Istoria – noi nr. 15

Trebuie să participe Biserica Ortodoxă Rusă la mișcarea ecumenistă ?

Cuvânt rostit în timpul lucrărilor Congresului Bisericilor Ortodoxe la prăznuirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, Rusia, 13 iulie 1948[1]

de Sfântul Serafim al Sofiei

 

A se vedea Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948

Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, arhiepiscopul Boguciarului şi făcătorul de minuni din Sofia, părintele duhovnicesc al creştinilor ortodocşi de stil vechi din Bulgaria

Cugetarea rusă
de Sfântul Serafim Sobolev

Împărăţia lui Dumnezeu
Învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi
de Sfântul Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia

PARTEA I

Notă: Acest articol de actualitate a fost publicat în cartea Sfântul Serafim al Sofiei: viaţa, învăţăturile, minunile şi canonizarea sa, tipărită de Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, Etna, California: CTOS 2008, p. 88-115, unde a apărut pentru prima dată în engleză. Notele de subsol notate n.ed. aparţin editorilor în limba engleză.

 

Recent, Biserica Rusă a fost supusă unei presiuni intense din partea ecumeniştilor pentru a lua parte la mişcarea ecumenistă[2]. Pe 22 august (stil nou), ecumeniștii vor convoca „Conferința întregii Biserici”, așa cum o numesc ei. Potrivit anunțului din Buletinul Bisericesc [Церковный вестник], publicat de sinodul bulgar, 136 așa-numite „Biserici creștine”, ca și reprezentanți ai Bisericilor Greceşti Răsăritene vor participa la această „Conferință a întregii Biserici”[3]. Fără îndoială, la adunare vor fi prezenți și reprezentanți ai organizațiilor bisericeşti ruse din străinătate. Ecumeniștii au invitat și întreaga Biserică Rusă să participe la lucrarea conferinței de la Amsterdam[4]. Până în acest moment, Biserica Ortodoxă a Rusiei nu s-a alăturat mișcării ecumeniste. Este de dorit ca ea să continue să nu aibă nimic de-a face cu această mișcare, din motivele prezentate aici.

Biserica Ortodoxă Rusă a fost invitată să participe la această conferință ecumenistă ca una dintre numeroasele organizații bisericeşti, care fiecare se înţelege pe sine a fi Biserica. Dar noi, creștinii ortodocși, mărturisim că, strict vorbind, o singură comunitate de creștini adevărați și credincioși poate fi numită „Biserica”, așa cum a fost întemeiată de Dumnezeu Însuși pentru mântuirea noastră. A numi fiecare comunitate eretică „Biserica” înseamnă a avea o înțelegere incorectă a cuvântului și a călca în picioare dogma Bisericii așa cum este predată în credința noastră, așa cum este prevăzut de articolul 9 din Simbolul credinței. Evident, ecumeniștii, arătând către numărul mare de denominațiuni – așa-numitele „Biserici creștine” – care sunt membre ale mișcării ecumeniste și ale căror reprezentanți vor lua parte la conferința de la Amsterdam, acordă o mare importanță numărului lor. Dar manifestarea unei minciuni mai degrabă în număr mare decât în număr mic nu o face adevăr; dimpotrivă, cu atât mai mult distorsionează și neagă adevărul.

Însă, cifrele nu sunt enigma problemei; [ea] este că ecumeniștii, și din păcate chiar unii creștini ortodocși, înțeleg în mod incorect conceptul de Biserică. Ei consideră că toți cei care au primit botezul creștin, de orice fel, aparțin Bisericii, prin aceasta aşezând atât pe creştinii autentici, cât şi pe eretici în acelaşi rând și recunoscându-i pe toți ca Trupul lui Hristos. De exemplu, haideţi să examinăm un articol al unuia dintre cei mai influenți ecumeniști ruși din Paris, profesor și rector adjunct al Institutului Teologic [Ortodox Sfântul Serghie] din Paris, [protopresbiter] V[asilie] V[asilievici] Zenkovski (1881-1962). El scrie următoarele în jurnalul YMCA ruseşti[5], Buletinul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi [Вестник русского сту­денческого христианского движения], nr. 5, p. 17-18:

,,Trebuie să ne dezvățăm mereu și să creştem nedeprinşi cu gândul mândru că Duhul lui Dumnezeu este exclusiv în noi și cu noi [ortodocșii] … Însă … în afara Ortodoxiei, m-am simțit totuși a fi în Biserică. Am văzut că hotarele Bisericii erau infinit mai largi și mai cuprinzătoare decât am putea crede în mod normal că sunt. Și, cu adevărat, cine poate spune unde se termină gardul Bisericii și începe câmpul verde al lui Hristos ?

Cine îndrăznește să susțină că în afara gardului lui Hristos nu există Biserică, slujitori sau ucenici … ? Trebuie realmente să nu ţinem seama de alţii doar pentru că ei Îl slujesc într-un mod diferit de noi … ? Acum sunt convins că și protestanții stau în Biserică și lucrează pentru Biserică, chiar dacă fără să-şi dea seama şi fără să recunoască sau să numească lucrurile pe numele lor propriu… Nu, Biserica lui Hristos este mai largă decât înțelegerea noastră limitată despre ea; Biserica include în ea însăși pe toți credincioșii în Dumnezeu și iubitorii de El, indiferent de modul în care se manifestă credința și dragostea lor”.

Într-alt articol al său din aceeași revistă, intitulat „Principiile asociaţiei ecumeniste”, protopresbiterul Zenkovski exprimă idei încă mai bizare, idei cu totul inacceptabile pentru o conştiinţă ortodoxă. Definind asocierea diferitelor organisme bisericeşti și unirea lor „prin iubire”, în cadrul bazelor și scopurilor mișcării ecumeniste, el face următoarea declarație, cerând consimțământul total la aceasta din partea tuturor reprezentanților denominaţionali care caută unirea unul cu altul. El spune: „Mântuirea lor este posibilă numai prin Biserica căreia îi aparțin, şi în bisericile lor există adevăr absolut (dacă nu deplin)” (ianuarie-februarie 1935). Părintele Zenkovski spune aici că mântuirea este posibilă în fiecare crez. Și, dimpotrivă, dacă un creștin de un crez va părăsi propria confesiune și se va alătura altora de altă confesiune, sau chiar Bisericii Ortodoxe, atunci mântuirea pentru acea persoană nu mai este posibilă. Desigur, uniunea ecleziastică imaginată aici nu ţine seama deloc de diferențele dogmatice, făcând din aceasta o unire prin iubire, adică un soi de asociere amicală.

Protopresbiterul Ştefan [Stanchev] Ţankov (1881-1965), profesor la Facultatea de Teologie din Sofia (și o altă figură de mare autoritate pentru ecumeniști), exprimă o opinie similară în articolul său „Problemele și îndatoririle actuale ale unui teolog ortodox și ale Bisericii Ortodoxe”. El scrie:

,,Problema unității Bisericii a devenit extrem de complicată și nu mai poate fi luată în considerare … într-un mod nefolositor sau mulţumitor de sine, aşa cum a fost până acum … Chiar acum, relația reală a Bisericilor Ortodoxe de astăzi cu o serie de biserici de alte crezuri (recunoașterea botezurilor lor, a unora din ierarhiile lor, și alte chestiuni) și recunoașterea de către Biserica Ortodoxă a propriilor slăbiciuni și imperfecţiuni așa cum există printre membrii ei arată ca incorecţi pe cei care spun că doar creștinii ortodocși aparțin trupului mistic al lui Hristos (Biserica) și că dincolo de diviziunea vizibilă nu există o unitate mistică, invizibilă în Biserica lui Hristos”[6].

