Scriptura nr. 66

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

 

Fraţilor, nu întâmplător această rugăciune a fost rânduită la fiecare slujbă de mai multe ori. Fără îndoială, Sfânta Biserică a făcut aceasta deoarece, cu toate că rugăciunea este scurtă, ascunde în sânul ei un tezaur măreţ de gânduri şi simţăminte sfinte, punându-ne în faţă cu multă limpezime nevoile noastre duhovniceşti.

De aceea, vom urmări intenţia Sfintei Biserici şi folosul nostru sufletesc, dacă vom face din această rugăciune obiectul discuţiilor noastre şi vom analiza fiecare cerere a ei în parte. Astfel, în faţa noastră vor apărea o serie întreagă de virtuţi sfinte cu care trebuie să ne înfrumuseţăm sufletul, dar şi o mulţime întunecată de păcate şi de patimi de care ar trebui să ne păzim inima.

Probabil că nu mai este nevoie să vă aduc aminte că aceasta este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. În plus, menţionez că Sfântul Efrem face parte din numărul marilor nevoitori care au înfrumuseţat Biserica creştină primară. Sfântul Efrem a fost om după trup, dar înger după duh şi după măsura desăvârşirii.

Sfântul Efrem a părăsit lumea din anii tinereţii sale şi s-a sălăşluit în pustie, unde îndelunga petrecere fără povăţuitori l-a făcut învăţător al Răsăritului şi luminător al lumii creştine. Subiectul preferat al cugetărilor şi învăţăturilor sale a fost mereu pocăinţa.

Sfântul Efrem a fost pentru Biserica Siriană, din care făcea parte datorită locului său de vieţuire, de toate: învăţător al credinţei, mustrător al păcatelor, hrănitor duhovnicesc în vreme de foamete, doctor făcător de minuni, vindecător de boli, ocrotitor de eretici şi păgâni.

Respectul general pentru aceste virtuţi a făcut ca învăţăturile acestui sfânt ascet să fie citite în biserici imediat după citirea Sfintei Scripturi încă de pe când sfântul era în viaţă.

Dintr-o asemenea minte şi inimă a izvorât această rugăciune pe care dorim să o analizăm: dintr-o minte luminată de Dumnezeu şi dintr-o inimă înflăcărată de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele; o inimă curăţită cu desăvârşire şi sfinţită de har.

În rugăciunea sa, Sfântul Efrem este la fel de simplu şi de firesc precum au fost sufletul şi viaţa sa. El s-a rugat, şi ne cheamă şi pe noi toţi să ne rugăm Domnului. În primul rând, ca să îndepărteze de noi patimile păgubitoare de suflet, iar în al doilea rând, ca să ne trimită în locul lor virtuţile plăcute lui Dumnezeu, ştiind bine că nici patimile nu se vor îndepărta, dar nici virtuţile nu vor veni fără ajutorul special al puterii lui Dumnezeu.

Sentimentul neîncrederii în puterile proprii, atunci când vine vorba de lucrarea mântuirii şi de necesitatea de a chema în ajutor harul lui Dumnezeu, reprezintă trăsătura distinctivă a moralităţii creştine. Un păgân îngâmfat spunea următoarele: ,,Zeii să-mi dea cinste, bogăţie şi sănătatea, iar virtutea o voi dobândi singur”. Dar de ce avea această îngâmfare păgubitoare ? Din pricina faptului că un păgân nu cunoaşte alterarea firii omeneşti din pricina păcatului, nici neputinţa ei duhovnicească. Nu înţelege esenţa virtuţii însăşi, limitându-se doar la a fi cinstit la arătare.

Or, creştinul luminat de lumina Evangheliei, dimpotrivă, vede cu claritate că omul căzut nu poate singur nici să gândească, nici să săvârşească ceva cu adevărat bun, deoarece păcatul şi răul au pătruns atât de adânc în sufletul nostru, încât au pus stăpânire pe însuşi izvorul gândurilor şi sentimentelor. Pe de altă parte, vede limpede de asemenea de ce este nevoie ca virtutea să fie cu desăvârşire curată şi plăcută nu doar ochilor omeneşti, ci şi ochilor lui Dumnezeu, şi că, pentru aceasta, are nevoie nu numai de aspectul exterior şi spectaculos al virtuţii – care adeseori acoperă mândria ascunsă şi interesul propriu –, ci de iubirea sinceră a binelui, de ascultarea desăvârşită a voii lui Dumnezeu şi a legii conştiinţei, dând la o parte toate interesele iubirii de sine.

Creştinul le cunoaşte pe toate acestea şi, văzând în sine imposibilitatea de a se slobozi prin forţele proprii de veninul păcatului, de a dobândi cu puterile lui virtutea atât de curată şi desăvârşită, cade cu smerenie în faţa tronului harului, strigând: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Dacă Tu, Cel atotbun şi atotputernic, nu vei zdrobi abisurile necuprinse ale răului care s-a cuibărit în mine, atunci, cu toate strădaniile mele, acestea vor izvorî veşnic în mine şiroaie de gânduri şi fapte rele, înecând sufletul şi inima în necurăţie. Dacă Tu Însuţi, Cel atotsfânt şi drept, nu mă vei povăţui pe calea adevărului şi dreptăţii şi nu vei întări pe piatra poruncilor Tale paşii mei tremurânzi, mă voi împiedica şi voi cădea veşnic, voi avea mereu numai intenţia de a veni la Tine, dar nu mă voi mişca din loc; cu atât mai mult, nu voi dobândit scopul dorit care mi-a fost rânduit dinainte de iubirea Ta preaînţeleaptă.

Fraţilor, nu putem să nu atragem atenţia chiar la expresia pe care a folosit-o Sfântul Efrem în rugăciunea lui. Îl roagă pe Domnul nu doar ca să-i fie dezrădăcinate patimile şi să-i fie dăruite virtuţile, ci ca să fie eliberat şi de duhul acestor patimi, iar în locul lor să-i fie trimis duhul virtuţilor. Aşadar, oamenii duhovniceşti văd în toate duhul, în timp ce oamenii trupeşti văd adesea numai trupul, până şi în cele duhovniceşti !

Dar ce numeşte Sfântul Efrem duhul patimilor şi duhul virtuţilor ? Este oare vorba de ceea ce numim de obicei patimă sau virtute ? Ori este vorba de ceva mai mult ?

Nu vom greşi dacă vom spune că Sfântul Efrem, rugându-se să fie alungat de la el duhul trândăviei, al akediei şi al iubirii de stăpânire, primind darul duhului curăţiei şi al smeritei cugetări, avea în vedere de fapt nişte duhuri reale. În primul caz, pe duhurile întunericului şi rele, iar în al doilea, pe cele bune şi purtătoare de lumină.

După învăţătura Sfintei Scripturi, omul este mereu între două lumi: lumea de sus, luminoasă şi cerească; şi lumea de jos, întunecoasă şi diavolească. Şi prima, şi cea de-a doua lume acţionează asupra lui neîncetat, ducând între ele un război pentru sufletul omului.

Lumea îngerească lucrează asupra omului prin faptul că îl ocroteşte, îl susţine şi îl întăreşte pe calea pocăinţei şi virtuţii, insuflându-i gânduri şi sentimente bune, dându-i putere şi tărie duhovnicească. Iar lumea demonilor lucrează prin faptul că se străduieşte să-l abată pe om de la calea sfinţeniei, să-l ţină în robia patimilor, insuflându-i în suflet şi în inimă tot ceea ce este necurat şi neplăcut lui Dumnezeu.

Omul între două lumi

Fresce din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Nu este un lucru uimitor dacă fiecare virtute are un duh netrupesc curat care, din preaplinul puterii acestei virtuţi în el însuşi, devine un îndrumător special pentru omul care caută să dobândească virtutea respectivă. Nu este uimitor nici dacă fiecare patimă are un duh al întunericului care, de asemenea, din preaplinul puterii acestei patimi în el însuşi, devine împreună lucrător al oamenilor păcătoşi, în ceea ce priveşte patima respectivă. Pe aceste duhuri, ca pe nişte începători-căpetenii ai binelui şi răului, le vede acest om al lui Dumnezeu cu ochiul lui luminat de har, rugându-se Domnului să-i trimită duhurile luminate ale virtuţii şi să-i îndepărteze pe îngerii întunecaţi ai păcatului.

În plus, fiecare virtute, pe cât de curând se întăreşte în om, şi fiecare patimă, pe cât de repede pune stăpânire pe el, îl fac după cum sunt ele însele, după duhul şi chipul lor. Duhul virtuţii este mai puternic şi mai luminos decât virtutea însăşi, dar şi duhul patimii este mai întunecat şi mai rău decât patima însăşi.

Dar cum apare în suflet duhul acesta ? Ca în lumea creată. Umpleţi camera cu nişte lucruri şi lăsaţi-le acolo pentru o perioadă îndelungată. În cameră se va crea duhul acestor lucruri, astfel încât dacă veţi scoate lucrurile afară, duhul lor va rămâne acolo pentru mult timp. Dacă veţi umple camera de lucruri plăcut mirositoare, va rămâne mirosul plăcut, iar după cele cu miros greu, va rămâne un miros neplăcut. La fel se întâmplă cu orice virtute sau patimă. În sufletul omului se întăreşte fie duhul virtuţii care predomină, fie duhul patimii preferate.

Cine în decursul sfântului post s-a nevoit să postească fără de lene, la acela rămâne duhul postului şi după terminarea zilelor de postire, făcându-l să fie cu trezvie şi înfrânare în toate. Şi, dimpotrivă, cine în decursul zilelor de post s-a dedat la mult lux şi iubire de plăceri, din acela sfântul post nu poate deodată să alunge duhul senzualităţii şi desfătărilor trupeşti, aşa că omul va fi tulburat de amintiri şi de gânduri trupeşti atât în mijlocul preocupărilor duhovniceşti, cât şi în momentele cele mai sfinte.

În general, războiul duhovnicesc cu duhul patimii este mult mai greu decât lupta cu patima însăşi. Patima poate fi lăsată într-un moment, dar duhul patimii nu te va părăsi curând. Trebuie să lupţi mult, să te nevoieşti şi să rabzi îndelung ca să te eliberezi de ea.

Fără îndoială, pe toate acestea le are în vedere sfântul nevoitor al lui Hristos şi, din pricina aceasta, Îi cere Domnului eliberare completă de rău şi curăţire desăvârşită a trupului şi duhului lui, distrugerea deplină a toată frământătura (potrivit Romani 11, 16; I Corinteni 5, 6; Galatenii 5, 9) păcatului din firea sa.

Urmându-l pe Sfântul Efrem Sirul, să nu ne oprim nici noi, fraţilor, la curăţirea superficială a sufletelor noastre, prin spovedirea faptelor văzute rele şi neplăcute lui Dumnezeu. Căci la ce foloseşte tăierea ramurii, dacă rămâne rădăcina răului ? Oare este înţelept să omori un şarpe mare în timp ce 10 şerpi mai mici sunt gata să-i ia locul ?

Înarmaţi fiind cu râvna de Dumnezeu şi însetaţi de mântuirea noastră, să pătrundem până la originea răului din sufletul nostru şi să ne străduim să distrugem izvorul lui cu desăvârşire. Acest lucru ar fi cu neputinţă pentru noi înşine, dar avem harul atotputernic al lui Dumnezeu, în faţa căruia toate sunt deschise, descoperite şi cu putinţă.

Dacă cu rugăciune sârguincioasă vom coborî harul acesta în sufletul nostru, îi vom încredinţa inima noastră, îl vom lăsa să lucreze neîmpiedicat în noi şi să ne tămăduiască bolile, atunci bezna întunericului şi a răului, care ne luptă, se va da la o parte si se va arăta uscatul – mergerea după poruncile lui Dumnezeu; va străluci asupra noastră lumina feţei lui Dumnezeu, se va zidi în noi inimă nouă, se va înnoi duhul drept. Iar noi ne vom întoarce la bunătatea, nevinovăţia şi dreptatea de mai înainte, originară, care să rămână cu noi toţi, prin harul lui Hristos, Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei nu mi-l da mie.

Ne-am fi putut aştepta ca marele nevoitor al lui Hristos să-şi înceapă rugăciunea prin cererea de a-i fi îndepărtată de la el oricare altă patimă, numai nu trândăvia. Căci trândăvia, în accepţiunea noastră, nu este ceva prea important şi periculos. Unii chiar au tendinţa să o creadă stare de invidiat. Dar omul lui Dumnezeu priveşte lucrurile altfel. El vede în trândăvie primul duşman al mântuirii lui. De aceea I se roagă mai întâi de toate Domnului să-l elibereze de duhul trândăviei.

Dar ce face rău omul trândav, de vreme ce nu face nimic ? Tocmai faptul că nu face nimic, căci omul trebuie mereu să facă ceva. Într-adevăr, dacă Fiul lui Dumnezeu spune despre Sine Însuşi şi despre Tatăl Său: Tatăl meu până acum lucrează, şi eu lucrez (Ioan 5, 17), oare omul ar trebui să se dedea la trândăvie ? Dinamica este scopul existenţei noastre, tocmai pentru aceasta ne-a fost dată viaţa; pentru aceasta am fost înzestraţi cu capacităţi.

Întrucât viaţa noastră pământească nu este veşnică, dar în decursul ei trebuie să dobândim întreaga veşnicie, fericită sau nefericită, atunci trândăvia, analizată din această perspectivă, ne apare ca o mare fărădelege împotriva noastră înşine. Orice ceas petrecut în trândăvie are drept urmare nu doar o pierdere pentru această viaţă, ci şi pentru veşnicie.

Nu folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru a săvârşi fapte bune îl aseamănă pe om cu sluga care şi-a îngropat talantul în pământ, pregătindu-şi singur soarta slugii respective, adică ceea ce i se pare că are, i se va lua de la dânsul (potrivit Matei 25, 29).

Cu siguranţă că i se va lua ! De către cine ? De dreptatea lui Dumnezeu, la vremea potrivită. Iar acum chiar trândăvia însăşi o face, căci patima aceasta are proprietatea de a slăbi, de a scurta şi, în cele din urmă, de a ne lipsi cu totul de puterile noastre.

