Pagini de istorie nr. 33
ISTORIA BISERICII PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episoadele anterioare de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 3 Relaţiile Sfântului Leon cu Răsăritul – Scrisoarea lui Teodoret către Leon – Flavian, episcop de Constantinopol – El se opune erorilor lui Eutihie – Sinodul de la Constantinopol unde Eutihie este condamnat – Flavian şi Eutihie se adresează Romei – Dioscor de Alexandria – Slăbiciunea lui Teodosie cel Tânăr – Sinodul cunoscut sub numele de Tâlhăria de la Efes – Moartea lui Teodosie – Pulcheria se căsătoreşte cu Marchian, care este declarat împărat – Convocarea Sinodului Ecumenic din Calcedon – Sesiunile sinodului
Anii 450-451
Partea I
Relaţiile lui Leon cu Biserica răsăriteană au avut ca principal subiect erezia lui Eutihie.
Acest monah era foarte râvnitor împotriva lui Nestorie şi el a participat, împreună cu mânăstirea unde era arhimandrit, la demonstraţia monahală condusă de Sfântul Dalmat, alături de Teodosie şi în favoarea Sinodului de la Efes. El se declara mare partizan al acestui sinod şi pretindea că înţelege mai bine decât toţi ceilalţi deciziile sale.
Teodoret, în opoziţia sa faţă de Sfântul Chiril, era preocupat mai cu seamă de această idee: că unele expresii întrebuinţate de marele episcop al Alexandriei puteau fi interpretate în sens rău şi puteau să dea naştere unei erezii care se apropia de apolinarism. El a vrut să interpreteze în mod sănătos aceste expresii şi să recunoască ortodoxia desăvârşită a lui Chiril, dar nu era mai puţin neliniştit în legătură cu cei care ar fi vrut să le interpreteze rău.
Evenimentele i-au dat dreptate; Eutihie a propovăduit curând erorile de care el se temea.
Teodoret, aflând despre ridicarea Sfântului Leon pe scaunul Romei, a crezut că este necesar să-i scrie nu numai pentru a intra în relaţii de comuniune cu el, ci şi pentru a-i expune adevăratul caracter al disputelor dogmatice care agitau Răsăritul. Această epistolă este un adevărat document istoric şi trebuie citată[1]:
„Dacă Pavel, propovăduitor al adevărului şi trâmbiţa Sfântului Duh, a mers la marele apostol Petru pentru a vorbi cu el despre decizia pe care trebuia s-o comunice acelor locuitori ai Antiohiei care discutau rânduielile iudaice, cu atât mai mult noi, atât de umili şi atât de mici, trebuie să ne adresăm scaunului vostru apostolic pentru a primi remediul pentru relele care copleşesc Bisericile. De fapt, s-a convenit că în toate lucrurile voi veţi avea primul loc; căci scaunul vostru este împodobit cu multe prerogative. Un mare număr de oraşe se disting prin măreţia, frumuseţea şi numărul locuitorilor lor; unele, care sunt lipsite de aceste avantaje, au spiritualitate; cât despre oraşul vostru, autorul binelui l-a copleşit de onoruri. El este cel mai mare şi cel mai faimos dintre oraşe; el este capitala universului; el este cel mai însemnat prin numărul locuitorilor lui. El posedă în plus imperiul universal, şi el dă numele său tuturor popoarelor supuse. Credinţa este însă cea mai frumoasă podoabă a sa, cum adevereşte dumnezeiescul Pavel prin aceste cuvinte: „Credinţa voastră este renumită în întregul univers”. Dacă Roma a dat roade atât de abundente de îndată ce a fost evanghelizată, cine ar putea spune care este evlavia care domneşte acolo astăzi ? Ea posedă, pentru a lumina sufletele credincioşilor, mormintele celor doi Părinţi şi Învăţători ai săi Petru şi Pavel. Răsăritul, este adevărat, a primit primele lor raze, dar Apusul este locul unde şi-au sfârşit viaţa, şi de acolo ei luminează întreaga lume. Ei au făcut scaunul vostru foarte faimos şi au devenit izvorul tuturor lucrurilor bune de care vă bucuraţi. Dumnezeu a dat o nouă strălucire scaunului lor aşezându-vă acolo pe sfinţia voastră pentru a face să izvorască de acolo razele adevăratei credinţe”.
