Scriptura VT nr. 05

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a IV-a (Iezechiil 1, 10-12)

1. Fiinţele înaripate sunt zugrăvite într-amănunt prin Sfântul Duh ce prooroceşte, astfel că însăşi fineţea prezentării dezvăluie că aceste fiinţe preînchipuie persoanele evangheliştilor, şi cuvântul lui Dumnezeu nu lasă nici o îndoială în mintea noastră: ,,Şi asemănarea feţelor lor faţă de om, şi faţă de leu din dreapta celor patru, şi faţă de viţel din stânga celor patru, şi faţă de vultur la cele patru” (Iezechiil 1, 10).

Începutul fiecărei Evanghelii dovedeşte că cele patru fiinţe înaripate îi indică pe cei patru sfinţi evanghelişti. Deoarece, fiindcă a început cu genealogia, Matei este pe drept înfăţişat printr-un om; datorită glasului celui ce strigă în pustie, Marcu este în mod corect indicat printr-un leu; fiindcă a pornit de la o jertfă, Luca este bine descris ca un viţel; într-adevăr, deoarece începe cu dumnezeirea Cuvântului, Ioan este pe bună dreptate desemnat printr-un vultur, el care spune: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Pe câtă vreme el şi-a întins aripile către însăşi esenţa dumnezeirii, el şi-a fixat ochiul asupra soarelui asemenea unui vultur.

 

Vedenia Sfinţilor Prooroci Iezechiil şi Avacum. Mânăstirea Poganovo, Sofia

 

Dar fiindcă toţi cei aleşi sunt mădulare ale Mântuitorului nostru, căci Mântuitorul nostru este într-adevăr capul tuturor celor aleşi, pentru că mădularele Sale sunt zugrăvite în felul acesta, nu există nici o piedică ca El Însuşi să fie indicat prin toate acestea. Deoarece Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat Om; El a binevoit să moară ca un viţel de jertfă pentru mântuirea noastră; El, prin virtutea tăriei Sale, s-a ridicat ca un leu. De altfel, se spune despre leu că doarme cu ochii deschişi deoarece, chiar în moartea pe care Mântuitorul nostru ar fi putut-o dormi prin firea Sa omenească, rămânând nemuritor prin firea Sa dumnezeiască, El a stat de veghe. Mai mult decât atât, înălţându-Se la cer după Învierea Sa, El a fost purtat în sus către înălţimi asemenea unui vultur.

Prin urmare, El este cu totul în cele ale noastre în acelaşi timp: Cel care S-a făcut Om prin naştere, viţel prin moarte, leu ridicându-Se din nou, şi vultur înălţându-Se către ceruri. Dar fiindcă am spus că cei patru evanghelişti sunt închipuiţi prin aceste fiinţe şi totodată în chipul lor toţi cei desăvârşiţi de mai înainte, ne rămâne să arătăm cum fiecare dintre cei aleşi este înfăţişat în aceste vedenii ale fiinţelor.

2. Cu adevărat, fiecare dintre cei aleşi, desăvârşit pe calea lui Dumnezeu, este om, viţel, leu şi vultur în acelaşi timp. Fiindcă omul este o fiinţă cugetătoare. Într-adevăr, se obişnuieşte ca viţelul să fie adus spre jertfă. Cu adevărat, leul este o fiară curajoasă, precum este scris: ,,Puiul de leu cel ce este mai tare între dobitoace, care nu se întoarce nici se teme de dobitoc” (Pildele lui Solomon 30, 30). Vulturul zboară către înălţimi şi îşi întoarce privirea neabătută către razele soarelui.

Aşadar, oricine care este desăvârşit în cuget este om. Şi de vreme ce omoară în el însuşi dorinţele acestei lumi, este viţel. Întrucât prin aceasta, prin mortificarea sa faţă de lume, el are tăria stăpânirii de sine în faţa tuturor adversităţilor, şi de aici este scris: ,,Fuge necredinciosul negonindu-l nimenea; iar dreptul ca un leu îndrăzneşte” (Pildele lui Solomon 28, 1), este leu. Deoarece, cu adevărat, el contemplă pe drept acele lucruri care sunt cereşti şi veşnice, este vultur. Apoi, de vreme ce fiecare dintre cei drepţi este alcătuit ca om prin cugetare, ca viţel prin jertfa omorârii de sine, ca leu prin tăria stăpânirii de sine, şi ca vultur într-adevăr prin contemplare, toţi cei desăvârşiţi pot fi simbolizaţi prin aceste fiinţe sfinte. Astfel, noi arătăm că tot ceea ce s-a spus despre cele patru fiinţe vii se referă, de asemenea, la cei aleşi.