Recenzia profesorului Ilia Ţonevski (1903-1992), de la Facultatea de Teologie a Universității din Sofia, a cărţii părintelui Ţankov, Biserica Ortodoxă Răsăriteană din punct de vedere ecumenist (Zürich, 1946), este demnă de atenţie. În recenzia sa, profesorul Ţonevski afirmă:

,,Natura Bisericii și atributele ei fundamentale sunt, în cel mai intim mod posibil, legate de unitatea ei, deoarece ea este Trupul lui Hristos și Hristos este Capul ei. Biserica nu ar putea fi niciodată sfântă, nici sobornicească, nici apostolească, dacă nu ar fi una. Întreaga rațiune pentru și semnificația deplină a mișcării ecumeniste constau în unitatea Bisericii; aceasta este baza sa, ca și sarcina și scopul său. Însuși faptul că Bisericile Ortodoxe participă activ la mișcarea ecumenistă arată că deja vechea concepţie, că doar creștinii ortodocși sunt creștini adevărați și că numai ei aparțin Bisericii lui Hristos, este treptat respinsă”[7].

În acest fel, ecumeniștii ortodocși au ca obiectiv principal unitatea Bisericii, sau o singură Biserică. Cu toate acestea, înțelegerea lor despre „o singură Biserică” este incorectă, pentru că ei înțeleg prin aceasta că nu numai creștinii ortodocși, ci și toți creștinii din orice alt crez – adică ereticii – sunt incluși în ea. Acest punct de vedere ecumenist este în total dezacord cu o perspectivă ortodoxă. Punctul de vedere ortodox definește întotdeauna Biserica Unică ca fiind alcătuită numai din creștini ortodocși dreptcredincioşi. Biserica noastră nu a luat niciodată în considerare ca ereticii să fie incluși în rândurile ei, ca membri ai Trupului lui Hristos. Și cum altfel ar putea ortodocșii să privească această chestiune, având în vedere că Sinoadele Ecumenice i-au anatematisit întotdeauna pe eretici, adică i-au excomunicat ? În mod evident, în învăţăturile lor ecleziologice, ecumeniștii nu mai recunosc autoritatea Sinoadelor Oecumenice. Dar refuzul lor de a recunoaște autoritatea Sinoadelor este echivalent cu o negare a autorității întregii Biserici Ortodoxe și cu o recunoaștere, în acest caz, a raţiunii personale ca unic criteriu al adevărului – ceea ce este o negare a dogmei ortodoxe a Bisericii.

Folosind raționalizări și necredinţa lor în Adevărata Biserică a lui Hristos, ecumeniștii ortodocși dau în plus propria lor interpretare termenului „Biserică Sobornicească”. Împreună cu Sfinții Părinți, noi ortodocșii numim Biserica „Una” ,,Sobornicească” sau ,,Ecumenică” deoarece „ea nu este limitată la nici un loc, timp sau naţionalitate, ci cuprinde în ea însăși dreptcredincioși din toate locurile, timpurile și națiunile”[8]. Ecumeniștii înțeleg greșit că Biserica Ecumenică include nu numai pe toți creștinii ortodocși dreptcredincioşi, ci şi pe toţi creștinii heterodocși.

Ecumeniștii ortodocși greșesc de asemenea în utilizarea termenului „Biserică Apostolească”. Pe cât de ciudat ar părea, ei adoptă aceeași atitudine față de Biserica Apostolească pe care o au față de alte așa-numite „biserici creștine”, în pofida faptului că în mod indiscutabil acestea din urmă nu au origine sau succesiune apostolică. Ei consideră că toate confesiunile heterodoxe aparțin Bisericii Apostoleşti, chiar dacă marele Apostol Pavel îi separă pe eretici de creștinii ortodocși, anatematisindu-i pe cei dintâi când spune: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8).

Dar ecumeniștii ortodocși păcătuiesc cel mai mult împotriva articolului 9 din Simbolul credinței în înțelegerea lor a numelui de „Sfânta Biserică”, deoarece ei îi includ pe eretici ca membri ai ei. Biserica este numită „Sfântă” pentru că ea împarte harul Sfântului Duh, care este dat credincioșilor în taina mirungerii în timpul botezului.

Acest Har mântuitor, luminător şi reînviorător este cel mai prețios și cel mai înalt bine pentru noi. Dăruirea lui nouă a fost scopul venirii lui Hristos pe pământ, al pătimirii Sale pe cruce și al morții Sale: Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ? (Luca 12, 49). Potrivit tâlcuirii acestui fragment de către Sfântul Antonie cel Mare (cca 250-356) și Sfântul Macarie al Egiptului, focul semnifică harul reînviorător al Sfântului Duh revărsat asupra noastră în taina mirungerii în timpul botezului (motiv pentru care harul este numit și „harul botezului”).[9] Ca o întregire a cuvintelor dumnezeieşti amintite mai sus, aceste cuvinte ale lui Hristos sunt de asemenea demne de atenția noastră: De folos este vouă ca să mă duc eu; că de nu mă voiu duce eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voiu duce, îl voiu trimite pre el la voi (Ioan 16, 7). Iată de ce Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) spune:

Acesta a fost scopul întregii iconomii a lui Hristos: ca cei credincioși să poată primi Sfântul Duh …, şi ca El să fie sufletul sufletului nostru …, și ca prin acțiunea harului Său să putem fi luminaţi, reînnoiți și rezidiţi în minte, conștiință și în toate simțurile noastre”[10].

Acest mare Sfânt Părinte al Bisericii este de acord cu învățătura lui Hristos și a Sfântului Pavel despre Împărăția lui Dumnezeu[11], împreună cu Sfinții Părinți Sfântul Antonie cel Mare[12], Sfântul Macarie al Egiptului[13] și Sfântul Efrem Sirul (cca 306-373)[14], care chiar învață că Împărăția lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu ne poruncește să o căutăm înainte de toate (Matei 6, 33), este harul reînviorător al Sfântului Duh și, ca atare, izvorul vieții sfinte[15]. Dar această binecuvântare prețioasă pentru noi, acest har reînviorător al Sfântului Duh cu sfințenia lui, nu este și nu poate fi prezent printre protestanți, deoarece ei nu au taina mirungerii. La botez, aşa cum se afirmă în Mărturisirea ortodoxă[16], noi ne curățim de păcat, murim pentru lume, și suntem renăscuţi în Sfântul Duh pentru o viață nouă și sfântă. Dar această viață nouă și sfântă este cu putinţă pentru noi numai cu ajutorul harului pe care-l primim în taina mirungerii. În această taină, Sfântul Duh, cu toate darurile Sale, ne este împărtășit, înnoindu-ne și întărindu-ne pentru o viață duhovnicească, sfântă[17]. Această viață sfântă, plină de har nu este nici măcar posibilă pentru creștinii de alte crezuri, care probabil au primit un botez de un fel, dar din cauza faptului că s-au lepădat de Biserica Ortodoxă pentru erezie, orice har care ar putea fi prezent în ei nu este nici lucrător, nici mântuitor de suflet.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 154/mai-iunie 2024

 

 

PARTEA A II-A

Prin urmare, ecumeniștii ortodocși nu au dreptate atunci când îi includ pe toți heterodocșii în Sfânta Biserică, sau când declară, așa cum au făcut prin intermediul unuia dintre conducătorii lor ecumenişti, că cei de alte crezuri, atât în mod individual, cât și ca grup (bisericile altor confesiuni), asemenea membrilor păcătoşi, individuali ai Bisericii Ortodoxe, „devin sfinți prin harul lui Dumnezeu și prin iubire în cadrul comunității”[18]. Aici, ecumeniștii ortodocși confundă membrii individuali ai Bisericii Ortodoxe – care sunt păcătoși și, în general, oameni slabi – cu oameni de alte crezuri creștine și „biserici”, și presupun că ambii pot dobândi sfințenia prin harul lui Dumnezeu și prin iubirea prezentă în comunitățile lor. Dar diferența dintre cele două [situaţii] este imensă. Membrii Bisericii Ortodoxe care sunt păcătoși, oricât de mari ar fi păcatele lor, sunt întotdeauna capabili prin taina pocăinței și cu ajutorul harului lucrător și mântuitor să devină sfinți; ei pot ajunge la o sfințenie adevărată și desăvârşit plină de har. Dar pentru heterodocși, ca indivizi sau ca grup, nu este cu putinţă să devină sfinți, deoarece harul tainei mirungerii şi harul tainei pocăinței nu sunt lucrătoare printre ei. Heterodocșii pot deveni sfinți doar dacă se pocăiesc, renunță la toate ereziile lor și se unesc cu Biserica Ortodoxă; numai atunci se pot include alți creștini în Sfânta Biserică a lui Hristos.