Este remarcabil că Teodoret, lăudând astfel scaunul Romei, nu rosteşte nici un cuvânt din care s-ar putea trage vreo concluzie în favoarea autorităţii pe care papii au reclamat-o de atunci ca pe un drept dumnezeiesc. Episcopul Romei era primul episcop al universului; nimeni nu se îndoia de aceasta. Sinodul din Calcedon ne va face să cunoaştem în curând în mod oficial în ce sens i se acorda această întâietate.
Teodoret îl felicită pe Leon pentru râvna care a arătat-o împotriva maniheiştilor la începutul episcopatului său; şi pentru epistola pe care i-a scris-o lui Flavian al Constantinopolului despre firea dumnezeiască şi umană a lui Hristos.
Noi vom face cunoscută îndată această epistolă. Elogiul pe care Teodoret i-l face dovedeşte în mod evident că doctul episcop de Cyr era la fel de îndepărtat de erorile lui Nestorie ca de cele ale lui Eutihie[2].
Condamnat pe nedrept în conciliabulul numit Tâlhăria de la Efes, Teodoret s-a întors către Apus şi l-a rugat pe Leon să vină în ajutorul ortodoxiei sale, atacată de partizanii lui Eutihie şi în special de Dioscor, episcopul Alexandriei. Teodoret îi dăduse totuşi acestui episcop dovezi ale ortodoxiei sale; el îi adusese chiar elogii pe care nu le merita[3]. Nevrednicul urmaş al lui Chiril, devenit moştenitor al bunurilor considerabile deţinute de acesta, nu a ţinut cont de clauza pe care Chiril o pusese în testamentul său, şi care îl obliga să aibă grijă de familia sa. Dioscor, arhidiacon al lui Chiril, avusese fără îndoială mai mult de o luptă de dus cu părinţii arhiepiscopului său. El s-a răzbunat de îndată ce i-a succedat lui, şi i-a lăsat în mizerie pe cei pe care trebuia să-i susţină material. El s-a folosit de marea avere a lui Chiril pentru a-şi face partizani în popor. Generozitatea lui i-a adus o reputaţie care a ajuns până la episcopul de Cyr, care nu vroia să vadă în faptele sale decât exerciţiul unei mile cu adevărat episcopale.
Dioscor, pentru a-l recompensa pentru aceasta, l-a acuzat de nestorianism. Pe atunci mania tuturor intriganţilor era de a aduce această acuzaţie împotriva celor pe care vroiau să-i distrugă. Când Nestorie era influent la curte, ei vroiau să nege nestorianismul. Când episcopul eretic a fost condamnat şi exilat, Eutihie a văzut nestorianism pretutindeni şi partizanii lui se făceau ecoul [acuzaţiilor lui], deoarece acest monah avea o influenţă imensă la curtea lui Teodosie cel Tânăr. El o datora eunucului Hrisafie, căruia îi fusese naş, şi care devenise stăpânul absolut al împăratului. Dioscor i-a câştigat încrederea lui Hrisafie; aşa s-a făcut că s-a format la curte o grupare care a încercat să dogmatisească într-un sens anti-nestorian şi care a căzut într-o eroare contrară la fel de condamnabilă.
Flavian i-a succedat atunci lui Proclu pe scaunul Constantinopolului. Hrisafie ar fi vrut să facă să fie ales Eutihie, dar nu a reuşit. La puţin timp după hirotonirea lui Flavian, Hrisafie i-a cerut acestuia să-i trimită un dar împăratului. Sfântul episcop i-a trimis pâini binecuvântate. Dar Hrisafie le-a refuzat cu dispreţ şi i-a spus arhidiaconului care le adusese: „Împăratul are nevoie de aur şi nu de pâine”. După câtva timp, Teodosie l-a chemat pe Flavian şi i-a poruncit să-i dea surorii sale Pulcheria binecuvântarea diaconiţelor. El vroia să-i facă inaccesibil accesul la tronul imperial, ca şi cum ar fi prevăzut că va părăsi curând acest tron, pe care nu-l putea ceda nici unui succesor; deoarece el nu avea copii.
Flavian a refuzat să se preteze la intrigile al căror agent secret era Hrisafie. Prin urmare, războiul dintre Flavian şi puternicul eunuc era declarat, atunci când Eutihie a început să dogmatisească. Pentru a se face cale liberă, Hrisafie a dobândit de la împărat un edict potrivit căruia toţi cei care erau nestorianişti, sau cei la care se găseau cărţi eretice, trebuiau să fie pedepsiţi cu moartea.