3. Dar atunci ne apare în minte o întrebare cu privire la aceşti evanghelişti şi sfinţi propovăduitori: de ce se spune că cei patru au un om şi un leu de-a dreapta şi un viţel de-a stânga ? Nu este fără pricină minunată că se spune că aceştia doi sunt de-a dreapta şi acela de-a stânga. Şi, din nou, trebuie să ne întrebăm de ce se spune că vulturul nu este de-a dreapta, nici de-a stânga, ci la cele patru. În acest chip, înfăţişăm două întrebări la care trebuie să răspundem prin revelaţia dumnezeiască.

Într-adevăr, se spune că un om şi un leu sunt de-a dreapta, şi un viţel de-a stânga. Astfel, noi avem bucuriile de-a dreapta şi întristările de-a stânga. Din acest motiv, descriem ca fiind stânga noastră ceea ce socotim a fi potrivnic. Şi, precum am spus mai înainte, Întruparea este reprezentată prin om, Patima prin viţel, şi cu adevărat Învierea Ziditorului nostru prin leu. Fiindcă toţi cei aleşi s-au bucurat de Întruparea Fiului Unul-Născut, prin care noi suntem mântuiţi; cu adevărat, Sfinţii Apostoli, primii dintre aleşi, s-au întristat de moartea Sa şi s-au veselit din nou de Învierea Sa. Prin urmare, deoarece Naşterea şi Învierea Sa au adus bucurie ucenicilor Săi, care erau întristaţi de Patima Sa, omul şi leul sunt înfăţişaţi ca fiind de-a dreapta, şi într-adevăr viţelul de-a stânga. Fiindcă, pe drept cuvânt, aceeaşi sfinţi evanghelişti s-au veselit de firea Sa omenească şi au fost îmbărbătaţi de Învierea Sa, ei care s-au mâhnit de Patima Sa.

Aşadar, omul şi leul sunt de-a dreapta deoarece Întruparea Mântuitorului nostru le-a dat viaţă, iar Învierea le-a dăruit temelie. Însă viţelul este de-a stânga, pentru că moartea Sa i-a doborât pentru o clipă în necredinţă. Dar locul vulturului este în mod corect precizat a fi nu alături, ci deasupra lor, deoarece, fie pentru că denotă Înălţarea Sa, fie pentru că mărturiseşte Cuvântul Tatălui a fi cu Dumnezeu Tatăl, în virtutea contemplării el îi întrece pe ceilalţi evanghelişti; deoarece, deşi vorbind cu ei despre dumnezeirea lui Hristos, el contemplă aceasta într-un mod mai subtil decât ei toţi. Dar dacă, atunci când vulturul este unit cu celelalte trei fiinţe, se spune că sunt patru fiinţe vii, este de mirare că el este înfăţişat ca fiind deasupra acestora ? Căci văzând Cuvântul întru început, Ioan chiar s-a transcens pe sine. Fiindcă dacă nu s-ar fi întrecut pe sineşi, el nu ar fi văzut Cuvântul întru început. Prin urmare, deoarece a trecut dincolo de el, el a fost nu numai deasupra celor trei, ci fiind el însuşi unit cu ele, este de asemenea deasupra celor patru. Apoi urmează:

