Scriptura VT nr. 30
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Comentariu la cartea Proorocului Iona
de Fericitul Ieronim
I, 1-2 Ebr: Şi s-a făcut cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amathi, zicând: scoală şi te du în Ninevi, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, pentru că s-a suit răutatea ei dinaintea mea.
Septuaginta: Şi a fost cuvântul Domnului către Iona feciorul lui Amati, zicând: scoală şi mergi la Ninevi cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa, că s-a suit strigarea răutăţii ei la mine.
Iona este trimis la neamuri spre osândirea lui Israil, căci, în vreme ce Ninevi se căieşte, ei stăruie în răutate. Apoi, ceea ce spune: s-a suit răutatea ei dinaintea mea, sau strigătul răutăţii ei la mine, este tocmai ce se spune în Facere: Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre mine (Facerea 18, 20), sau către Cain: Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ (Facerea 4, 10).
Dar, în sens tropologic, Domnul nostru, adică Iona, porumbelul sau pătimitorul – căci se traduce în ambele feluri, fie pentru că Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel (Matei 3, 16; Marcu 1, 10; Luca 3, 22; Ioan 1, 32), şi a rămas în El, fie pentru că a suferit de rănile noastre şi a plâns din pricina Ierusalimului (potrivit Luca 19, 41) şi cu rana lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 5; I Petru 2, 24) –, cel care este cu adevărat ,,Fiul adevărului”, căci Dumnezeu este Adevărul (Ioan 14, 6), este trimis în Ninevi cea frumoasă, adică în lume, faţă de care nimic este mai frumos pentru ochii noştri trupeşti. Printre greci, de asemenea, kosmos îşi primeşte numele de la ideea de împodobire, şi când fiecare din lucrările creaţiei a fost împlinită s-a spus cu privire la ea: Şi au văzut Dumnezeu că este bine (Facerea 1, 10, 12, 18, 21, 25, 31).
Sfântul Prooroc Iona. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
În Ninevi, zic, cetatea cea mare, astfel încât, de vreme ce Israil a dispreţuit ascultarea, toată lumea neamurilor să poată asculta. Şi aceasta pentru că s-a suit răutatea ei dinaintea lui Dumnezeu. Fiindcă deşi Dumnezeu a zidit un fel de casă preafrumoasă pentru omul care avea să-I slujească, omul s-a stricat după voia lui proprie şi inima lui s-a aplecat spre rău încă din tinereţile lui (Facerea 8, 20) şi pus-au asupra cerului gura lor (Psalmi 72, 9) şi a clădit un turn al mândriei. Prin urmare, vrednic este că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât la ei astfel încât prin frângerea pocăinţei ei să poată urca la cerul în care nu au putut intra din cauza îngâmfării mândriei lor.
I, 3 Ebr: Şi s-a sculat Iona să fugă în Tharsis de la faţa Domnului.
Septuaginta: Şi s-a sculat Iona să fugă de la faţa Domnului în Tarsis.
Profetul ştie, insuflat de Duhul Sfânt, că pocăinţa neamurilor este ruinarea iudeilor. De aceea, acesta care îşi iubeşte propriul popor nu invidiază atât mântuirea Ninevei, cât nu voieşte ca propriul său popor să piară. De altfel, el citise că Moisi, rugându-se pentru el, a zis: De vei să ierţi lor păcatul, iartă-l; iar de nu, şterge-mă pre mine din cartea ta, care ai scris (Ieşirea 32, 32) şi că la rugămintea sa Israil a fost cruţat, iar Moisi nu a fost şters din carte. De fapt, Domnul a aflat prilejul prin robul Său să arate milă pentru ceilalţi tovarăşi ai lui Moisi. Într-adevăr, când a spus: Lasă-mă (Ieşirea 32, 10), El a arătat că putea fi ţinut în loc. Tot aşa grăieşte apostolul: Aş fi poftit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup (Romani 9, 3)[1]. Nu fiindcă cel pentru care a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă (Filippeni 1, 21) chiar dorea să piară, ci mai degrabă el era vrednic ca mai bine să trăiască de vreme ce vroia să-i mântuiască pe alţii.
Mai mult, când Iona a văzut că ceilalţi prooroci au fost trimişi către oile cele pierdute ale casei lui Israil (Matei 10, 6; 15, 24), ca să îndemne poporul la pocăinţă – Valaam cel inspirat de Dumnezeu a profeţit de asemenea despre mântuirea poporului israiltean (Numerii 23-24) –, i-a părut rău că el singur fusese ales să fie trimis la asirieni, vrăjmaşii Israilului, şi în cetatea cea mai mare a duşmanilor, unde era idolatria, unde era necunoaşterea de Dumnezeu; şi ceea ce este mai mult de atât, îi era teamă ca nu cumva, cu prilejul propovăduirii lui, ei să se întoarcă la pocăinţă, şi astfel Israil să fie părăsit cu totul. Căci, prin acelaşi Duh prin care el era încredinţat să fie un vestitor public către neamuri, el ştia că atunci când neamurile vor crede, casa lui Israil va pieri. Şi el era neliniştit ca ceea ce avea să vină să nu se petreacă tocmai în vremea lui.
