Decăderea Patriarhiei Constantinopolului

de Arhiepiscop Ioan Maximovici

Cariera şi declaraţiile anti-ortodoxe ale fostului patriarh Athenagora de tristă amintire au fost atât de izbitoare încât au tins probabil să ascundă faptul că apostazia acestui singur om era doar apogeul unui lung şi treptat proces de îndepărtare de la credinţa ortodoxă a unei întregi Biserici Ortodoxe locale. De altfel, noul patriarh Dimitrie (n.r.: la vremea apariţiei articolului) a făgăduit că ,,va călca pe urmele paşilor marelui nostru predecesor … în a urmări unitatea creştină” şi a institui ,,dialoguri” cu islamicii şi alte religii necreştine. Iar faptul că îl recunoştea pe ,,sfântul şi binecuvântatul papă al Romei, Paul al VI-lea, ca fiind primul dintre egali în Biserica Universală a lui Hristos” vine să confirme apostazia sa şi să destăinuie adâncurile în care s-a cufundat Biserica Constantinopolului chiar în zilele noastre.

Ar trebui remarcat faptul că titlul ,,ecumenic” a fost dat patriarhului Constantinopolului ca o consecinţă a mutării capitalei Imperiului Roman în acest oraş în secolul al IV-lea. În acea vreme, patriarhul a devenit episcopul oraşului care era centrul lumii ,,ecumenice” sau civilizate. Din nefericire, în secolul XX, scaunul odată slăvit al Constantinopolului, pierzându-şi de multă vreme gloria sa pământească, a încercat în mod ieftin să-şi redobândească prestigiul prin intrarea pe două căi ,,ecumeniste” noi. În primul rând, s-a alăturat ,,mişcării ecumeniste”, care este întemeiată pe un universalism anti-creştin; şi, imitând Roma apostată, se străduieşte să supună sieşi celelalte Biserici Ortodoxe şi să facă din patriarhul său un fel de papă al Ortodoxiei.

Următorul articol, care este parte a unui raport asupra tuturor Bisericilor Autocefale, realizat de arhiepiscopul Ioan, către cel de-al doilea Sinod a toată diaspora al Bisericii Ruse din străinătate, ţinut în Iugoslavia în 1938, oferă fundalul istoric al situaţiei actuale a Patriarhiei Constantinopolului. Ar fi putut fi scris astăzi, aproape 35 de ani mai târziu, cu excepţia câtorva mici puncte care s-au schimbat de atunci. Spunem aceasta fără a mai pune la socoteală acţiunile şi declaraţiile ,,ecumeniste” mai spectaculoase ale patriarhiei din ultimii ani, care au avut rolul de a o transforma din ,,spectacolul vrednic de dispreţ” descris în acest raport, într-unul din centrele mondiale conducătoare ale anti-Ortodoxiei.

* * *

Între Bisericile Ortodoxe primatul este deţinut de Biserica Noii Rome, Constantinopol, ce este condusă de un patriarh care are titlul de ecumenic şi, prin urmare, ea însăşi este numită Patriarhia Ecumenică; teritorial, ea şi-a atins apogeul dezvoltării la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În acea vreme ea cuprindea întreaga Asie Mică, întreaga Peninsulă Balcanică (cu excepţia Muntenegrului), împreună cu insulele învecinate, deoarece celelalte Biserici independente din Peninsula Balcanică fuseseră suprimate, devenind parte a Patriarhiei Ecumenice. Chiar înainte de căderea Constantinopolului în mâna turcilor, patriarhul ecumenic a primit de la sultanul turc titlul ,,Millet Bash”, care înseamnă capul poporului, el fiind considerat capul întregii comunităţi ortodoxe din Imperiul Otoman.

Asediul Constantinopolului. Frescă, Mânăstirea Moldoviţa

Cu toate acestea, guvernul turc nu a avut nici o reţinere în a îndepărta patriarhi din orice motiv şi a cere noi alegeri, în acelaşi timp pretinzând o taxă considerabilă pentru alegerea unui nou patriarh. Aparent, ultima circumstanţă a avut o mare importanţă în schimbarea patriarhilor de către turci. Prin urmare, adeseori s-a întâmplat că ei au permis urcarea din nou pe tronul patriarhal, după moartea unuia sau mai mulţi dintre succesorii săi, a unui patriarh pe care îl îndepărtaseră anterior. Astfel, mulţi patriarhi au ocupat scaunul de mai multe ori, şi fiecare succesiune a fost acompaniată de colectarea unei taxe speciale de către turci de la ei.