Încetaţi, de exemplu, să mergeţi şi să vă folosiţi picioarele. Dacă aceasta va continua mult, în cele din urmă veţi pierde capacitatea de a merge, abia mai fiind în stare să vă ridicaţi şi să staţi pe picioarele voastre. Precum este cu trupul, tot aşa este cu sufletul. Orice capacitate sufletească, dacă este exersată, creşte şi se întăreşte, iar dacă este lăsată fără lucrare, slăbeşte şi se strică.

Iată alt exemplu: ce este mai viu şi netăcut în natură decât conştiinţa noastră ? Dar, neexersându-ne conştiinţa, fără să o ocrotim şi împiedicându-i totodată lucrarea, conştiinţa slăbeşte, tace şi adoarme, iar omul ajunge împietrit. Cu atât mai repede se veştejesc şi slăbesc din pricina nelucrării celelalte capacităţi sufleteşti ! Într-adevăr, omului care nu s-a rugat de mult îi vine greu să se aşeze la rugăciune, fie şi pentru doar câteva minute. Omul care nu a exersat postul nu poate să trăiască fără hrană nici măcar o zi.

Trândăvia este periculoasă nu doar prin faptul că ne lipseşte de ceva, ci şi prin urmările ei. Ce ne aduce trândăvia ? Ne aduce patimile şi pervertirea. Dacă sufletul nostru ar fi asemenea unui instrument muzical care, atunci când nu mai este folosit, rămâne integru, am fi putut fără pagubă să-l lăsăm în nelucrare. Însă, din pricina naturii sale duhovniceşti, starea aceasta este cu neputinţă, deoarece se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu câmpul nelucrat: câmpul se acoperă de buruieni, iar sufletul de gânduri şi de sentimente rele.

De aceea trândăvia poate fi numită pe bună dreptate pământ pregătit pentru tot ceea ce este rău şi păcătos. Nimeni nu este atât de mult asaltat de gânduri necurate şi de dorinţe păcătoase precum omul trândav: gândul său, stând fără lucrare, rătăceşte pretutindeni şi acostează mereu pe tărâmul păcatului.

Atunci, imaginaţia creionează chipuri ademenitoare pe care a avut ocazia cândva să le vadă; memoria ne aduce în minte situaţii când patimile şi-au găsit satisfacţia păcătoasă; mintea iscodeşte diverse planuri lumeşti ori îndoieli referitoare la lucrurile sfinte; inima este predispusă spre diverse mişcări pătimaşe. În plus, trândăvia are proprietatea malefică de a genera în om plictiseală, îl determină să caute divertisment şi distracţie care, în sufletul trândav, constau din elemente care dăunează sufletului, deoarece acestea fac parte dintre plăcerile simţuale, dacă nu chiar dintre cele de-a dreptul neplăcute lui Dumnezeu.

De nimic nu s-au străduit să se ferească sfinţii lui Dumnezeu ca de trândăvie. Cunoscând pericolul trândăviei, Părinţii îşi luau de muncă chiar în pustie; nu se despărţeau de aceasta nici atunci când săvârşeau cele mai înalte lucrări duhovniceşti. Cine stă pe dealul pustiului Tebaidei şi cântă psalmi în timp ce împleteşte coşuri ? Este luminătorul Egiptului, Antonie cel Mare. Cine este cel care, în întunericul nopţii, la lumina candelei sau la lumina lunii, confecţionează corturi şi colibe ? Este Sfântul Apostol Pavel. Cine este cel care, într-o colibă mică din Nazaret, lucrează cu ciocanul, taie cu ferăstrăul, muncind de dimineaţă până seara în prelucrarea lemnului ? Este Sfântul Iosif, cel care L-a crescut pe Domnul.

În general, oamenii sfinţi îşi împărţeau timpul între cugetarea la Dumnezeu şi osteneala trupească. Prima regulă pe care şi-au impus-o a fost de a nu trăi pe seama altora, ci din rodul propriei munci. Iar munca lor, cu toată sărăcia lor materială, le era suficientă pentru a-l ajuta şi pe aproapele: pentru a-l hrăni pe cel flămând, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i răscumpăra pe robi.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul întristării[1] nu mi-l da mie.

Duhul întristării este potrivnic nu numai distracţiilor lumeşti, ci şi vieţii creştine. Dar de ce ? Deoarece viaţa creştină cere activitate duhovnicească permanentă, vioiciune, bărbăţie şi putere. Or, despre care activitate, vioiciune şi putere putem vorbi în cazul celui întristat ? Căci şi împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17), după mărturia Sfântului Apostol Pavel.

Despre care pace şi bucurie poate fi vorba în cazul omului întristat ? Tocmai de aceea, cei care cred că viaţa creştină este neapărat însoţită de întristare, prin aceasta demonstrează că nu cunosc duhul creştinismului adevărat. Nicidecum, căci este duhul luminii, al tăriei şi al puterii; duhul păcii şi al bucurie neîncetate. Creştinul nu ajunge deodată la această stare fericită, este adevărat, aşa cum nici cel bolnav nu primeşte deodată sănătate. Dar trăirea începutului însănătoşirii sufleteşti reprezintă deja o experienţă mângâietoare care, crescând permanent, umple sufletul de pace şi de bucurie.

Este la fel de adevărat şi faptul că creştinul, fiind mereu preocupat de lucrarea mântuirii lui, chiar dacă din când în când mai gustă din plăcerile cele înalte şi duhovniceşti, se înstrăinează de bucuriile gălăgioase ale lumii şi ni se pare adesea îngândurat în momente când alţii nu cunosc măsura fericirii lor. Îngândurarea creştinului nu provine de la duhul întristării, ci are alte cauze, adesea fiind consecinţa gândului: cum se pot veseli unii atunci când s-ar cuveni să plângă ? Ducând până la sfârşitul vieţii o luptă neîncetată cu păcatul şi patimile, creştinul este supus uneori unor asemenea ispite despre care iubitorii de desfătări nu au nici o idee. Dar nici acest război duhovnicesc nu-şi are originea în duhul întristării. Ostaşul lui Hristos iese la luptă împotriva duşmanilor mântuirii lui cu un curaj mai mare decât ostaşii împăratului pământesc !

De aceea, atunci când vedeţi un creştin adevărat că suferă de întristare, feriţi-vă să trageţi concluzii în defavoarea creştinismului. Din aceasta puteţi deduce că acest mădular al trupului lui Hristos este încă nedesăvârşit în credinţă şi fidelitate faţă de Domnul; că el, din pricina slăbiciunii firii omeneşti, are încă inima bolnavă, şi că poate această boală duhovnicească este îngăduită în mod intenţionat de Doctorul Ceresc pentru a-i dărui sănătatea deplină.

În orice caz, întristarea este o stare nefirească a duhului, o boală care, odată cu amplificarea şi continuitatea ei, poate fi foarte periculoasă, aducând moarte nu numai duhului, prin deznădejde, ci chiar trupului, prin distrugerea lui. Întristarea lumii moarte lucrează (II Corinteni 7, 10), observă Apostolul Pavel. De aceea bărbaţii sfinţi de nimic nu se temeau aşa ca de întristare. Şi, odată cu apariţia acestui vrăjmaş, se grăbeau să ia toate măsurile necesare pentru a-l birui.

Care sunt cauzele întristării şi ce mijloace avem împotriva ei ?

Cauzele întristării pot fi exterioare, interioare, duhovniceşti şi afective. În primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire, întristarea poate apărea din pricina retragerii pentru o vreme a harului lui Dumnezeu. Starea în har este cea mai fericită cu putinţă. Dar pentru ca cel care a gustat această stare să nu creadă că a dobândit-o datorită propriei desăvârşiri, uneori harul se depărtează de la el, lăsându-l ,,pe cont propriu”. Atunci sufletul acela sfânt trăieşte ceva asemănător ca atunci când se face noapte în mijlocul zilei sau gerul iernii în cea mai călduroasă zi de vară: în suflet apare întunericul, răceala, akedia şi totodată moartea.

În al doilea rând, după cum mărturisesc unele persoane experimentate în materie de viaţă duhovnicească, întristarea apare şi din pricina lucrării duhului întunericului. Neputând să împiedice sufletul în calea ascensiunii spre cer prin ispitele trupeşti, să-l înşele prin bunătăţile şi plăcerile lumii, vrăjmaşul mântuirii recurge la alt mijloc, atacând sufletul cu greutate şi mâhnire lăuntrică.

În starea aceasta sufletul este ca un călător deodată înconjurat de ceaţă. Nu vede nici ceea ce se află în faţă, dar nici ceea ce este în spate. Nu ştie ce să facă, îşi pierde vigoarea inimii, iar duhul lui cade într-o stare de nehotărâre şi într-un soi de dezorientare lăuntrică. De acest tip de întristare suferă oamenii care s-au nevoit mult pe calea virtuţilor, dar au biruit deja ispitele trupeşti.

A treia cauză a întristării este firea noastră căzută, necurată, sleită de puteri şi aproape moartă din pricina păcatului. Câtă vreme urmăm iubirii de sine, suntem plini de duhul lumii şi slujim patimilor, atâta vreme firea noastră rămâne veselă şi vioaie. Aceasta este originea puterii, rigorii, curajului şi răbdării din suflet. Dar schimbaţi-vă modul de viaţă, abandonaţi calea largă a lumii şi păşiţi pe calea îngustă a abnegaţiei creştine, apucându-vă de pocăinţă şi de îndreptarea sinelui, că în acelaşi ceas înlăuntrul vostru veţi descoperi pustietate, veţi simţi neputinţă duhovnicească şi veţi trăi moartea inimii.

Dacă sufletul nu s-a umplut de noul duh al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, să se ţină cu credinţă de puterea crucii lui Hristos şi să se altoiască ca o ramură cu toate gândurile şi sentimentele lui de pomul vieţii – Domnul Iisus, în acel suflet apare în mod inevitabil duhul întristării, într-o măsură mai mare sau mai mică. Fericit este sufletul dacă nu va rămâne mult în această stare. Căci nu departe de starea aceasta este prăpastia deznădejdii duhovniceşti. Pradă acestui tip de întristare cad mai ales păcătoşii, după întoarcerea lor.

A patra şi cea mai obişnuită cauză a întristării duhovniceşti este insuficienţa sau, mai mult, încetarea activităţilor şi muncilor obişnuite. Încetează să-ţi foloseşti puterile şi capacităţile, că sufletul îşi pierde vigoarea şi viaţa, devenind veştejit şi greu de mişcat; chiar faţă de ocupaţiile de mai înainte simte lehamite; sufletul începe să simtă pustietate lăuntrică; apar nemulţumirea, plictiseala şi întristarea.

Întristarea poate apărea şi din pricina întâmplărilor triste din viaţă, precum: moartea rudelor sau a persoanelor iubite; pierderea cinstei, averii sau din pricina altor întâmplări nefericite. După legea firii noastre, toate acestea sunt asociate cu neplăcere şi mâhnire pentru noi. Legea aceleiaşi firi face ca mâhnirea aceasta să scadă în intensitate şi să dispară cu timpul, dacă omul foloseşte mijloacele necesare pentru a se încuraja şi a nu rămâne în întristare. În caz contrar, se instalează duhul tristeţii.

Întristarea poate apărea şi din pricina unor gânduri, mai ales a celor întunecate şi grele, atunci când sufletul ia aminte prea mult la acestea şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei. Astfel, omul poate cădea cu uşurinţă în întristare din pricina gândirii prea dese la nedreptatea care predomină în lume, la faptul că aici drepţii suferă necazuri şi pătimesc, iar necredincioşii se înalţă şi sunt fericiţi; şi că, în aparenţă, toate sunt sub stăpânirea patimilor omeneşti şi a întâmplării.

Surse ale întristării sufleteşti pot fi şi diverse stări bolnăvicioase ale trupului, mai ales unele boli ale unor mădulare trupeşti. Totuşi, oricare ar fi cauza întristării, rugăciunea este mereu primul şi ultimul mijloc împotriva ei. Prin rugăciune omul se aşază înaintea lui Dumnezeu – dacă stând în faţa soarelui, este cu neputinţă să nu fim luminaţi de lumină şi să nu-i simţim căldura, cu atât mai mult lumina şi căldura duhovnicească sunt urmări nemijlocite ale rugăciunii. În plus, prin rugăciune atragem harul şi ajutorul de sus de la Sfântul Duh. Iar acolo unde este Duhul Mângâietor, acolo nu este loc de întristare, acolo până şi necazul se preface în bucurie.

Tronul lui Hristos adorat de Adam şi Eva, cu îngeri şi sfinţi de jur-împrejur

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Citirea sau ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales a Noului Testament, reprezintă de asemenea un remediu puternic împotriva întristării. Nu în zadar Mântuitorul i-a chemat la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi, făgăduindu-le odihnă şi bucurie. El nu a luat cu Sine în ceruri bucuria aceasta, ci a lăsat-o toată în Evanghelie, pentru toţi cei întristaţi şi deznădăjduiţi. Cine se lasă pătruns de duhul Evangheliei, acela încetează să mai sufere nemângâiat, fiindcă duhul Evangheliei este Duhul păcii, odihnei şi bucuriei.

Slujbele bisericeşti, mai ales sfintele taine ale Bisericii, reprezintă şi ele un remediu eficient împotriva duhului tristeţii. Căci în Biserică, în casa lui Dumnezeu, nu există loc pentru ea. Toate tainele sunt îndreptate împotriva duhurilor întunericului şi a tămăduirii slăbiciunilor firii noastre; mai ales taina spovedaniei şi împărtăşaniei.

Şi conversaţiile cu persoanele înduhovnicite reprezintă un remediu împotriva duhului întristării. În general, în discuţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, ieşim din adâncimea întunecoasă lăuntrică în care se afundă sufletul din pricina întristării. Odată cu deschiderea buzelor, în omul cuprins de întristare se deschid şi adâncurile duhului lui, lăsând să pătrundă lumina şi căldura duhovnicească. În plus, datorită schimbului de gânduri şi de sentimente în timpul conversaţiei, împrumutăm de la interlocutori un soi de putere şi de vitalitate care ne sunt atât de necesare în starea de întristare.