4. ,,Şi feţele lor şi aripile lor întinse deasupra celor patru” (Iezechiil 1, 11). Feţele lor şi aripile lor sunt descrise ca întinse deasupra deoarece întreaga atenţie, întreaga contemplaţie a fiinţelor sfinte este îndreptată deasupra lor însele, pentru ca ele să poată dobândi ceea ce caută în ceruri. Deoarece fie că este vigilent în faptele bune, fie în contemplare adevărată, atunci într-adevăr ceea ce face este bun, când el doreşte să placă Lui, de la Care a venit. Căci cel care pare că face binele, şi prin aceasta doreşte să placă nu lui Dumnezeu, ci oamenilor, împinge faţa intenţiei sale în jos. Şi, în consecinţă, cel care contemplă esenţa dumnezeirii în cuvântul sfânt, pentru ca prin înţelegerea sa să poată fi absorbit în dispute, deoarece el nu caută să se mulţumească cu dulceaţa binecuvântării dorite, ci să pară învăţat, acel om cu siguranţă nu-şi întinde aripile sale dincolo de propria inteligenţă; mai degrabă, deoarece el dedică atenţia percepţiei sale patimilor pământeşti, îşi cufundă în adâncuri aripile cu care s-ar fi putut înălţa către ceruri şi prin care s-ar fi putut înflăcăra el însuşi.

Astfel, trebuie amintit că orice faptă bună care este făcută cu intenţie este întotdeauna înălţată la ceruri. Dar cel care caută slava pământească prin faptele sale bune îşi cufundă în adâncuri aripile sale şi faţa sa o lasă în jos. De aici se spune prin proorocul despre anumiţi oameni: ,,Căci asupra voastră este judecata, pentru că v-aţi făcut laţ priveliştii şi ca o mreajă întinsă peste Itavirion, care o au întins cei ce vânează vânat” (Osie 5, 1). Fiindcă ce altceva sunt lacrimile rugăciunii, dacă nu vânatul jertfei noastre ? Precum este scris: ,,Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit” (Psalmi 50, 19). Şi sunt unii care de aceea se stârnesc pe ei înşişi în rugăciune cu tânguiri, ca să poată dobândi fie foloase pământeşti, fie să pară sfinţi în ochii oamenilor. Ce sunt acelea prinse în mreajă, dacă nu vânat ? Cine, fiindcă obiectul dorinţei lor este prins în mreajă, se cufundă mai jos de jertfa rugăciunii lor ? Dar cei aleşi, care caută ca prin faptele bune să placă Atotputernicului Dumnezeu, şi, prin harul contemplării, tânjesc deja să guste din binecuvântarea veşnică, îşi întind feţele şi aripile lor în sus.

5. ,,La fiecare două aripi erau împreunate una cu alta, şi două acopereau deasupra trupului lor” (Iezechiil 1, 11). S-a spus: ,,Şi feţele lor şi aripile lor întinse deasupra”, şi apoi adăugirea pe care am citat-o: ,,La fiecare două aripi erau împreunate una cu alta”. Prin care este înţeles limpede că ele erau atât întinse deasupra, cât şi unite, şi, într-adevăr, două acopereau trupurile lor. Aşadar, este necesar ca noi să căutăm printr-o cercetare sârguincioasă ce sunt cele patru aripi ale celor desăvârşiţi, dintre care două sunt întinse deasupra şi unite, şi două, într-adevăr, acoperă trupurile lor. Căci dacă cugetăm profund, noi găsim că cele patru sunt virtuţile care înalţă orice făptură înaripată de la faptele pământeşti; anume, dragostea şi nădejdea în viitor, şi teama şi pocăinţa pentru trecut.

Prin urmare, aripile împreunate sunt întinse deasupra, fiindcă dragostea şi nădejdea ridică minţile celor sfinţi către lucrurile din înaltul cerului. Ele sunt, cu adevărat, numite în mod potrivit ,,împreunate”, fiindcă cei desăvârşiţi, fără îndoială, iubesc lucrurile cereşti la care ei nădăjduiesc, şi nădăjduiesc la ceea ce iubesc. Cu adevărat, două aripi acoperă trupurile lor, deoarece teama şi pocăinţa acoperă păcatele lor trecute de ochii Atotputernicului Dumnezeu. Apoi cele două aripi sunt împreunate deasupra, precum se spune, când dragostea şi nădejdea înalţă inimile celor desăvârşiţi spre ceruri şi îi afierosesc pe ei lucrurilor sfinte.

