Scriptura NT nr. 23

Tâlcuiri la Noul Testament

Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu

de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei

 

Capitolul 8

Minunea cu cele şapte pâini. Iudeii cerând semn din cer. Aluatul Fariseilor. Mărturisirea lui Petru şi certarea lui.

8, 1-9: În zilele acelea fiind norod mult foarte şi neavând ce mânca, chemând Iisus pre ucenicii săi, le-au zis lor: milă îmi este de norod, că iată trei zile sunt de când aşteaptă lângă mine şi nu au ce mânca. Şi de îi voiu slobozi pre dânşii flămânzi la casele lor, vor slăbi pre cale, că unii dintr-înşii au venit de departe. Şi au răspuns lui ucenicii lui: de unde pre aceştia va putea cineva să-i sature de pâine, aici în pustie ? Şi i-au întrebat pre ei: câte pâini aveţi ? Iar ei au zis: şapte. Şi au poruncit norodului să şază pre pământ; şi luând pre cele şapte pâini, mulţumind au frânt şi au dat ucenicilor săi ca să le pună înainte; şi le-au pus înaintea norodului. Şi aveau şi puţini peştişori, şi binecuvântând, au zis să-i pună şi pre aceia înaintea lor. Şi au mâncat şi s-au săturat; şi au luat rămăşiţe de sfărâmături şapte coşniţe. Şi erau cei ce mâncaseră, ca patru mii. Şi i-au slobozit pre ei.

1. Mat. 15, 32. 8. 4 Împ. 4, 44.

Şi mai înainte a făcut Domnul acest fel de minune şi acum iarăşi face minune, pricină cuvioasă luând (Matei 14, 15-21; Marcu 6, 35-44; Luca 9, 12-17; Ioan 6, 5-13). Şi acest lucru s-a petrecut, anume că trei zile şezuse norodul şi se sfârşiseră merindele tuturor. Iar Domnul nu face întotdeauna asemenea minuni cu hranele, ca să nu se pară că pentru hrană merg după El mulţimile. De aceea şi acum, de n-ar fi fost norodului peste putinţă şi primejdios să mai rămână nemâncat, n-ar fi făcut El minune.

Dar vezi-i şi pe ucenici cum încă fără de pricepere şi iscusinţă se află, necrezând încă puterii Lui din cele mai dinainte săvârşite. Iar El cu nimic nu-i prihăneşte, învăţându-ne şi pe noi ca nu-i peste măsură pe cei neînvăţaţi, ci să le şi iertăm lor unele, ca unor neînţelepţiţi.

Socotiţi încă şi aceasta, după înalta înţelegere: Hristos nici pe unul nu voieşte să-l slobozească flămând, ci voieşte ca toţi să se desfăteze de darurile Lui şi mai vârtos cei care au aşteptat lângă Dânsul trei zile, adică cei care s-au botezat. Că luminare se numeşte botezul şi în trei afundări se săvârşeşte şi trei zile aşteaptă cei ce se luminează prin sfântul botez, catehumenii[1]. Deci, ia cele şapte pâini, adică cele mai duhovniceşti cuvinte, pentru că numărul de şapte este semn al Duhului – şi Duhul este Cel care le săvârşeşte pe toate –, şi întru numărul cel de şapte se săvârşeşte viaţa noastră[2] şi veacul acesta. Şi mănâncă cei care s-au luminat şi se satură şi lasă şi prisosinţe, căci nu toate înţelesurile dumnezeieşti le poate mânca norodul ce s-a luminat.

Însă acolo, întru facerea de minuni a celor cinci pâini (Matei 14, 19; Marcu 6, 41; Luca 9, 16), douăsprezece coşuri au rămas şi prisosinţe multe, căci cinci mii erau, adică celor cinci simţiri slujeau şi de aceea nu au putut să mănânce multe, ci cu puţine s-au îndestulat şi de aceea au şi fost multe prisosinţele. Iar aici sunt şapte coşniţe şi puţine prisosinţe au rămas, căci erau patru mii, adică deprinşi cu cele patru fapte bune[3] şi de aceea, ca unii mai puternici au mâncat multe şi au lăsat puţine. Căci numai pe acelea nu au putut să le mănânce, câte au fost mai duhovniceşti şi mai adânci, căci aceasta însemnează cele şapte coşniţe cu rămăşite de sfărâmături.