Cugetarea la lucruri mângâietoare şi întărirea gândului la unul dintre ele ne ajută foarte mult în starea de întristare. Căci, în starea aceea, gândul fie nu lucrează deloc, fie se roteşte în jurul subiectelor triste. Pentru a ne izbăvi de întristare, trebuie să ne silim să cugetăm la lucruri opuse. De exemplu, dacă întristarea a apărut din pricina mâhnirii pentru moartea unei persoane iubite, atunci, în loc să rătăcim neîncetat cu gândul la mormântul lui, imaginându-ne cum stă în sicriu sau cum putrezeşte în pământ, să ne gândim mai des la cer, unde petrece duhul persoanei respective; la ziua învierii de obşte, când ne vom îmbrăca cu toţii cu un trup nou, proslăvit şi nemuritor şi nu vom mai trăi vreodată despărţirea amară de apropiaţii noştri.

Şi munca trupească alungă întristarea. Omul întristat nu este capabil să muncească, dar să se străduiască măcar să muncească, chiar dacă nu vrea. Să-şi continue munca, chiar dacă o face fără spor. Datorită mişcării, îi va învia mai întâi trupul, apoi şi duhul, simţind vigoare. În timpul muncii, gândurile i se vor abate de la subiectele care îi aduceau tânjeală. Or, aceasta deja înseamnă mult în lupta cu întristarea.

În cele din urmă, dacă întristarea este din cauza bolilor trupeşti, creştinul nu trebuie să neglijeze tratamentele medicale şi nici iscusinţa medicului, căci aceasta este de la Dumnezeu. Cinsteşte pre doftor cu cinstea lui pentru trebuinţe, că şi pre el l-au făcut Domnul (Înţelepciunea lui Isus Fiul lui Sirah 38, 1), ne spune Scriptura. Prin urmare, medicul este slujitorul lui Dumnezeu, menit să ne facă nouă bine.

Tot ceea ce am spus despre întristare până acum se referă la întristarea creştină. Dar suferă de întristare şi cei ce iubesc lumea aceasta şi păcătoşii care nu se îngrijesc de mântuirea sufletului lor ? Mai mult şi mai des decât oricine ! Chiar dacă, în aparenţă, viaţa lor constă în mare parte din distracţii şi plăceri. Pe bună dreptate, chiar putem afirma că nemulţumirea lăuntrică şi tristeţea ascunsă reprezintă stări permanente ale păcătoşilor. Căci, oricât ar încerca păcătoşii să o facă să tacă, conştiinţa roade inima omului ca un vierme.

Omul lăuntric, oricât de mult l-ai constrânge, adesea îşi ridică capul şi suspină. Presimţirea involuntară şi profundă a Judecăţii şi răsplăţii viitoare tulbură de asemenea sufletul păcătos, îl alarmează şi amărăşte în el plăcerile nebune ale senzualităţii. Până şi cel mai înrăit păcătos simte din când în când că este ca o ramură fără rădăcină, ca o clădire fără temelie, că înlăuntrul lui sunt pustietatea, bezna întunericului, boală şi moarte [duhovnicească]. Tocmai în aceasta îşi are originea înclinaţia celor ce iubesc lumea aceasta spre distracţii neîncetate, căutând să cadă în uitare de sine şi în nesimţire.

Ce să le spun iubitorilor lumii despre întristarea lor ? Este bună pentru ei, căci reprezintă un imbold către pocăinţă. De aceea, în loc să alunge întristarea aceea, ca pe o boală, li se cuvine să se folosească de ea ca de un medicament, întorcând-o din întristarea neroditoare a acestui veac în întristarea mântuitoare după Dumnezeu.

Şi să nu creadă că s-ar găsi pentru ei alt remediu de eliberare de acest duh al întristării, până când nu se vor întoarce pe calea adevărului şi nu îşi vor îndrepta viaţa şi obiceiurile. Plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti niciodată nu vor umple pustietatea inimii, căci sufletele noastre sunt mai încăpătoare decât lumea întreagă. Dimpotrivă, odată cu trecerea timpului, plăcerile trupeşti îşi vor pierde din puterea de atracţie, transformându-se în surse de greutate sufletească şi plictiseală. În timp ce întristarea după Dumnezeu, înfrângerea pentru viaţa nelegiuită, chiar dacă la început vor adăuga ceva la povara tristeţii sufleteşti, cu timpul vor sluji la vindecarea desăvârşită de toate bolile inimii, căci vor aduce cu sine dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie.

Doamne, îndepărtează de mine duhul care, sălăşluindu-se în îngerul cel purtător de lumină, l-a întunecat şi l-a aruncat pentru totdeauna din ceruri; care, punând stăpânire pe protopărinţii noştri, i-a alungat din Rai; duhul de care orbit fiind faraon, întreba: Cine este de al căruia glas să ascult eu ? (Ieşirea 5, 2); de care înşelaţi fiind Datan şi Aviron au coborât în iad de vii, din pricina împotrivirii lor în faţa lui Moisi; duhul care îi îndeamnă pe eretici să lupte împotriva autorităţii Bisericii, iar pe oamenii tulburători şi complotişti să rupă sânul patriei lor; duhul scriitorilor exuberanţi care seamănă neghine, stricând moralitatea unor generaţii întregi; duhul care, în pofida mărimii lui înfricoşătoare, se poate sălăşlui chiar în cel mai mic om, şi în oricine se sălăşluieşte, îl face să nu fie mulţumit de nimic, cu atât mai mult de starea sa.

Într-adevăr, fraţilor, nimeni nu scapă de duhul iubirii de stăpânire şi al înălţării. El pătrunde până şi în pustie, făcându-i uneori şi pe oamenii care s-au lepădat de toate să caute întâietate în faţa altora, măcar prin îndepărtarea de mai marii lor. El apare şi în cercul celor mai mici copii şi face ca toţi să fie asemenea adolescentului ,,lider”, dând ordine cu mândrie, privind cu invidie la alţii şi chinuindu-se cu duhul dacă se lipseşte de statutul lui înalt.

Dar ce să spunem despre lume şi despre societatea omenească ? Acolo chiar există regula că rău este ostaşul care nu vrea să fie conducător de oaste. Păşind în pragul vieţii, puţini sunt cei care nu aduc acolo tot felul de ambiţii şi dorinţe dintre cele mai exorbitante. Şi cum nu s-ar lăsa infectaţi de duhul iubirii de stăpânire, dacă părinţii şi educatorii înşişi consideră adesea că au datoria de a trezi duhul acesta în tinerele lor odrasle, crezând că aceasta este garanţia succeselor viitoare din viaţa lor ?

În realitate, aceasta este garanţia nicidecum a succesului, ci a nereuşitelor; nu a ascensiunii, ci a căderilor celor mai periculoase. Căci, în primul rând, oare este cu putinţă ca toţi să ocupe locuri înalte, să dobândească cinste şi distincţii speciale ? Din necesitate, partea aceasta aparţine câtorva. Tocmai de aceea, pentru majoritatea, a tinde la acestea este acelaşi lucru cu a tinde la ceva practic imposibil şi prin urmare dăunător.

În al doilea rând, duhul iubirii de stăpânire este, în general, cel mai dăunător posibil în dobândirea cinstei şi demnităţilor. Omul pătruns de duhul acesta nu are practic niciodată răbdare şi modestie, calităţi atât de necesare pentru succes şi în lucrurile pământeşti. Dimpotrivă, cel stăpânit de duhul iubirii de stăpânire este gata să recurgă la toate mijloacele posibile ca să-şi realizeze scopul. Dar folosindu-le în mod nechibzuit, rar se întâmplă să nu fie supus la căderi grele. În caz de nereuşită şi de instabilitate, se întâmplă lucruri şi mai rele: el îşi permite obrăznicii şi abuzuri care-l lipsesc şi de cele pe care le are.

De obicei, oamenii aceştia cu ambiţia înşelată abandonează calea cinstirilor şi chiar a slujirii sociale, limitându-se înainte de vreme la cercul vieţii casnice. Acest cerc paşnic şi bun ar putea să compenseze toate pierderile lumii mari, dar din păcate, şi aici, căutătorul slavei deşarte rar găseşte linişte pentru sine. Căci aduce cu sine acasă duhul nemulţumirii, apărut din pricina nereuşitelor, duhul crâcnelii şi al împietririi inimii. În plus, patima înălţării de sine vrea să găsească şi aici hrană pentru sine şi după ordinea firească a lucrurilor, ciocnindu-se adesea de împotriviri, se dezlănţuie, chinuindu-l pe omul stăpânit şi pe ceilalţi.

Omul mândru este greoi şi dezgustător pentru toţi, chiar atunci când deţine calităţi excepţionale. Căci foloseşte toate prin câte l-a deosebit şi înfrumuseţat natura pentru a-i umili pe alţii. Dar cui îi place să fie umilit ? Tocmai de aceea, de regulă, astfel de oameni sunt de evitat. Dar duhul iubirii de stăpânire apare chiar în oamenii mediocri. Pe aceştia lumea nu că îi evită, ci îi dispreţuieşte de-a dreptul. Câtă amărăciune pricinuieşte aceasta omului dispreţuit !

Dar – îmi va spune cineva – creştinul nu are voie să dorească funcţii înalte ?

Creştinului nu-i este interzis să dorească tot ce-i bun. Poate dori, atunci când simte chemare spre lucrul acela şi spre acea demnitate înaltă. Dar cum să-şi dorească acest lucru ? Oare considerându-se potrivit preocupării respective sau funcţiei înalte respective ? Ar fi o îngâmfare şi o mândrie de neiertat ! Oare neîmplinindu-i-se dorinţa, să se gândească că întregul scop al vieţii sale este ratat, şi din pricina aceasta să se mâhnească şi să se chinuie ? Nicidecum, deoarece aceasta ar însemna să nu înţeleagă sensul şi nici scopul vieţii lui ! Oare considerând că sunt legale şi permise toate mijloacele în calea obţinerii distincţiilor şi demnităţilor dorite ? Nici lumea nu suportă un asemenea grad de iubire de sine şi de goană după onoruri.

Dar ce este permis creştinului în ceea ce priveşte cinstea şi demnităţile ? Îi este permis să se pregătească pentru a fi vrednic de ele, să descopere şi să desăvârşească toţi talanţii primiţi de la Dumnezeu, vădindu-i în modul corect şi folositor tuturor, dând dovadă de eficienţa, sinceritatea şi iubirea sa pentru binele comun.

Asupra acestora creştinul poate munci oricât vrea. Această atitudine este demnă de laudă nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui Dumnezeu. Dar a căuta cu înverşunare locurile şi demnităţile de frunte, cu atât mai mult a folosi în acest scop intrigi şi relaţii, viclenie şi minciună, şi nedobândind lucrul dorit să murmure ajungând la descurajare şi deznădejde – toate acestea nu sunt lucruri creştine.

Creştinul aşteaptă liniştit chemarea de sus: dacă-i vine rândul, iese cu smerenie în faţa oportunităţii care i se deschide; dacă nu-i vine rândul, foloseşte capacităţile şi cunoştinţele lui în cercul în care se află, fără a se certa din pricina dispoziţiilor superiorilor şi fără a acuza pe nimeni de lipsă de atenţie faţă de propria persoană. Căci fiţi siguri că pronia lui Dumnezeu le rânduieşte pe toate.

Dar să arătăm ce i se cere creştinului atunci când ocupă o funcţie înaltă: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26). Iată o lege spusă de Cel care, în toate privinţele, este cel dintâi şi cel de pre urmă (Apocalipsa 1, 17).

Creştine, cu cât mai înalt, cu atât mai smerit, mai harnic şi mai plin de abnegaţie trebuie să fii ! Funcţia înaltă îi aduce omului osteneală şi priveghere, grijă şi mâhnire pentru toate pe care le are în stăpânire. Cel care-şi va îndrepta privirea către acestea, de la acela duhul iubirii de stăpânire va fugi singur.

Oare pentru osteneală şi binele tuturor duhul acesta îi goneşte pe cei stăpâniţi de el la înălţimea cinstirilor ? Nicidecum, el le arată numai luxul şi îndestularea, numai măririle şi laudele tuturor. Dezrădăcinaţi din mintea voastră toate acestea, şi ispita va dispărea. Priviţi la demnitatea înaltă prin prisma responsabilităţii grele în faţa oamenilor, nedespărţită de această funcţie, dar mai ales în faţa conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Atunci voi veţi simţi frică de locurile înalte, în locul dorinţelor de onoruri, şi le veţi privi aşa cum priviţi la piscurile clădirilor înalte, unde vă este frică să vă urcaţi măcar şi în gând.

Cineva îmi poate spune că în firea omenească există o tendinţă naturală spre tot ce este înalt şi măreţ. Oare nu trebuie să hrănim şi să susţinem această tendinţă ? Fără îndoială; însă dacă am fi păstrat-o şi am fi hrănit-o aşa cum trebuie în sufletele noastre, nu ne-am fi înşelat cu nici un fel de onoruri omeneşti şi nu ne-am fi oprit la dorinţele noastre, aşezându-le deasupra binelui tuturor. Tendinţa înnăscută faţă de tot ce este înalt şi măreţ este mai presus nu numai decât tot pământul, ci şi decât tot universul.

Tocmai ea, păstrată în curăţia sa şi în putere, ne-ar fi izbăvit de tot felul de ambiţii pământeşti mărunte şi deşarte. Or, pentru ca această tendinţă să nu rămână zadarnică, Creatorul le-a rânduit tuturor, fără excepţie, scopul cel mai înalt. Care ? Acela pe care ni-l arată şi la care ne cheamă Evanghelia.

Ce poate fi mai înalt decât făgăduinţele pe care le cuprinde ? După învăţătura Evangheliei, cu toţii am fost creaţi pentru Împărăţia lui Hristos, pentru a stăpâni lumea întreagă, pentru a fi la înălţimea vieţii îngereşti. Iată nişte demnităţi pentru toţi şi pentru fiecare ! Fiecare să alerge la acestea ! Pe acestea nimeni nu ni le interzice, ci dimpotrivă, la acestea suntem chemaţi.

Însă cine se îndreaptă spre aceste înălţimi şi urcă la măsura lor ? Doar cei smeriţi ai acestui veac, gunoiul lumii (I Corinteni 4, 12), după cum s-a exprimat apostolul, adică oamenii care s-au îndepărtat de toate cinstirile şi demnităţile lumeşti.

Dar cum rămâne cu oamenii care stau la înălţimea măreţiei pământeşti ? Din păcate, lăsându-ne încântaţi de statutul lor, foarte rar se gândesc la scopul primordial al vieţii. Cu părere de rău, ei sunt ca munţii înalţi care, acoperiţi fiind cu zăpadă şi gheaţă, strălucesc la fiecare răsărit şi apus al soarelui, reflectând raze multicolore şi încântând privirile spectatorilor, dar rămân întotdeauna goi şi neroditori, fără vreun semn de viaţă.