Dar ce fel de har este acesta, care, potrivit ecumeniştilor, permite creştinilor de alte crezuri să devină sfinţi ? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, harul Sfântului Duh se manifestă în două forme: în primul rând, ca un har exterior, proniator, care acționează în și de-a lungul vieţilor tuturor, dând posibilitatea oricui să accepte adevărata credință; și, în al doilea rând, ca un har lăuntric, mântuitor, care reînviorează, răscumpără și funcționează exclusiv în Biserica Ortodoxă. Fără îndoială, în citatul anterior din ecumenistul ortodox, el nu avea în vedere harul exterior, deoarece atunci când acţionează în vieţile creştinilor de alte crezuri, şi chiar în vieţile necreştinilor, nu îi face pe ei sfinţi[19]. Rezultă deci că ceea ce avea în vedere era harul lăuntric, reînviorător. Dar acest har fie este cu totul absent la creștinii de alte crezuri, fie este prezent, dar nelucrător, incapabil de a mântui sau a face din ei sfinți. Deci nici unul, nici celălalt tip de har nu-i poate face pe creștinii heterodocși sfinți. Pe urmă, este nepotrivit ca ecumeniştii ortodocşi să vorbească cândva de har sau sfinţenie în ce-i priveşte pe creştinii de alte crezuri.

Mai mult, poate dragostea comunităţii să facă în realitate sfinți din creștini heterodocși sau din păcătoși în general ? Dacă ne-am imagina cel mai iubitor grup de creștini ortodocși – și aceștia ar trebui să fie creștini ortodocși cu opinii nedistorsionate și o înțelegere clară a Ortodoxiei – și creștini neortodocși, atunci din asocierea lor unii cu alții, creștinii neortodocși – cu condiția ca ei să nu fie eretici fanatici – ar rămâne doar cu sentimente plăcute, și asta este tot. Încă o dată, pentru a deveni sfinți, heterodocșii trebuie nu numai să se unească cu Biserica Ortodoxă și să se împărtășească de harul ei mântuitor, ci și să pornească pe calea unei adevărate vieți creștine, pe calea războiului fără compromis cu patimile și cu păcatul, prin împlinirea neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pe calea strâmtă, îndurerată și spinoasă. Doar atunci creștinii de alte crezuri pot deveni sfinţi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Prin urmare, discuția ecumeniștilor ortodocși despre posibilitatea ca ereticii să devină sfinți, trebuie spus, este cu totul neîntemeiată şi înșelătoare.

Cu toate acestea, interpretarea ecumeniștilor ortodocși a termenului „Sfânta Biserică”, ca interpretările altor termeni legaţi de ea, nu este doar o simplă greșeală. În esența ei, această eroare este o răsturnare a Bisericii noastre Ortodoxe. Biserica noastră cere de la noi să credem în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, atribuind aceste atribute în mod unic și exclusiv Bisericii noastre Ortodoxe. Ecumeniștii ortodocși refuză să asculte de Biserică, deformând articolul 9 al Crezului dincolo de recunoaștere. Aceasta are drept rezultat un amestec nefiresc de adevăr şi minciună, Ortodoxie cu erezii. Ecumeniștii ortodocși ajung la o denaturare extremă a adevăratei înțelegeri a Bisericii într-atât încât, deşi membri ai Bisericii Ortodoxe, ei sunt totodată membri ai bisericilor ecumeniste, sau mai precis, un fel de comunitate heterodoxă ecumenistă alcătuită din nenumărate erezii. Se cuvine să le reamintim mereu cuvintele lui Hristos: Şi de nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).

Neascultarea îi conduce pe ecumeniști la declarații precum următoarele: „Zidurile care despart bisericile nu ajung până la Cer însuși, la Hristos, Capul, și nu coboară până în însăşi inima Bisericii, la Sfântul Duh”[20]. Cu toate acestea, aceste ziduri despărțitoare – adică, separarea ereticilor de Biserica Ortodoxă – au fost instituite inițial de sinoadele ecumenice. Ele au fost instituite cu scopul de a apăra credința ortodoxă de ruină, de a o proteja de amestecarea cu erezii distrugătoare. Prin astfel de despărţiri s-au împlinit cuvintele lui Hristos: Au vi se pare că am venit să dau pace pre pământ ? Nu, zic vouă, ci împărţire (Luca 12, 51). La sinoadele ecumenice, cuvintele lui Hristos, pe care El le-a grăit apostolilor şi urmașilor lor, ierarhii, care stau la cârma Bisericii, s-au împlinit de asemenea: Amin grăiesc vouă: oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer; şi oricâte veţi dezlega pre pământ, vor fi dezlegate în cer (Matei 18, 18). Deci, este limpede că aceste despărţiri ajung chiar până la Cer – şi cum ar putea hotarele ecleziastice să nu ajungă până la Hristos, când ele sunt întemeiate pe propriile Sale cuvinte ?

Apoi, hotărârile dogmatice statornicite la sinoadele ecumenice cu privire la anatematisirea ereticilor erau întemeiate pe următoarele cuvinte ale apostolilor: Pentru că s-au părut Sfântului Duh și nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). În consecință, aceste hotărâri împotriva ereziilor și-au avut izvorul, nu numai în Sfinții Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, ci și în Sfântul Duh Însuși. Cuvintele pe care Hristos le-a grăit ucenicilor Săi când li S-a arătat după Învierea Sa sunt semnificative aici: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Prin urmare, este evident că anatemele sinoadelor ecumenice, întemeiate pe cuvintele lui Hristos, au fost puse asupra ereticilor în colaborare de Sfântul Duh şi de Biserică. Se pune astfel întrebarea: cum să nu poată ajunge hotarele dogmatice până la Sfântul Duh, de vreme ce El este izvorul aceloraşi hotare ?

Și aceasta nu este tot. Cuvintele lui Hristos: Oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer (Matei 18, 18) arată că anatematisirea ereticilor, adică excomunicarea lor, trece dincolo în viaţa următoare, și că toți ereticii după moarte merg în chinurile veșnice. Este demn de notat aici o revelaţie extrem de instructivă dată marelui nebun pentru Hristos Sfântul Simeon din Emesa (cca secolul al VI-lea). Dumnezeu i-a descoperit că sufletul lui Origen (cca 185-cca 254), faimosul învăţat teolog, pierise şi era în chinurile iadului din cauza învățăturilor sale eretice[21]. Monahul Teofan a avut o revelație asemănătoare, aşa cum este istorisită în cunoscuta scriere a Sfântului Ioan Moschos (cca 550-619), Livada duhovnicească. El l-a văzut şi pe Origen, ca şi pe Arie (cca 260-336), Nestorie (cca 351-cca 451), şi pe mulţi alţi eretici în flăcări de foc[22]. Următoarea vedenie a Sfântului Chiriac Sihastrul (448-557) demonstrează doar cât de urâtă Îi este erezia lui Dumnezeu: Maica Domnului i s-a arătat împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Teologul; cu toate acestea, ea a refuzat să intre în chilia lui, deoarece la sfârşitul uneia din cărțile de pe raftul lui erau două scrieri ale ereticului Nestorie[23].

Ecumeniștii ortodocși nu sunt numai neascultători faţă de Biserica Ortodoxă; ei o şi acuză deschis de păcatul dezbinării. Într-adevăr, ei atribuie acest păcat nu numai Bisericii Ortodoxe, ci și tuturor bisericilor de alte confesiuni[24]. Însă ereticii au fost cei care au creat erezia, nu Biserica Ortodoxă; dimpotrivă, Biserica Ortodoxă a apărat, cu sângele mucenicilor ei, curăția credinței ortodoxe de erezii. Dacă Biserica nu ar fi luptat astfel, atunci adevărul ortodox, amestecându-se cu minciuna eretică, ar fi încetat să existe și, odată cu el, Biserica Ortodoxă ar fi dispărut de pe fața pământului. Nu poate fi învinovăţită Biserica Ortodoxă pentru că nu s-a amestecat cu ereticii și s-a separat de ei; mai degrabă, trebuie binecuvântată pentru hotărârea ei mucenicească de a face o astfel de dezbinare, care a avut loc din cauza răzvrătirii ereticilor împotriva Bisericii, împotriva adevărurilor patristice și revelate de Dumnezeu, și chiar împotriva lui Dumnezeu Însuși.