Astfel, el l-a imitat pe Cain, şi a ieşit de la faţa lui Dumnezeu (Facerea 4, 16), el a vrut să fugă în Tharsis, pe care Josephus[2] îl tălmăceşte a fi Tarsus, cetatea Ciliciei, dar cu prima literă a cuvântului schimbată[3]. Dar, aşa cum este dat să se înţeleagă în Paralipomene, aşa se numeşte un loc anume din India (II Paralipomene 20, 36-37)[4]. Mai mult, evreii susţin în general că Tharsis înseamnă mare, potrivit acestui citat: Cu duh silnic va sfărâma corăbiile Tarsisului (Psalmi 47, 6)[5], adică ale mării; şi în Isaia: Văitaţi-vă corăbiile Tarsisului (Isaia 23, 1, 14 – cuvântul Tarsis există doar în textul masoretic). Îmi amintesc că am vorbit despre aceasta cu mulţi ani în urmă într-o anume epistolă către Marcella.
Aşadar, profetul nu căuta să fugă spre un loc anume, ci pornind pe mare se grăbea să ajungă oriunde putea. Acest lucru este mai specific pentru un fugar şi o persoană speriată: a nu alege pe îndelete un loc pentru a fugi, ci a prinde cel dintâi prilej pentru a porni pe mare. Noi putem spune şi aceasta: cel care cugeta că Dumnezeu este cunoscut numai în Iudeea (Psalmi 75, 1) şi că numai în Israil mare este numele lui, L-a recunoscut pe El în valuri şi după aceea a mărturisit şi a spus: Sunt evreu şi mă închin Domnului Dumnezeului cerului, cel ce a făcut marea şi uscatul (Iona 1, 9 – doar în textul masoretic se precizează că este evreu). Dar dacă El a făcut marea şi uscatul, de ce ai lăsat în spate uscatul crezând că pe mare ai putea evita pe Creatorul mării ? Şi totodată el a învăţat din salvarea şi convertirea corăbierilor că până şi marea mulţime a Ninevei ar putea fi salvată printr-o mărturisire asemănătoare.
Însă, în ce-L priveşte pe Domnul şi Mântuitorul nostru, noi putem spune că El a părăsit casa Sa şi patria Sa (Ieremia 12, 7), şi când El a luat trup omenesc oarecum a fugit din ceruri şi a venit în Tharsis, adică, în marea veacului acestuia, potrivit cu ceea ce este spune altundeva: Marea aceasta este mare şi largă; acolo sunt jigănii cărora nu este număr. Vietăţi mici cu mari; acolo corăbiile umblă. Balaurul acesta, pre care l-ai zidit a-l batjocori pre el (Psalmi 103, 26-28). Prin urmare, de asemenea în Patima Sa, El a spus: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39), ca nu cumva prin oamenii care strigau: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l pre el (Ioan 19, 15) şi: Nu avem împărat fără numai pre chesarul, ,,mulţimea neamurilor să poată intra” şi ramurile de măslin să fie rupte şi butaşii unui măslin sălbatic să crească în locul lor (Romani 11, 17-25). Şi El a avut atâta respect şi dragoste pentru poporul Său de dragul alegerii părinţilor (Romani 9, 4-5; 11, 28) şi a făgăduinţei reînnoiite către Avraam, încât atunci când a fost ţintuit pe cruce a spus: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
Sau într-adevăr, de vreme ce Tharsis înseamnă ,,contemplarea bucuriei”, profetul vine la Ioppe – care la rându-i înseamnă ,,cea frumoasă” –, el se grăbeşte să ajungă la bucurie, şi bucurându-se de binecuvântarea odihnei să se dea pe sine cu totul contemplaţiei, socotind că este mai bine a te bucura de frumuseţea şi felurimea cunoaşterii decât de a pricinui – cu prilejul salvării neamurilor – ca propriul popor să piară, din care avea să Se nască Hristos cu trup (Romani 9, 5).
I, 3 Ebr: Şi a coborât la Ioppe şi a găsit o corabie cu drum către Tharsis. Şi a plătit preţul drumului şi a coborât în ea ca să plece cu ei în Tharsis de la faţa Domnului.
Septuaginta: Şi s-a pogorât la Iopia, şi a aflat o corabie, care mergea în Tarsis, şi şi-a dat chiria sa, şi a intrat într-însa, să se ducă cu dânşii în Tarsis de la faţa Domnului.
Noi citim în ambele cărţi ale Împăraţilor[6] şi în Paralipomene că Ioppe este un port al Iudeei (II Paralipomene 2, 16) – la care şi Hiram, regele Tyrului, ducea lemnele de Livan cu plutele. Apoi ei le duceau la Ierusalim pe uscat. Până astăzi, acesta este locul unde pe ţărm se arată stâncile pe care a fost odinioară legată în lanţuri Andromeda, care a fost eliberată cu ajutorul lui Perseu[7]; cititorul învăţat cunoaşte istoria. Dar şi din cauza naturii regiunii, se spune pe drept că proorocul, venind din munţi şi înălţime la Ioppe şi ţinuturile de şes, a coborât. El a găsit o corabie care îşi dezlega parâma de la ţărm şi se pornea pe mare, şi a plătit preţul drumului – fie preţul corabiei, adică, al încărcăturii ei (potrivit textului ebraic), fie preţul drumului pentru sine (aşa cum a tradus Septuaginta).
Şi fie a coborât în ea, cum se spune cu precizie în ebraică, aşa cum un fugar caută cu nerăbdare locuri unde să se ascundă; fie s-a urcat, precum stă scris în varianta populară[8], ca să ajungă oriunde s-ar porni corabia, gândind că a scăpat atâta vreme cât părăsea Iudeea.