Sub titlul de nestorieni erau confundaţi toţi cei care, la începutul discuţiilor, fuseseră împotriva lui Chiril şi a Sinodului de la Efes. Astfel, Teodoret era un nestorian la fel ca Ibas, succesorul lui Vavula pe scaunul Edessei. Înainte de a urca în acest scaun, Ibas îi scrisese unui monah pe nume Maris o epistolă foarte ostilă faţă de Sinodul de la Efes. El a recunoscut după aceea erorile. Dar cei care fuseseră pur şi simplu înşelaţi de fapte sau învăţături erau consideraţi nestorieni tot aşa ca cei care se pronunţaseră deschis în favoarea erorilor lui Nestorie.
De aici persecuţii crude împotriva tuturor celor care erau suspectaţi cu sau fără temei valid de nestorianism.
Dioscor exagera importanţa anatemelor lui Chiril în sensul apolinarist pe care Teodoret îl indicase, şi arunca anatema asupra tuturor celor care nu le acceptau în exact acelaşi sens cu el.
Eutihie încerca să înşele Apusul şi să abuzeze de râvna care fusese arătată acolo împotriva lui Nestorie. De aceea el a scris Sfântului Leon. Noi nu deţinem această epistolă, dar îi este cunoscut sensul din răspunsul episcopului Romei, care se exprimă astfel[4]:
„Prea iubitului nostru fiu, preotul Eutihie, Leon episcop.
Prin epistola dragostei tale, noi am aflat că, datorită câtorva personaje, erezia nestoriană tinde să renască. Noi vă răspundem că solicitudinea ta ne-a fost foarte plăcută şi că sentimentele pe care le exprimi faţă de noi nu pot decât să atragă ajutorul Domnului, autorul credinţei soborniceşti. Cât despre noi, de îndată ce vom fi în posesia informaţiilor complete despre cei ce vor să reînnoiască erezia, noi vom considera de datoria noastră să ne spunem opinia, pentru ca otrava care a fost condamnată să fie distrusă din faşă.
Fie ca Domnul să te păstreze în bună sănătate, prea iubite fiu”.
Leon nu cunoştea erorile lui Eutihie în momentul în care îi scria această epistolă. Eutihie credea că l-a câştigat pentru cauza sa şi îşi închipuia că se putea baza pe el în disputele pe care erorile sale le-au provocat curând în Răsărit. De câtva timp, persecuţiile pe care el a făcut să fie săvârşite în numele împăratului împotriva cinstiţilor episcopi care nu aveau decât o vină trecătoare şi scuzabilă, de a se fi temut în prealabil şi a fi prevăzut erezia sa, atrăseseră atenţia asupra violentului arhimandrit, şi se spunea că el, pronunţându-se împotriva nestorianismului, învăţa o erezie care, pentru a fi opusă lui [adică, nestorianismului], nu era mai puţin periculoasă.
Lucrurile ajunseseră aici, atunci când mai mulţi episcopi din Constantinopol s-au reunit în oraşul imperial pentru a judeca câteva conflicte de jurisdicţie episcopală. Printre ei era Eusebiu, un profesor bătrân al împărătesei Eudoxia, unul dintre primii adversari ai lui Nestorie. El ajunsese episcop de Dorileea. El îl cunoştea pe Eutihie de multă vreme şi l-a vizitat de mai multe ori înainte de sinod. Conversaţia se desfăşura în mod necesar despre erorile nestoriene, dar Eusebiu a remarcat că Eutihie, vrând să combată o eroare, cădea în alta. De fapt, pentru a-l respinge pe Nestorie şi a dovedi că El [Iisus Hristos] nu avea în El decât o persoană, Eutihie făcea raţionamente potrivit cărora El nu avea decât o fire, firea dumnezeiască, ceea ce conducea la a face din umanitate o fiinţă fantastică. El se apropia astfel de erezia lui Apolinarie care avea numeroşi partizani în Răsărit, şi împotriva căreia cei mai învăţaţi episcopi, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cyrului, luptaseră în mod constant.
Eusebiu a căutat să-l readucă pe Eutihie la adevăr; el l-a pus în legătură cu mai mulţi episcopi capabili să-i respingă raţionamentele. El şi-a pierdut timpul şi Eutihie le-a răspuns că toţi pustnicii, familiarizaţi cu speculaţiile înalte asupra lucrurilor dumnezeieşti împărtăşeau modul lui de a gândi.