Cu toate acestea, faptul că ecumeniștii chiar aduc o astfel de acuzație arată doar cât de mari sunt păcatele îndrăznelii, părerii de sine, şi mândriei în care au căzut: ei și-au însușit dreptul de a judeca Biserica Ortodoxă. Se pare că a venit vremea când nu se mai poate tăcea. Trebuie arătată ecumeniştilor toată eroarea lor de a pune pe picior de egalitate Ortodoxia cu alte crezuri. Și trebuie avertizaţi cu privire la calea primejdioasă şi distrugătoare pe care merg, o cale care i-a îndemnat la neascultare și chiar la acuzații publice împotriva mamei lor, Biserica. În sfârşit, trebuie să atragem atenţia asupra impactului negativ pe care îl are participarea reprezentanților ortodocși la conferințele ecumeniste. Prezența lor la aceste conferințe îi întăresc pe creștinii heterodocși în convingerea lor că toate confesiunile creștine aparțin Uneia Biserici Ortodoxe, Ecumenice.

În ce ne priveşte, noi nu considerăm că prezența ecumeniştilor ortodocși la adunările ecumeniste înseamnă câtuşi de puţin faptul că toţi creştinii de alte crezuri aparțin Adevăratei Biserici a lui Hristos. Exact pe cât de departe de adevărul credinței ortodoxe sunt ei din cauza erorilor lor religioase, pe atât de departe rămân. Reprezentarea ortodoxă la conferințele ecumeniste ne informează pur și simplu că ortodocșii au început să se îndepărteze de Ortodoxia lor. Este dificil a decide unde ortodocșii se îndepărtează mai mult de Biserica Ortodoxă – în scrierile lor sau prin prezența lor la conferințele ecumeniste ? Prezența lor la adunările ecumeniste este, în esență, o trădare a învățăturii ortodoxe despre Biserică, exprimată în cel de-al nouălea articol din Crez. Reprezentarea ortodoxă la astfel de întruniri – pe care ecumeniștii le numesc „conferințe ale întregii Biserici”, „întâlniri ale Bisericilor creștine” și „Una, Sfântă Biserică a lui Hristos” – este, în toate intențiile și scopurile, o confirmare a Bisericii Ortodoxe ca fiind „Una, Sfântă Biserică a lui Hristos” împreună cu fiecare eroare eretică. În consecință, fără un cuvânt, fără nimic scris, reprezentanții ortodocși, doar prin prezența lor la Conferința de la Amsterdam, vor contribui la subminarea credinței noastre în dogma Bisericii.

În plus, rugăciunea comună a ortodocșilor cu ereticii are loc la toate conferințele ecumeniste. Însă rugăciunile în comun sunt interzise de sfintele canoane ale Bisericii noastre. Canonul 10 apostolic spune: „Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească”. Iar canonul 45 apostolic spune: „Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”. În comentariul său la acest din urmă canon, Episcopul Ioan de Smolensk (1818-1869)[25] scrie:

,,Canoanele se străduiesc nu numai să-i ferească pe ortodocși de a fi infectaţi cu un duh eretic, ci și să-i ferească de indiferența față de credință și faţă de Biserica Ortodoxă, care se naște cu ușurință din contactul cu ereticii în chestiuni de credință. Însă acest canon nu contrazice în nici un fel spiritul creștin de iubire și toleranță prin care se distinge Biserica Ortodoxă. Există o mare diferență între a-i tolera pe cei rătăciți în credința lor … și a trăi cu ei în pace într-o comunitate civică, și a intra fără discernământ în contact religios cu ei, deoarece cea din urmă acţiune vădeşte nu numai că nu încercăm să-i aducem la Ortodoxie, ci că noi înşine slăbim în credinţă”.

Cu privire la acest comentariu al Episcopului Ioan de Smolensk asupra rânduielilor canonice citate anterior, trebuie să nu uităm următorul cuget al Sfântului Chiprian al Cartaginei (cca 200-258), care susține că ereticii nu vor veni niciodată la Biserică dacă noi îi întărim în convingerea lor că ei sunt de asemenea membri ai Bisericii și deţinători ai tainelor.

Există o singură situație în care reprezentanții ortodocși pot fi prezenți la conferințele ecumeniste, și aceasta este dacă organizatorii conferinței ar declara Bisericii Ortodoxe, în numele tuturor așa-numitelor „Biserici creștine” (membrele mişcării ecumeniste), [că există] o bunăvoinţă de a renunța la toate iluziile lor eretice și de a se reuni cu credința ortodoxă. Dar, desigur, cei care organizează conferințele ecumeniste nu au făcut niciodată o astfel de declaraţie, nici nu o vor face vreodată, deoarece creștinii heterodocși, în general, pur și simplu nu se gândesc să renunțe la ereziile lor și să se reunească cu credința ortodoxă. Nu trebuie să uităm cât de încăpățânat și fanatic se țin ereticii de convingerile lor religioase. Reunirea cu Biserica Ortodoxă, așa cum arată realitatea, are loc doar în cazuri izolate, foarte rare și excepționale. Să ne amintim mereu cuvintele profetice ale lui Hristos: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Având în vedere toate acestea, noi nu avem temeiuri pe care să sperăm într-o reunire a altor așa-zise „Biserici creștine” cu credința Bisericii Ortodoxe; în schimb, ar trebui să anticipăm o scădere tot mai mare a numărului adevăraților credincioși.

Însuși conducătorul Consiliului Ecumenic nu are idee de reunire a creştinilor de diferite reunite cu credința ortodoxă. Prin asistentul său personal, [Willem Adolph] Visser’t Hooft (1900-1985)[26], el a anunţat clar că Consiliul Ecumenic nu va constitui o formă centralizată de unitate ecleziastică, în care confesiunile îşi vor pierde independenţa şi caracterul distinctiv[27]. Astfel, la conferințele ecumeniste nici măcar nu se ridică problema reunirii Bisericilor neortodoxe cu Biserica Ortodoxă. În programele conferințelor ecumeniste, această chestiune nu este niciodată pe ordinea de zi, nici nu este inclusă în ordinea de zi a viitoarei Conferințe de la Amsterdam[28].

Este adevărat că, la conferințele lor, ecumeniștii, atât heterodocși, cât și ortodocși, încearcă să găsească puncte comune în credințele lor pentru a atinge – în măsura în care este cu putinţă – unitatea. O scrisoare semnificativă semnată de toți participanții la Conferința de la Oxford a grupării Viaţă şi Acţiune (1937) afirmă:

,,Noi suntem una în credința Domnului nostru Iisus Hristos, ca [fiind] Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Noi suntem una în angajamentul nostru față de El, Capul Bisericii, Împăratul Împăraţilor, Domnul Domnilor. Noi suntem una în mărturisirea că acest angajament are prioritate față de toate celelalte angajamente … Noi suntem una, deoarece suntem cu toţii supuși ai Dumnezeului iubirii și harului”[29].

Dar toate aceste unități nu au nici o legătură cu chestiunea unei uniri autentice a ortodocșilor cu cei de alte crezuri. Însă ecumeniștii ortodocși, cel puțin în persoanele conducătorilor lor, atribuie o importanţă uriaşă acestor unități vagi, arătând spre cuvintele Sfântului Ioan Teologul: Tot  duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist (I Ioan 4, 2-3)[30].

