa teologică nu se dobândeşte prin lumina taborică. Vrând-nevrând, suntem puşi în situaţia să demonstrăm că noi ne ocupăm cu studierea ştiinţei, iar nu cu joaca de-a ştiinţa. Cred că la baza atitudinii negative faţă de ştiinţa teologică se ascunde o minciună uneori inconştientă, alteori conştientă, iar de multe ori o neînţelegere.

Întrebaţi-l pe un tânăr seminarist înzestrat de ce a preferat Institutul Politehnic în locul Academiei Teologice, şi veţi auzi următorul răspuns: în Academie te plictiseşti, totul este scolastic şi lipsit de viaţă, pentru că aici nu există ştiinţă adevărată. Oare lucrurile stau precum spune el ? Este mai interesant şi mai ştiinţific a calcula coeficientul puterii de frecare, a studia rezistenţa materialelor, decât a studia cuvântul lui Dumnezeu, unde la fiecare pagină se vorbeşte despre cele mai dureroase probleme cu care se confruntă omul ? Oare un student al academiei toceşte mai puţin pentru examen decât un student al Facultăţii de Drept dreptul roman şi decât un tehnician rezistenţa materialelor şi alte discipline care i se par atât de interesante ? Preferând Politehnica în locul Academiei, nu se conduce tânărul nostru, chiar şi inconştient, după criteriul care din păcate a devenit atât de obişnuit astăzi ? Este cazul cocoşului din fabula lui Krâlov, care compară calitatea unui mărgăritar cu calitatea unui bob de orz şi care în cele din urmă a preferat bobul de orz, spunând: deşi este mic, te ţine sătul. Minciunile despre caracterul ştiinţific şi vital al ştiinţei neteologice nu se aseamănă cu frunzele unui palmier, cu care el vrea să-şi ascundă goliciunea ?

Uneori atitudinea negativă faţă de ştiinţa teologică se fundamentează pe neînţelegerea privind perceperea generală a ştiinţei. De ce se caută neapărat să se compare ştiinţa teologică cu celelalte ştiinţe, uitând astfel că există ştiinţe istorice, sociologice etc ? Cu ce se deosebeşte, de exemplu, un istoric al Bisericii de un istoric obişnuit ? De multe ori ne inspirăm din aceleaşi surse istorice. Desigur, unii pot să strige: ,,Arătaţi-ni-L pe Dumnezeu la telescop sau sufletul la microscop, lăsaţi-ne să punem formulele voastre dogmatice într-o eprubetă şi să le încălzim la foc mic !” ,,Daţi-ne o minune sub formă de experiment !” – aşa striga Ernest Renan în prefaţa cărţii sale Viaţa lui Iisus, declarând deschis că nu va crede. Însă gândurile sau orice fel de istorie nu se supun experimentării. Dacă ar fi cu putinţă aşa ceva, înseamnă că ar trebui să-i experimentăm şi pe Alexandru Macedon, şi pe toţi regii care purtau numele de Karl, Friedrich etc, să-i punem într-o eprubetă.

Înlăturând nedumerirea menţionată, suntem siliţi să recunoaştem că ştiinţa teologică este la fel ca celelalte ştiinţe, numai că ea este mult mai vie, pentru că obiectul ei de studiu nu îl formează lucrurile neînsemnate, ci viaţa însăşi. Dacă ştiinţa teologică este în esenţă aceeaşi ştiinţă, reiese că i se pot atribui toate cele spuse mai sus, dar mai ales cuvintele apostolului: Prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere (II Corinteni 5, 7). Prin aceste cuvinte, apostolul ne atenţionează să nu transformăm viaţa religioasă într-o ştiinţă teologică. Fără îndoială, ştiinţa teologică este importantă pentru viaţa religioasă, dar în nici un caz ea nu va fi considerată viaţă religioasă.