Atunci Eusebiu a vorbit despre noua erezie Sfântului Flavian, episcopul Constantinopolului. Acesta cunoştea influenţa pe care Eutihie o exercita la curte prin intermediul eunucului Hrisafie; el a prevăzut toate nenorocirile pe care noile discuţii le vor pricinui Bisericii şi l-a sfătuit pe Eusebiu să nu atragă atenţia publică asupra noii erezii care va muri poate odată cu autorul ei.
Eusebiu nu împărtăşea această părere, şi s-a hotărât să facă un denunţ în toate formele canonice la Sinodul care se adunase la Constantinopol. Eroarea lui Eutihie avea deja prea multă importanţă pentru a fi ascunsă. Domnus, episcopul Antiohiei, îi scrisese deja împăratului o epistolă sinodală pentru a-l denunţa pe arhimandritul care îndrăznea chiar să învinuiască de erezie episcopi mari şi savanţi, care ar fi putut să-l dovedească atât ca ştiinţă, cât şi ca ortodoxie[5].
Sinodul fiind întrunit[6], Eusebiu de Dorileea i-a înmânat un memoriu cu următorul conţinut: Eutihie nu încetează să profereze blasfemii împotriva lui Iisus Hristos; el vorbeşte despre Sfinţii Părinţi cu dispreţ şi mă tratează pe mine însumi ca pe un eretic. De aceea, rog sinodul să-l cheme înaintea noastră pe Eutihie pentru a răspunde acuzaţiei mele.
Flavian l-a sfătuit pe Eusebiu să-l viziteze încă o dată pe Eutihie în particular, înainte de a solicita citaţia canonică. Eusebiu i-a răspuns că, după toate demersurile pe care le făcuse, această ultimă vizită va fi complet inutilă. Atunci sinodul i-a trimis lui Eutihie memoriul lui Eusebiu şi citaţia care decurgea din el. Evlaviosul arhimandrit a răspuns că el făcuse un legământ să nu iasă din chilia sa înainte de moartea sa; că el nu putea, prin urmare, să se prezinte la sinod; că Eusebiu îl acuza pentru că era duşmanul său personal; că el recunoştea învăţătura propovăduită de Sfânta Scriptură şi de Părinţi cu privire la Întruparea Cuvântului.
Sinodul nu s-a mulţumit cu aceste declaraţii vagi. Citat de trei ori, Eutihie s-a decis în cele din urmă să se prezinte înaintea episcopilor; dar Hrisafie a făcut să fie însoţit de o escortă de soldaţi şi monahi, şi a obţinut de la împărat un delegat imperial care trebuia să exercite asupra adunării marea sa influenţă. Acest delegat a fost Patriciu Florentinus, om foarte instruit şi ortodox.
Eutihie a făcut o mărturisire de credinţă, sobornicească în aparenţă, dar alcătuită din termeni ambigui sub care se ascundea eroarea sa. Episcopii l-au presat cu întrebări la care era imposibil să răspundă fără a-şi mărturisi eroarea. Florentinus însuşi i-a pus întrebări categorice. Atunci Eutihie a declarat deschis că, înainte de întrupare, cele două firi dumnezeiască şi umană ale lui Hristos erau distincte una de cealaltă; dar că, după întrupare, Hristos nu mai era decât Cuvântul şi că nu mai avea decât firea dumnezeiască.
A fost întrebat care era atunci umanitatea în Hristos, dar el s-a eschivat şi a ţinut să mărturisească că în Hristos nu exista decât o fire, firea dumnezeiască.
Atunci întreg Sinodul l-a dat anatema şi Flavian a citit sentinţa care îl declara deposedat de titlurile şi onorurile sale ecleziastice şi exclus din comuniunea sobornicească.
Eutihie, retrăgându-se, i-a spus lui Florentinus: „Eu voi apela la sinoadele Romei, Alexandriei, Ierusalimului şi Thessalonicului”.
Acest din urmă oraş avea pe atunci un rang asemănător cu cel al Bisericilor care se numeau patriarhale; şi episcopul Romei pretindea că el se bucura de acest titlu deoarece episcopul Thessalonicului era reprezentantul său în ţinuturile în care el era episcopul principal[7].