Da, în vremurile apostolice, o astfel de mărturisire a credinței în Hristos era suficientă pentru a distinge cine era cu Biserica lui Hristos și cine era împotriva ei. La acea vreme, principalii oponenți ai apostolilor erau gnosticii, care, în știința lor cea cu nume mincinos (I Timotei 6, 20), nu admiteau un contact direct între Dumnezeu și făpturile Sale, de vreme ce ei negau Întruparea lui Dumnezeu – dogma de bază a creștinismului. Dar când alte erezii și-au făcut apariția după vremea apostolilor, dogmele creștine au trebuit să fie reafirmate în funcţie de noile erezii, şi cei care nu au acceptat aceste reafirmări au devenit eretici, oponenți ai Sfintei Biserici, așa cum se întâmplase mai devreme cu cei care nu a mărturisit că Hristos a venit în trup. De exemplu, iconoclaștii mărturiseau că Hristos a venit în trup, așa cum fac protestanții în zilele noastre, dar timp de 200 ani iconoclaștii au vlăguit Biserica. Nu există nici o erezie care să fi pricinuit mai mult rău Bisericii Ortodoxe decât iconoclasmul, pe care Sfânta Biserică l-a condamnat și l-a pus sub anatemă veşnică.

Arătând către cuvintele menționate mai sus ale Sfântului Ioan Teologul, ecumeniștii ortodocși dau motive heterodocșilor să creadă că ortodocșii sunt gata să se unească cu ei pe baza unei credințe comune în Hristosul Întrupat, chiar dacă heterodocșii păstrează încă credințele lor greșite. Prin urmare, dacă Biserica noastră Ortodoxă nu a primit de la organizatorii conferințelor ecumeniste o înştiinţare privind bunăvoinţa denominaţiunilor heterodoxe de a reuni cu credința ortodoxă, și dacă ei nu au discutat chestiunea unei astfel de reuniri la aceste conferințe, atunci apare întrebarea: de ce ar trebui Biserica noastră Rusă să le trimită reprezentanții noștri ? Ce rod va aduce participarea Bisericii noastre la aceste adunări ecumeniste ? Numai roade rele (Matei 7, 17-18) desigur, și unul din aceste roade, despre care am vorbit deja, va fi căderea ortodocșilor din credința lor prin încălcarea sfintelor canoane și a dogmei Bisericii așa cum este mărturisită în cel de-al nouălea articol al Crezului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 155/iulie-august 2024

 

 

PARTEA A III-A

Există un alt rod rău care se naște din participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe la conferințe ecumeniste: o îndepărtare de Sfânta noastră Ortodoxie. Avem în vedere familiaritatea dintre ortodocși și creștini ai altor confesiuni care se dezvoltă din asocierea lor ecumenistă. Desigur, ecumeniștii, în special protestanții, sunt susținători puternici ai unei astfel de familiarități între creștinii heterodocși și creștinii ortodocși, pentru că fără prietenie între creștinii occidentali de diferite confesiuni și creștinii ortodocși răsăriteni ecumenismul nu va putea niciodată să-și atingă scopul. Un anunț făcut de dr. Visser’t Hooft, secretar general al Consiliului Ecumenic, dezvăluie că oficialii Consiliului Ecumenic sunt conștienți de acest lucru: el a spus că fără cooperarea Bisericilor Ortodoxe, ecumenismul nu poate fi un Trup cu adevărat ecumenic[31]. În consecință, Consiliul Ecumenic face tot posibilul la conferințele lor ecumeniste să întărească ferm prietenia dintre creștinii neortodocși și ortodocși. Nu există nici o îndoială că Consiliul oferă tot felul de asistență materială Bisericilor Ortodoxe având exact acest scop în vedere[32].

Luând în considerare toate acestea, putem spune că prietenia formată la conferințele ecumeniste devine tot mai trainică şi profundă, dar – vai ! – tot mai nocivă pentru Biserica Ortodoxă. Familiaritatea dintre reprezentanții ortodocși și omologii lor protestanți se duce în țările ortodoxe și produce acolo asocieri prietenoase între ortodocși și protestanți, mai ales între clerul ortodox, pe de o parte, și clerul protestant, pe de altă parte. Cât de departe merg uneori aceste asocieri prietenoase se poate vedea din cele ce urmează. În timpul călătoriilor lor misionare în țările ortodoxe, pastorii protestanți organizează întâlniri cu fast și ceremonie atât în ​​sate, cât și în orașe, și îi invită pe ortodocși la ele, în special pe preoți. Au existat chiar cazuri când, în prezența unui mare număr de creștini ortodocși, pastori protestanți și preoți ortodocși s-au ținut de mână cântând: „O, ce dulce este unirea fraților adevărați; cum Domnul nostru Iisus Hristos ne ține în dragoste”. Foarte des, preoții ortodocși și pastorii protestanți slujesc împreună molitfe.

La Conferința de la Geneva (1920), reprezentantul Patriarhului Constantinopolului, Mitropolitul Ghermano de Thyateira (1872-1951)[33], și reprezentantul patriarhului Alexandriei, profesorul Loukaras, au adus în atenția conferinței prozelitismul care apare printre popoarele creștine. Ei au arătat clar, la acea vreme, că un asemenea prozelitism era inadmisibil și contrar ideii de apropiere și reunificare a Bisericilor creștine. (Trebuie să înțelegem aici cuvântul „prozelitism” ca un eufemism pentru răspândirea propagandei heterodoxe în țările ortodoxe.) Mitropolitul Ghermano a prezentat o declarație scrisă împotriva prozelitismului la conferință în numele tuturor participanților ortodocși pentru a pune capăt utilizării unei astfel de propagande în țările ortodoxe[34].

Ca și cum ar răspunde la aceasta, protestanții pornesc de la ipoteza că, deoarece au o prietenie ecumenistă cu ortodocșii, cei din urmă sunt gata să îmbrățișeze doctrinele protestante și, ca niciodată înainte, se complac fără nici o constrângere în propaganda lor protestantă, care are ca scop unirea Ortodoxiei cu protestantismul şi lichidarea logică a Bisericii Ortodoxe. Protestanții folosesc resursele enorme de care dispun pentru a răspândi propaganda prin intermediul presei, publicând cărți și ziare. În literatura lor, ei nu numai că târâie prin noroi cinstirea icoanelor de către noi, slujbele noastre dumnezeieşti, şi toată Ortodoxia, dar vorbesc de asemenea contrar Scripturilor. Ei resping istorisirea scripturistică despre crearea lumii de către Dumnezeu în 6 zile și nu acceptă ca autentice anumite minuni consemnate în Scriptură. Rezultatul acestei întregi propagande este că o multitudine de secte protestante au apărut în țările ortodoxe, precum adventiști, baptiști, metodiști, penticostali, evanghelici, precum și alții.

Înainte de ecumenism, nu exista o astfel de propagandă protestantă în țările ortodoxe, deoarece nu existau legături de familiaritate între ortodocși și protestanți. Aceste prietenii, care sunt stabilite ferm la conferințele ecumeniste, impun reprezentanților ortodocși o obligație morală de a nu împiedica propaganda protestantă în țările ortodoxe. Și în aceasta constă marele rău al ecumenismului: Că tot pomul – a spus Domnul – din roada sa se cunoaşte ​​(Luca 6, 44). Dacă din această relaţie de prietenie Biserica Ortodoxă este vătămată, atunci este clar că relația este lucrarea adversarilor Sfintei Biserici. În cazul ecumenismului, acești adversari sunt francmasoni[35]. Ei sunt cei care încurajează dezvoltarea relațiilor de prietenie la conferințele ecumeniste, de vreme ce ei sunt cei care organizează aceleași conferințe, exact aşa cum organizează conferințele YMCA.