Cu scopul de a strânge suma pe care a plătit-o la urcarea pe tronul patriarhal, patriarhul făcea o colectă de la mitropoliţii subordonaţi lui, iar ei, la rândul lor, colectau de la clerul aflat în păstorirea lor. Acest mod de a chivernisi finanţele şi-a lăsat amprenta asupra întregii vieţi a patriarhiei. De asemenea, de la sine înţeles, în patriarhie se vehicula ,,marea idee” greacă – încercarea de a restaura Bizanţul, mai întâi într-un sens cultural, însă mai târziu şi în sens politic. Din acest motiv extrem de important, funcţiile erau ocupate de oamenii devotaţi acestei idei, şi în cea mai mare parte de grecii din partea Constantinopolului numită Fanar, unde se afla şi patriarhia. Aproape întotdeauna, scaunele episcopale erau ocupate de greci, chiar dacă în Peninsula Balcanică populaţia era, în principal, slavă.

La începutul secolului al XIX-lea a luat naştere o mişcare de eliberare printre popoarele balcanice, care se străduiau să se scuture de jugul otoman. Astfel s-au născut statele Serbiei, Greciei, României şi Bulgariei, la început semi-independente, şi mai apoi complet independente de Turcia. În paralel cu aceasta, s-a trecut la formarea noilor Biserici locale care s-au separat de Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă a fost fără voia lor, datorită circumstanţelor, patriarhii ecumenici au permis autonomia Bisericilor din principatele vasale, şi mai târziu ei au recunoscut deplina independenţă a Bisericilor din Serbia, Grecia şi România. Doar problema bulgară a fost complicată, având în vedere pe de o parte nerăbdarea bulgarilor, care nu-şi obţinuseră încă independenţa politică şi, pe de altă parte, neînduplecarea grecilor. Declaraţia voluntară a autocefaliei bulgare pe baza unui ,,firman” al sultanului nu a fost recunoscută de către patriarhie, şi într-un număr de dioceze s-a instaurat o ierarhie paralelă.

Hotarele Bisericilor nou-formate au coincis cu hotarele noilor state, care au crescut mereu pe socoteala Turciei, în acelaşi timp dobândind noi dioceze de la patriarhie. Cu toate acestea, în 1912, când a început Războiul Balcanic, Patriarhia Ecumenică avea aproximativ 70 de mitropolii şi câteva episcopii. Războiul din 1912-13 a smuls din Turcia o parte semnificativă a Peninsulei Balcanice cu centre spirituale foarte mari, precum Thessalonic şi Athos. Marele Război din 1914-18 a privat Turcia pentru o vreme de întreaga Tracie şi coasta Asiei Mici cu oraşul Smirna, care au fost pierdute pe urmă de Grecia în 1922, după protestul lipsit de succes al grecilor, cu privire la Constantinopol.

Aici patriarhul ecumenic ar fi putut să nu permită atât de uşor să-şi piardă autoritatea asupra diocezelor care fuseseră smulse din Turcia, aşa cum făcuse mai înainte. Exista deja o dispută cu privire la diferite locuri care fuseseră din vechime sub autoritatea spirituală a Constantinopolului. Cu toate acestea, în 1922, patriarhul ecumenic a recunoscut anexarea la Biserica Sârbă a tuturor teritoriilor aflate în graniţele Iugoslaviei; el a fost de acord cu includerea în Biserica Greciei a unui număr de dioceze ale statului grec, păstrându-şi, oricum, autoritatea asupra Muntelui Athos; şi în 1937 el a recunoscut chiar autocefalia micii Biserici a Albaniei, pe care mai întâi nu o recunoscuse.