Dar Domnul nostru de asemenea, când era la capătul ţărmului Iudeei – care este numit ,,cel mai frumos”, deoarece era în Iudeea – nu a vrut să ia pâinea fiilor şi s-o arunce câinilor (Matei 15, 26); ci fiindcă venise la oile cele pierdute ale casei lui Israil (Matei 10, 6; 15, 24), El dă preţul corăbierilor. Astfel, cel care doreşte să salveze propriul popor mai întâi îi salvează pe cei care locuiesc în preajma mării; şi în mijlocul vârtejurilor şi vijeliilor – adică, Patima Sa şi batjocurile de pe cruce – s-a cufundat în iad, i-a salvat pe cei pe care părea că i-a trecut cu vederea pe când dormea în corabie (Matei 8, 24-25).
Cititorul înţelept este rugat să nu se aştepte [să existe] aceeaşi ordine pentru tropologie şi pentru istorie. Căci apostolul de asemenea le-a asociat pe Agar şi pe Sarra cu cele două testamente (Galateni 4, 22-31), şi totuşi nu putem interpreta tropologic tot ceea ce este povestit în acea istorie. Iar către efeseni spune, vorbind despre Adam şi Eva: Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa, şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos şi de biserică (Efeseni 5, 31-32; Facerea 2, 24). Deci putem raporta la Hristos şi la Biserică tot începutul Facerii, şi crearea lumii, şi condiţia omenirii, fiindcă apostolul a folosit fragmentul în acest fel ?
Atunci să zicem că ceea ce este scris: Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său putem raporta la Hristos când spunem că El L-a lăsat pe Dumnezeu Tatăl în ceruri astfel încât El să poată uni neamurile cu Biserica; cum am putea tâlcui ceea ce urmează: pre mama sa ? Putem spune oare că El a părăsit Ierusalimul cel Ceresc, care este maică nouă tuturor (Galateni 4, 26), şi alte lucruri care sunt mult mai complicate decât acesta ? Că ceea ce este scris de asemenea de acelaşi apostol: Beau din Piatra cea duhovnicească care urma; iar Piatra era Hristos (I Corinteni 10, 4) nu ne sileşte câtuşi de puţin să raportăm întreaga carte a Ieşirii la Hristos. Atunci ce putem spune ? Că piatra aceea a fost lovită de Moisi nu o dată, ci de două ori (Ieşirea 17, 6; Numerii 20, 11), că au scos apă din piatră, şi au pogorât ca nişte râuri ape (Psalmi 77, 20). Neîndoios, cu acest prilej, noi nu vom supune întreaga istorisire a acestui fragment legilor alegoriei. Nu este mai bine ca fiecare fragment în parte, după diversitatea istorisirii, să primească un înţeles duhovnicesc diferit ?
Aşadar, exact aşa cum aceste texte au propriile tâlcuiri, şi nici ceea ce le precede, nici ceea ce urmează nu necesită aceeaşi interpretare alegorică, tot aşa întreaga carte a lui Iona nu poate fi raportată la Domnul fără primejdie pentru comentator. Este scris în Evanghelie: Neamul viclean şi preacurvar semn caută şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona Proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 39-40) – dar aceasta nu a fost scrisă astfel încât orice altceva este relatat în cartea proorocului să fie raportat la Hristos în aceeaşi măsură. Desigur, oriunde se poate face aceasta fără primejdie, ne vom strădui şi noi să o facem.
I, 4 Ebr: Însă Domnul a trimis vânt pe mare şi s-a făcut furtună puternică pe mare şi corabia era în primejdie să se sfărâme.
Septuaginta: Şi au ridicat Domnul mare vânt pre mare, şi s-a făcut mare furtună pre mare şi corabia se cumpănea de valuri, vrând să se sfărâme.
Fuga proorocului se poate raporta la omenire în general, care dispreţuind învăţăturile lui Dumnezeu se retrage de către faţa Domnului (Facerea 3, 8) şi se predă pe sine lumii, unde mai apoi, când furtuna răului şi întreaga lume s-a năruit asupra ei, omenirea este constrânsă să-L simtă pe Dumnezeu şi să se întoarcă la Cel de care fugise[9]. Din aceasta noi înţelegem de asemenea că lucrurile pe care oamenii le socotesc folositoare pentru ei sunt transformate, prin voia lui Dumnezeu, în nenorocire, şi nu numai că ajutorul nu este de folos acestora când le este oferit, dar cei care oferă sunt deopotrivă făcuţi bucăţi. Chiar aşa noi citim că Egiptul a fost învins de asirieni fiindcă îi venea în ajutor lui Israil împotriva voii Domnului (Isaia 20, 3-6). Iar acea corabie era în pericol, cea care luase o persoană primejdioasă; mările sunt stârnite de vânt, o furtună se iveşte din linişte: nimic nu este sigur când Dumnezeu stă împotrivă.
I, 5 Ebr: Şi s-au înfricoşat corăbierii şi au strigat către dumnezeul lor; şi au aruncat în mare vasele care erau în corabie, ca să se uşureze de ele.
Septuaginta: Şi s-au spăimântat corăbierii, şi au strigat fiecare la Dumnezeul său; şi lepădau vasele din corabie în mare ca să o uşureze.