În 1928, la Sofia a avut loc o conferință între reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe și reprezentanți ai Comitetului Internațional al YMCA, inclusiv reprezentanți ai federațiilor naționale ale YMCA din țările ortodoxe, sub conducerea secretarului general al Comitetului Internațional al YMCA, dr. John [Raleigh] Mott (1865-1955)[36] —un binecunoscut francmason. La directiva sa, Congresul Protestant Pan-American alocă sume enorme de bani pentru propaganda protestant-masonică mondială. Cea de-a doua dintre aceste conferințe a avut loc în 1930 la Atena. Conferința de la Oxford desfășurată în 1937 l-a avut ca organizator și purtător de cuvânt pe nimeni altul decât pe același binecunoscut francmason, dr. John Mott. Ca membru al comitetului director al Consiliului Ecumenic, în ianuarie 1948, el a participat la elaborarea ordinii de zi pentru viitoarea Conferință de la Amsterdam și la toate aspectele organizării acesteia[37]. Și același dr. John Mott va fi unul din purtătorii de cuvânt la Conferința de la Amsterdam[38]. Având în vedere toate acestea, nu este surprinzător faptul că 80% dintre participanții la Conferința [Viață și Acţiune] de la Stockholm din 1925 și la Conferința [Credință și Organizare] de la Lausanne din 1927 erau membri ai YMCA, un organizaţie cu legături masonice şi condusă de acelaşi dr. John Mott[39]. Extrem de semnificativ pentru toate acestea este raportul făcut de participanții la Conferința de la Oxford la consiliul extern al ierarhilor cu clerici și laici din 1938 care dezvăluia că Conferința de la Oxford a fost dominată de francmasoni.

Din aceasta, este evident cine stă cu adevărat în spatele mișcării ecumeniste: francmasonii, dușmani de multă vreme ai Bisericii Ortodoxe. De asemenea, este clar pentru ce scop s-a străduit mișcarea ecumenistă, la toate adunările sale încă de la înfiinţarea sa: nu o unire dogmatică a tuturor așa-numitelor „biserici creștine” cu Biserica Ortodoxă, ci un amestec al amândurora, dobândit prin intermediul îndepărtării ortodocşilor de credința lor printr-o familiaritate ecumenistă cu ereticii, mai ales cu protestanții. Acest amestec este echivalent cu distrugerea Ortodoxiei. În cele din urmă, când abordăm problema ecumenistă, noi trebuie să recunoaștem că, întorcându-ne la însăși originea ecumenismului, în fața noastră se află, nu numai duşmanii vechi de secole ai Bisericii noastre Ortodoxe, ci și tatăl minciunii şi al ruinei însăşi – diavolul. În secolele anterioare, el a căutat să distrugă Sfânta Biserică atacând-o cu tot felul de erezii, anume încercând să-i amestece pe ortodocși cu ereticii. Și el face aceasta acum folosind ecumenismul și capitalul său masonic inepuizabil.

Însă, în vremurile anterioare existau mai multe obstacole pentru lucrarea sa decât există acum. Pe atunci, creștinii aveau o râvnă fierbinte pentru credința ortodoxă și o apărau până în punctul de a-şi da sângele ca mucenici. În zilele noastre, cei care îmbrățișează Ortodoxia sunt incomparabili în indiferența lor față de credință – o indiferență pe care Dumnezeu o detestă. Știu faptele tale, că nici rece eşti nici fierbinte; o de ai fi rece sau fierbinte ! Iar fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece, te voiu arunca din gura mea (Apocalipsis 3, 15-16). Ca o consecinţă a râvnei lor pentru credinţă şi a vieţilor lor creştine curate, ortodocșilor li s-a dat cunoașterea de la Dumnezeu. Oameni neluminați din punct de vedere teologic, chiar femei simple, se certau în piață dacă Hristos era de aceeași esență [ὁμοούσιος (homooúsios)] sau de o esență asemănătoare [ὁμοιούσιος (homoioúsios)] cu Dumnezeu Tatăl[40]. În zilele noastre, printre ortodocși domnește o ignoranță în chestiunile de credință, şi dușmanul mântuirii noastre profită de aceasta. Mișcarea ecumenistă a crescut rapid pe fața pământului prinzând în mreje chiar Bisericile Ortodoxe în urzelile sale complicate. Dar Biserica Rusă, care deține 50 milioane de credincioși ortodocși, nu a devenit până acum membră a mișcării ecumeniste[41].

Aşadar, pentru moment, ecumenismul nu va prăznui victoria sa. Nu a cuprins toate Bisericile Ortodoxe în cercul său mondial[42]. Haideţi să nu-i dăm o asemenea victorie ! Haideţi să ne amintim esența și scopul ei și să respingem în totalitate mișcarea ecumenistă. Ea constituie o îndepărtare de credinţa ortodoxă, o trădare a lui Hristos, lucruri pe care trebuie să le evităm din toate punctele de vedere ca să nu se împlinească cuvintele Sfântului Serafim: „Vai de cel care doar într-o iotă se îndepărtează de Sfintele Sinoade Ecumenice”. Lumea este ostilă lui Hristos și Sfintei Sale Biserici Ortodoxe, și din acest motiv dragostea lumii acesteia, în cuvintele sfântului apostol, vrajbă este către Dumnezeu (Iacov 4, 4). Biserica Ortodoxă nu trebuie să se alăture niciodată celor de alte confesiuni. O astfel de unire este irealizabilă, utopică și extrem de dăunătoare și chiar dezastruoasă pentru Biserica Ortodoxă. Creștinii ortodocși ar trebui mai degrabă să se unească unii cu alții, și astfel să împlinească porunca lui Hristos: Nu numai pentru aceştia mă rog [adică, apostolii], ci și pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toți una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, și eu întru tine, ca și aceştia întru noi una să fie (Ioan 17, 20-21).

În acest context, cuvântul toți înseamnă credincioși, şi cuvântul credincioși aici nu înseamnă ortodocși împreună cu ecumeniști și creștini heterodocși; se poate înțelege doar că cuvântul înseamnă adevărați credincioși, adică creștini ortodocși. Aşa cum a afirmat Dumnezeu: „Eu sunt … Adevărul (Ioan 14, 6). El nu Se putea referi aici la creștini eretici, ci mai curând doar la cei drept-credincioşi.

Haideţi să nu fim tulburaţi de acuzaţia pe care ecumeniştii ne-o aduc nouă, creştinilor ortodocși, de lipsă de dragoste față de creștinii de alte crezuri, fiindcă părem că nu vrem să-i includem în credința noastră. Mai înainte de toate, această acuzație nu se întemeiază pe realitate. Sfânta noastră Biserică a luptat întotdeauna împotriva ereziilor, chiar până la sânge (Evrei 12, 4), însă ea s-a îndurat întotdeauna de cei care, la îndemnul diavolului, cad în erezii, şi mişcată de dragoste pentru ei, ea pune asupra lor o ἐπιτιμία [epitimía, pocăinţă][43], care merge chiar până la a-i excomunica din Biserică. Însă, Biserica nu a încetat și nu va înceta niciodată rugăciunile ei – această suflare de dragoste adevărată, plină de har – pentru întoarcerea şi reintegrarea ereticilor pe calea adevărului mântuitor. Iată cum ne învață Biserica să ne rugăm pentru eretici: „Cei care s-au îndepărtat de Biserica Ortodoxă și au fost orbiți de erezii distrugătoare, luminează-i cu lumina cunoașterii Tale și adu-i înapoi la Sfânta Ta, Apostolească, Sobornicească Biserică”. În acest fel, Sfânta Biserică deosebeşte heterodoxia de adevăr, cerând celor care au căzut în erezii o luptă fără compromis împotriva credințelor lor greșite și întinzând mereu către ei braţele sale iubitoare, materne.

Fiindcă nu ne-am alăturat mișcării ecumeniste așa cum au făcut-o ecumeniștii ortodocși, suntem acuzați de o lipsă esențială de dragoste față de creștinii neortodocși. Cu toate acestea, prin implicarea lor în mișcarea ecumenistă, ecumeniștii ortodocși încalcă sfintele canoane; încalcă dogma ecleziologică ortodoxă; stabilesc prietenii cu protestanți și francmasoni la adunările ecumeniste, ceea ce îi face îngăduitori față de protestanții care fac propagandă în țările ortodoxe; și îi ajută pe duşmanii Bisericii Ortodoxe în lucrarea lor pentru eliminarea ei. Conduita ecumeniştilor ortodocşi faţă de ecumenism este o fărădelege totală; este un comportament extraordinar de scandalos, în care, potrivit învățăturii Sfântului Pavel, nu există dragoste: Dragostea – spune el – nu se poartă cu necuviinţă (I Corinteni 13, 5). Însă este evident că lipsa de dragoste nu va fi găsită la noi, ci la ecumeniştii ortodocși, întrucât ei nu exprimă dragoste, ci mai curând se poartă scandalos. Să-și întrebe conștiința, ea le va spune adevărul: la baza activităților lor ecumeniste și a relațiilor lor cu heterodocșii, există iubire autentică față de aproapele, sau există altceva ?