Dar cele două aripi acoperă trupurile lor, când frica şi pocăinţa ascund păcatele lor trecute de privirea Judecătorului veşnic. Astfel, amintindu-şi că au păcătuit, ei se tem foarte tare şi sunt extrem de mâhniţi, şi ce altceva este aceasta decât că ei îşi acoperă trupurile – aceia care-şi ascund faptele trupeşti de severa cercetare prin agonisirea de fapte bune ? Într-adevăr, este scris: ,,Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmi 31, 1). Ne acoperim păcatele când punem fapte bune deasupra faptelor rele. Fiindcă orice care este acoperit este pus dedesubt, şi acesta, când este ascuns, nu se mai află deasupra. Aşadar, când noi ne dezicem de faptele rele pe care le-am făcut, şi alegem lucrurile bune pe care le vom face, noi întindem, ca să spunem aşa, un văl peste lucrul de care suntem ruşinaţi că l-am priceput.

6. Deoarece, chiar dacă oamenii sfinţi pot fi încă în această viaţă, cu toate acestea ei au ceea ce ar trebui să ascundă de ochii lui Dumnezeu, de vreme ce este cu neputinţă ca ei să nu greşească nicicând în faptă, sau în cuvânt, sau în gând. Chiar fericitul Iov, care a vorbit cu adevărat cuvinte desăvârşite către oameni, încă auzind glasul lui Dumnezeu, şi mustrându-se pentru cuvântarea sa desăvârşită, a spus: ,,Mâna voiu pune peste gura mea” (Iov 39, 34). Fiindcă fapta este în mână, iar cuvântul în gură. Aşadar, a pune mâna peste gură este a acoperi păcatele vorbirii cu virtutea faptelor bune.

Este îngăduit, prea iubiţi fraţi, pentru dovedirea acestei chestiuni, să-l întrebăm pe Apostolul neamurilor cum se străduieşte acea făptură sfântă cu patru aripi să priceapă cu care două aripi zboară către înălţimi, deoarece, cu adevărat, cu două îşi acoperă trupul, prin aceea că îşi tăinuieşte faptele trecute. Haideţi acum să vedem cât de mare este dragostea care-l înalţă către ceruri: ,,Că mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă” (Filipeni 1, 21). Haideţi să înţelegem cu cât de multă nădejde este purtat către ceruri: ,,Că petrecerea noastră în ceruri este; de unde şi pre Mântuitorul aşteptăm, pre Domnul nostru Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20). Haideţi să cercetăm dacă aşezat în mijlocul unor asemenea virtuţi mari, lui îi este încă teamă: ,,Ci îmi chinuiesc trupul meu, şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27). Haideţi să cercetăm dacă el se căieşte de răul pe care l-a făcut: ,,Că eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am gonit biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 9).

Ce dojeneşte prin cuvintele lui, dacă nu împietrirea inimilor noastre ? Căci el plânge pentru fărădelegea pe care a săvârşit-o înainte de botez, dar noi am făcut multe păcate chiar după botez, şi încă nu vrem să plângem. De aceea, fiinţele sfinte folosesc patru aripi, pentru că ele zboară către ceruri prin dragoste şi nădejde, şi în teamă şi pocăinţă plâng faptele lor nelegiuite.

7. Dar fiindcă este scris: ,,La fiecare două aripi erau împreunate una cu alta” (Iezechiil 1, 11), este posibil să se înţeleagă că ele nu se ridicau şi îşi împreunau aripile proprii, ci aripa uneia se unea cu aripa alteia, astfel că, într-adevăr, aripile lor înălţate pe rând, bat împreună în unirea lor. De aceea, se iveşte întrebarea: dacă cele două aripi care le înalţă semnifică dragostea şi nădejdea, şi cele două care le acoperă trupurile teama şi pocăinţa, de ce se spune că cele două care sunt întinse sunt împreunate, şi nu cele două care le acoperă trupurile ?

Dar pricina pentru aceasta vine cu uşurinţă în minte prin darul lui Dumnezeu; anume, că aripile împreunate ale făpturilor sfinte sunt dragostea şi nădejdea, dar cele două care le acoperă trupurile, teama şi pocăinţa, nu sunt împreunate una cu alta. Fiindcă David era îndurerat de teamă şi pocăinţă din pricina căderii sale trupeşti. Petru a vărsat lacrimi amare pentru necredinţa sa. Pavel a plâns pentru cruzimea prigonirii săvârşite de el în trecut. Însă, toţi au căutat aceeaşi Împărăţie; toţi s-au grăbit să ajungă la Unul Ziditor a toate. Prin urmare, cele două aripi ale fiecăreia sunt împreunate, şi ele nu sunt două, deoarece prin dragoste şi nădejde dorinţa lor este una, dar ceea ce ei deplâng este diferit. Apoi urmează:

8. ,,Şi fiecare mergea în preajma feţei sale” (Iezechiil 1,12). S-a spus mai înainte: ,,Fiecare în preajma feţei sale umbla (Iezechiil 1, 9 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Fiecare mergea drept”). Cu toate acestea, acum se spune ,,mergea în preajma feţei sale (în prezent)”. Afirmaţia pare să se repete. Dar deoarece spunem înainte ,,în prezent”, noi putem discerne printr-o cercetare mai subtilă că una este să mergi drept înainte şi alta să mergi în prezent. Fiindcă a merge drept înainte înseamnă a căuta lucrul din faţă; cu adevărat, a merge în prezent înseamnă a nu fi absent din sine.

Într-adevăr, orice drept care îşi cercetează amănunţit viaţa şi cugetă cu sârguinţă cât de mult sporeşte în cele bune în fiecare zi, sau poate cât de mult nu reuşeşte în cele bune, fiindcă se aşează pe sineşi înaintea ochilor lui, el merge în preajma feţei sale, de vreme ce veghează cu vigilenţă dacă se înalţă sau cade. Cu adevărat, oricine nu are grijă a-şi păzi viaţa sa, a cerceta ceea ce face, ceea ce spune, ceea ce gândeşte sau pricepe sau nu ştie, acel om nu merge în preajma feţei sale, deoarece nu ia în seamă ceea ce este el în conduita sau faptele sale. Nici nu este prezent în el însuşi cel care nu este preocupat să se examineze şi să se cunoască pe el însuşi zilnic. Dar se aşează pe sineşi cu adevărat înaintea sa şi este prezent în el însuşi cel care în faptele sale ia aminte la el însuşi ca la un altul.

9. Fiindcă multe sunt păcatele pe care le săvârşim; dar ele nu ne par nouă grave, deoarece, iubindu-ne pe noi înşine cu dragoste tainică, cu ochii noştri închişi, ne înşelăm pe noi înşine în amăgirea noastră. De aceea, se întâmplă foarte adesea că noi socotim că păcatele noastre grave sunt minore, iar încălcările neînsemnate ale altora sunt majore. Într-adevăr, este scris: ,,Că vor fi oamenii iubitori de sine” (II Timotei 3, 2). Şi noi ştim că iubirea de sine închide cu hotărâre ochiul inimii. Aşa se întâmplă că ceea ce noi facem şi socotim că este banal, este foarte adesea înfăptuit de un semen şi ne pare doar nouă a fi îngrozitor.

Dar de ce aceasta care ne pare nouă un fleac, totuşi ni se arată grav la aproapele nostru, dacă nu din cauză că nu ne cercetăm pe noi înşine aşa cum facem cu aproapele nostru, nici pe aproapele nostru ca pe noi înşine ? Fiindcă, dacă am fi privit către noi înşine precum am privit către un semen, am fi văzut cu precizie fărădelegile noastre. Şi, încă, dacă am fi privit asupra aproapelui nostru ca asupra noastră înşine, fapta lui nu ni s-ar fi părut nicicând intolerabilă nouă, care probabil am făcut astfel de lucruri şi nu ne-am închipuit că am săvârşit o jignire intolerabilă pentru semenul nostru.

Moisi a căutat să îndrepte judecata noastră raţională nestatornică prin rânduielile Legii, când el a spus că măsura trebuie să fie dreaptă, iar cântarul egal. De aceea, Solomon zice: ,,Cântarul mare şi mic, şi măsurile îndoite, necurate sunt înaintea Domnului amândouă” (Pildele lui Solomon 20, 13). Fiindcă noi ştim că un lucru poate fi mai greu, altul mai uşor, în greutatea falsă a neguţătorilor. Căci ei au o greutate pentru ceea ce cântăresc pentru ei înşişi, şi alta pentru ceea ce cântăresc pentru semenul lor. Fiindcă ei pregătesc greutăţi mai uşoare pentru a da, dar greutăţi mai grele pentru a primi.