Hotarele Patriarhiei Ecumenice şi numărul diocezelor sale au scăzut semnificativ. Patriarhia Ecumenică a pierdut de asemenea Asia Mică, deşi aceasta a rămas în jurisdicţia sa. Potrivit tratatului de pace dintre Grecia şi Turcia din 1923, a avut loc un schimb de populaţie între aceste două puteri, astfel că întreaga populaţie greacă din Asia Mică a fost nevoită să se restabilească în Grecia. Oraşele antice, care avuseseră cândva o mare însemnătate în problemele ecleziastice şi fuseseră slăvite în istoria Bisericii lor, au rămas fără nici un locuitor de credinţă ortodoxă. În acelaşi timp, patriarhul ecumenic şi-a pierdut semnificaţia politică în Turcia, deoarece Kemal Paşa l-a deposedat de titlul de cap al poporului.

De fapt, în momentul de faţă, în jurisdicţia patriarhului ecumenic se află 5 dioceze aflate în graniţele Turciei, în plus faţă de Athos cu locurile din împrejurimi în Grecia. Patriarhul este extrem de stingher chiar şi în manifestarea drepturilor sale indisputabile în guvernământul bisericesc din graniţele Turciei, unde el este considerat o persoană oficială oarecare supusă turcilor, fiind în continuare supervizat de guvern. Guvernul turc, care se amestecă în toate aspectele vieţii cetăţenilor săi, i-a permis lui, ca şi patriarhului armean, doar ca un privilegiu special să poarte părul lung şi veşmântul clerical, interzicând aceasta restului clerului. Patriarhul nu are dreptul de a circula liber în afara Turciei, şi în ultima vreme guvernul este chiar mai insistent în a urmări mutarea sa în noua capitală, Ankara (antica Ancyra), unde acum nu se află nici un ortodox, dar este concentrată administraţia turcă cu toate domeniile guvernamentale.

Această retrogradare exterioară a ierarhului oraşului Sfântului Constantin, care era odinioară capitala întregii lumi, nu i-a determinat pe creştinii care onorează scaunul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Grigorie Teologul să-l respecte pe acesta. Din înălţimea acestui scaun, succesorul Sfinţilor Ioan şi Grigorie ar fi putut călăuzi duhovniceşte întreaga lume ortodoxă doar dacă el poseda fermitatea lor în apărarea dreptăţii şi adevărului, şi lărgimea de vederi a recentului patriarh Ioachim al III-lea.

Oricum, declinului general al Patriarhiei Ecumenice i s-a alăturat direcţia activităţii sale după Marele Război. Patriarhia Ecumenică a dorit să-şi revină după pierderea diocezelor care părăsiseră jurisdicţia sa, şi de asemenea după pierderea semnificaţiei sale politice în graniţele Turciei. Şi a încercat să facă aceasta prin supunerea sieşi a Bisericilor acelor state unde guvernul nu este ortodox, ca şi a teritoriilor unde, până în acel moment, nu exista o ierarhie ortodoxă.

Astfel, pe 5 aprilie 1922, patriarhul Meletie desemna un exarh în Europa Centrală şi de Vest cu titlul de mitropolit de Thyateira cu reşedinţa la Londra; pe 4 martie 1923, acelaşi patriarh hirotonea pe arhimandritul ceh Savatie ca arhiepiscop de Praga şi toată Cehoslovacia; pe 15 aprilie 1924, a fost înfiinţată o mitropolie a Ungariei şi a toată Europa Centrală cu un scaun la Budapesta, chiar dacă acolo se afla deja un episcop sârb. În America a fost stabilită o arhiepiscopie sub jurisdicţia tronului ecumenic, iar în 1924 a fost înfiinţată în Australia o dioceză cu un scaun la Sydney. În 1938, India a fost subordonată arhiepiscopului de Australia.

În acelaşi timp, s-a procedat la supunerea unor părţi separate de Biserica Ortodoxă Rusă care fuseseră rupte din Rusia. Astfel, pe 9 iunie 1923, patriarhul ecumenic a acceptat în jurisdicţia sa dioceza Finlandei ca pe o Biserică Finlandeză autonomă; pe 23 august 1923, Biserica Estoniană a devenit supusă în acelaşi fel; pe 13 noiembrie 1924, patriarhul Grigorie al VII-lea a recunoscut autocefalia Bisericii Poloneze sub supravegherea Patriarhiei Ecumenice – care este, mai degrabă, autonomie.