Fie ca Dumnezeu să ne ferească de o astfel de „dragoste”, de o astfel de relație cu mișcarea ecumenistă. Fie ca Dumnezeu să îngăduie ca Biserica noastră Rusă să mențină de acum încolo cursul izolării în relația sa cu ecumenismul și conferințele sale – un curs pe care l-a menținut până acum. Da, suntem singuri. Dar în singurătatea noastră, în această izolare a noastră, stă siguranța mântuirii de atacul distrugător împotriva Bisericii Ruse dus de francmasoni, și siguranța mântuirii nu numai pentru Biserica Rusă, ci poate pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească.

Deci, haideţi să nu participăm la mișcarea ecumenistă. Trebuie să stăm cât de departe este posibil de ea. Sunt unii care speră ca, în loc ca Biserica Rusă să se alăture imediat ca membru cu drepturi depline la Conferința de la Amsterdam, să trimită mai degrabă reprezentanți pentru a acţiona în calitate de observatori ai Bisericii noastre[44]. Dar nu rezultă că prezența noastră, chiar ca simpli observatori, va păta cumva marea noastră Biserică Rusă ? Prezența noastră în societățile eretice și masonice va avea, într-o anumită măsură, natura unei aprobări a acelor societăți. Cuvintele Apostolului Pavel ar trebui să fie pe deplin aplicabile Bisericii noastre Ruse: Precum şi Hristos au iubit biserica, și pre sine s-au dat pentru dânsa; ca pre ea să o sfințească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 25-27).

Prin urmare, haideţi să nu avem absolut nimic de-a face cu vreo asociere cu mișcarea ecumenistă; haideţi să ne călăuzim în această chestiune de cuvintele Sfintei Scripturi: Nu vă înjugați întru alt jug cu cei necredincioși; că ce împărtășire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15). Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor (Psalmi 1, 1).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 159/ianuarie-februarie 2025

 

[1] N.ed.: Congresul de la Moscova din 8-18 iulie 1948 a inclus delegați ai Bisericilor Ortodoxe autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei și Albaniei, și a abordat patru subiecte: 1. Vaticanul, 2. Ierarhia anglicană, 3. Mișcarea ecumenistă și 4. Calendarul Bisericii. A avut loc în ajunul înființării Consiliului Mondial al Bisericilor în Amsterdam, 22 august – 4 septembrie 1948, stil nou. Deși arhiepiscopul Serafim a citit două rapoarte la acest congres în calitate de ierarh al Patriarhiei Moscovei, apărarea sa teologică fără compromisuri a tradiției ortodoxe se aplică nu numai Bisericii Ortodoxe Ruse locale, ci Bisericii Soborniceşti, adică tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.

[2] N.tr.: În cele din urmă, Patriarhia Moscovei se va alătura mişcării ecumeniste. A se vedea Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?

[3] Buletinul Bisericii [Церковный вестник], nr. 13-15 (1948), p. 17.

[4] N.ed.: Cu tema „Neorânduiala omului și planul lui Dumnezeu”, această conferință a avut loc în perioada 22 august – 4 septembrie 1948 (stil nou) și a constituit Prima Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, care a început oficial pe 23 august 1948 (Stil nou). La Prima Adunare, două mișcări ecumeniste anterioare – Viață și Muncă și Credință și Ordine – au fuzionat şi 147 Biserici – inclusiv câteva Biserici Ortodoxe – au devenit membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor.

[5] N.ed.: Prima Asociație Creștină a Tinerilor (Young Men’s Christian Association, YMCA) a fost fondată de Sir George Williams (1821-1905) la Londra în 1844, iar în 1855 YMCA a adoptat declarația sa de misiune, „Baza de la Paris”: „Asociațiile Creștine ale Tinerilor caută să-i unească pe acei tineri care, socotindu-L pe Iisus Hristos drept Dumnezeul și Mântuitorul lor, potrivit Sfintelor Scripturi, doresc să fie ucenicii Lui în credința și în viața lor și să-și alăture eforturile pentru extinderea Împărăției Sale printre tineri”. La origine, o organizație strict evanghelică, ea este acum cu totul interdenominaţională şi ecumenistă în orientarea ei şi se concentrează în primul rând pe problemele dreptăţii sociale.

[6] Anuarul Facultății de Teologie a Universității din Sofia [Ежегодник Богословского факультета при Софийском университете], Sofia, 1946-1947, p. 25.

[7] Cultura Spirituală [Духовная культура], nr. 6 (1947), p. 31.

[8] Mitropolit Filaret, Catehism creştin extins [Пространный христіанскій катихизисъ], Moscova, 1894, p. 48.

[9] Filocalia [Добротолубие], vol. I, Moscova, 1895, p. 29; Scrierile [Sfântu]lui Macarie Egipteanul [Творенія Макарія Египетскаго], Moscova, Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie, 1904, Cuvântul 25, p. 190.

[10] Omiliile Sfântului Simeon Noul Teolog [Слова преп. Сѵмеона Новаго Богослова], Pub. I, Moscova, 1882, Omilia 38, p. 291.

[11] A se vedea Matei 13, 33, 45-46; Luca 19, 12-27; Ioan 3, 5; Faptele Apostolilor 1, 3-8; Romani 14, 17.

[12] Filocalia, vol. I, p. 50.

[13] Scrierile [Sfântu]lui Macarie Egipteanul, p. 182-183.

[14] Filocalia, vol. II, Moscova, 1895, p. 358.

[15] Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog [Творенія св. Сѵмеона Новаго Богослова], Pub. II, Moscova, 1882, Predica 44, p. 335; ibid., Predica 81, p. 348.

[16] Mărturisirea ortodoxă a Bisericii Soborniceşti și Apostoleşti a Răsăritului [Православное исповѣданіе Каѳолической и Апостольской Церкви восточ­ной], Pt. I, Sankt Petersburg, 1840, Răspuns la întrebarea 105, p. 80.

[17] Mitropolit Macarie, Teologie dogmatică [Догматическое богословіе], vol. II, Sankt Petersburg, 1868, p. 348-352; Mitropolit Filaret, Catehism creştin extins, p. 54; Episcop Teofan, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să fim în acord cu ea [Что есть духовная жизнь и какъ на нее настроиться], Moscova, 1904, p. 248; Sfântul Marcu Ascetul şi Sfinţii Calist şi Ignatie [Св. Маркъ Подвижникъ и св. иноки Каллистъ и Игнатіе], Moscova, 1889, p. 336.

[18] Protopresbiter Ştefan Ţankov, „Creștinismul ortodox: esența sa și forma sa modernă” [Православное христианство, его сущность и его современный образ], Anuarul Facultății de Teologie a Universităţii din Sofia, Sofia, 1942-1943, p. 62-63.

[19] Scrierile Sfântului Ioan Cassian [Писанія преп. Іоанна Кассіана], Moscova, 1892, p. 404.

[20] Protopresbiter Ştefan Ţankov, „Creștinismul ortodox: esența sa și forma sa modernă”, p. 63.

[21] Vieţile sfinţilor pe luna iulie [Книга житіи святыхъ на мѣсяцъ іулій], Moscova, 1898, 21 iulie, p. 489-490.

[22] Sfântul Ioan Moschos, Livada duhovnicească [Лугъ Духовный], Moscova, Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie, 1915, cap. 26, p. 32.

[23] Ibid., cap. 46, p. 61-62.

[24] V.V. Zenkovski, „Despre așa-numita chestiune ecumenistă” [О такъ называемомъ экуменическомъ вопросѣ], Buletinul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi, nr. 6 (1930), p. 5; Protopresbiter Ştefan Ţankov, „Creștinismul ortodox: esența sa și forma sa modernă”, p. 116.