Având în vedere acestea, dacă mâna proniei dumnezeieşti ne pune la înălţimea demnităţilor pământeşti, să stăm acolo cu frică de Dumnezeu, fără să uităm nevrednicia noastră şi măreţia responsabilităţilor noastre, fără să ne înşelăm de funcţia ocupată, ci îndreptându-ne mereu privirea minţii şi inimii la cinstea chemării cereşti, la tronurile şi cununile care vor fi împărţite celor vrednici nu de samavolnicia omenească, ci de voia atotsfântă şi dreaptă a Atotţiitorului.

Iar dacă pronia lui Dumnezeu a rânduit să ocupăm un statut neînsemnat, să stăm la locul rânduit cu mărinimie şi cu credincioşilor, ţinând minte că Domnul nostru este Dumnezeul munţilor (III Împăraţi 20, 23); că starea înaltă este doar pentru o vreme cu toţii fiind chemaţi la o asemenea înălţime, în faţa căreia tot ce este înalt şi măreţ pe pământ este ca un vis şi o umbră. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Vorbirea în deşert este o patimă extrem de periculoasă, dar există foarte multe rugăciuni împotriva ei. Sfântul Prooroc David, precum auziţi adeseori, Se roagă mereu lui Dumnezeu, zicând: Pune Doamne strajă gurii mele, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmi 140, 3). Şi fiul înţelept al lui Sirah exclamă în rugăciune: Cine va da pază gurii mele, şi preste buzele mele pecete de înţelepciune (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 22, 30).

Iar la noi, fraţilor, dimpotrivă: nimic nu este atât de ignorat precum cuvântul, nimic nu este irosit cu atâta nebăgare de seamă precum cuvântul ! Oare este bine ? Este foarte rău, fie şi numai din pricina faptului că pentru orice cuvânt deşert, cu atât mai mult pentru orice cuvânt rău, va trebui să dăm răspuns în faţa lui Dumnezeu, potrivit mărturiei Domnului nostru Însuşi (potrivit Matei 12, 36). Nouă ni se pare că cuvintele noastre dispar în aer, însă ele rămân întregi, sunt adunate şi consemnate pentru ziua Judecăţii şi răsplătirii. De aceea, omul vorbitor în deşert rosteşte cu propriile buze sentinţa osândirii de la Judecata de Apoi. Oare este lucru mic ?

Păcătoşi pedepsiţi în iad

Fresce din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

În zadar socotim că este un lucru mult prea aspru să fim judecaţi şi pentru cuvintele noastre. Nicidecum, această judecată este dreaptă şi necesară, fiindcă doar ni se pare că nu au nici o importanţă cuvintele noastre şi că nu este un lucru atât de grav să le irosim în mod necugetat. Cuvântul omenesc are o însemnătate extrem de mare şi merită pe deplin ca omului să i se ceară socoteală pentru modul în care l-a folosit.

Căci ce este cuvântul folosit ? Este chipul văzut al Cuvântului Creatorului. În Dumnezeu există Cuvânt, dar şi în om există cuvânt. Într-adevăr, în Dumnezeu, Cuvântul nu este asemănător cu cuvântul nostru; Cuvântul Lui este însuşi chipul reprodus al Tatălui, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Dar nici cuvântul nostru nu este un sunet deşert, ci este chipul şi expresia duhului nostru. Aşadar, dacă adunăm toate cuvintele noastre, vom vedea în ele propriul chip. Oare este o atitudine înţeleaptă a-l împovăra cu trăsături dezgustătoare şi a-l întina fără pic de milă ?

În plus, omul se distinge în mod vizibil prin cuvânt de toate celelalte făpturi care-l înconjoară. Cuvântul este criteriul esenţial şi mijlocul fundamental prin care stăpânim lumea, după cum am văzut chiar la începutul lumii, prin faptul că protopărintele nostru le-a dat nume tuturor animalelor.

O, ce nu putea face cuvântul omenesc în starea lui originară, aşa cum a fost la sfinţii lui Dumnezeu ? Oprea soarele, încuia şi deschidea cerul, învia morţii şi altele.

Oare cine, după aceasta, nu va recunoaşte că sceptrul stăpânirii noastre asupra lumii este cuvântul ? Noi nu suntem în stare încă să lucrăm cu acest sceptru, dar măcar să nu-l cufundăm în noroi şi să nu-l stricăm nebuneşte.

Tot cuvântul este cel care ţine în putere şi în uniune întregul neam omenesc. El este mijlocul transmiterii gândurilor, sentimentelor, nevoilor, bucuriilor şi necazurilor, iniţiativelor şi realizărilor noastre. Prin cuvânt se leagă la noi, în mod tainic, trecutul cu prezentul şi prezentul cu viitorul. Prin cuvânt intră într-un contact strâns oameni care nu s-au văzut niciodată unul pe celălalt. Luaţi-le oamenilor cuvântul şi toate se vor opri în lumea umană.

Luaţi aminte şi la urmările cuvântului omenesc. Orice cuvânt care iese din gura voastră nu se va întoarce niciodată la voi. El va trece din gură în gură, va perinda ani şi veacuri, născând o mulţime nenumărată de gânduri, sentimente, intenţii şi fapte. Şi crescând ca un pom uriaş, împovărat de tot felul de roade, după chipul şi asemănarea lui, cuvântul şi [urmările lui] se vor întâlni cu tine, autorul lui, la Judecata de Apoi. Oare cum să nu purtăm grijă de o operă atât de roditoare şi să naştem în mod necugetat mii de cuvinte ?

Şi în prezent, cuvântul nu trece fără a acţiona chiar asupra celui care îl rosteşte. Prima impresie a oamenilor faţă de noi rezidă din cuvintele noastre; buzele noastre ne aduc fie respect, fie dispreţ şi dezgust. Omul înţelept va tăcea până la vreme, [iar] cel ce înmulţeşte cuvintele, urî-se-va (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 20, 6-7). Grăirea în deşert este tolerată uneori de dragul distracţiei, aşa după cum oamenii ţin, în acelaşi scop, în casele lor unele păsări. Însă ea niciodată nu va merita respectul. Dacă sunteţi ascultaţi când vorbiţi în deşert, fără să vi se arate dezgustul, fiţi siguri că sentimentele acestea nu se citesc pe feţele ascultătorilor voştri, dar sunt cu certitudine în inimile multora dintre ei. Prin urmare, oare nu este mai înţelept să preţuim cuvântul de care depinde cinstea sau necinstea noastră, simpatia sau antipatia faţă de noi ?

Chiar dacă nu ne pasă de părerea pe care şi-o creează oamenii din pricina proastei întrebuinţări a limbii şi cuvântului, să ştim că nici atunci nu vom scăpa de pedeapsă, deoarece grăirea în deşert se pedepseşte pe sine însăşi. Omul grăitor în deşert se pustieşte pe dinăuntru: mintea i se răceşte, gândirea devine inconsecventă, afirmaţiile gratuite, presupunerile banale sau chiar condamnabile. În ochii omului atent, cel stăpânit de patima vorbirii în deşert se aseamănă cu un copil neghiob, care nu ştie să tacă. Unul ca acesta nu este capabil să facă nimic important şi cu adevărat util, după cum s-a observat încă din antichitate, căci înţelepţii nu-i primeau în rândul ucenicilor pe oamenii care nu dovedeau abilitatea de a lucra în tăcere totală.

În cele din urmă, nu trebuie să scape atenţiei noastre că pustietatea sufletească şi netemeinicia minţii, care-şi au originea în grăirea în deşert, nu se opresc doar la nivelul gurii şi cuvintelor, ci se răsfrâng asupra faptelor şi vieţii noastre, după legea firii noastre.

Sfântul Apostol Iacov a observat cu înţelepciune că de nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul (Iacov 3, 2). Aceasta este răsplata firească pentru stăpânirea limbii noastre. Dimpotrivă, omul care s-a obişnuit să păcătuiască în cuvânt, curând va începe să păcătuiască şi cu fapta. Mă veţi întreba: deci ce vom face ?

În primul rând, trebuie să folosim cuvântul cu chibzuinţă extremă, după cum ne-o cere originea lui superioară, scopul lui măreţ în lume şi acţiunea lui extrem de importantă asupra altor oameni şi asupra noastră înşine.

În al doilea rând, trebuie să-l folosim pentru scopuri demne de cuvânt, spre slava lui Dumnezeu, pentru folosul aproapelui şi spre desăvârşirea noastră, nicidecum pentru obiecte de ruşine, gânduri necurate şi simţăminte rele; să nu folosim cuvântul pentru minciună şi înşelăciune, clevetire şi perfidie, invective şi certuri.

În al treilea rând, să urmărim cu atenţie cum folosim cuvântul nostru, din când în când cerându-ne nouă înşine socoteală în privinţa aceasta; cel mai bine înainte de somn, dar zi de zi.

În al patrulea rând, să alergăm cu rugăciune la Dumnezeu, cerându-I ca El Însuşi să pună pază gurilor noastre şi să ne îngrădească cu harul Său de duhul vorbirii în deşert, care otrăveşte cu atâta ferocitate întregul univers. Căci dacă sfinţii lui Dumnezeu nu au văzut în ei putere suficientă ca să se războiască cu acest duh înşelător şi rău, oare noi să ne aşteptăm să-l biruim fără ajutor de sus ?

În al cincilea rând, trebuie să ne pocăim pentru cuvintele rele şi deşarte, străduindu-ne să le compensăm, cel mai uşor prin buna întrebuinţare a cuvântului, recunoscând acolo unde este cu putinţă că am întrebuinţat cuvântul în mod nesăbuit.

Dacă vom proceda astfel, cuvântul nostru se va elibera treptat de toate neajunsurile şi se va face în cele din urmă ceea ce trebuie să fie: ecoul dătător de viaţă al Cuvântului Creatorului în noi, amprenta luminoasă şi curată a fiinţei noastre, mijlocul puternic al stăpânirii noastre asupra făpturilor, lanţul sfânt care ne leagă cu întreaga umanitate, canalul de transmitere către alţii a tot ceea ce este bun în noi şi de primire de la ceilalţi a celor ce ne lipsesc, armă statornică şi chezăşia desăvârşirii noastre duhovniceşti. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul curăţiei dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Dacă vrem să cerem ceva, mai bine să cerem duhul curăţiei de sus, căci pentru păstrarea acestei virtuţi trebuie să luptăm cu propria noastră fire. Iar unde se biruieşte firea, acolo trebuie să fie prezentă o Fiinţă mai presus de fire, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul:

,,În zadar te vei lupta alungând de la tine duhul necurăţiei trupeşti prin dovezi şi contra-argumente filozofice, deoarece şi duhul acesta poate să ne pună înainte dovezi şi contra-argumente formulate cu înţelepciune, războindu-se cu noi. De aceea, nevoitorul care vrea să învingă trupul de unul singur se luptă în zadar. Pune înaintea Domnului neputinţa firii tale şi recunoaşte înaintea Lui întreaga ta netrebnicie. Atunci vei primi de la El treptat şi darul curăţiei”.

În afară de aceasta, repetă cât mai des posibil rugăciuni de cerere a duhului curăţiei. După sfatul bărbaţilor sfinţi, cel care vrea să fie curat trebuie să aibă pregătită o rugăciune scurtă, particulară, pentru cazurile ispitelor păcătoase. Şi ei ne spun că atunci când vei simţi că în inima ta se naşte dorinţa trupească necurată – fie de la vedere, fie de la auz sau chiar de la sine – îndreaptă-ţi în aceeaşi clipă cugetul către Hristos, cerându-I ajutor în rugăciune, şi ţine-ţi mintea acolo până când vei primi întărirea. Astfel, îţi vei distrage atenţia de la scânteia păcătoasă care a fost aruncată în inima ta, o vei lăsa fără oxigen, şi ea se va stinge. Iar atunci când va fi nevoie, va coborî şi roua harului pentru a stinge această scânteie.

Mântuitorul Hristos, stând pe scaunul slavei Sale, şi calea care duce către El

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

După rugăciune, nimic nu îngrădeşte atât de mult curăţia ca postul şi ostenelile. Într-adevăr, scoate vreascurile de sub cazan şi se va stinge focul. Ia-i trupului mâncărurile alese şi săturarea şi se va stinge pofta desfrânată. Trupul împovărat de munci nu mai are chef de mişcări pătimaşe, deoarece caută numai linişte şi odihnă. Şi, dimpotrivă, nu există un izvor nesecat al iubirii de plăceri ca trândăvia. De aceea, cel ce vrea să-şi păstreze curăţia în mijlocul săturării şi luxului se aseamănă cu cel care, stând în nămol, speră să rămână curat. Poate că va reuşi să-şi păstreze curăţia trupească, dar pe cea sufletească o va pierde neîndoios.

Tot aşa cel ce vrea să-şi păstreze curăţia sufletească, şi cel ce vrea să-şi păstreze curăţia trupească, trebuie să evite ocaziile în care aceasta poate fi supusă riscului întinării în mod vizibil. Iar pentru aceasta, după exemplul Dreptului Iov, trebuie să facă legământ cu ochii, cu auzul şi cu toate simţurile lui. Nu în zadar proorocul numeşte simţurile ferestre prin care moartea intră în sufletul nostru. Tuturor păcatelor le place să intre pe aceste ferestre, dar nimic nu intră atât de des prin ele ca pofta trupului. Iată de ce trebuie să păzim aceste ferestre sufleteşti şi să nu le deschidem în mod necugetat. Iar atunci când nu se mai poate, din anumite raţiuni, să nu vedem şi să nu auzim ispitirile, în asemenea cazuri trebuie să avem un antidot duhovnicesc. În afara rugăciunii din inimă, un antidot în focul ispitei poate fi gândul îndreptat la crucea lui Hristos, la preacuratele Sale răni sau la propriul coşciug şi la propria moarte. Astfel, otrava ispitei va ajunge neputincioasă cu certitudine şi foarte curând.