Ei socotesc corabia îngreunată de încărcătura ei obişnuită, şi nu pricep cât de mare este povara proorocului fugar. S-au spăimântat corăbierii, şi au strigat fiecare la Dumnezeul său: ei nu cunosc adevărul, dar cunosc pronia, şi dincolo de rătăcirea religiei lor ei ştiu că există ceva care trebuie proslăvit. Aruncă încărcătura în mare astfel încât corabia, fiind mai uşoară, să poată sălta peste întinderea valurilor. Dimpotrivă, nici în bine, nici în nenorocire Israil nu ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, şi în timp ce Hristos plânge pentru poporul Său (Luca 19, 41), ochii lor sunt încă uscaţi.
I, 5 Ebr: Şi Iona a coborât în fundul corabiei şi dormea somn greu.
Septuaginta: Şi Iona se pogorâse în fundul corabiei, şi dormea şi hrăpea.
Pe măsură ce curge istoria, este descrisă mintea lipsită de griji a proorocului. El nu este tulburat de furtună, nici de primejdii: el vădeşte aceeaşi atitudine atât în vreme liniştită, cât şi în ameninţarea naufragiului. În sfârşit ceilalţi strigă la zeii lor, aruncă încărcătura, fiecare face ce poate. Dar el este atât de liniştit şi fără grijă, cu un duh atât de calm, încât se pogorâse în fundul corabiei şi se bucura pe deplin de un somn blând.
Dar se mai poate spune aceasta: era conştient de fuga sa şi de păcatul prin care el nesocotise poruncile Domnului, şi îşi dădea seama că furtuna se dezlănţuia împotriva lui chiar dacă ceilalţi nu erau conştienţi de acest lucru. Din acest motiv se pogorâse în fundul corabiei şi fiind trist se ascundea, ca nu cumva să vadă cum valurile, ca nişte răzbunători ai lui Dumnezeu, se ridică împotriva lui. El doarme, însă, nu fiind lipsit de griji, ci fiind mâhnit. Căci noi citim la Patima Domnului că apostolii au fost de asemenea îngreunaţi de somn din întristării lor adânci (Luca 22, 45).
Dar dacă interpretăm alegoric, somnul proorocului – toropeala sa prea grea – înfăţişează o persoană care este năucită de toropeala greşelii, pentru care nu este de ajuns să fugă de către faţa Domnului (Facerea 3, 8) dacă nu cumva mintea sa de asemenea este covârşită de o anumită nesăbuinţă, astfel că el nu ţine seama de mânia lui Dumnezeu şi doarme ca şi cum ar fi lipsit de griji: chiar somnul său adânc răsună prin nările sale hârâite.
I, 6 Ebr: Şi s-a apropiat de el cârmaciul şi i-a zis: de ce te cufunzi în somn ? Scoală, cheamă-L pe Dumnezeul tău, poate Îşi aduce aminte Dumnezeu de noi şi nu mai pierim.
Septuaginta: Şi a venit cârmaciul la el, şi i-a zis lui: ce hrăpeşti tu ? Scoală şi roagă pre Dumnezeul tău, că doar ne va mântui Dumnezeu, şi nu vom pieri.
Este firesc ca un om, în clipa în care se află în primejdie, să aştepte mai mult de la altul. De aceea, cârmaciul – sau cel însărcinat cu veghea –, care trebuia să-i încurajeze pe călătorii speriaţi, cântărind cât de mare este primejdia îl trezeşte pe cel ce doarme, îl ceartă pentru lipsa lui de griji necugetată, şi îi aduce aminte că el de asemenea trebuie să se roage Dumnezeului său pe cât îi este cu putinţă, ca toţi cei care erau împreună în primejdie să se şi roage laolaltă.
Mai mult, în sens tropologic, sunt mulţi cei care, călătorind împreună cu Iona şi având zeii lor, se grăbesc să meargă către ,,contemplarea bucuriei”[10]. Dar după ce Iona a fost descoperit de sorţi şi furtuna lumii a fost domolită de moartea sa şi pacea s-a întors pe mare, atunci va fi slăvit Unul Dumnezeu şi vor fi aduse jertfe duhovniceşti, pe care cel puţin potrivit literei ei nu le aveau în mijlocul valurilor.
I, 7 Ebr: Şi a zis unul către tovarăşul său: hai să aruncăm sorţi, ca să aflăm de unde ne vine răul acesta. Şi au aruncat sorţi şi au căzut sorţii asupra lui Iona.
Septuaginta: Şi a zis fiecare către vecinul său: veniţi să aruncăm sorţi, şi să cunoaştem pentru cine este răutatea aceasta asupra noastră, şi au aruncat sorţi, şi a căzut soarta pre Iona.
Ei cunoşteau firea mării, şi atâta vreme umblând pe mare ştiau pricinile furtunilor şi vânturilor. Măcar dacă ei văzuseră valurile ridicându-se ca de obicei – valuri pe care le încercaseră altădată –, ei nu ar fi căutat nicicând prin sorţi pe cel care era răspunzător pentru naufragiu şi nu ar fi încercat să scape dintr-o primejdie sigură printr-o metodă nesigură. Nici noi nu trebuie numaidecât să dăm crezare sorţilor din acest exemplu, nici să legăm acest fragment de cel din Faptele Apostolilor unde Matia este ales la apostolat prin sorţi (Faptele Apostolilor 1, 23-26), deoarece privilegiile indivizilor nu pot da o regulă comună. Fiindcă exact aşa cum o asină a grăit spre osândirea lui Valaam (Numerii 22, 28), aşa cum Faraon şi Nabucodonosor au aflat viitorul în vis pentru judecata lor dar nu au cunoscut pe Dumnezeul care era dezvăluit (Facerea 41, 1 şi urm.; Daniil 2, 1 şi urm., 4, 1 şi urm.), aşa cum şi Caiafa a proorocit fără să ştie că era mai de folos ca unul să piară pentru toţi (Ioan 11, 49-50; 18, 14), tot aşa acest fugar este descoperit de sorţi – nu de puterea sorţilor, mai ales sorţii păgânilor, ci de voia Celui care îndrumă sorţii nesiguri.