În martie 1936, patriarhul ecumenic a acceptat Lituania în jurisdicţia sa. Nelimitându-se pe sineşi de la acceptarea în jurisdicţia sa a Bisericilor din regiunile care ieşiseră din graniţele Rusiei, patriarhul Fotie a primit sub omoforul său pe mitropolitul Evloghie din Europa Occidentală împreună cu parohiile subordonate lui, şi pe 28 februarie 1937, un arhiepiscop din jurisdicţia patriarhului ecumenic din America a hirotonit episcop pe Theodore-Bogdan Shpilko pentru o Biserică Ucraineană din America de Nord.

În acest fel, patriarhul ecumenic a devenit astăzi ,,ecumenic” (universal) în lărgimea teritoriului care este teoretic subordonat lui. Potrivit ideilor conducătorilor patriarhiei, aproape tot globul pământesc, cu excepţia micilor teritorii ale celor trei patriarhii şi teritoriul Rusiei Sovietice, intră în componenţa Patriarhiei Ecumenice. Pentru că dorinţa lor de a supune sieşi părţi din Rusia a crescut considerabil, patriarhii ecumenici au început chiar să declare necanonicitatea anexării Kiev-ului de către Patriarhia Moscovei, şi să afirme că Mitropolia Rusă sudică a Kiev-ului (care a existat anterior) ar trebui să fie supusă tronului Constantinopolului.

Un astfel de punct de vedere nu numai că a fost clar exprimat în tomosul cu privire la separarea Bisericii Poloneze, din 13 noiembrie 1924, dar este, de asemenea, promovat în mod constant de patriarhi. Astfel, vicarul mitropolitului Evloghie din Paris, care a fost hirotonit cu permisiunea patriarhului ecumenic, şi-a asumat titlul de episcop al Chersonului; deci, Chersonul, care este în momentul de faţă pe teritoriul Rusiei, se află sub autoritatea patriarhului ecumenic. Următorul pas logic pentru Patriarhia Ecumenică ar fi să declare întreaga Rusie ca fiind în jurisdicţia Constantinopolului.

În pofida celor de mai sus, este posibil ca actuala autoritate spirituală a Patriarhiei Ecumenice, şi chiar hotarele sale jurisdicţionale, să nu corespundă câtuşi de puţin îngâmfării Constantinopolului. Ca să nu mai vorbim de faptul că aproape pretutindeni autoritatea patriarhului este destul de iluzorie. În majoritatea situaţiilor, ea consistă în confirmarea episcopilor aleşi pentru diferite locuri sau în trimiterea unor astfel de episcopi de Constantinopol către multe ţări pe care acesta le consideră supuse sieşi, dar care nu au nici o turmă de credincioşi în grija lor.

De asemenea, autoritatea morală a patriarhilor Constantinopolului a scăzut foarte mult, având în vedere extrema lor instabilitate în problemele ecleziastice. Astfel, patriarhul Meletie al IV-lea a aranjat un ,,congres pan-ortodox” cu reprezentanţi ai diferitelor Biserici, la care a decretat introducerea noului calendar. Acest decret, recunoscut numai de o parte a Bisericii, a dat naştere unei schisme groaznice printre creştinii ortodocşi. Patriarhul Grigorie al VII-lea a recunoscut decretul sinodului Bisericii Vii cu privire la depunerea patriarhului Tihon, pe care, nu cu mult timp înainte de aceasta, Sinodul Constantinopolului îl declarase ,,mărturisitor”. Mai mult, Grigorie a intrat în comuniune cu ,,renovaţioniştii” din Rusia, comuniune care există şi în prezent.

În concluzie, Patriarhia Ecumenică îmbrăţişează în teorie aproape întreg universul şi îşi extinde în realitate autoritatea doar asupra câtorva dioceze, în unele locuri având un control mai degrabă superficial şi fiind retribuită pentru acesta. Persecutată acasă de guvern şi nesprijinită de nici o autoritate guvernamentală din străinătate, ea şi-a pierdut semnificaţia de stâlp al adevărului şi a devenit ea însăşi o sursă de divizare. Fiind, în acelaşi timp, stăpânită de o exorbitantă dragoste de putere, ea reprezintă un spectacol vrednic de dispreţ care reaminteşte de cele mai proaste perioade din istoria tronului Constantinopolului.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)