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, starea smerită a duhului şi inimii reprezintă de asemenea o îngrădire măreaţă a curăţiei. Domnul nu caută la nimeni atât de mult ca la cei smeriţi, iar încotro se îndreaptă privirea Lui, acolo vine şi harul, de acolo fuge orice ispită şi orice păcat. În plus, smerenia are însuşirea de a micşora şi a suprima în om tot ceea ce depăşeşte limitele cumpătării, deci ea poate birui şi aprinderea trupului. Şi, dimpotrivă, mândria şi îngâmfarea, mai ales dacă sunt unite cu osândirea aproapelui, după observaţia celor experimentaţi în războiul duhovnicesc, îl fac să cadă foarte curând în întinăciuni trupeşti chiar pe cel mai desăvârşit ascet, ca să fie pedepsit şi să nu se mai înalţe cu virtutea lui, văzând înlăuntrul său o boală duhovnicească atât de cumplită.

Cugetarea la cele duhovniceşti şi iubirea faţă de ele care se naşte în suflet, mai ales dragostea faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru, faţă de pătimirile şi crucea Sa, reprezintă şi ele un mijloc eficient de păstrare a curăţiei duhului şi trupului. ,,Omul curat biruie iubirea prin iubire şi focul trupesc îl stinge prin focul duhovnicesc”, ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul.

Pe de altă parte, o îngrădire de nădejde a curăţiei este gândul la chinurile veşnice şi la focul gheenei. Focul acesta va avea proprietatea de a arde în veacul viitor, dar acum poate să ne răcorească şi să ne izbăvească de focul patimilor.

Elementul care aprinde pofta trupului poate fi folosit în mod eficient ca antidot al patimii. ,,Oare te mai împinge patima să te răneşti de frumuseţea unei feţe stricăcioase a unei persoane aflate în sicriu ? Aşadar, când frumuseţea străină va începe să-ţi rănească inima, imaginează-ţi-o cum stă în sicriu, desfigurată, acoperită de stricăciune şi de miros greu; şi patima îşi va pierde forţa de atracţie”, ne spune Sfântul Dimitrie al Rostovului.

Cu acestea şi cu alte mijloace asemănătoare trebuie să ne îngrădim, fraţilor, de războiul gândurilor trupeşti. Dacă este nevoie, trebuie să luptăm până la sânge, dar să ieşim învingători din acest război duhovnicesc. Căci trebuie să biruim neapărat, fiindcă Dumnezeu ne-a chemat, după cum învaţă apostolul, nu spre necurăţie, ci spre sfinţenie (I Tesaloniceni 4, 7). Nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii […] împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10).

Oamenilor acestora de obicei le place să se înşele pe ei înşişi cu gândul că păcatul lor nu este mare, că nu fac decât să-şi satisfacă o nevoie a firii, că îşi fac rău numai lor înşişi, nu altora; că au totodată o inimă blândă, compătimire faţă de aproapele şi alte calităţi pozitive – fapt prin care se şi liniştesc pe ei înşişi, gândindu-se la milostivirea lui Dumnezeu –, dar apostolul, avându-le în vedere pe toate acestea, anticipează judecata împotriva desfrânaţilor: Nu vă înşelaţi (I Corinteni 6, 9). În pofida necurăţiei voastre trupeşti, voi speraţi să scăpaţi de mânia cerească cu ajutorul unor virtuţi şi să fiţi lăsaţi să intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu cea curată şi sfântă ? Aceasta este o înşelare cumplită: Nu vă înşelaţi: nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii […] împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10).

Dar de ce ? Deoarece nu poate intra în ea nimic necurat. Şi vedeţi unde îi pune apostolul pe curvari şi preacurvari ? În rândul închinătorilor la idoli, de parcă patimile acestea ar face parte din aceeaşi categorie. Aşa este cu adevărat, deoarece şi închinătorul la idoli este preacurvar, fiindcă inima sa – care ar fi trebuit să fie închinată numai Dumnezeului adevărat, pentru care a şi fost creată – o dă idolului şi astfel încalcă legământul iubirii şi al fidelităţii. Tot aşa curvarul este închinător la idoli, fiindcă îşi dă inima făpturii în locul lui Dumnezeu şi Creatorului, făcând din făptură un idol ruşinos.

Drept aceea, să păzim mai înainte de toate curăţia inimii, iubiţilor, ca inima ferită de pofte să păzească şi trupul de necurăţie. Să nu ne încredem în tăria şi curăţia noastră: ,,Să nu te încrezi în trupul tău stricăcios pe tot parcursul vieţii tale şi să nu-ţi pui încrederea în înfrânarea lui, până când te vei arăta înaintea lui Hristos”, ne spune Sfântul Ioan Scărarul. Numai acolo unde nu va mai exista nici un vrăjmaş, numai în ceruri, la Hristos şi Domnul nostru, vom dobândi odihna desăvârşită. Iar aici, cât trăim, mergem prin mijlocul mrejelor şi de aceea trebuie să priveghem neîncetat.

Mă poate întreba cineva: Ce să facă cel care a avut nefericirea de a sluji acestei patimi trupeşti şi este legat de obişnuinţa păcătoasă ? Să facă, iubitule, ceea ce facem noi atunci când suntem în faţa pericolului de a cădea într-o prăpastie adâncă şi mare: conştientizându-şi starea, să se îngrădească cu crucea lui Hristos, să cheme în ajutor pe Dumnezeu şi îngerul păzitor, să înceapă a ieşi din prăpastie; să urce cu mâinile şi cu picioarele dacă este nevoie, numai să urce; să se prindă de pământul şi de pietrele care se surpă, dar să se ridice; să simtă rană şi durere în toate mădularele trupului, dar să urce; chiar de se desprinde din când în când şi cade, iarăşi să urce.

Dacă vom proceda aşa şi vom folosi toate armele pe care le avem, fii sigur că în noi se vor arăta putere şi bărbăţie de neînvins, o mână nevăzută ne va susţine. Se va arăta un ajutor văzut trimis de Cel care lasă nouăzeci şi nouă de oi şi pleacă în căutarea unei singure oi rătăcite în munţi. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul gândului smerit dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa repetăm de multe ori împreună cu slujitorii sfântului altar, dacă nu cu buzele, măcar în gând. Dar oare mulţi sunt cei care vor într-adevăr să dobândească virtutea minunată a smeritei cugetări ? Din păcate, duhul lumii, duhul mândriei şi al slavei deşarte arătat sau tainic a pus stăpânire într-atât de tare pe creştini, încât virtutea smeritei cugetări a ajuns practic să fie uitată de toţi. Dacă mai continuă să se numere în rândul virtuţilor, este numai o raritate, ca o virtute care a fost folosită cândva, iar acum este bună numai pentru unii ,,mai aleşi”, căutători ai virtuţilor.

Dar care virtute este mai plăcută pentru toţi, dacă nu smerita cugetare ? Spun pentru toţi, căci Domnul Însuşi mărturiseşte despre Sine: Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele (Isaia 66, 2).

Noi trebuie să iubim smerenia şi să nu credem că aceasta ne poate umili sau ne poate împiedica în calea succesului nostru în viaţă, iar pentru ea ne-a fost făgăduită o răsplată specială: înălţarea. Tot aşa patima care i se opune – mândria – este ameninţată cu pedeapsa umilirii: Cel ce se va înălţa pre sine, se va smeri, şi cel ce se va smeri pre sine, se va înălţa (Matei 23, 12; Luca 14, 11; 18, 14). Pe aceasta ne-o spune Însuşi Dumnezeu, care nu este mincinos în cuvintele Sale, iar viaţa adevereşte cele spuse de El. Câţi oameni mândri nu au fost coborâţi şi câţi oameni smeriţi nu au fost înălţaţi ?

Dar pe noi nimic nu ne mai atinge şi nimic nu ne mai poate atrage la smerenie: nici Cuvântul lui Dumnezeu, nici viaţa însăşi. Să ne mândrim, să ne îngâmfăm, să ne credem mai buni decât alţii, să-i dispreţuim pe cei asemenea cu noi, să căutăm întâietate şi distincţii – toate acestea au devenit pentru noi o necesitate. Dar de ce ? Din pricina necunoaşterii de sine, din pricina faptului că nu luăm aminte la lipsurile noastre.

Cel care se cunoaşte bine pe el însuşi, acela va fi mereu cu smerită cugetare, orice talanţi ar avea. De ce ? Fiindcă avem o mulţime de neajunsuri, cu toate capacităţile noastre. Drept urmare, avem şi o mulţime de motive pentru smerenie, atât de la fire, cât şi în cele care depind de noi.

În primul rând, să remarcăm acest lucru, că preaînţeleptul Creator, pentru a ne păzi de mândrie, dăruind cuiva talanţi deosebiţi, practic întotdeauna îl lipseşte pe acel om de unele capacităţi dintre cele mai obişnuite sau adaugă la talanţii respectivi vreun neajuns vizibil şi sesizabil. Astfel, de exemplu, oamenii înzestraţi cu o minte măreaţă adeseori nu au nici un fel de dar al cuvântului; cei care ne uimesc prin memoria lor sunt săraci la minte; iar cei frumoşi adeseori sunt mediocri, dacă nu chiar neghiobi cu totul.

Până şi desăvârşirile noastre, atingând curând limita lor şi întâlnind vreun obstacol pe care nu-l pot depăşi, trebuie să ne ducă la smerita cugetare. De exemplu, te distingi printr-o minte ascuţită şi prin cunoştinţe profunde. Tu ar trebui mai curând decât oricine altcineva să ştii ce valoare au mintea omenească şi toate cunoştinţele noastre. Căci mintea aceasta, după cum spune şi Solomon, cu greu poate cunoaşte şi ceea ce se află pe pământ, iar ceea ce se află în ceruri sau dincolo de limitele lumii văzute nu poate nici să le cunoască, nici să le definească.

Chiar caracterul trecător al multor desăvârşiri ale noastre reprezintă un motiv pentru a nu ne înălţa cu mintea. Acum eşti înzestrat cu frumuseţe şi cu sănătate, daruri care te fac să te înalţi în faţa altora. Dar oare cât de mult va dura această prospeţime a feţei, culoarea roz a obrajilor şi buzelor şi această privire aşa-numită cerească, dar care, în realitate, adesea este infernală ? Mâine va veni boala, şi toate acestea vor dispărea. Poimâine va veni un necaz sau o nevoie, şi toate acestea s-au veştejit. Peste o vreme va veni bătrâneţea şi vei ajunge ca ceilalţi.

Dacă am arunca măcar în treacăt o privire la neajunsurile noastre morale, aducându-ne aminte de căderile noastre în păcat, voite şi nevoite, vom descoperi o sursă inepuizabilă de smerenie pentru fiecare dintre noi. Căci câte obligaţii neîmplinite are fiecare sau câte obligaţii împlinite cu neglijenţă ? Câte oportunităţi de a face binele, ocazii pierdute în zadar sau folosite spre a face binele respectiv, dar făcându-l cu interes ascuns şi numai în parte ? Câte înclinaţii vădit rele şi câte fapte întunecate ? Cu atât mai mult, câte gânduri şi sentimente întinate ?

Este suficient măcar din când în când să aruncăm o privire în inimile noastre, să analizăm mulţimea gândurilor, sentimentelor şi faptelor – fiecare va vedea că încă este mic cu duhul şi necurat cu inima, şi cât de departe este de ceea ce ar trebui să fie.

Această cunoaştere va trezi în unii dorinţa sfântă de a se ruga pentru primirea duhului smeritei cugetări, pentru a dobândi cu adevărat această virtute iubită de Dumnezeu. Aceia să ştie că smerita cugetare este starea în care sufletul, cunoscându-şi slăbiciunea şi necurăţia, se înstrăinează de orice părere înaltă de sine; se străduieşte în permanenţă să cultive în sine tot ce-i bun şi să dezrădăcineze tot răul, dar niciodată nu crede că a atins desăvârşirea şi o aşteaptă de la harul lui Dumnezeu, nu de la propriile eforturi.

Omul care are smerita cugetare are neîncredere sfântă în sine, în puterile minţii şi voinţei sale. Datorită faptului că este precaut, modest şi liniştit în toate cuvintele şi faptele lui, el nu-şi va îngădui niciodată să osândească pe cineva cu îndrăzneală. Omul cu smerită cugetare se teme în mod special de laude şi de demnităţi înalte. De aceea nici nu le caută, ci se bucură când acestea trec pe alături. El le cedează cu bucurie altora întâietatea în toate, chiar în lucrurile cele bune. Dar când trebuie să dea un exemplu, el este primul.

Omul cu smerită cugetare întâmpină nereuşitele şi necazurile fără a se amărî, ba chiar uneori cu bucurie, căci ştie preţul şi folosul lor pentru îndreptarea sa lăuntrică. De aceea, el nu este ranchiunos, este mereu gata să-l ierte pe opresorul său şi să-i răsplătească răul cu binele.

Acestea sunt semnele văzute ale smeritei cugetări. Omului care are acest dar îi place să-şi ascundă virtuţile şi, dimpotrivă, să-şi scoată la lumină neajunsurile, dacă acestea nu îl vor sminti pe aproapele.

De la cine să învăţăm smerita cugetare ? Cel mai puţin de la înţelepciunea pământească. După cum observă Sfântul Apostol Pavel, după firea ei, mintea se laudă, adică se înalţă şi ne atrage la mândrie şi la înălţarea minţii. Numai dragostea curată zideşte, smerind, unind şi întărind.

Cel mai uşor putem învăţa virtutea smeritei cugetări de la sfinţi care ne-au lăsat pilde măreţe de smerenie, precum Avraam care, învrednicindu-se de revelaţii deosebite şi de statutul de prieten al lui Dumnezeu, nu înceta să se numească pământ şi cenuşă; Sfântul Prooroc David, pe care nici treapta de împărat, nici chemarea de prooroc nu l-au împiedicat să spună despre sine: Iar eu sunt vierme şi nu om; ocara oamenilor şi defăimarea norodului (Psalmi 21, 6); Sfântul Apostol Pavel care, fiind primul dintre apostoli în ce priveşte ostenelile, mărturisea cu smerenie că este primul dintre păcătoşi.

Ca să învăţăm cu mai multă tragere de inimă această virtute grea pentru iubirea noastră de sine, Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru S-a făcut pentru noi Învăţător al smeritei cugetări: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Ce lecţie nu ne-a lăsat El ? Ce pildă de smerenie nu ne-a dat ? Chiar la venirea pe această lume, El, ca Stăpânul şi Domnul tuturor, Şi-ar fi putut înconjura leagănul dacă nu cu lux, măcar cu confort. Dar unde S-a născut Hristos ? Într-o peşteră. Unde a stat Pruncul abia născut ? În iesle.