Ştiinţa teologică nu este nici măcar cunoaştere religioasă în sensul cel mai restrâns al cuvântului. Ştiinţa teologică nu este nici cunoaşterea lui Dumnezeu, nu este nici teologie. Pentru că pre Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară (Ioan 1, 18). La fel de logică este formularea: ,,Omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu”. Pentru a-L vedea pe Dumnezeu se folosesc alte metode, nu cele ştiinţifice, există alte căi. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu (Matei 5, 8) – acesta este adevărul teologiei creştine. Scurt, clar, imuabil, ca o axiomă matematică.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 163/septembrie-octombrie 2025

 

 

PARTEA A II-A

Acest adevăr este răspândit larg şi este exprimat cu uşurinţă de reprezentanţii teologiei creştine, căci se observă o unitate uimitoare între teologii creştini care au trăit în secole şi ţări diferite.

Din trecutul îndepărtat, secolul al II-lea, răzbat până la noi reflecţiile lui Teofil al Antiohiei: ,,Dacă vei spune: Arată-mi-L pe Dumnezeul tău !, eu îţi voi răspunde: arată-mi pe omul din tine şi numai după aceea eu îţi voi arăta pe Dumnezeul meu. Arată-mi ce văd ochii tăi şi ce aud urechile tale. Căci aşa cum cu ajutorul ochilor trupeşti oamenii percep obiectele şi văd deosebirile acestei lumi, de exemplu, care este deosebirea dintre întuneric şi lumină, dintre alb şi negru, dintre urât şi frumos … sau cum urechile deosebesc sunetele grele ori plăcute, tot aşa spunem despre urechile inimii şi ochii sufletului că Îl pot vedea şi auzi pe Dumnezeu. Dumnezeu Se descoperă celor care Îl pot vedea şi celor care au ochii sufleteşti deschişi.

Toţi avem ochi, însă ochii unora sunt învăluiţi de întuneric şi nu pot vedea lumina soarelui. Deşi spunem despre orbi că nu pot vedea, lumina soarelui există. Tot aşa în cazul tău, dragă prietene, ochii sunt învăluiţi de păcate şi de fapte rele. Sufletul omului trebuie să rămână curat ca o oglindă. Când o oglindă are o pată, nu putem vedea în ea clar chipul nostru. Tot aşa omul: când are păcate, nu-L poate contempla pe Dumnezeu. Aşadar arată-te, să vedem dacă nu eşti desfrânat, dacă nu te mânii, dacă nu eşti invidios, mândru sau neascultător faţă de cuvântul părintesc. Căci Dumnezeu nu Se descoperă celor care fac toate acestea, până ce nu se curăţesc de toată întinăciunea. Toate acestea duc la pieire; şi precum o boală de ochi nu-l lasă pe om să vadă lumina soarelui, tot aşa fărădelegile tale îţi întunecă atât de tare mintea, încât nu te lasă să-L vezi pe Dumnezeu”[1].

Din secolul al IV-lea se face auzit cuvântul Sfântului Grigorie de Nazianz, pe care Biserica l-a numit ,,teolog”, apelativ acordat pentru prima dată celui mai iubit ucenic al lui Hristos: ,,Înalţă-te cu ajutorul faptelor, pentru ca prin curăţie să primeşti curăţia. Doreşti să ajungi cu timpul teolog şi să fii vrednic de a primi dumnezeirea ? Împlineşte poruncile şi străduieşte-te să nu încalci pravilele. Căci faptele, ca nişte trepte, te pot duce la contemplare. Munceşte cu trupul pentru binele sufletului tău”[2].