Iar după chipul istoric să înveţi şi aceasta, că se cuvine să nu căutăm mai mult decât este de trebuinţă, căci iată norodul, după ce a mâncat şi s-a săturat, nu a luat cu sine rămăşiţele pâinilor, ci ucenicii le-au luat pe acelea, precum şi la cea dintâi minune a pâinilor. Deci întru acest chip şi noi se cuvine să ne îndestulăm cu măsura trebuinţei.

 

8, 10-12: Şi îndată intrând în corabie cu ucenicii săi, au venit în părţile Dalmanutei. Şi au ieşit fariseii şi au început a se întreba cu dânsul, cerând de la dânsul semn din cer, ispitindu-l pre el. Şi suspinând cu duhul său au zis: pentru ce neamul acesta semn cere ? Amin zic vouă: nu se va da semn neamului acestuia.

11. Mat. 12, 38 şi 16, 1.

După ce a făcut minunea cu pâinile, îndată se duce în alt loc, temându-Se ca nu cumva norodul, pentru acest fel de minune, să izvodească ceva nou şi să-L facă pe El împărat (Ioan 6, 15).

Iar fariseii cer semn din cer, adică să facă să stea soarele sau luna, sau să pogoare trăsnete, sau să schimbe văzduhul, adică să arate stăpânire peste vânturi, căci socoteau ei că nu va putea El să facă semn din cer, ca şi cum întru Beelzebul (Marcu 3, 22) putea să facă numai semnele cele de pe pământ. Dar El nu se pleacă lor, căci alta era vremea semnelor din cer, şi anume a venirii celei de-a doua, când puterile cerurilor se vor clătina şi luna nu-şi va mai da lumina ei (Matei 24, 29). Iar vremea venirii celei dintâi nu are nimic de acest fel, ci toate sunt pline de blândeţe. De aceea zice Domnul: Nu se va da semn neamului acestuia ca acesta, adică din cer.

 

8, 13-21: Şi lăsându-i pre dânşii, au intrat iarăşi în corabie şi au trecut de ceea parte. Şi ucenicii lui uitaseră să ia pâine, şi mai mult decât o pâine nu aveau cu dânşii în corabie. Şi le-au poruncit lor, zicând: căutaţi de vă păziţi de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod. Şi cugetau întru sine, unul către altul zicând, că pâine nu avem; iar Iisus cunoscând, au zis lor: drept ce cugetaţi că pâine nu aveţi ? Încă nu înţelegeţi, nici pricepeţi ? Încă împietrită aveţi inima voastră ? Ochi având, nu vedeţi ? Şi urechi având, nu auziţi ? Şi nu vă aduceţi aminte, când am frânt pre cele cinci pâini la cele cinci mii, câte coşuri pline de sfărâmături aţi luat ? Zis-au ei lui: douăsprezece. Şi când pre cele şapte la cele patru mii, câte coşniţe pline de sfărâmături aţi luat ? Iar ei au zis, şapte. Şi le-au zis lor: dar cum încă nu înţelegeţi ?

14. Mat. 16, 5-6. 15. Luca 12, 1. 17. 6, 52; Luca 24, 25. 19. Mat. 14, 19; Luca 9, 13; Ioan 6, 9, 13. 20. Mat. 15, 34.

Îi lasă Domnul pe farisei, ca pe nişte neîndreptaţi, căci unde este nădejde de îndreptare, acolo se cuvine a zăbovi, iar unde de neîndreptat este răutatea, de acolo se cuvine a ne depărta.

Şi cu iconomie ucenicii lui uitaseră să ia pâine, ca dojeniţi fiind să se facă mai buni şi să vină întru simţirea şi înţelegerea puterii lui Iisus. Că Domnul, zicându-le lor: căutaţi de vă păziţi de aluatul fariseilor, adică de învăţătura lor cea rea, ei socoteau că-i opreşte pe ei Hristos de la aluatul pâinilor. Drept aceea cu cuviinţă sunt mustraţi, ca unii care nu pricep puterea lui Hristos, anume că poate să facă pâine dintru nefiinţă.