Prin urmare, fiecare om care cântăreşte cu o măsură lucrurile aproapelui său, dar cu alta lucrurile proprii, are măsuri îndoite. Aşadar, necurate sunt înaintea Domnului amândouă, căci dacă un om şi-ar iubi aproapele ca pe sine însuşi, l-ar iubi pe el în faptele sale bune ca pe sine însuşi. Şi dacă s-ar cerceta pe sineşi ca pe aproapele, s-ar judeca pe sineşi în păcatele sale ca şi cum el ar fi fost aproapele său. Deci, noi trebuie să ne cercetăm cu de-amănuntul pe noi înşine aşa cum facem cu alţii şi să ne punem sinele nostru, ca să spunem aşa, înaintea ochilor noştri, ca să imităm neîncetat fiinţele înaripate, ca nu cumva să fim neştiutori a ceea ce facem, ci să mergem întotdeauna în preajma feţei noastre. Fiindcă aşa precum am spus, nedrepţii nu merg înaintea feţei lor, deoarece nu cugetă niciodată la ceea ce fac; ei sunt aplecaţi către distrugere şi se desfătează în fapte depravate. Despre ei este scris: ,,Cei ce se veselesc de rele, şi se bucură de răzvrătirea rea” (Pildele lui Solomon 2, 14). Cu adevărat, omul drept care îi vede plânge adeseori, dar ei înşişi se lamentează în chipul celui nebun, şi râd.

10. Alţii fac daruri scumpe din propria avere celor nevoiaşi, dar, când cred de cuviinţă, îi asupresc pe cei săraci şi cu jaf irosesc ceea ce au câştigat. Ei îşi concentrează ochii minţii lor pe binele pe care-l fac, şi nu pe fărădelegile pe care le săvârşesc. Cu adevărat, aceştia nu merg în preajma feţei lor, căci dacă ar fi prezenţi în ei înşişi, ar vedea tot ceea ce fac în ascuns; ei şi-ar da seama cum îşi risipesc faptele bune prin acte rele, precum este scris: ,,Cel ce adună neamurile le-au adunat într-o legătură spartă” (Agheu 1, 6). Fiindcă, într-adevăr, ceea ce este pus într-o legătură spartă într-un loc este pierdut într-altul, pentru că minţile fără discernământ nu socotesc cum folosul care este dobândit dintr-o faptă bună poate fi pierdut printr-o faptă rea.

Un om îşi păstrează curăţia trupului său şi ia aminte cu vigilenţă, ca nu cumva să lase, în mod vrednic de dispreţ, să intre ceva din afară. El se mulţumeşte cu ale sale. El nu jefuieşte bunurile străinului, dar cu toate acestea, probabil, hrăneşte în inima sa ura faţă de aproapele. Şi deoarece este scris: ,,Tot cel ce urăşte pre fratele său, ucigător de oameni este” (I Ioan 3, 15), el cercetează cât de curat este în exterior în faptă şi nu gândeşte cât de crud este în cuget. Ce este acel om, dacă nu absent din sine, care merge în întunericul inimii sale şi nu o cunoaşte ?

Într-adevăr, alt om nu fură bunurile altuia, îşi păzeşte trupul său de necurăţii, îşi iubeşte aproapele cu inimă curată, şi, conştient de păcatele sale trecute, este înclinat către rugăciuni şi tânguiri; dar, rugăciunile odată sfârşite, el caută din nou plăcerile în care se desfătează în această lume, şi îşi dedică cugetul bucuriilor vremelnice. Nici nu are grijă ca nu cumva bucuriile necumpătate să depăşească hotarul lacrimilor şi să aibă ca rezultat că, prin râsul fără măsură, el pierde binele pe care l-a câştigat prin întristare. De aceea, acest om nu merge în preajma feţei sale, fiindcă el nu vrea să ţină seama de paguba pe care o suferă. Fiindcă este scris: ,,Inima înţelepţilor în casa plângerii; iar inima nebunilor în casa veseliei” (Eclisiastul 7, 5).

Prin urmare, în tot ceea ce facem, se cuvine ca noi cu râvnă să ne cercetăm pe noi înşine înlăuntrul nostru şi în afara noastră ca, imitând fiinţele înaripate, să putem fi prezenţi în noi înşine şi să mergem întotdeauna în preajma feţei noastre, având drept ajutor al nostru pe Unul-Născut al Tatălui, Iisus Hristos, Domnul nostru, Care viază şi împărăţeşte cu El într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.