Să trecem la secolul al VIII-lea şi să deschidem cartea Scrierile complete ale părintelui nostru avva Isaac Sirul, nevoitorul şi pustnicul, episcop odinioară al iubitoarei de Hristos cetăţi Ninive. Vom găsi în scrierile acestui mare teolog şi filozof următoarele idei: ,,Poate crezi că vederea duhovnicească se obţine cu ajutorul vederii sufleteşti ? Prin vederea sufletească nu numai că nu putem primi vreun gând duhovnicesc, dar nici nu-l putem simţi sau să ne asemănăm celor care practică această vedere. Şi dacă unul din ei doreşte să se apropie de vederea Duhului, trebuie să se lepede de tot ce ţine de suflet şi de multe din căile lui şi să devină şi să gândească asemenea copiilor, altfel nici nu va putea să se apropie câtuşi de puţin de vederea duhovnicească. Dimpotrivă, este o piedică obişnuinţa şi înţelegerea vederii sufleteşti, până când nu se va izbăvi de ea treptat, până când mintea nu se va elibera de tot felul de gânduri şi va veni la curăţie … Nimeni nu poate să ajungă la vederea duhovnicească până când nu va fi asemenea copiilor. Ea nu se dobândeşte prin lucrarea gândurilor, ci poate fi gustată prin har. Până când omul nu se va curăţi, el nu va dobândi puteri suficiente ca să înţeleagă cuvântul acesta. Dacă vei atinge curăţia inimii, pe care oamenii o dobândesc datorită credinţei, şi vei uita ştiinţa acestei lumi, încât nici nu o vei simţi în tine, vederea duhovnicească ţi se va descoperi”[3].

În sfârşit, în ultima perioadă patristică, în secolul al XI-lea, cel de-al treilea şi ultimul mare teolog al Bisericii lui Hristos, Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog scrie un Cuvânt împotriva celor care teologhisesc fără să aibă harul Sfântului Duh. În această lucrare, sfântul spune: ,,Mă mir să întâlnesc persoane care, înainte de naşterea în Dumnezeu şi înainte de a se numi fiii Lui, nu se înfioară atunci când teologhisesc şi vorbesc despre Dumnezeu. Când îi aud pe unii care nu pricep tainele dumnezeieşti că filozofează despre ele şi despre tot ce ţine de Dumnezeu, fără a avea harul Sfântului Duh, care dă sens şi înţelegere lucrurilor, sufletul meu se înfioară, se îngrozeşte; căci Dumnezeu rămâne necunoscut … Noi greşim prin aceea că permitem această situaţie: să se vorbească ceva despre Dumnezeu … De ce, omule, nu te îngrijeşti să devii mai bun, ci alegi să nu observi starea ta şi încerci să vorbeşti unele lucruri despre Dumnezeu ? Noi trebuie să trecem la fapte, să primim sămânţa de la Dumnezeu, să ne naştem din El duhovniceşte, să devenim fiii Lui şi să primim în noi harul Sfântului Duh – şi numai atunci, cu harul Sfântului Duh, vom putea să vorbim despre Dumnezeu”[4].

Toate aceste reflecţii teologice arată locul adevărat al ştiinţei teologice în viaţa omului: ea este o lucrare secundară, care nu poate să înlocuiască viaţa religioasă. Dacă încercăm să reducem totul la ştiinţa teologică, vom obţine cu siguranţă aceeaşi tragedie, dar de data aceasta cea a ştiinţei teologice. Căci şi ştiinţele teologice s-au înmulţit atât de tare, încât a apărut nevoia de o specializare pentru a nu deveni un adevărat diletant. Locul savanţilor teologi a fost ocupat de reprezentanţi ai unor discipline teologice separate. Adevărata ştiinţă teologică, oricare ar fi ea, este întotdeauna integrală; ea exprimă împlinirea sufletului creştin, care urcă în desăvârşire şi odată cu aceasta se luminează şi se înduhovniceşte.

Adam trebuia să devină asemenea lui Dumnezeu, dar nu a devenit. În momentul când a ales să urmeze calea autoafirmării, a înţeles că este gol. Îndumnezeirea este adevăratul ţel religios, pe care Biserica Ortodoxă l-a propovăduit de veacuri alături de adevărul despre dumnezeirea Întemeietorului său, a Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu.