În ce priveşte ceea ce este spus: Să cunoaştem pentru cine este răutatea aceasta asupra noastră, aici noi trebuie să socotim că răutatea înseamnă durere şi nenorocire, urmând acest cuvânt: Ajungă-i zilei răutatea ei (Matei 6, 34), iar la Proorocul Amos: Au fi-va răutate[11] în cetate, care nu o au îngăduit Domnul ? (Amos 3, 6), precum şi la Isaia: Eu sunt Domnul Dumnezeu …, cel ce fac pace şi zidesc rele (Isaia 45, 7). Dar în alt loc răutatea este înţeleasă a fi opusă virtuţii, după cum citim mai sus la profetul nostru: S-a suit răutatea ei dinaintea mea (Iona 1, 1).
I, 8 Ebr: Şi-i ziseră: arată-ne din a cui pricină avem parte de răul acesta, care îţi este meseria, care-i ţara ta şi încotro te îndrepţi sau din ce popor eşti tu.
Septuaginta: Şi a zis lui: spune nouă, pentru cine este răutatea aceasta asupra noastră ? Ce este lucrul tău ? Şi de unde vii şi încotro mergi ? Şi din ce ţară şi din care popor eşti tu ?
Ei îl silesc pe cel pe care sorţii l-au arătat să mărturisească cu gura lui de ce era o astfel de furtună, sau de ce mânia lui Dumnezeu se năpustea furios asupra lor: Spune nouă, zic ei, pentru cine este răutatea aceasta asupra noastră, cu ce te ocupi, din ce ţară, din ce popor te tragi, încotro te zoreşti ? Şi trebuie să remarcăm această concizie pe care noi obişnuim să o admirăm la Vergilius:
,,[…] O, juni, ce nevoie,
Ce v-a împins pe astă cale ascunsă ? Ce ţintă vă mână ?
Neamul şi casa de unde ? Cu pace veniţi, sau cu arme ?”[12]
El este întrebat identitatea sa, ţara, calea, oraşul, astfel ca din acestea să poată fi găsită şi pricina primejdiei.
I, 9 Ebr: Şi le-a spus: evreu sunt şi mă închin Domnului Dumnezeului cerului, Cel care a făcut marea şi uscatul.
Septuaginta: Şi a zis către ei: robul Domnului sunt eu, şi pre Domnul Dumnezeul cerului cinstesc eu, care au făcut marea şi uscatul.
Nu a spus: iudeu sunt, numele dat poporului de la separarea celor zece seminţii de celelalte două (III Împăraţi 12, 19; 14, 21), ci: evreu sunt, adică perates[13], trecător, exact aşa cum era şi Avraam, care putea spune: Nemernic sunt eu la tine, şi străin ca şi toţi părinţii mei (Psalmi 38, 17), despre care stă scris în alt psalm: Şi au trecut din neam în neam, şi de la o împărăţie la alt popor (Psalmi 104, 13). Iar Moisi zice: Apropiindu-mă voiu vedea această vedenie mare (Ieşirea 3, 3).
Şi mă închin Domnului Dumnezeului cerului, nu dumnezeilor pe care-i chemaţi şi care nu vă pot salva, ci Aceluia care a făcut marea şi uscatul: marea, pe care fug, uscatul, de care fug. El este numit corect [uscat] pentru a-l deosebi de mare: nu pământ, ci uscat. Şi pe scurt este dezvăluit Creatorul lumii, care este Domn al cerului şi al pământului şi al mării.
Trebuie întrebat însă cum se poate dovedi că el a spus: Mă închin Domnului Dumnezeului cerului cu adevărat, de vreme ce nu împlineşte poruncile Lui ? Putem răspunde că până şi păcătoşii se tem de Dumnezeu, şi este al robilor nu să iubească, ci să se teamă. Însă, în acest loc teama poate fi înţeleasă a fi închinare, corespunzând capacităţii celor care ascultau şi care încă nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.
I, 10 Ebr: Şi oamenii s-au temut cu frică mare şi i-au spus: de ce ai făcut asta ? Căci ştiau oamenii că fugea de la faţa Domnului, fiindcă le spusese.
Septuaginta: Şi s-au înfricoşat oamenii cu frică mare, şi i-au zis lui: căci ai făcut aceasta ? Pentru că cunoscuse oamenii, că fugea de la faţa Domnului, că le spusese lor.
Ordinea istorisirii este răsturnată: fiindcă în timp ce putea fi spus că nu exista pricină de teamă în ceea ce mărturisise lor spunând: Evreu sunt şi mă închin Domnului Dumnezeului cerului, Cel care a făcut marea şi uscatul, imediat este adăugat că ei se temeau fiindcă el le spusese că fugea de la faţa Domnului şi nu împlinise poruncile Lui. În sfârşit ei îl învinuiesc şi spun: Căci ai făcut aceasta ?, adică, dacă te temi de Dumnezeu, de ce fugi de El ? Dacă tu Îl vesteşti pe Cel căruia I te închini că are atât de mare putere, cum crezi că poţi scăpa de El ?