Iar învăţătura fariseilor şi a irodienilor o numeşte aluat, pentru că era acră şi plină de răutate veche, căci tot cel ce este învechit întru răutate şi nimic duhovnicesc nu poate a grăi ca să îndulcească gâtlejul celui ce ascultă, unul ca acesta are aluat – adică învăţătură de răutate veche drăcească – care muşcă şi întru căinţă aduce mai pe urmă pe cel care i s-a supus ei.

Dar cine erau irodienii ? Unii învăţători de curând arătaţi, care ziceau că Irod este Mesia şi cum că lui se cuvine a-i crede.

 

8, 22-26: Şi au venit în Vitsaida, şi i-au adus lui un orb, şi l-au rugat pre el ca să se atingă de dânsul. Şi apucând pre orbul de mână l-au scos pre el afară din sat; şi scuipând pre ochii lui, şi punându-şi mâinile pre el, l-au întrebat de vede ceva. Şi ridicându-şi ochii a zis: văz oamenii ca copacii umblând. După aceasta iarăşi şi-au pus mâinile pre ochii lui, şi l-au făcut de a văzut, şi s-a îndreptat şi a văzut luminat pre toţi. Şi l-au trimis pre el la casa sa, zicând: nici în sat să intri, nici să spui cuiva în sat.

22. 6, 56. 23. 7, 32 şi urm; Ioan 9, 6. 26. 7, 36.

Se vede că Vitsaida bolea cu multă necredinţă, de aceea o şi ticăloşeşte Hristos pe dânsa, după cum citim la Matei: Vai ţie, Horazine ! Vai ţie Vitsaido ! Că de s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon puterile care s-au făcut întru voi, de mult în sac şi în cenuşă s-ar fi pocăit (Matei 11, 21; Luca 10, 13).

Deci, venind Domnul acolo, i-au adus lui un orb, însă nu adevărată era credinţa celor ce l-au adus, pentru aceea şi Domnul îl scoate pe orb din sat şi aşa îl tămăduieşte pe el. Şi scuipând pre ochii orbului şi punându-şi mâinile peste el, ca să ne învăţăm cum cuvânt dumnezeiesc şi faptă urmând cuvântului pot a săvârşi minunile, căci mâna este semn al lucrării, iar scuiparea al cuvântului, fiindcă este din gură. Dar nici orbul nu avea desăvârşită credinţa şi pentru aceasta nu îndată îl face pe el să vadă, ci întâi în parte, ca pe cel ce nu întreagă avea credinţa, căci după credinţă se fac şi vindecările. Şi îi porunceşte lui: nici în sat să intri, de vreme ce, precum am zis, necredincioşi fiind cei din Vitsaida, s-ar fi vătămat omul la suflet; şi nici să spui cuiva în sat ce i s-a făcut, ca necrezând ei mai rea osândă să-şi tragă asupra lor.

Aşa şi noi, de multe ori suntem orbi la suflet, în sat fiind, adică în lumea aceasta. Apoi, afară din sat, adică din lume şi din lucrurile ei fiind scoşi de Hristos, ne vindecăm. Iar după ce ne vindecăm, ne zice să nu ne mai întoarcem în sat, adică la cele ale lumii, ci fiecare la casa sa. Iar casă a fiecăruia dintre noi este Cerul şi lăcaşurile cele de acolo.

 

8, 27-30: Şi au ieşit Iisus şi ucenicii lui în satele Chesariei lui Filip; şi pre cale au întrebat pre ucenicii săi, zicând lor: cine zic oamenii că sunt eu ? Iar ei au răspuns: Ioan Botezătorul; şi alţii, Ilie; iar alţii, unul din prooroci. Şi el le-au zis lor: dar voi cine ziceţi că sunt eu ? Şi răspunzând Petru a zis lui: tu eşti Hristosul. Şi i-au oprit pre ei ca să nu spună nimănui pentru dânsul.