Iată o pildă de smerenie pentru noi, cei bogaţi ! Irod a pornit o prigoană feroce împotriva Lui, iar viaţa Domnului a fost în pericol. De ce nu a trimis împotriva prigonitorului măcar una din cele 12 legiuni îngereşti, care mereu sunt gata să împlinească poruncile Domnului ? Dar El, chiar prigonit fiind, Şi-a salvat viaţa în smerenie prin fuga în Egipt.

Ioan a ieşit la Iordan să propovăduiască pocăinţa şi să săvârşească botezul spre iertarea păcatelor. Oare aici era locul Celui care nu a săvârşit nici un păcat şi care a venit pe pământ pentru a dezrădăcina orice păcat prin dreptatea Sa ? Dar Domnul a cerut botezul, şi l-a primit cu smerenie de la Înaintemergătorul Său. Iată o pildă de smerenie pentru voi, cei care ţineţi prea mult la părerea oamenilor. Căci de frica bârfelor lor vă feriţi să săvârşiţi fapte bune.

Iar Golgota ? Aici nu mai putem vorbi de o simplă pildă, ci putem spune că este o minune a smereniei, în faţa căreia toate nevoinţele şi experienţele în smerenie sunt nimic.

Aşadar, sufletul căutător de smerenie nu are nevoie să se gândească pe cine să aleagă drept povăţuitor şi pildă de smerenie. Acesta să fie pentru noi Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru. În acest scop, să ne încredinţăm precum un copil mic se încredinţează învăţătorului său, şi să ascultăm ce ne învaţă Mântuitorul. Oamenii pot doar să ne înveţe şi să ne dea sfaturi, dar El ne învaţă prin pilda cea mai desăvârşită şi ne dă putere să împlinim în faptă ceea ce am învăţat. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Cred că nu trebuie să îi îndemn prea mult pe oameni să ceară darul acesta, căci pentru cine este de prisos duhul răbdării ? Cu toţii suferim într-un fel sau altul şi firea tuturor este dezgustată de necazuri şi întristări. De aceea, fiecare dintre noi are nevoie de duhul bărbăţiei şi al răbdării, ca să nu ajungă a fi stăpânit de întristare, de frică şi de cârtire.

Dar de unde putem lua acest duh al răbdării ? Oare din inima noastră ? Ah, ea este prima care se leapădă, tremură, se bate neliniştită chiar la cea mai mică neplăcere, crâcnind şi suspinând de durere în mijlocul unui pericol iminent. Oare de la raţiunea noastră ? Din când în când, ea este în stare să analizeze la rece necazurile, dar numai pentru o vreme. Dar ce folos avem noi de la această analiză la rece ? Nu facem decât să dobândim o nouă greutate pe suflet şi o nouă povară pe inimă. Oare de la oamenii asemenea nouă ? Dar fiecare om are amărăciunea lui. În plus, oamenii împart mai uşor cu noi bucuriile decât necazurile noastre şi împărtăşind cu noi necazurile noastre, sunt mai degrabă în stare să plângă împreună cu noi decât să ne usuce lacrimile. Oare de la circumstanţele vieţii ? Tocmai de la ele apar amărăciunile, întristările şi necazurile noastre.

Privirea către lumea omenească este cel mai nepotrivit mângâietor. Oare în natură şi în ordinea ei armonioasă ? Dar armonia naturii reprezintă oarecum o mustrare a sărăciei noastre sufleteşti. În plus, privirea omului suferind se opreşte de obicei la ce este în natură sumbru şi tulburător, trecând cu vederea părţile îmbucurătoare şi liniştitoare. Oare puţine sunt părţile triste ale naturii ?

Aşadar, gândul omului suferind, asemenea porumbiţei lui Noe, negăsind nicăieri loc pentru odihnă, nici măcar în sine, în mod firesc tinde spre cer. O trăire lăuntrică, care nu poate fi înăbuşită de nimic îi spune fiecăruia că acolo, în ceruri, putem găsi putere pentru a ne întări orice neputinţă, că acolo vom primi bucuria capabilă să alunge orice întristare, că acolo vom găsi viaţa care nu cunoaşte moartea şi stricăciunea.

Până şi cel mai înrăit păcătos în clipe de amărăciune şi necazuri grele îşi va ridica uneori ochii spre cer, aşteptând ajutor şi duhul răbdării. Dar pentru ce ? Pentru ca, întărindu-se, iarăşi să se îndrepte spre făptuirea aceloraşi fărădelegi şi planuri nebune.

Oare le putem dori unora ca aceştia duhul răbdării ? Nicidecum, Doamne, dă-le lor nu duhul răbdării, ci duhul fricii şi al deznădejdii în ce priveşte împlinirea intenţiilor păcătoase. Ca să înţeleagă că în zadar s-au abătut de la Legea Ta, să nu creadă că pot găsi în lume şi în trup ceea ce se dobândeşte numai de la Tine Singur. Ia de la noi duhul răbdării, dacă nu-l vom folosi la faptele iubirii şi vieţii cucernice, ci pentru a sluji lumea şi patimile.

Numai cel ce rabdă de dragul dreptăţii are dreptul de a înălţa rugăciune pentru primirea răbdării. Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune fără ruşine omul împovărat de problemele familiei şi de sărăcie – ca nu cumva să murmur din pricina poverii mele grele, ca să pot, cu munca mea, să cresc şi să educ copiii, ca, fiind chinuit de lipsuri, să nu-mi întind mâinile la înşelăciune şi furt.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune, fără de ruşine, omul îmbrăcat cu putere şi demnităţi înalte – ca să-mi port aşa cum se cuvine slujirea mea înaltă, nimic uitând sau lăsând din ceea ce serveşte binelui comun; ca să-mi duc cu mărinimie orice necaz omenesc; ca să fiu tuturor toate, fără să cruţ nici puterea, nici liniştea mea şi fără să mă las tulburat de nici un fel de osteneli şi nereuşite.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune slujitorul care vrea să-l slujească pe stăpânul său creştineşte – ca să pot fără cârtire să rabd toate capriciile şi asprimea stăpânului meu; ca să nu mă las smintit de exemplele rele ale păcatului care mă înconjoară, ca să am mereu în faţa ochilor veşnica răsplată pe care ai făgăduit-o tuturor slujitorilor credincioşi în Împărăţia Ta.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune chiar şi ultimul dintre infractori, atunci când, ajungând să urască calea de mai înainte a fărădelegii, vrea să folosească darul răbdării pentru a îndura cu mărinimie pedeapsa binemeritată; pentru a birui în sine obişnuinţa cu păcatul; pentru a-şi curăţi viaţa şi conştiinţa prin nevoinţa pocăinţei şi a faptelor bune.

Toţi ca aceştia şi ceilalţi asemenea lor să ceară cu îndrăzneală duhul răbdării, şi pot fi încredinţaţi că nu vor fi refuzaţi. Tocmai pregătirea noastră de a răbda suferinţele şi ispitele este plăcută Domnului şi Stăpânului vieţii noastre. Pe unii ca aceştia, Hristos nu-i va lăsa niciodată fără ajutorul Său.

Dar mi se poate spune: de mult sufăr crâncen şi mă rog înflăcărat, strig după ajutor, cerând cel puţin duhul răbdării, dar nu-l văd în mine şi nu simt nici un fel de bucurie şi nici bărbăţie. Să ştii, oricine ai fi tu, cel ce suferi în felul acesta, că Domnul îţi aude rugăciunea, îţi vede necazul şi că suferă împreună cu tine, te ocroteşte nevăzut şi îţi pregăteşte cununi şi răsplată.

Căci cum ar putea Domnul să nu vadă lacrimile tale şi să nu pătimească împreună cu tine ? Aceasta ar fi însemnat ca El să renunţe la atotştiinţa Sa şi chiar la propria Sa fire, care este dragoste şi milostivire.

Dar de ce nu primeşti bărbăţie şi răbdare ? Poate că pentru tine este mai de nădejde şi mai folositoare starea de laşitate decât cea de bărbăţie, pentru ca tu, trecând şi prin această ispită, să cunoşti toată bezna neputinţei firii omeneşti şi să-ţi pui nădejdea numai în Dumnezeu. Poate că ţi-a fost dat darul pe care-l ceri, însă tu nu-l vezi numai din pricina faptului că voiai să-l primeşti altfel sau mai din belşug decât ai primit.

Într-adevăr, dacă continui să te rogi şi să nădăjduieşti înseamnă că ai deja înlăuntrul tău cel puţin începătura duhului răbdării. Căci duhul acesta constă nu în a nu simţi neputinţa şi propriile suferinţe, nu în a nu plânge şi a nu striga după ajutor, nu în a nu ne încovoia sub povara necazurilor şi ispitelor şi nici în a nu cădea niciodată, ci în a nu cădea cu totul, în a nu ne pierde credinţa şi nădejdea. Pentru a te întări pe drumul crucii tale, noi trebuie să-ţi spunem împreună cu apostolul numai că Domnul nimănui şi niciodată nu a îngăduit să fie ispitit mai mult decât poate, ci odată cu ispita a adus şi scăparea din ea (potrivit I Corinteni 10, 13).

Iar altul îmi poate spune: dar mie nu mi-a rămas nimic altceva de aşteptat decât numai moartea. Şi ce dacă, iubite pătimitor în Hristos, dacă numai moartea ? Moartea este un moment inevitabil pentru toţi. De un singur lucru trebuie să se îngrijească toţi: să moară în Domnul, cu pocăinţă adevărată de păcate şi cu credinţă în Răscumpărătorul. În cazul acesta, moartea nu este o pierdere, ci odihnă de osteneli şi de necazuri. Fericiţi cei morţi, care în Domnul mor de acum; aşa, zice Duhul, ca să se odihnească de ostenelile lor (Apocalipsa 14, 13).

Cel suferind mă va contrazice: dar mă tulbură nu propria mea moarte, ci gândul ce va fi cu familia mea ? Cu cine şi în ce stare va rămâne ea, săraca ? Va rămâne cu Cel care Se numeşte pe Sine Părintele orfanilor şi mijlocitorul văduvelor; în dreapta căruia sunt toate vieţile omeneşti; Cel care i-a păzit întregi pe cei trei tineri în cuptorul de foc; care a înălţat conducător poporului lui Israil dintr-un prunc lăsat pradă valurilor râului.

Ce va fi cu familia ta ? Va fi ceea ce noi doi nu putem nici să bănuim, dar ceea ce a fost rânduit din vecie în sfatul lui Dumnezeu; va fi ceea ce, în orice caz, poate servi spre un bine adevărat.

Bineînţeles că familia ta va suferi şi va răbda multe, dar acestea o vor îngrădi de ispitele excesului şi va putea fi răsplătită însutit încă din lumea aceasta. Într-adevăr, câte pilde avem de familii dintre cele mai sărace şi mai chinuite, care sunt constituite din oameni dintre cei mai minunaţi, în timp ce acolo unde s-au folosit toate mijloacele posibile pentru educarea copiilor, membrii familiei respective fac de ruşine familia.

Prin acestea şi alte gânduri să ne întărim, frate, în calea necazurilor şi a lipsurilor pământeşti, însufleţindu-ne de pilda Domnului şi Mântuitorului nostru Însuşi, care în locul bucuriei ce era pusă înaintea lui, au răbdat crucea de ocară nebăgând seamă şi de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu au şezut (Evrei 12, 2), pregătind cununi pentru toţi suferinzii adevăraţi. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Dăruieşte-mi-l pe acesta, căci de aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).

Dăruieşte-mi-l, căci de aş avea proorocie, şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa; şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13, 2).

Dăruieşte-mi-l pe acesta, căci de aş împărţi toată avuţia mea, şi de aş da trupul meu să-l arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este (I Corinteni 13, 3). Iată cât de mult preţuieşte darul dragostei Sfântul Apostol Pavel, de la care am împrumutat aceste cuvinte. El o numeşte legătura sau totalitatea tuturor desăvârşirilor; o aşază nu numai mai presus de profeţii, de darul limbilor şi al cunoaşterii tainelor, ci chiar mai presus de credinţă şi de nădejde: Iar mai mare decât acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). Altfel nici nu putem evalua această virtute, căci Însuşi Domnul Dumnezeul nostru, după mărturia sfântului evanghelist, dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16).

Dar ce dragoste este aceasta, dacă este atât de preţuită de evanghelist ? Evident că nu este dragostea care predomină acum în lume. Şi lumea este plină de dragoste, dar de ce fel de dragoste ? De iubeşte cineva lumea … pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (potrivit I Ioan 2, 16). Această dragoste necurată nu linişteşte, ci irită; nu zideşte, ci perverteşte. Din pricina acestei iubiri se ruinează liniştea şi prosperitatea familiei; se dărâmă sate şi oraşe; se varsă uneori râuri de sânge omenesc. Dragostea aceasta este chiar mai rea decât ura lumii, deoarece ura ne face să fim atenţi şi să evităm mrejele duşmanilor; iar dragostea trupească ne face să ne îndreptăm de bunăvoie spre prăpastie.

Oare vreţi să aflaţi care sunt proprietăţile dragostei curate creştineşti ? Nu o putem descrie mai bine decât a făcut-o Sfântul Apostol Pavel: Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte. Nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade (I Corinteni 13, 4-8).

Evident că acest fel de dragoste nu există în lume. Noi toţi am fost creaţi pentru această dragoste sfântă şi am avut-o cândva, dar nu am fost în stare să o păstrăm. A venit duhul răutăţii şi a tulburat, cu suflarea sa infernală, râul dragostei din inimile noastre. De atunci suntem în duşmănie cu lumea întreagă şi cu noi înşine.

Într-adevăr, ce este acum dragostea noastră ? În cea mai mare parte o ură ascunsă. Dacă-l iubim pe Dumnezeu, o facem pentru că este atotputernic, iar nouă ne este frică să cădem în mâinile dreptăţii Sale, să ajungem obiectul mâniei Sale şi să fim daţi la chinurile veşnice.

Scoateţi focul iadului, şi în mulţi se va stinge dragostea de Dumnezeu. Dar ce dragoste este aceasta, dacă are nevoie să se aprindă de la flacăra iadului ?