Eutihie, întors în mânăstirea sa, a redactat pamflete pe care le-a afişat pe zidurile din Constantinopol, şi Hrisafie, duşman personal al lui Flavian, a făcut să cadă asupra acestui cinstit episcop toate acuzaţiile de care se plângea Eutihie. Cu toate acestea, din actele Sinodului rezultă că el încercase de mai multe ori să-l îmblânzească pe Eusebiu de Dorileea, şi că el nu s-a hotărât să-l condamne pe eretic decât după ce s-a încredinţat de încăpăţânarea lui în eroare.
Eutihie a scris fără întârziere episcopului Romei, pe care credea că-l câştigase de partea sa, şi a pozat în victima nestorienilor. Iată rezumatul epistolei sale[8]:
„Eu am apelat mai întâi la Cuvântul dumnezeiesc, temelia credinţei mele şi a nădejdii mele; după El, eu apelez la sfinţia voastră în ce priveşte curăţia sentimentelor mele; căci diavolul l-a stârnit împotriva mea pe Episcopul Eusebiu de Dorileea care a înaintat sfântului episcop al Constantinopolului, Flavian, un memoriu în care mi se reproşează erezii şi care face tulburare în Bisericile lui Dumnezeu. Citat să mă înfăţişez înaintea Sfântului Sinod, eu am fost împiedicat de boala care s-a adăugat bătrâneţii mele; cu toate acestea eu m-am prezentat ştiind prea bine că se urzise un complot împotriva mea. Eu am făcut mărturisirea mea de credinţă potrivit Sinoadelor de la Niceea şi Efes; dar au refuzat s-o primească şi m-au întrebat dacă admit cele două firi ale lui Iisus Hristos. Dar eu nu am vrut să adaug nici un cuvânt la definiţiile de la Niceea, nici să-i contrazic pe Sfinţii Părinţi care au respins expresia celor două firi, nici să discut despre firea lui Dumnezeu care a venit în lume prin Sfânta Fecioară Maria, în modul în care El a vrut şi pe care El l-a cunoscut. El a fost cu adevărat om şi nu numai în aparenţă. Eu am această învăţătură, rugându-vă v-o supun [atenţiei], făgăduind să fiu de acord cu decizia voastră”.
După această linguşire de la care el aştepta mult, Eutihie a afirmat că a fost împiedicat să facă cunoscute adevăratele sale sentimente în mânăstiri, şi că s-a cerut tuturor monahilor să subscrie la condamnarea sa, ceea ce nu s-a făcut pentru Nestorie. El şi-a încheiat epistola anatematisindu-i pe toţi ereticii fără excepţie, inclusiv Apolinarie şi Nestorie, şi rugându-l pe episcopul Romei să nu se lase înşelat de falsele rapoarte care i-ar putea fi trimise. El se flata că el nu va trece în rândul ereticilor un om care îi anatematiseşte pe toţi, şi care şi-a petrecut viaţa sa de 70 ani în înfrânare şi practicarea virtuţii.
El a adăugat la epistola sa o mărturisire de credinţă desăvârşit ortodoxă, dar în care păstra o tăcere prudentă cu privire la cele două firi. Nu este de înţeles cum putea admite o fire unică, mărturisind că Cuvântul a luat un trup adevărat de la Sfânta Fecioară, prin lucrarea Sfântului Duh. Încăpăţânarea, mai curând decât logica, îl făceau să susţină cu obstinaţie o greşeală pe care nu o născocise decât din lipsă de ştiinţă teologică.
Eutihie a adăugat la epistola sa un fragment dintr-o scrisoare atribuită de apolinarişti lui Iuliu, episcopul Romei.
Episcopul Constantinopolului a aflat, fără îndoială, că Eutihie îi scrisese episcopului Romei pentru a-l atrage de partea sa. De aceea, el i-a adresat aceluiaşi episcop următoarea scrisoare[9]:
„Lui Leon, prea sfântului său părinte şi prea iubit de Dumnezeu, şi fratelui său întru preoţie, Flavian,
Salut întru Domnul.
Scriptura ne învaţă că diavolul se învârte întotdeauna în jurul nostru, căutând să ne înghită; de aceea noi trebuie să ne rugăm şi să stăm fermi în hotarele care ne-au fost trasate pentru totdeauna de Părinţii noştri. Eu resimt o durere profundă deoarece unul dintre cei asupra cărora am fost aşezat s-a lăsat prins de diavol, a părăsit tradiţiile Părinţilor săi şi s-a împotrivit cererilor mele, deşi eram hotărât să-mi jertfesc viaţa pentru el.