[25] N.ed.: Un predicator şi comentator al dreptului canonic renumit, episcopul Ioan rămâne o autoritate de primă importanţă în interpretarea sfintelor canoane. El s-a născut la Moscova pe 5 iunie 1818, în familia unui preot. După absolvirea Academiei Teologice din Moscova în 1842, a deținut catedra de drept canonic la Academia Teologică din Sankt Petersburg între anii 1844-1854, timp în care, pe când era încă arhimandrit, a scris cea mai importantă lucrare a sa, în două volume, Cursul practic de jurisprudenţă ecleziastică [Опыт курса церковного церковного задкого но закого но закого] (Sankt Petersburg, 1851-1852), prima încercare a unui cleric rus de a aborda în mod sistematic sfintele canoane, care i-a adus doctoratul în teologie în 1853; în această lucrare, el subliniază necesitatea plasării unui canon dat în contextul tradiției patristice, luând în considerare circumstanțele istorice care conduc la emiterea lui și comparându-l cu alte canoane similare și chiar cu legislația seculară paralelă. Numit rector al Academiei Teologice din Sankt Petersburg în 1855 și rector al Academiei Teologice din Kazan în 1857, el a deținut aceste posturi până în 1864. În 1865, a fost hirotonit episcop de Vyborg, un vicariat al Sankt Petersburg-ului, iar în 1866 a fost numit episcop de Smolensk; episcopatul său a fost însă scurt, deoarece el a trecut la Domnul pe 17 martie 1869.

[26] N.ed.: Indispensabil pentru înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor, el a servit ca cel dintâi secretar general al lui, între anii 1948-1966.

[27] Buletinul Bisericii, nr. 13-15 (1948), p. 18.

[28] Ibid., nr. 26-27, p. 14;  a se vedea de asemenea nr. 5-6 (1947), p. 14.

[29] Protopresbiter Ştefan Ţankov, Două conferințe ecumeniste la Oxford și Edinburgh [Две всемирные конференции в Оксфорде и Эдин­бурге]: Creştinismul Practic [Практического христианства] şi Unitatea Bisericilor [Единения церквей], 1937; Cultura Spirituală, nr. 8-9 (1938), p. 273-282; ibid., nr. 10, p. 303-310.

[30] Ilie Ţonevski, recenzie a celei de-a patra prelegeri a protopresbiterului Ştefan Ţankov, „Unitatea Bisericilor”.

[31] Buletinul Bisericii , nr. 16-17 (1947), p. 15; ibid., nr. 38-39, p. 1.

[32] Ibid.

[33] N.ed.: El a fost autorul principal al „Enciclicei Sinodului Bisericii din Constantinopol către Bisericile lui Hristos de pretutindeni” (1920), salutată atât de ecumeniștii ortodocși, cât și de protestanți ca un document de temelie al mișcării ecumeniste. Enciclica din 1920 marchează prima dată când o Biserică Ortodoxă, în calitate oficială, a recunoscut implicit ca validă distincția ecleziologică protestantă dintre „Biserica văzută” și „Biserica nevăzută”.

[34] Protopresbiter Ştefan Ţankov, Conferința de la Geneva pentru unirea Bisericilor [Женевская конференция для соединения церк­вей], p. 15, 20.

[35] N.ed.: Cu jurămintele ei înfricoşătoare, ritualurile secrete, și atmosfera de discreţie, francmasoneria a stârnit de multă vreme suspiciuni și temeri printre cowan-i (cum îi numesc masonii pe cei care nu sunt masoni) că este o mișcare sinistră și infamă care orchestrează conspirații și revoluții în întreaga lume. În timp ce adevărul acestei reputații senzaționale este supus dezbaterii, nu este nici o îndoială că francmasoneria, deși pretinde că nu este o religie în sine, necesită o filozofie religioasă specifică a adepților ei, așa cum afirmă James Anderson (cca 1679-1739): „[Masonii sunt] … obligați … față de acea religie în care toți oamenii sunt de acord, păstrând opiniile lor particulare pentru ei înșiși; adică să fie oameni buni și adevărați, sau oameni de onoare și onestitate, indiferent de confesiunile sau convingerile prin care ei se pot deosebi; prin care masoneria devine centrul unirii și mijlocul de consolidare a prieteniei adevărate între persoanele care au rămas la o distanță perpetuă. … Religia pe care noi o mărturisim … este cea mai bună care a fost vreodată, sau va fi sau poate fi …, pentru că este legea Naturii, care este legea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Natura. Este a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, și pe aproapele nostru ca pe noi înşine; aceasta este religia adevărată, primitivă, sobornicească și universală, convenită a fi aşa în toate timpurile și epocile” (citat în Jasper Ridley, Francmasonii: o istorie a celei mai puternic societăţi secrete din lume [The Freemasons: A History of the World’s Most Powerful Secret Society], New York, NY: Arcade Publishing, 2001, p. 40-41). Ecumenismul împărtășește în mod clar angajamentul față de minimalismul dogmatic inițiat de francmasonerie. De asemenea, fără îndoială, este faptul că francmasonii, conduși de Patriarhul Meletie al II-lea al Alexandriei (1871-1935), sunt cei care au inițiat Biserica Ortodoxă în mișcarea ecumenistă – cea mai distrugătoare şi dezbinătoare experiență a Ortodoxiei din vremurile moderne.

[36] N.ed.: „Dacă s-ar putea spune despre un individ că personifică mișcarea ecumenistă modernă, acesta ar fi John R. Mott. În el convergeau în mod unic diversele fire din care este țesută mișcarea ecumenistă” (Dicţionarul mişcării ecumeniste [Dictionary of the Ecumenic Movement], ed. Nicholas Lossky, José Míguez Bonino, John Pobee, Tom Stransky, Geoffrey Wainwright și Pauline Webb, Geneva: WCC Publications, 1991, p. 703). Lui Mott i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace în 1946.

[37] Buletinul Bisericii, nr. 5-6 (1948), p. 14.

[38] Ibid., nr. 26-27 (1947), p. 14.

[39] Buletinul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi (iulie 1929), p. 27.

[40] N.ed.: A se vedea, de exemplu, remarcile Sfântului Grigorie de Nyssa (cca 331-cca 395) referitoare la modul în care în zilele sale subiectul consubstanțialităţii ipostaselor Sfintei Treimi era dezbătut la nesfârșit în „fiecare loc din oraș …: pe alei, în pieţe, în cartiere şi la răscruci; de croitori, schimbători de bani, vânzători de alimente” (Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 557BC).

[41] N.ed.: Din păcate, Patriarhia Moscovei s-a alăturat Consiliului Mondial al Bisericilor la cea de-a III-a Adunare din New Delhi în 1961 și de atunci a fost unul dintre cei mai activi membri ai săi.

[42] N.ed.: Bisericile Ortodoxe care sunt în prezent membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor includ Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Ortodoxă Greacă a Alexandriei și a întregii Africi, Patriarhia Ortodoxă Greacă a Antiohiei și a întregului Orient, Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Ortodoxă Autocefală Polonă a Poloniei, Biserica Ortodoxă Autocefală a Albaniei, Biserica Ortodoxă din Țările Cehe și Slovacia, Biserica Ortodoxă din America, Biserica Ortodoxă a Finlandei și Biserica Ortodoxă din Japonia. Bisericile Ortodoxe care au fost cândva membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (dar păstrează încă legături cu el) includ Biserica Ortodoxă Bulgară și Biserica Ortodoxă Autocefală Apostolică Georgiană.

[43] N.ed.: Epitimia este o pedeapsă pe care, potrivit canoanelor, un preot o dă unui creştin care se pocăieşte cu scopul de a tămădui slăbiciunile morale ale acestuia din urmă. Caracterul și durata unei epitimii depind de gravitatea păcatului și de pocăinţa creştinului (Canonul 102 al Sinodului din Trullo).

[44] Buletinul Bisericii, nr. 13-15 (1948), p. 18.