27. Mat. 16, 13. 29. Ioan 1, 49 şi 6, 69.

Ducându-i pe ei departe de iudei, atunci îi întreabă despre Sine ca, netemându-se de nimeni, să mărturisească adevărul. Deci au răspuns: Ioan Botezătorul; şi alţii, Ilie; iar alţii, unul din prooroci. Căci mulţi socoteau că a înviat Ioan, cum credea şi Irod (Marcu 6, 15), şi că a primit după înviere putere de a face minuni, fiindcă în timpul vieţii sale nici o minune nu făcuse Ioan. Iar după ce i-a întrebat Domnul pe apostoli de părerile altora, îi întreabă pe ei şi de a lor socoteală, ca şi cum ar fi zis: Aceia întru acest fel socotesc despre Mine, rătăcindu-se, dar voi ce altceva ziceţi ? Deci, ce zice Petru ? Îl mărturiseşte pe El că este Hristosul cel vestit de prooroci. Dar ce a zis Domnul despre mărturisirea lui Petru şi cum l-a fericit pe el ? Marcu nu le spune pe acestea, pentru ca să nu se creadă că fiind el ucenic al lui Petru, spune aceasta spre lauda dascălului său. Iar Matei, nelăsând nimic, le-a spus pe toate (Matei 16, 13-20).

Şi i-a oprit pe ei ca să nu spună nimănui pentru dânsul, căci voia să se ascundă slava cea pentru El, ca să nu se smintească mulţi de El şi din această pricină, necrezând ei, să se facă vinovaţi de mai mare osândă.

 

8, 31-33: Şi au început a-i învăţa pre ei, că se cuvine Fiul Omului multe a pătimi, şi a se defăima de bătrâni şi de arhierei şi de cărturari, şi a se omorî, şi după trei zile a învia. Şi de faţă cuvântul acesta grăia. Şi apucându-l pre el Petru, a început a-i sta lui împotrivă. Iar el întorcându-se şi căutând spre ucenicii săi, au certat pre Petru, zicând: mergi înapoia mea satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor.

31. Mat. 16, 21. 33. 2 Împ. 19, 22.

După ce ucenicii au mărturisit că El este adevăratul Hristos, atunci le arată lor şi taina crucii, dar nu cu totul descoperit, căci nici aşa nu pricepeau ei ce zice Domnul, nici nu înţelegeau ce este aceea a învia, ci doar atât socoteau că mai bine este să nu pătimească El nicidecum. De aceea şi Petru începe să-L dojenească, căci fiind cu putinţă ca să nu pătimească El nimic, Se aruncă pe Sine în moarte. Iar Domnul, arătând că pentru mântuirea noastră se va face Patima Lui şi cum că numai satana nu voieşte să pătimească El, pentru ca să nu-i mântuiască pe oameni, satană îl numeşte pe Petru, ca pe cel care cugeta pe cele pe care şi satana le cugeta. Şi încă îl numeşte Domnul pe Petru aşa pentru că nu voieşte să pătimească El, ci este împotrivitor Lui, căci satana se tâlcuieşte împotrivnic. Şi zice: mergi înapoia mea, adică urmează voii Mele şi nu te împotrivi, nici să stai împotriva Mea, ci pe urma Mea urmează. Şi zice Domnul că Petru cugetă cele ce sunt ale oamenilor, fiindcă unele neputincioase şi trupeşti cugetând, voia ca Domnul să fie în odihnă şi să nu Se răstignească, nici să cadă în ispite pentru mântuirea oamenilor.

 

8, 34-37: Şi chemând la sine pre norod împreună cu ucenicii săi, au zis lor: cela ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său ?

35. Mat. 10, 39; Luca 17, 33. 36. Mat. 16, 26.

De vreme ce Petru L-a dojenit pe El pentru că avea să Se răstignească, Domnul cheamă mulţimea şi, întru auzul tuturor, către Petru mai mult îndreptând cuvântul, zice: ,,Tu, o, Petre, Mă prihăneşti pe Mine pentru că aleg crucea, iar Eu îţi zic ţie că nimeni nu se va mântui de nu va muri pentru lucrul cel bun şi pentru adevăr”. Şi vezi că nu a zis Domnul: ,,Măcar de nu voieşte cineva, trebuie să moară”, ci cela ce voieşte, că zice: ,,Pe nimeni nu silesc, căci la lucruri bune chem, nu la rele, ca să-l silnicesc; pentru aceasta, dacă cineva nu voieşte, nici nu este vrednic de acestea”.