Printre noi, potrivit Sfintei Scripturi, există cei care sunt îmbrăcaţi în haine de oi, dar care, în realitate, sunt lupi răpitori. Ei sunt printre noi, dar nu sunt din tabăra noastră. Când sfârşesc prin a-şi vărsa făţiş nelegiuirea lor, ei iau cu sine pe cei amăgiţi de învăţăturile lor perverse contrare tradiţiilor Părinţilor şi Sfintelor Scripturi.
Aşa la noi a apărut Eutihie, pe vremuri preot şi arhimandrit, care, după ce s-a arătat ortodox, a mărturisit învăţăturile perverse ale lui Valentin şi Apolinarie; aruncând în sfârşit pielea cu care era acoperit, el a făcut deschis aceste declaraţii înaintea Sfântului Sinod: că după întruparea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos nu a avut două firi, şi că trupul Său nu era din aceeaşi substanţă cu al nostru, chiar dacă El l-a luat din Sfânta Fecioară Maria şi că el este un trup omenesc.
Vom trimite sfinţiei voastre sentinţa pe care noi am pronunţat-o împotriva lui, pentru ca sfinţia voastră să cunoască ceea ce a fost făcut, să aducă nelegiuirea lui Eutihie la cunoştinţa tuturor episcopilor prea iubiţi de Dumnezeu care sunt aşezaţi sub evlavia voastră, de teamă că înşelaţi de false rapoarte ei păstrează cu ereticul relaţii de comuniune.
Eu şi toţi cei care sunt cu mine salutăm toată frăţietatea iubită de Dumnezeu care este cu voi”.
Prin această epistolă, Flavian nu supunea [atenţiei] lui Leon sentinţa dată împotriva lui Eutihie; el i-o trimitea, în semn de bună frăţietate, şi pentru ca el s-o aducă la cunoştinţa episcopilor aflaţi în jurisdicţia sa.
Acesta este adevăratul sens al raporturilor care au existat întotdeauna între Bisericile de Răsărit şi Apus, şi care au devenit mai frecvente pe măsură ce Bisericile apusene au dobândit mai multă notorietate şi importanţă.
Sfântul Leon, primind scrisoarea lui Eutihie şi altă scrisoare de la împăratul însuşi, în legătură cu discuţiile care au avut loc la Constantinopol, a fost mirat că nu a primit nimic de la episcopul acestui oraş, cu care el era în comuniune. El nu ştia că epistola lui Flavian fusese interceptată de faimosul eunuc Hrisafie. Prin urmare el s-a hotărât să ceară informaţii de la Flavian şi i-a scris următoarea scrisoare[10]:
„Prea scumpului său frate Flavian, episcop, Leon episcop,
Atunci când prea creştinul şi prea milostivul împărat, prin bunăvoinţa pe care i-a insuflat-o credinţa sa sfântă şi lăudabilă pentru pacea Bisericii soborniceşti, ne-a scris cu privire la evenimentele care au stârnit la voi atâtea tulburări, noi am fost miraţi că frăţia voastră a păstrat tăcerea faţă de noi despre aceste fapte şi nu ne-a trimis o relatare care ne-ar fi ferit de orice ezitare în legătură cu acest subiect. De fapt, noi am primit de la preotul Eutihie un memoriu în care el se plângea că fusese excomunicat în mod nejustificat în urma acuzaţiei episcopului Eusebiu atunci când, fiind citat, el nu a refuzat să se înfăţişeze, şi că oferind un memoriu justificativ, acesta nu a fost primit, ceea ce a dus la necesitatea de a răspândi în Constantinopol memorii pentru a se justifica. Necunoscând decât aceste fapte, noi nu înţelegem cum a fost, cu dreptate, separat de comuniunea Bisericii. Dar reflectând la cauză, noi nu am vrut să avem prejudecăţi despre ceea ce aţi făcut deoarece, noi care vrem ca judecăţile sacre să fie pline de maturitate, nu ne putem pronunţa în lipsa informaţiilor uneia dintre părţi, şi înainte de a fi obţinut toate elementele care ne pot lămuri şi ne pot face cunoscut adevărul.