De asemenea s-au înfricoşat oamenii cu frică mare, căci ei ştiu că el este sfânt, şi un bărbat dintr-un neam sfânt. Într-adevăr, când ei au dezlegat parâmele la Ioppe, ştiuseră poziţia privilegiată a neamului evreiesc şi cu toate acestea ei nu-l puteau ascunde pe fugar. Cel care fuge este mare, dar mai mare este Cel care-l caută. Ei nu îndrăznesc să-l predea, dar nu pot să-l ascundă. Ei deplâng fărădelegea lui, îşi mărturisesc teama, îi cer ca el însuşi să fie mijlocul de îndreptare de vreme ce el era izvorul păcatului.
Sau cu adevărat, când ei spun: Căci ai făcut aceasta ?, nu-l condamnă, ci îl întreabă, căutând să afle pricina fugii robului de la Domnul său, a fiului de la tatăl său, a omului de la Dumnezeul său. Ei întreabă: ,,Ce este această mare taină ca să lase pământul, să caute marea, să-şi părăsească patria, şi să râvnească la locuri străine ?
I, 11 Ebr: Şi i-au spus: ce-ţi vom face ca să ni se potolească marea ? Căci marea se mişca şi se umfla.
Septuaginta: Şi i-au zis lui: ce îţi vom face ţie, şi să se alineze marea deasupra noastră ? Pentru că marea se înălţa şi ridica mai mari valuri.
Spui că pentru tine sunt stârnite vânturile, valurile, marea, hăurile de ape. Ne-ai istorisit pricina nenorocirii; arată-ne-o pe cea a remediului. Din faptul că marea se ridică împotriva noastră, noi cunoaştem că mânia sa este din cauză că te-am luat cu noi. Dacă fărădelegea este că te-am luat cu noi, ce putem face ca Dumnezeu să nu fie mânios ? Ce îţi vom face ţie ?, adică, te vom ucide ? Dar tu eşti un închinător al Domnului. Te vom salva ? Dar tu fugi de Dumnezeu. Noi suntem datori să-ţi întindem mâna; tu să porunceşti ce se petrece. Este al tău a porunci ce să facem ca marea să se liniştească, care mărturiseşte acum mânia Creatorului prin învolburarea ei.
Şi de îndată naratorul adaugă pricina acestui fel de întrebare, zicând: Marea se înălţa şi ridica mai mari valuri: se înălţa cum i se poruncise; se înălţa întru răzbunarea Domnului ei; se înălţa urmărindu-l pe profetul fugar. Mai mult, se ridica clipă de clipă, şi deoarece corăbierii întârziau ridica mai mari valuri astfel încât să demonstreze că cineva nu poate întârzia răzbunarea Creatorului.
I, 12 Ebr: Şi le-a spus: luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi se va potoli marea de la voi; căci ştiu că pentru mine este furtună mare asupra voastră.
Septuaginta: Şi a zis către ei Iona: luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare, şi se va alina marea deasupra voastră; că am cunoscut eu că pentru mine s-a făcut această furtună mare asupra voastră.
Împotriva mea tună furtuna, pe mine mă caută. Pieirea vă ameninţă ca să mă prindă pe mine; mă va prinde ca, prin moartea mea, să trăiţi voi. Am cunoscut, zice, că pentru mine s-a făcut această furtună mare. Ştiu că pentru pedepsirea mea sunt tulburate stihiile şi lumea s-a răvăşit. Stihiile se mânie împotriva mea, însă pieirea vă ameninţă pe voi. Talazurile însele vă poruncesc să mă aruncaţi în mare. Dacă eu sufăr furtuna, voi veţi regăsi liniştea. Şi mărinimia fugarului nostru este de asemenea de remarcat: el nu întoarce spatele, nu se face că nu vede, nu tăgăduieşte; ci ca unul care a recunoscut fuga sa ia asupra lui pedeapsa de bunăvoie, dorind să piară el ca să nu piară ceilalţi din cauza lui şi vina morţii altuia să se adauge la păcatul fugii sale.
Aceasta în ce priveşte istoria: în ce priveşte restul, noi nu trecem sub tăcere că în Evanghelie Domnul care a poruncit vânturilor care suflau să se liniştească, şi corabia primejduită în care dormea Iona, şi marea care se ridica pe care El a mustrat-o: Taci şi încetează ! (Matei 8, 24-26; Marcu 4, 37-39), se referă la Domnul Mântuitorul nostru, şi la Biserica care este înconjurată de primejdii, sau la apostolii care L-au trezit – apostolii care atunci când L-au părăsit în patima Sa într-un anumit sens L-au aruncat în valuri.
Acest Iona spune: Am cunoscut că pentru Mine s-a făcut această furtună mare asupra voastră, căci vânturile M-au văzut călătorind cu voi înspre Tharsis – adică, navigând către ,,contemplarea bucuriei” – ca să vă duc cu Mine la bucurie, astfel încât acolo unde sunt Eu şi Tatăl să puteţi fi şi voi (Ioan 14, 3; 17, 24). Pentru aceasta se înfurie vânturile, pentru aceasta vuieşte lumea cea care întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), pentru aceasta sunt tulburate stihiile: moartea vrea să Mă înghită, ca să vă poată zdrobi pe voi deopotrivă, şi nu ştie că apucă momeala din cârlig, aşa încât ea moare prin moartea Mea[14].
Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare. Căci nu este al nostru a ne aduce moartea, ci să o primim bucuroşi când este pricinuită de alţii. Din aceasta de asemenea reiese că în vremuri de prigoană nu-ţi este îngăduit a pieri de propria mână – afară de cazul în care este ameninţată fecioria – ci să-ţi pleci grumazul în faţa călăului. Aşa, zice el, aşa să îmbunaţi vânturile, aşa să vărsaţi jertfe în mare: furtuna care se dezlănţuie împotriva voastră din pricina mea se va linişti o dată cu moartea mea.
I, 13 Ebr: Şi vâsleau bărbaţii ca să se întoarcă la uscat şi nu răzbeau, căci marea se mişca şi se umfla asupra lor.
Septuaginta: Şi se sileau oamenii să se întoarcă la uscat, şi nu puteau că marea se înălţa, şi se ridica mai vârtos asupra lor.
Profetul rostise sentinţa împotriva sa, dar atunci când corăbierii au auzit că el era un închinător al lui Dumnezeu, nu au îndrăznit să pună mâna pe el. De aceea, ei se sileau să se întoarcă la uscat şi să scape de primejdie, ca nu cumva să verse sânge, voind mai degrabă să piară decât să-l omoare pe el.
O, ce răsturnare a lucrurilor ! Poporul care-I slujise lui Dumnezeu a spus: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l pre Unul ca Acesta (Ioan 19, 15). Însă corăbierilor li s-a poruncit să-l omoare – marea se înfurie, furtuna porunceşte – [şi ei] încă trecând cu vederea propria primejdie sunt îngrijoraţi pentru siguranţa altuia. Iată de ce şi Septuaginta spune parebiazonto (se sileau), adică ei căutau să folosească forţa şi să biruiască firea lucrurilor, astfel încât ei să nu se atingă de un profet al lui Dumnezeu.
În orice caz, când se spune: Vâsleau bărbaţii ca să se întoarcă la uscat, ei credeau că pot scăpa corabia din primejdie, fără taina[15] celui care avea să pătimească, ţinând seama de faptul că înecarea lui Iona ar fi însemnat uşurarea corabiei.
I, 14 Ebr: Şi au strigat către Domnul şi au zis: Te rugăm, Doamne, să nu pierim pentru viaţa omului acestuia şi nu lăsa asupra noastră sânge nevinovat, căci Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut.
Septuaginta: Şi au strigat către Domnul şi au zis: nicicum Doamne să nu pierim pentru sufletul omului acestuia, şi să nu dai asupra noastră sânge drept, pentru că tu Doamne, precum ai vrut ai făcut.
Mare este credinţa corăbierilor, care sunt ei înşişi în primejdie şi încă se roagă pentru sufletul altuia: căci ei ştiu că mai rea este moartea din păcat decât moartea fizică. Şi să nu dai – zic ei – asupra noastră sânge drept. Ei Îl iau martor pe Dumnezeu ca orice vor avea de făcut să nu li se socotească drept păcat şi, într-un fel, spun: Noi nu vrem să-l omorâm pe proorocul Tău, dar el însuşi a mărturisit mânia Ta, şi furtuna ne spune că tu Doamne, precum ai vrut ai făcut: voia Ta se împlineşte prin mâinile noastre.
Oare glasul corăbierilor nu ni se pare a fi mărturisirea lui Pilat, care-şi spală mâinile şi spune: curat sunt de sângele omului acestuia (Matei 27, 24) ? Neamurile nu doresc ca Hristos să piară; ele protestează că acesta este sângele unui om nevinovat. Dar evreii spun: Sângele lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri (Matei 27, 25). Prin urmare, dacă îşi ridică mâinile în rugăciune, ei nu sunt ascultaţi, căci ele sunt pline de sânge (Isaia 1, 15).
Că tu Doamne, precum ai vrut ai făcut. Ceea ce noi am primit aici – că vijelia s-a ridicat, că vânturile s-au dezlănţuit, că marea agită valurile sale, că fugarul este descoperit prin sorţi care ne arată ce trebuie făcut – toate acestea sunt din voia Ta, Doamne, că precum ai vrut ai făcut. Din aceasta de asemenea Mântuitorul zice în psalm: Ca să fac voia ta, Dumnezeul meu (Psalmi 39, 11).
I, 15 Ebr: Şi l-au ridicat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi a stat marea în loc din clocotul ei.
Septuaginta: Şi au luat pre Iona, şi l-au aruncat în mare, şi a încetat marea de valurile sale.
Nu s-a spus: L-au înşfăcat, nu zice: S-au năpustit, ci l-au ridicat, ca şi cum ei îl duceau cu respect şi cinste. Ei l-au aruncat în mare pe cel care nu s-a împotrivit, punând mâinile lor pe el potrivit voii lui.
Şi a încetat marea, de vreme ce îl găsise pe cel pe care-l căuta: exact aşa cum cineva urmăreşte un fugar, şi merge cu paşi grăbiţi, iar apoi după ce persoana a fost ajunsă din urmă, se opreşte din alergare şi stă locului şi-l ţine pe cel prins, tot aşa marea care vuise fără Iona îl ţine acum în adâncul ei pe cel pe care l-a căutat, şi se bucură şi se îngrijeşte de el, şi de bucurie se reaşază liniştea.
