Pagini de istorie nr. 32

Published February 1, 2025 · Updated January 2, 2026

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a XI-a

Anii 431-451

2

Biserica apuseană – Sfântul Ilarie de Arles; viaţa sa episcopală – Starea societăţii religioase în Galia – Diverse sinoade – Disciplina Bisericii din Galia – Ordinele ecleziastice – Alegeri episcopale – Hor-episcopii – Judecăţi episcopale – Apeluri la sinodul local – Jurisdicţia episcopală – Sinoade locale – Proiectul patriarhatului din Galia alcătuit de Ilarie de Arles – Rânduieli privind diaconatul – Despre înfrânare – Despre fecioare, văduve şi cei care se pocăiesc – Despre robi şi locurile de refugiu – Despre eretici – Apel la puterea seculară – Intervenţia Sfântului Leon, episcopul Romei, în favoarea unui episcop depus de Ilarie – Ilarie la Roma – El revine la Arles fără să fi aşteptat judecata lui Leon – Diferenţele dintre Ilarie şi Leon – Moartea lui Ilarie – Relaţiile Sfântului Leon cu Biserica din Galia după moartea lui Ilarie – Caracterul general al scrisorilor sale

Anii 439-450

Biserica apuseană era demnă de sora sa din Răsărit. Cea din Galia mai ales răspândea atunci o lumină extraordinară.

Noi am istorisit deja viaţa apostolică a mai multora din episcopii săi. Trebuie să continuăm acest tablou.

Noi l-am ascultat deja pe Ilarie însuşi istorisindu-ne convertirea sa şi sosirea sa la Lerins, unde el se aprinde de atâta dragoste pentru singurătate. Noi am văzut că a fost lăudat de marele Eucher şi succedându-i învăţătorului său Honorat.

Acest sfânt patriarh de Lerins, simţind că i se apropie ceasul, a dorit să-l aibă alături de el pe iubitul său Ilarie, care părăsise pentru a doua oară Lerins pentru a merge la Arles. Persoanele cele mai ilustre[1], venind să-l viziteze pe Honorat, l-au rugat să-şi desemneze el însuşi succesorul; atunci, sfântul episcop de Arles, care nu mai putea să vorbească, şi-a întors privirea spre Ilarie şi l-a arătat cu degetul. Dar acesta, după ce a împlinit ultimele îndatoriri faţă de sfântul său prieten, s-a grăbit să reia drumul spre Lerins; el nu a putut ajunge acolo şi a fost oprit de generalul Cassius, care l-a pus sub pază. Oile, spune evlaviosul legendar, au făcut astfel slujba păstorului.

Ilarie, ţinut prizonier, vărsa ziua şi noaptea multe lacrimi la gândul greutăţii cu care vroiau să-l împovăreze; el Îl chema pe Dumnezeu cu fierbinţeală, pentru a-L ruga să-i facă cunoscută voia Sa, şi el a spus într-o zi celor care-l păzeau: ,,În zadar m-aţi făcut prizonierul vostru din dragoste pentru mine; dacă Domnul nu-mi dă un semn evident al voii Sale, nu voi accepta niciodată sarcina episcopală”. Cei care erau lângă el erau în număr mare, şi aceste cuvinte i-au lăsat consternaţi; dar deodată durerea lor s-a transformat în bucurie atunci când au văzut un porumbel alb zburând deasupra preafericitului şi odihnindu-se pe capul său, fără a fi speriat de numărul mare de oameni şi de zgomotul armelor soldaţilor.

Toţi cei care erau prezenţi au fost de două ori bucuroşi de arătarea voii lui Dumnezeu şi de mărturia pe care a dat-o de sfinţenia viitorului lor episcop; ei l-au condus peste câmp la Arles; tot oraşul a ieşit în întâmpinarea sa, şi el a consimţit în sfârşit să fie hirotonit episcop.

Una dintre primele sale griji a fost să construiască lângă Arles o mânăstire şi să adune acolo o sfântă comunitate[2].

Era pe atunci obiceiul celor mai mari episcopi din Galia să întemeieze o mânăstire în apropiere de biserica lor. Fără a vorbi de Sfântul Martin, Sfântul Victricie, Sfântul Castor şi de atâţia alţi propovăduitori ai vieţii monahale, noi l-am văzut pe Sfântul Ghermano de Auxerre întemeind o mânăstire lângă biserica sa.