Iar ce este a te lepăda de sine, întru acest chip ne-am fi învăţat, dacă am fi cunoscut ce este a te lepăda de altul, atunci când, cel ce se leapădă de altul – de frate poate, sau de slugă, sau de tată –, măcar în cazne fiind acela sau omorât fiind, nu se întoarce, nu este împreună-pătimitor, ca unul care s-a înstrăinat deja de ei. Deci, întru acest chip voieşte Domnul nici de trupul nostru – măcar de-ar fi bătut, oricâte ar pătimi –, să nu ne fie milă, ci fiecare să-şi ia crucea, adică moartea cea de ocară, căci crucea de ocară părea a fi atunci. Dar, fiindcă se răstignesc mulţi pentru că sunt tâlhari şi ucigaşi, adaugă că împreună cu răstignirea se cuvine să aibă şi toată fapta bună, că aceasta este şi să-mi urmeze mie.

Şi pentru că grea şi fără de milă pare a fi ceea ce a poruncit Domnul, adică a se da pe sine omul la moarte, arată Domnul că porunca luării crucii este un lucru mai vârtos cu prisosinţă al iubirii de oameni. ,,Căci acela care îşi pierde sufletul, însă pentru mine – nu ca un tâlhar fiind omorât sau sugrumându-se pe sine, că aceasta nu este pentru mine –, unul ca acesta îşi va afla sufletul său. Precum, iarăşi, cel căruia i se pare că şi-a dobândit sufletul îl va pierde, dacă în vremea muceniciei nu va sta împotrivă răbdând”[4]. Ca să nu-mi zici mie că a dobândit viaţa, căci dacă împreună cu aceasta vei adăuga că a dobândit şi toată lumea, nici un folos nu are. Căci au doară este cu putinţă a răscumpăra mântuirea cu bani ? Că de-ar fi fost aceasta cu putinţă, cel care a dobândit lumea, dar şi-a pierdut sufletul ar fi dat mulţime de bani ca să se afle nevinovat atunci când se prăjeşte ca în tigaie în para focului veşnic. Însă un asemenea schimb nu este cu putinţă a se face acolo.

Deci, dintr-unele ca acestea vom astupa gurile ereticilor care urmează socotelii lui Origen şi care zic că sufletele vor veni iarăşi la starea cea dintâi, după ce se vor munci pe potriva păcatelor[5]. Deci să audă ei că nu este cu putinţă a da acolo ceva în schimb, pentru suflet. Nici nu este cu putinţă a se munci pe atâta cât a se măsura cu păcatele.

 

[1] În vremurile creştinismului primar, catehumenul – numit şi ,,cel chemat” – era o persoană matură, pregătită pentru primirea sfântului botez care este poarta intrării în creştinism. Liturghia catehumenilor este partea din sfânta liturghie rânduită între proscomidie şi liturghia credincioşilor şi care se încheie cu cuvintele preotului: ,,Câţi sunteţi chemaţi (catehumeni), ieşiţi !” În Biserica primară, catehumenii nu puteau participa la liturghia credincioşilor.

[2] Anii noştri ca un păianjen s-au socotit, zilele anilor noştri întru dânşii şaptezeci de ani (Psalmi 89, 10).

[3] Sfântul Teofilact enumeră cele patru fapte bune în cuvântul înainte la tâlcuirea Evangheliei de la Matei: ,,Şi poate de aceea ne-au fost date patru evanghelii, pentru ca din ele cele patru virtuţi soborniceşti să învăţăm: bărbăţia, înţelegerea, dreptatea şi întreaga înţelepciune. Bărbăţia, adică cea despre care zice Domnul: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Înţelegerea, când sfătuieşte: Fiţi înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). Dreptatea, când ne învaţă: Precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31). Iar întreaga înţelepciune, când hotărăşte: Tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pre ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Matei 5, 28)”.

[4] Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol ne învaţă astfel: ,,De dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o cere, să dăm cu bucurie până şi sufletul nostru, sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinţa aceasta, că cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el (Marcu 8, 35). Aceasta, fără îndoială, deoarece crede şi nu se îndoieşte că Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul, este Învierea şi Viaţa şi tot ce este mântuire” (Filocalia, vol. VIII, capul 18).

[5] Această erezie a lui Origen, apocatastaza (restauraţia generală) a fost condamnată de Biserică la cel de-al V-lea Sinod Ecumenic care a avut loc la Constantinopol în anul 553.