Dacă-l iubim pe aproapele, o facem pentru că el ne este de folos şi ne aduce plăcere; pentru că vedem în aproapele mijloacele necesare pentru iubirea noastră de sine, pentru a ne satisface patimile şi poftele. În caz contrar, ,,locul dragostei” este ocupat instantaneu de dezgust şi chiar de ură, duşmănie şi prigoană.

În cele din urmă, ce iese din iubirea noastră faţă de noi înşine, care, în aparenţă, este atât de nemăsurată şi de neschimbată ? Faptul că, fiind întreaga noastră viaţă robii poftelor şi ai patimilor noastre, în cele din urmă ajungem să ne pierdem şi trupul şi sufletul. Tocmai de aceea cuvântul lui Dumnezeu nu găseşte pentru binele nostru un mijloc mai bun decât de a ne îndemna, în locul acestei iubiri necurate, către o ură curată faţă de noi înşine. Aceasta este dragostea noastră !

În afara mutilării în noi a darului dragostei, în inimile noastre există un alt rău înfricoşător: duhul urii şi al furiei. Oricât de mult l-am ascunde pe acest oaspete al beznei, el se dă adeseori în vileag prin multe: mândrie arătată sau ascunsă, prin care îi dispreţuim pe cei asemenea cu noi şi nu-i suportăm pe cei mai mari decât noi; invidie neîncetată faţă de până şi cea mai mică realizare a aproapelui, mai ales dacă aceasta nu se regăseşte în noi; bucurie răutăcioasă pentru amărăciunile şi nereuşitele, nu numai ale oamenilor străini nouă, ci chiar ale celor apropiaţi şi prietenilor noştri.

Focul răutăţii înnăscute care se cuibăreşte în noi, chiar dacă se ascunde în adâncul duhului nostru, generează adeseori explozii şi cutremure teribile, asemenea lavei din pricina cărora se distrug case, oraşe şi împărăţii întregi. În plus, ca în cazul lavei, focul acesta duhovnicesc are un orificiu la suprafaţă – buzele noastre, din care-şi scoate fiii din fântâna adâncului (Apocalipsis 9, 2), sub forma cuvintelor de ruşine şi rele.

Odată cu aceşti fii erup ca nişte pietre din inima munţilor vulcanici certuri şi conflicte din cauza unor lucruri dintre cele mai mici şi lipsite de însemnătate; neînţelegeri şi ură între persoane legate prin tot ceea ce natura şi prietenia au mai puternic. În cele din urmă, ca o lavă de foc, curg înşelăciuni obraznice, furturi evidente, violenţe şi crime, mai ales în timpul conflictelor şi războaielor civile.

Privind lumea din această perspectivă, simţind în jurul nostru suflarea feroce a răutăţii şi urii, regăsim şi în propria inimă un izvor de răutate şi de viclenie care nu se răceşte niciodată …

Cine nu va simţi nevoia să-şi ridice ochii la cer, strigând împreună cu Sfântul Efrem: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale ? Dăruieşte-mi-l, ca să nu mă las ademenit de curentele iubirii de sine şi invidiei care au înghiţit lumea întreagă; ca să pot să iubesc pe toţi pe care Tu îi iubeşti, şi să iubesc aşa cum Tu iubeşti, nu cu dragostea lumească, care în toate caută ale sale, ci cu dragostea Fiului Tău preaiubit, care este gata să-şi pună sufletul pentru frate, cu atât mai mult să rabde toate neajunsurile şi jignirile aproapelui, fiind gata să ierte şi să iubească şi pe vrăjmaşi.

Dar aşteptând şi cerând focul dragostei curate de sus, fraţilor, nu trebuie să rămânem fără lucrare, ci să ne pregătim sufletele şi inimile ca pe nişte sfeşnice, pentru ca focul cel ceresc să coboare peste ele de la Sfântul Duh, putând uşor să le aprindă. În ce trebuie să constea această pregătire ? După rugăciune, mai întâi de toate în cugetarea la dragostea lui Dumnezeu şi la legătura sfântă care îi uneşte, în Hristos, în mod neîntrerupt, pe toţi urmaşii lui Adam.

Într-adevăr, Tatăl cel ceresc îi cuprinde în dragostea Sa pe toţi oamenii; El face să răsară soarele la fel pentru drepţi şi pentru păcătoşi; noi ne numim şi vrem să fim fiii Lui: dacă nu purtăm numele acesta în zadar şi vrem să fim fiii lui Dumnezeu nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele, atunci cum putem să-i urâm pe cei pe care-I iubeşte Tatăl nostru al tuturor ?

Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, preaiubitul nostru Mântuitor a venit pe pământ şi a murit pentru mântuirea tuturor. Dragostea Sa faţă de bieţii păcătoşi nu alungă pe nimeni: nici pe vameş, nici pe desfrânat. El le-a dăruit iertare de pe cruce până şi celor care L-au răstignit, rugându-se pentru ei. Noi conştientizăm că suntem nişte păcătoşi, vrem ca păcatele noastre să fie curăţite prin sângele Său şi să fie acoperite prin pătimirile Sale.

Oare ne va fi ascultată această rugăciune ? Oare ni se va da iertarea păcatelor noastre, dacă noi nu vom urma măreţia şi dragostea Răscumpărătorului nostru, nu vom ierta datoria aproapelui nostru care, în comparaţie cu datoriile noastre, reprezintă o nimica toată ?

Sfântul Duh care S-a pogorât peste noi în cristelniţa botezului şi de la care am primit chezăşia vieţii veşnice nu Şi-a pus pecetea Sa preţioasă şi de neşters numai asupra noastră şi asupra celor pe care-i iubim, ci asupra tuturor. El este puternic, căci din Saul l-a făcut pe Pavel, din vameş pe evanghelist, din tâlharul care stătea pe cruce moştenitor al raiului. Oare după aceasta vom mai privi la cineva ca la unul lepădat ? Oare vom lipsi cu totul de dragostea noastră pe cel care nu a fost lipsit de pecetea şi dragostea Sfântului Duh ?

Tâlharul de pe cruce în sânul lui Avraam

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Dar spre ce tindem noi ? Să moştenim Împărăţia cerului în care nu poate intra nici o răutate şi ură. De aceea, chiar dacă vreunul dintre semenii noştri ar şi merita, prin necurăţia sa, mânia noastră, nu trebuie să-l urâm, măcar din iubire faţă de noi înşine. Ca nu cumva ura, interzisă fiind de Dumnezeu, să ne împiedice să intrăm în Împărăţia dragostei şi păcii.

Prin astfel de cugetări, fraţilor, trebuie să ne încălzim inima rece pentru dragostea de aproapele, pregătind-o pentru primirea focului dragostei cereşti de la Însuşi Duhul cel Sfânt, ţinând minte cu tărie că până când focul acesta nu se va pogorî în noi, în sufletele noastre poate pâlpâi, se poate aprinde câte puţin, iar uneori chiar poate fumega dragostea; dar inimile noastre nu vor putea să scoată niciodată din ele însele focul dragostei curate, statornice şi veşnice a lui Hristos. Amin.

 

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Pare că este foarte uşor şi firesc pentru un om să-şi vadă propriile greşeli. În realitate, aceasta nu este în puterea noastră, ci este un dar, şi nu un dar mic, dacă-l cere pentru sine şi un nevoitor atât de mare ca Sfântul Efrem.

Cu adevărat, darul acesta vine numai de sus şi este foarte necesar pentru fiecare în parte. În fiecare dintre noi există un dezgust neînţeles în a vedea propriile greşeli. Poate că acesta este semnul că păcatul nu este specific firii noastre. În orice caz, este foarte păgubitor pentru noi. Căci cum mă pot preocupa de îndreptarea vieţii mele, dacă nu ştiu ce este rău în mine şi în ce constau păcatele mele ?

Tocmai de această cunoaştere sănătoasă oamenii se îngrijesc cel mai puţin. Aici îl lasă pe om până şi curiozitatea specifică lui, căci veţi găsi o mulţime de persoane care, ca Solomon, au analizat totul, de la cedru până la ipsos, dar nu s-au analizat niciodată pe ei înşişi aşa cum au analizat vreo insectă sau vreun fir de iarbă.

Judecând după aceasta, chiar am putea crede că omul se urăşte pe sine şi de aceea nu vrea să ştie. Totuşi, el se iubeşte pe sine mai presus de orice şi în toate caută numai folosul său: pe toate le trage la sine, este preocupat neîncetat doar de sine, dar nu are nici un chef să-şi analizeze caracterul, comportamentul, inima şi conştiinţa. Din acest punct de vedere, omul este gata să se ocupe de orice, numai de sine însuşi nu; este gata zile şi săptămâni întregi să lămurească lucruri de o importanţă minusculă, numai să nu fie nevoit să stea faţă în faţă cu propria conştiinţă.

Într-adevăr, oare folosim mult timp pentru a ne cerceta conştiinţa, chiar înainte de spovedanie, atunci când ar trebui să dăm răspuns în faţa slujitorului altarului sau, mai bine spus, în faţa Mântuitorului nostru Însuşi pentru comportamentul nostru, ascultând sentinţa de dezlegare sau de osândire pentru întreaga veşnicie ? Este mult dacă folosim pentru această preocupare importantă câteva ore. Iar câte ore, zile, săptămâni şi luni folosim pentru preocupări prea puţin importante pentru suflet şi conştiinţă, pentru calcule şi raporturi mărunte gospodăreşti, pentru analiza vreunei cărţi sau a unei antichităţi, pentru întocmirea unui plan pentru distracţii, pentru vânzarea sau cumpărarea câtorva animale ?

În zadar Cuvântul lui Dumnezeu ne repetă neîncetat că sufletul nostru este infinit mai important decât trupul şi că dacă ne pierdem sufletul nimic nu ne va mai ajuta, chiar de am dobândi lumea întreagă. În zadar Păstorii şi Învăţătorii Bisericii ne spun că nu trebuie să neglijăm rănile păcătoase ale inimii, că acestea, rămânând fără atenţie, se fac de nevindecat, pricinuind moarte sufletului. În zadar omul nostru lăuntric, lăsat fără ajutor, îşi ridică uneori capul, aducându-ne aminte cu suspinele sale că înlăuntrul nostru stăpânesc moartea şi pieirea. Suntem surzi şi orbi la toate aceste indicii şi îndemnuri. Aruncând o privire la tabloul trist al existenţei noastre, îndreptând uneori doar unele lucruri din ea, doar pe cele prea urâte, imediat acoperim tabloul acesta cu cortina uitării.

Oare cine ne mai poate trezi din această nesimţire păgubitoare şi neatenţie faţă de noi înşine, dacă Domnul Însuşi nu va veni la noi şi nu se va atinge de inimile noastre cu harul Său atotputernic ?

Dar harul acesta trebuie cerut prin rugăciune sârguincioasă, fără de care, chiar dacă va veni la noi, nu va găsi la noi intrare şi loc de odihnă.

De aceea, omul care începe să simtă nevoia de a-şi cunoaşte necurăţia şi păcatele trebuie să se roage cât se poate de des lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: Doamne Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele ! Ridică vălul iubirii de sine de pe ochii minţii mele, ca să văd toată întunecimea faptelor mele fără de lege.

Păcătoşi pedepsiţi în iad

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Vindecă Tu Însuţi vederea mea sufletească asupra conştiinţei mele, ca nu cumva să se abată şi să se concentreze asupra unui obiect străin, chiar dacă atrăgător ! Căci ce folos voi avea dacă voi cunoaşte totul, dar nu mă voi cunoaşte pe mine însumi ? Ce folos dacă voi săvârşi fapte măreţe şi impresionante, care vor mişca lumea, dar nu voi îndrepta inima mea, nu-mi voi curăţi conştiinţa şi nu mă voi pregăti pentru veşnicie ?

Mai bine să rămână necunoscut pentru mine tot ceea ce se întâmplă în lume, cum cad şi se înalţă împărăţiile, dar să nu rămână necunoscut ceea ce se săvârşeşte în inima şi în conştiinţa mea, cum cad şi cum trebuie să mă ridic din cădere eu însumi.

Din pricina neatenţiei păgubitoare faţă de sine şi faţă de starea sufletului său, în om apare o altă extremă: înclinaţia proastă de a-l osândi pe aproapele. Nu mai vorbim despre sexul slab, la care înclinaţia de a-l judeca pe aproapele se face de cele mai multe ori patima predominantă. Până şi bărbaţii, de la care ar trebui să ne aşteptăm la exemplul cu desăvârşire opus, până şi ei, împreună cu vasele cele neputincioase (Faptele Apostolilor 9, 15), se lasă înrobiţi de această boală duhovnicească.

Demoni aducând păcatele oamenilor la balanţa judecăţii

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Şi de unde minţile cele mai mioape manifestă în cazul acesta atâta ’înainte-vedere’ ? De unde atâta ascuţime a gândirii şi rafinament al analizei ? De unde această lipsă de oboseală în ce priveşte cercetarea faptelor şi intenţiilor străine la oamenii cei mai leneşi ?

Şi aici găsim la aceşti oameni contradicţii stranii. Înzestraţi-i pe aceşti judecători şi bârfitori autoproclamaţi cu responsabilitatea de a judeca căderile în păcat ale aproapelui după legi, şi îşi vor pierde răbdarea curând, se vor simţi împovăraţi de funcţia lor, vor da dovadă de neglijenţă în împlinirea obligaţiilor de serviciu, chiar dacă aceasta ar aduce daune binelui comun. Dar fără a avea obligaţia, acasă, în trândăvie, în conversaţiile lor, oamenii aceştia sunt gata mereu să judece şi să bârfească lumea întreagă, fără a obosi.

Virtutea şi păcatul nu fac în noi nici o diferenţă în ce priveşte tendinţa de a osândi pe aproapele. De exemplu, omului credincios nu i se cuvine să se ocupe nu numai de osândire, ci nici de judecarea căderilor în păcat ale aproapelui.

Căci dacă cineva slujeşte Domnului, acela trebuie să ştie că cu judecata cu care-l judecă pe aproapele va fi el însuşi judecat (potrivit Matei 7, 2). Dar oare mulţi dintre oamenii credincioşi sunt liberi cu desăvârşire de tendinţa rea de a judeca pe aproapele cu orice ocazie ?