Haideţi să luăm în considerare, înainte de Pătimirea lui Hristos, rătăcirile lumii şi vânturile potrivnice ale învăţăturilor contradictorii (potrivit Efeseni 4, 14), şi corabia mică a întregului neam omenesc, adică, făptura Domnului care este înconjurată de pericole, şi după Pătimirea Sa, liniştea credinţei, şi pacea lumii, şi toate lucrurile slobozite de grijă, şi întoarcerea la Dumnezeu, şi noi vom vedea cum după ce Iona a fost aruncat în ea a încetat marea de valurile sale.
I, 16 Ebr: Şi s-au temut bărbaţii de Domnul cu frică mare şi au adus jertfe Domnului şi au făgăduit făgăduinţe.
Septuaginta: Şi s-au temut oamenii cu mare temere de Domnul, şi au adus jertfă lui Dumnezeu, şi s-au rugat cu rugăciuni.
Înainte de Pătimirea Domnului, ei strigau plini de teamă către dumnezeii lor; după Patima Sa ei s-au temut de Domnul, adică Îl slăvesc şi Îl cinstesc; şi ei nu numai că se tem precum citim la început, ci erau cu mare temere, după cum se zice: Din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (A Doua Lege 6, 5).
Şi au adus jertfă, care, după litera textului, nu au făcut-o în mijlocul valurilor; dar de vreme ce jertfa lui Dumnezeu: duh umilit (Psalmi 50, 18), şi este spus în altă parte: Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă, şi dă celui Preaînalt rugile tale (Psalmi 49, 14), şi iarăşi: Ca să-ţi aducem jertfă, în loc de tauri, jertfa buzelor noastre (Osie 14, 3), prin urmare, ei aduc jertfă pe mare şi făgăduiesc alte lucruri de bunăvoie, făcând făgăduinţe că nu se vor depărta niciodată de Cel pe care începuseră să-L cinstească. Căci s-au temut cu mare temere de vreme ce din liniştea mării şi depărtarea furtunii au înţeles că vorbele profetului erau adevărate.
Iona – fugarul pe mare, cel care a naufragiat, cel care era mort – a salvat corabia atunci când ea era zguduită de valuri: el i-a salvat pe păgânii care erau cei dintâi azvârliţi de rătăcirea lumii în felurite credinţe. Şi Osie, Amos, Isaia şi Ioil, care profeţeau în aceleaşi vremi, nu puteau îndrepta poporul din Iudeea. Din aceasta este arătat că pieirea unei corăbii nu poate fi oprită decât prin moartea unui fugar.
[1] Iona, profetul trimis la celelalte neamuri, fuge de la faţa Domnului, gândul fiindu-i mereu la salvarea neamului lui, ca în cazul lui Moisi şi Pavel. Accentul tâlcuirii lui Ieronim este pus pe responsabilizare, aşadar, în ce-l priveşte pe Iona, el este pus pe ,,răscumpărarea” iudeilor, nicidecum pe un refuz în sine de a propovădui neamurilor. De unde alăturarea aici a cuvintelor lui Moisi şi Pavel.
Fericitul Ieronim se plasează aici în tradiţia exegetică iudaică, pe care probabil o cunoştea fie prin Origen, fie din propriile studii ebraice; rabbi Jonathan, care a trăit în preajma anului 140 î.Hr. spune că Iona a fugit ,,pentru a pieri el însuşi în valuri”, adăugând că el face aceasta ,,în felul Părinţilor şi al Profeţilor care s-au oferit jertfă pentru Israil”, precum Moisi în episodul amintit mai sus de Fericitul Ieronim.
[2] Flavius Josephus, Antiquitates iudaicae, I, 6, 1-2.
[3] Este vorba de schimbarea literei theta (th) în tau (t).
[4] Probabil o referire la II Paralipomene 20, 37, care descrie corăbiile construite la Gasion-Gaver pentru a călători către Tarşiş, adică o destinaţie în golful Arabiei.
[5] A se vedea şi tâlcuirea Sfântului Grigorie cel Mare, fragmentul XIV, ,,Despre corăbiile Tarsisului” (Psalmi 47, 6).
[6] În varianta ebraică, cele 4 cărţi ale Împăraţilor se numesc: I Samuil, II Samuil, I Împăraţi şi II Împăraţi, aşadar sunt doar două cărţi ale Împăraţilor.
Nu există nici o menţiune în cărţile Împăraţilor că Ioppe este un port al Iudeei.
[7] Ovidiu, Metamorfoze, IV; Josephus, Războiul iudeilor III.
[8] Adică, ediţia cea mai răspândită în popor a Scripturii în părţile apusene ale creştinătăţii din acea vreme.
[9] La Fericitul Ieronim, fuga lui Iona priveşte faptele omului de după cădere, în timp ce corabia bătută de vânturi reprezintă chemarea lui înapoi. La Meftodie din Olimp, corabia rătăcită în voia mării agitate, în contrast cu o viaţă sigură pe teren ferm, este căderea omului în timp faţă de nemurirea originară, iar înghiţirea lui Iona semnifică îmbătrânirea în timp a trupului, după cum pântecele chitului este pământul care primeşte trupurile măcinate de timp.
[10] ,,Contemplarea bucuriei” este tălmăcirea numelui Tharsis.
[11] Suferinţă.
[12] Vergilius, Eneida VIII, 112-114.
[13] Perates: rătăcitor, pribeag. Cuvântul se găseşte în Facerea 14, 13 LXX [adică, Septuaginta]; textul ebraic spune: Avraam evreul.
[14] Fericitul Ieronim face trimitere la Înviere: Cu moartea pe moarte călcând …
[15] Termenul taină este folosit aici cu înţelesul de jertfă (a lui Iona).