Amintiţi-vă evenimentul despre care istoriseşte Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul său rostit la moartea Sfântului Vasilie, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, şi anume disputa dintre Sfântul Vasilie cel Mare şi Valentin[5]. Aşa apărau marii teologi adevărul religios al vieţii creştine. În această luptă, Vasilie cel Mare a rămas neînduplecat, aşa cum a rămas şi Biserica, care poate spune împreună cu el: ,,O, împărate, în  toate celelalte suntem smeriţi, căci aşa ne îndeamnă poruncile, şi nu numai în faţa puterii tale, ci faţă de oricare persoană nu ne vom răzvrăti, însă când este vorba de Dumnezeu şi se încearcă să se ridice împotriva Lui, noi ne lepădăm de toţi şi Îl cinstim numai pe Dumnezeu. Focul, sabia, fiarele sălbatice sunt pentru noi mai uşor de suportat decât frica”[6].

Esenţa ţelului religios al Bisericii, a ţelului nostru este îndumnezeirea. Iar esenţa nădejdii noastre religioase este că noi avem porunca şi am primit posibilitatea să ne asemănăm în desăvârşirea duhovnicească cu Dumnezeu Însuşi. Până în prezent Biserica apără acest adevăr. Luaţi aminte la cântările noastre bisericeşti. Diaconii noştri de la ţară cântă despre acelaşi ţel religios al îndumnezeirii, pe care cel mai mare teolog din secolul al II-lea, Sfântul Irineu al Lyonului, l-a susţinut în opoziţie cu pseudo-ştiinţa. Pentru împlinirea acestui ţel a pătimit şi a luptat în secolul al IV-lea Sfântul Atanasie cel Mare, iar în secolul al VIII-lea cel mai mare imnograf creştin, Sfântul Ioan Damaschin.

Viaţa omului trebuie să năzuiască după ţelul religios. Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, omenirea a fost înzestrată cu puteri noi şi a început lucrarea de restabilire a naturii căzute a omului, lucrare de creare a omului nou, a unei făpturi noi. Omenirea mântuită şi care continuă să se mântuiască a fost adunată într-un singur organism nedespărţit, acela al Bisericii. În acest organism sălăşluiesc toate puterile dumnezeieşti, pe care le utilizează noua omenire, care formează Biserica. Numai în cadrul acestui organism este posibilă viaţa. Îndepărtarea unui mădular de trup atrage după sine încetarea vieţii şi a dezvoltării lui. Tot aşa ruperea de viaţa Bisericii este şi a fost dintotdeauna considerată încetarea creşterii morale a persoanei, dar şi moartea ei duhovnicească. Viaţa şi desăvârşirea persoanei în cadrul Bisericii aduce după sine fericirea şi bucuria. Omul primeşte această fericire nu ca pe o răsplată, ci ca pe o urmare lăuntrică a acestei desăvârşiri, căci noi afirmăm identitatea virtuţilor şi a fericirii. De aceea spunem că nădejdea noastră creştină este o nădejde a bucuriei şi luminii. Eshatologia noastră nu este sumbră, ci luminoasă, după cum mărturiseşte şi Scriptura: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (Isaia 64, 4; I Corinteni 2, 9).

Aici, cred eu, se vede limpede că ştiinţa teologică nu are nici o însemnătate în afara vieţii Bisericii; dimpotrivă, ea capătă însemnătate şi valoare atunci când începe să lucreze pentru dezvoltarea şi păstrarea vieţii Bisericii. Cred că un creştin ar trebui să împărtăşească un singur punct de vedere nu numai atunci când vorbeşte despre ştiinţa teologică, ci şi când vorbeşte despre oricare altă ştiinţă, domeniu şi activitate pământeşti: toate capătă sens deoarece slujesc spre folosul Bisericii, adică slujesc pentru desăvârşirea omenirii. Se consideră progresistă acea persoană care trăieşte din plin viaţa Bisericii, pentru că numai în Biserică se împlineşte o viaţă nouă, pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, şi numai în Biserică se poate vorbi despre adevăratul progres.