Prin urmare, eu rog frăţia voastră să ne facă cunoscut printr-o persoană capabilă ce l-ar fi putut ispiti împotriva străvechii credinţe şi să ceară din partea noastră o condamnare. Cumpătarea care trebuie să domnească în Biserică şi credinţa unui prea religios prinţ ne fac să credem că va fi lesne de menţinut pacea Bisericii, şi noi vom folosi toată autoritatea noastră pentru a păstra credinţa în curăţia sa neclintită şi a-i întări pe apărătorii ei. Lucrul ni se pare cu atât mai uşor cu cât, în memoriul său, Eutihie făgăduieşte să corecteze tot ceea ce pare condamnabil în învăţătura sa. În astfel de circumstanţe, este convenabil să evităm scandalul, să practicăm dragostea, şi să nu avem în vedere decât adevărul.
Iată de ce dragostea voastră să se grăbească deci să-mi trimită toate detaliile unei afaceri de care ea se interesează în mod necesar, pentru ca printre declaraţiile diverse ale partidelor, noi să nu fim deloc expuşi la a ne înşela. Noi nu avem, de fapt, mulţumită Domnului, decât dorinţa de a menţine împotriva oricărei interpretări vicioase constituţiile pe care prea cinstiţii Părinţi le-au promulgat dumnezeieşte pentru întărirea credinţei”.
Sfântul Leon blama astfel în avans pe episcopii Bisericii moderne a Romei, care au înlocuit cu constituţii eretice pe cele pe care cinstiţii Părinţi le adoptaseră pentru a întări credinţa străveche.
Aşteptând epistola lui Flavian, Leon i-a scris împăratului Teodosie. El l-a felicitat pentru râvna sa religioasă şi pentru că avea un duh nu numai împărătesc, ci şi preoţesc. El adaugă că nu ştie încă ce decizie să ia în legătură cu excomunicarea lui Eutihie şi că i-a scris episcopului Flavian pentru a dobândi de la el informaţii autentice.
Comitele Pansofie i-a înmânat lui Flavian epistola de la Sfântul Leon. De îndată, episcopul Constantinopolului i-a scris o a doua scrisoare[11] în care el îi expunea erorile pe care Eutihie le tăinuia cu făţărnicie. El îi cere să se folosească de influenţa sa asupra împăratului pentru a încheia această afacere şi a îngădui Sinodului să se întrunească.
De fapt, Eutihie, prin intermediul lui Hrisafie, a cerut împăratului un alt sinod în locul celui de la Constantinopol care l-a condamnat. Scriindu-i episcopului Romei că se va supune deciziei sale, el a căutat să semene dezbinare privind problema sa în Apus, în cazul în care Leon se va pronunţa împotriva lui. Deci el îi scrisese episcopului Ravennei, care era atunci un episcop mare şi elocvent, Petru supranumit Hrisologul; dar acest cinstit episcop îi răspunsese că în Apus era obiceiul de a nu lua nici o decizie pe tema credinţei fără episcopul Romei, care era aşezat pe scaunul Sfântului Petru. Prin urmare, el îl sfătuia pe Eutihie să se supună deciziilor episcopului Romei. În ce-l priveşte, el nu se putea ocupa de afacerea sa decât dacă episcopul Flavian îi scria despre acest lucru[12].
Sfântul Leon, citind epistola lui Flavian, a aprobat ceea ce fusese făcut împotriva lui Eutihie şi îi aducea la cunoştinţă, printr-o scrisoare dogmatică, erorile care i se reproşau [acestuia][13]. El i-a adresat de fapt o scrisoare faimoasă care s-a bucurat în Biserică de o atât de înaltă apreciere. Noi trebuie să facem cunoscut acest document[14]:
„Leon către dragul său Flavian,
După ce am citit epistolele voastre de care ne-am mirat că le-am primit atât de târziu[15]; după ce am studiat faptele episcopale care au avut loc şi am aflat despre scandalul care a urmat la voi în urma unui atac la adresa integrităţii credinţei, noi cunoaştem acum cu claritate ceea ce mai întâi ni se părea obscur, noi ştim ce a făcut Eutihie, care pare vrednic de cinstea preoţiei, dar care nu este decât un om lipsit de înţelepciune şi ştiinţă căruia i se pot aplica aceste cuvinte ale proorocului: Nu a vrut să priceapă ca să facă bine. Fărădelege a gândit întru aşternutul său (Psalmi 35, 3-4). Ceea ce este, de fapt, mai nedrept decât a avea convingeri nelegiuite şi a nu te supune celor care sunt mai înţelepţi şi mai docţi. Aceştia cad în această nebunie care, împiedicaţi de unele dificultăţi de a cunoaşte adevărul, nu cer decât de la ei înşişi lămuriri în loc să consulte scrierile proorocilor, epistolele apostolilor şi autorităţile evanghelice; ei devin astfel învăţători ai erorii, în loc să fie ucenici ai adevărului. Într-adevăr, ce ştiinţă a scos din paginile sfinte ale Vechiului şi Noului Testament cel care nu a înţeles nici măcar primele cuvinte ale Crezului ? El care este bătrân nu a înţeles defel ce mărturisesc în lumea întreagă toţi cei care sunt renăscuţi [din credinţă]”.