În cazul unora, dimpotrivă, religiozitatea ocupă locul unui drept recunoscut de toţi de a vedea şi de a indica paiul din ochiul fratelui. Aceasta se întâmplă cu oameni evident vicioşi şi slăbiţi duhovniceşte. Propriile păcate şi propria întinăciune sufletească ar fi trebuit să le pecetluiască gura pentru totdeauna, obligându-i să privească tăcuţi la cer. Or, ei sunt gata să strige primii lumii întregi ce au observat la voi, adăugând din oficiu o răutate mai mare faptei voastre. După aceasta, nu este uimitor dacă un creştin cu adevărat bun, simţind împreună cu ceilalţi în firea sa căzută înclinaţia de a judeca pe aproapele şi nevăzând putinţa de a-şi înfrâna singur limba de la vorbirea de rău, se roagă Domnului cerându-I să-i fie dat harul de a vedea greşelile sale şi de a nu-l osândi pe fratele său !

Îmi ajung, Doamne, propriile mele păcate şi răni lăuntrice pe care încă nu le-am văzut, care nu s-au vindecat şi rămân fără vindecare, făcându-se mai adânci şi mai de nevindecat de la o zi la alta. Iar păcatele altora şi cât de repede greşesc nu sunt treaba mea, ce mă privesc pe mine ? Ei au propriul lor judecător şi totodată doctor: dreptatea Ta şi iubirea Ta. De stau, pentru Tine, Domnul lor, stau. De cad, pentru Tine, Domnul lor, cad. Şi Tu ai puterea întotdeauna să-i faci din nou să stea.

Câţi păcătoşi s-au făcut sfinţi prin pocăinţă ! Poate că şi cei pe care eu îi osândesc au încetat să greşească, de mult au început să se pocăiască şi deja au fost îndreptaţi prin harul Tău. Iar eu voi continua să-i prigonesc prin vorbirea mea de rău, asemenea diavolului, clevetindu-i pe ei, care acum sunt nevinovaţi şi îndreptaţi de Tine ? Să mă păzească de aceasta harul Tău şi să-mi dea în loc să-l osândesc pe aproapele, mai bine să-mi văd greşelile mele, nu să mi le văd cu ochiul rece al unui spectator străin, ci precum oamenii se uită la propria lor sărăcie, la propriile lor răni, la propria moarte; să le văd şi să plâng pentru ceea ce văd. Să le văd şi să-mi vindec stricăciunea sufletului; să văd şi să folosesc toate mijloacele ca să nu cad în păcate noi şi într-o pagubă nouă !

Dacă după aceasta cineva m-ar întreba: care este mijlocul cel mai eficient pentru ca, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, să ne obişnuim a vedea greşelile proprii ?, aceluia întâi vom spune că cel mai bun remediu este să ne silim (în mod intenţionat spunem silim, căci fără aceasta orice faptă bună, cu atât mai mult aceasta, niciodată nu se poate săvârşi); constă în a ne stabili un timp, fie el şi scurt, destinat special analizei faptelor şi sentimentelor noastre. Să facem în aşa fel încât timpul acela să nu fie folosit pentru nimic altceva.

Astfel, ne vom impune nevoia de a ne ocupa de noi înşine. Iar dacă ne vom ocupa permanent, nu din când în când, vom cunoaşte cum suntem, ce patimă predomină în noi, de ce boală suferă mintea şi inima noastră. Sfatul acesta poate părea de neîmplinit pentru cei care nu sunt stăpâni pe timpul lor.

Cu toate acestea, în primul rând, nu există un om care să nu aibă deloc un timp al său. În cazul acesta nu avem nevoie de chiar atât de mult timp. În al doilea rând, dacă nu-ţi poţi controla timpul, controlează-ţi gândurile: pe aceasta nimeni nu o poate lua de la tine. Dacă, de exemplu, eşti slujitor, în orice moment având obligaţia de a fi pregătit să împlineşti porunca superiorului tău, în pauzele dintre împlinirea poruncilor ai multe posibilităţi de a-ţi concentra gândul la propria persoană, la propria viaţă şi la propriile păcate. Cu această preocupare sfântă s-ar umple chiar mulţimea de pauze petrecute în deşertăciuni, când nu ştii ce să faci, te plictiseşti, te dedai la vorbire de rău sau la păcate şi mai rele.

Pe de altă parte, cum să ne dezobişnuim să-l osândim pe fratele nostru, adică pe aproapele ? În primul rând, priveşte-l mereu pe fratele care greşeşte ca pe un bolnav, deoarece păcatul este o boală reală, mai grea decât toate bolile. Privită din această perspectivă, patima de a osândi se va răci şi se va stinge cu totul. Oare îl judecăm pe cel bolnav, oricine ar fi el ? Nicidecum, ci fără să vrem nutrim pentru acesta compătimire.

În al doilea rând, trebuie să ne stabilim regula ca, dacă vedem ceva rău la aproapele sau auzim ceva de acest fel, în aceeaşi clipă să ne rugăm în gând pentru el. Pentru fiecare şi oricând este foarte uşor să facă aceasta, iar acesta este cel mai eficient remediu împotriva duhului osândirii, care nu suportă rugăciunea şi fuge de ea.

Când vom face aşa, ne vom obişnui să căutăm la căderile proprii, iar nu la păcatele aproapelui, Domnul ne va da şi harul Său, cu ajutorul cărora vom putea dobândi acea stare râvnită în care oamenii îmbunătăţiţi se văd numai pe ei înşişi şi păcatele lor şi nu ştiu dacă în lumea întreagă există măcar un păcătos asemenea lor. Amin.

* * *

Fraţilor, iată că în curând nu vom mai rosti în biserică rugăciunea Sfântului Efrem. Încheiem şi omiliile noastre despre ea. Oare odată cu aceasta se va termina şi duhul rugăciunii şi al convorbirilor duhovniceşti ? Să nu se întâmple aceasta ! Dacă va fi aşa, înseamnă că am irosit în zadar timpul aici; în zadar am ieşit şi eu în faţa voastră şi am irosit gândurile şi cuvintele mele; în zadar şi voi v-aţi adunat în număr atât de mare, stând nu puţină vreme în înghesuială, urmărindu-mă cu privirile şi cu gândurile voastre. Dar dacă ceea ce am văzut în timpul sfântului post în privinţa voastră îmi poate sluji drept nădejde bună pentru viitor, am dreptul să nu am gânduri atât de triste.

Căci ce am văzut ? O predispoziţie statornică şi sârguincioasă faţă de Sfânta Biserică şi ascultarea învăţăturilor. Am văzut evlavie profundă faţă de lucrurile sfinte şi atenţie faţă de lucrarea mântuirii. Am auzit suspine atunci când vorbeam de păcate, fiind nu o dată martor chiar la lacrimile voastre.

Oare este cu putinţă ca toate acestea să se risipească şi să dispară, fără să lase vreo urmă ? Fraţilor, spunând aceasta, nu-mi pare rău de ostenelile mele. Oare mult ne-am trudit ? Oare truda aceasta nu se răsplăteşte pe ea însăşi ? Căci dacă venirea la biserică şi ascultarea cuvintelor de învăţătură, care au durat atâta vreme, nu au lăsat după sine nici o urmă în moravurile şi viaţa voastră, aceasta ar însemna că inimile noastre sunt ca pietrele pe care orice ai semăna, nu te poţi aştepta la nici un rod; pe care, chiar dacă răsare ceva, neavând unde să-şi adâncească rădăcinile, se usucă apoi curând fără să dea rod.

Aceasta ar însemna că noi suntem într-o orbire profundă şi ne înşelăm fără de milă pe noi înşine. Căci când vine vremea postului ne oprim de la rău, renunţăm la umblarea după trup şi la robia patimilor, întorcându-ne în aparenţă la Dumnezeu, iar atunci când trece postul şi iarăşi ni se arată lumea cu otrava ei, alergăm plecându-ne capetele în faţa acestui vrăjmaş, bem până la fund otrava pe care ne-o dă, îi jertfim tot ceea ce am reuşit să dobândim bun.

Dar mă veţi întreba, ce ceri de la noi şi ce efect vrei să producă în noi învăţăturile tale ? Nu sunt ale mele, iubiţilor. Dacă mi-aş fi pus nădejdea în mintea şi cuvântul meu, niciodată nu m-aş fi decis să deschid gura în faţa voastră. Dar am încrederea că împreună cu noi, în locul acesta, este prezent întotdeauna, în mod nevăzut, Cel care m-a ales pe mine, nevrednicul, pentru această slujire punând întru noi cuvântul împăcării (II Corinteni 5, 19). Cel care ne dă, atunci când este nevoie, gură şi înţelepciune celor mai mici ai lumii. Cel care poate numai cu cuvântul să ridice din pietre fiii lui Avraam şi care poate face până şi din cel mai înrăit păcătos un vas ales al său. Nutresc speranţa că, atunci când propovăduiesc vestea cea bună a lui Hristos şi aduc cuvintele mele la urechile voastre, în acelaşi timp lucrează în inimile voastre harul Sfântului Duh, Povăţuitorul nostru al tuturor, care, prin mijlocirea pescarilor şi a vameşilor, a întors din întuneric la lumină şi din stăpânirea satanei la Dumnezeu întregul univers, şi care poate atinge nu numai inima cea mai împietrită în păcat, ci o poate şi transfigura într-o inimă nouă, curată şi sfântă.

Având conlucrători atât de măreţi şi de atotputernici, de ce să nu mă aştept la un efect pe măsura lor ? De ce să nu aştept chiar minuni de convertire ? Într-adevăr, oare mâna Domnului a sărăcit ? Oare Mântuitorului nostru nu i-a mai rămas sânge curăţitor, iar Duhului foc luminător ?

Hristos Mântuitorul Pantocrator

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Să nu gândiţi că nu aveţi nici o obligaţie importantă fiindcă aţi ascultat pe un om asemenea vouă. Chiar dacă omul acesta este departe de desăvârşire, fie el ultimul dintre păcătoşi, dar v-a vorbit despre numele lui Dumnezeu, nu de la sine, ci în numele Mântuitorului vostru. Împreună cu el a lucrat asupra voastră Însuşi Duhul adevărului şi al harului. A dispreţui aceasta înseamnă a uita de mântuirea sufletului.

Să nu uitaţi aceasta, iubiţilor ! Să nu vă asemănaţi omului care, uitându-se în oglindă şi văzându-şi faţa şi petele negre de pe ea, în loc să se spele imediat, s-a îndepărtat de oglindă şi a uitat ce a văzut, precum şi ce i se cuvenea să facă.

Mă voi exprima mai direct. După măsura puterilor mele, am pus în faţa voastră patimile care ne desfigurează sufletul şi pe care, din această pricină, creştinul trebuie să le evite. Am creionat şi virtuţile care pot înfrumuseţa întreaga noastră fiinţă şi pe care eu însumi trebuie să le dobândesc şi să le păstrez până la sfârşitul vieţii, cu orice preţ.

Este cu neputinţă ca omilia mea şi conştiinţa voastră să nu vă spună ce se petrece în voi, ca în ceilalţi oameni; de patimi şi de lipsa virtuţilor despre care am vorbit. Oare după toate acestea nu ar trebui să luăm toate măsurile posibile pentru a le dezrădăcina pe primele şi pentru a le cultiva şi întări pe ultimele ?

Şi dacă până în acest moment cuiva i-a plăcut să vorbească în deşert şi să hulească, să înveţe de acum înainte să-şi cântărească cuvintele şi să-şi pună zăvor la gură. Dacă cineva a iubit să se dedea la vorbire în deşert şi şi-a pierdut timpul preţios în distracţii, să găsească o preocupare folositoare, potrivită stării şi capacităţilor lui. Dacă cineva s-a lăsat orbit de visele înşelătoare ale ambiţiei, să iubească smerenia şi să înceteze a alerga după năluca laudei lumeşti.

Dacă cineva s-a obişnuit să primească ispitele vieţii cu cârteală şi tânguiri de propria soartă, să le întâmpine de acum încolo cu supunere voii lui Dumnezeu, ca pe un medicament folositor sufletului lui. Cine a fost aspru în relaţia cu celălalt, violent şi obraznic, să adopte un mod opus de a acţiona şi de a se purta cu aproapele. Cine şi-a uitat păcatele şi cui îi plăcea să se uite la neajunsurile străine să înceteze să mai vadă paiul din ochiul fratelui şi să înveţe să-şi scoată bârna din propriul ochi.

Când va avea loc această schimbare în noi, atunci vom putea spune că postul acesta nu a trecut fără folos pentru noi, că nu în zadar am mers la biserică şi am ascultat cuvintele de învăţătură. Atunci şi noi, slujitorii, îi vom mulţumi lui Dumnezeu că harul Său ne-a învrednicit să slujim lucrării mântuirii noastre. Până când nu se va întâmpla aceasta, stăm împreună cu voi la răscrucea dintre succes şi nereuşită, dintre pierdere şi câştig.

Fără îndoială, stau şi duhurile purtătoare de lumină ale virtuţilor şi duhurile întunecate ale patimilor, aşteptând către care dintre ele ne vom întoarce faţa şi pe care le vom urma.

Să nu îngăduim, fraţilor, să privească prea mult la noi, nedumerite. De ce să amânăm ? De ce să ne îndoim ? Să mergem ca îngerii lui Dumnezeu pe calea virtuţilor pe care ei le iubesc în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca, împrejmuindu-ne şi însoţindu-ne pe tot parcursul vieţii noastre, aceştia să se arate, împreună cu noi, la ieşirea din trup a sufletului nostru, şi să ne conducă în sânul lui Avraam.

Să ne întoarcem o dată şi pentru totdeauna de la îngerii întunecaţi ai păcatelor şi ai patimilor ! Să-i alungăm din suflet şi din inimă prin pocăinţă şi spovedanie. Să ne curăţim de tot ce am împrumutat de la ei, neplăcut lui Dumnezeu şi dăunător sufletului. De nu vom face asta, demonii ni se vor arăta pe patul morţii noastre, trăgând bietul nostru suflet în bezna iadului, locul unde au ajuns ei înşişi.

Domnul, care a dat putere neputinţei noastre de a vă binevesti calea adevărului şi a dreptăţii, să vă dăruiască şi vouă dorinţă şi putere de a păşi pe calea aceasta cu luare-aminte şi de a merge pe ea fără a vă împiedica. Pentru aceasta, nu vom înceta să rugăm bunătatea Lui, până când nu se va împuţina cuvântul pe buzele noastre. Amin.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 159/ianuarie-februarie 2025 şi nr. 160/martie-aprilie 2025

 

[1] În rugăciune aşa cum o ştim noi, este duhul grijii de multe.