Progresul cu care se laudă secolul nostru nu are valoare pentru un creştin adevărat, fiindcă el se întreabă mereu: cum mă va ajuta acesta să dobândesc veşnicia, să mă mântuiesc ? Încercând a răspunde la aceste întrebări, de multe ori se întâmplă ca cele de pe urmă să ajungă primele. Cine stă mai aproape de Dumnezeu şi de Împărăţia cerurilor: cuceritorul mândru al văzduhului, care zboară cu viteză mare încercând să bată un nou record, sau bătrânica săracă şi smerită, care se grăbeşte să ajungă la biserica Sfântului Serghie ?

Dacă vom analiza cu atenţie progresul contemporan, cred că vom descoperi o tragedie mult mai gravă decât cea a minţii. Progresul Bisericii aduce fericirea supremă. Ne întrebăm însă: este posibil să aducă fericire omenirii progresul rupt de Dumnezeu şi de Biserică ? Omenirea se mişcă pe calea progresului cu paşi mari. Cine ştie, poate este aproape epoca de aur când se vor deschide rute aeriene, când companiile pe acţiuni vor transporta pe calea aerului pasageri. Dar am putea afirma că aceste realizări îl vor face mai fericit pe om ? Am putea răspunde cu toată convingerea: nu, el nu va deveni mai fericit. În văzduh zboară avioane şi în înaltul cerului se vor declanşa stihii şi războaie sângeroase, asemenea celor care se duc acum pe mare şi pe uscat. Vor apărea torpiloare şi cuirasate aeriene. În bezna norilor negri şi în înaltul cerului vor răsuna zgomotele armelor: gemete şi blesteme, strigăte de biruinţă vor sparge tăcerea sfântă a cerului, iar pe pământ va curge din cer sângele oamenilor nefericiţi şi cuprinşi de frica de moarte. Oare toate acestea nu sunt caracteristice progresului contemporan ?

A început o nouă epocă. Nici nu au învăţat bine să zboare, că în Rusia s-a hotărât decorarea cu ordinul Sfântul Gheorghe a celor care vor doborî cât mai multe obiective inamice. Aparatele de zbor sunt întrebuinţate pe larg pentru scopuri strategice, iar uzina lui Krupp fabrică tunuri pentru nimicirea avioanelor şi dirijabilelor. Istoria tragediei omenirii se repetă: chimiştii şi alchimiştii căutau odinioară formula elixirului vieţii, dar au descoperit în schimb praful de puşcă, întrebuinţat pentru a nimici viaţa, şi aşa scurtă. Uneori ni se pare că omenirea se învârte într-un cerc vicios. Acest cerc poate fi caracterizat prin cuvintele poetului:

 

,,Nori aleargă

Şi se-nvolburează, ceru-i posac

Şi se înnoptează,

Un demon ne conduce, se pare,

Şi ne învârteşte printre ogoare”.

 

Care este rolul progresului în procesul omului de îndepărtare de Dumnezeu şi de Biserică ? Mai putem spera la o îmbunătăţire ? Care este eshatologia generală a înţelegerii lumii din punct de vedere ştiinţific ?

Omul va putrezi în pământ şi din el ,,vor răsări brusturi”. Iar în final,

 

,,Ca o stea ce-a îngheţat

Sau ca un vulcan uscat,

Va pluti, ca o corabie pustie,

Pământul, prin marea argintie

Şi printre lumi călătorind,

Se va opri duhul plăpând

Pe insula oraşelor noastre

Ca pe un granit mut şi albastru”.

 

Imaginea este măreaţă, dar … dezolantă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 164/noiembrie-decembrie 2025

 

[1] Scrierile apologeţilor creştini din primele secole creştine, Sankt Petersburg, 1895, p. 128-129. Către Autolic I, 2.

[2] Opere, ediţia a III-a, partea 2, Moscova, 1889, p. 142.

[3] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 49, ediţia a treia, Serghiev Posad, 1911, p. 216-217.

[4] Cuvântul Cuviosului Simeon Noul Teolog, ediţia a doua, Moscova, 1890, p. 92-93.

[5] Scrierile Sfântului Grigorie Teologul, ediţia a treia, partea 4, Moscova, 1889, p. 83-84.

[6] Ibidem, p. 85.