Acest început atât de sever împotriva lui Eutihie dovedeşte că Leon era indignat de relatarea mincinoasă pe care ereticul i-o trimisese, şi că el considera făţarnică făgăduinţa pe care o făcuse de a se supune deciziei sale.
El continuă astfel:
„Neştiind ce învăţătură trebuia să adopte privind întruparea, şi nevrând deloc, pentru a se lumina, să studieze Sfintele Scripturi, el ar fi trebuit cel puţin să accepte ceea ce toţi credincioşii mărturisesc: că ei cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic; şi în Iisus Hristos, Fiul Său unic, Domnul nostru; care S-a născut de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria. Aceste trei dogme distrug toate concepţiile eretice. Atunci când crezi că Dumnezeu este Atotputernic şi Tată, se demonstrează că Fiul Îi este co-veşnic; nediferind cu nimic de Tatăl, deoarece El este Dumnezeu din Dumnezeu, Atotputernic din Atotputernic, născut din Cel veşnic şi în consecinţă co-veşnic; nu ulterior, ci în acelaşi timp; nu inferior în ce priveşte puterea; asemenea în slavă, nedeosebit în ce priveşte esenţa. Acest Unul-Născut din Cel veşnic născător, Se naşte de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria[16]. Această naştere vremelnică nu a micşorat cu nimic naşterea dumnezeiască şi veşnică, şi nu i-a adăugat Lui nimic; ea are ca scop a renaşte omul care era căzut, a birui moartea şi a distruge diavolul care avea imperiul morţii. Noi nu l-am putea birui pe autorul păcatului şi al morţii, dacă Acela pe care păcatul nu-L întinează şi pe care moartea nu ar putea să-L stăpânească, nu ar fi luat firea noastră şi nu Şi-ar fi însuşit-o. El a fost zămislit de la Sfântul Duh, în sânul Fecioarei Maria, care L-a născut, aşa cum Îl zămislise, fără a-şi pierde fecioria.
Dar dacă Eutihie nu putea scoate această învăţătură curată a credinţei creştine dintr-un document care este izvorul curat; şi dacă orbirea sa personală îl împiedică să vadă strălucirea adevărului, el ar fi putut să se supună învăţăturii evanghelice”.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Teodoret, Epist. 113 ad. Leon Episcop. Rom.
[2] Se poate găsi altă dovadă în ceea ce el a scris, cu privire la aceşti doi eretici, în al său Rezumat al fabulelor eretice.
[4] Sfântul Leon, Epist. 20. Edit. Quesnel-Ballerini.
[5] Facundus, Defens. 3 Capitul., cartea a VIII-a, c. 5.
[6] Collect. Concil. Labbe-Mansi, tomul VI; Hardouin, tomul II.
[7] A fost numit după aceste ţinuturi: Turcia Europei.
[9] Int. Epist. S. Leon 22. Noi nu vom reda decât gândurile principale cuprinse în această epistolă.
[12] Pet. Chrysol., Epist. Inter. Epist. S. Leon, 27.
[15] În mod evident, Leon vroia să-i condamne pe cei pe care îi ştia responsabili de această întârziere, dar fără a-i numi.
[16] Noi am tradus textual; dar trebuie remarcat că pentru a exprima limpede învăţătura sobornicească, ar fi trebuit tradus: născut din Fecioara Maria, prin Sfântul Duh, deoarece trupul lui Iisus Hristos nu are substanţa sa decât din trupul mamei Sale, acţiunea Sfântului Duh fiind cu totul duhovnicească; Sfântul Leon expune foarte bine această învăţătură în paragraful următor.