Ilarie, atât de prieten al singurătăţii, nu putea ezita a crea un loc de odihnă, un azil împotriva distracţiilor lumii, un sanctuar în care putea să vină să se întărească în modestele virtuţi ale mânăstirii, pe care un episcop trebuia să le păstreze şi pe care putea aşa de uşor să le piardă în mijlocul onorurilor preoţiei supreme. Toţi marii episcopi, la fel de smeriţi ca monahii, aveau fără îndoială acelaşi scop fondând mânăstirile lor, dar ei vroiau de asemenea să alcătuiască o turmă aleasă, unde puteau găsi la nevoie oameni desăvârşiţi şi vrednici de a fi ridicaţi la diferite grade ale ierarhiei bisericeşti. Ei aveau o grijă deosebită de comunitatea lor, o vizitau adesea privindu-i pe toţi membrii ei ca pe fiii lor duhovniceşti, îi hrăneau cu cuvântul sfânt şi îi iubeau pentru virtutea exemplelor lor.

Ilarie, format la Lerins sub călăuzirea lui Honorat şi Maxim, era mai capabil decât oricare altul de a conduce o comunitate monahală. De asemenea, Honorat al Marsiliei, care l-a avut ca învăţător, ne spune că el a format îndată mânăstirea sa cu toate virtuţile prin învăţăturile şi pildele sale[3]. Asemenea Sfântului Ghermano, Ilarie a rămas monah în episcopat. El nu avea decât o tunică pe care o purta iarna, ca şi vara; posturile şi privegherile sale erau continue, el alătura studiului lucrul mâinilor. Împlinea cu exactitate sfatul marelui apostol de a nu fi o povară pentru nimeni, şi găsea şi mijlocul de a-i alina pe săraci cu roada muncii sale. Uneori el lucra pământul şi spunea ucenicilor săi: fiindcă trebuie să mâncăm, trebuie să ne ocupăm cu semănatul; fiindcă trebuie să facem vinul, trebuie să cultivăm viţa de vie.

Chiar în timpul studiului, el lucra cu mâinile, şi degetele sale făceau maşinal o ţesătură, în timp ce ochii săi erau aţintiţi asupra paginilor sfintelor cărţi; adeseori chiar atunci când studia şi lucra, el dicta totodată secretarului său Titius; Sfântul poet Edesie, surprinzându-l într-o zi în mijlocul acestor ocupaţii, a exprimat în versuri frumoase admiraţia sa de a-l vedea astfel, în acelaşi timp vorbind, lucrând cu mâinile, dictând secretarului său, citind şi reflectând. În timpul meselor sale, el făcea lectură. Masa sa era săracă şi el nu invita acolo aproape niciodată pe nimeni din lumea laică. Când făcea vizitele sale pastorale, el mergea pe jos; întotdeauna avea spiritul ocupat cu vreo sfântă meditaţie; în ciuda sărăciei sale, el găsea mijloacele de a construi biserici şi mânăstiri şi de a fi tată pentru orfanii săraci.

Ilarie alătura tuturor acestor virtuţi o râvnă fierbinte pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Elocvenţa sa era de obicei vie, plină de strălucire şi imagini; ea curgea în valuri curate şi limpezi de pe buzele sale; ea devenea fermă, impetuoasă când ataca greşeala sau păcatul. În zilele de post, el predica de la ceasul al 7-lea până la ceasul al 10-lea (de la ora 1 a serii până la ora 4). Dar hrănindu-şi astfel poporul cu cuvântul vieţii, el sporea foamea lui şi se dovedea acest cuvânt al înţelepciunii: ,,Celor care mă mănâncă le va fi în continuare foame, şi celor care mă beau le va fi încă sete”.

Dacă nu vedea oameni învăţaţi în auditoriul său, el folosea un limbaj simplu la îndemâna celor care-l ascultau; dar dacă vedea intrând oameni capabili să-l înţeleagă, chipul său se înflăcăra, el se ridica deasupra lui însuşi; atunci, după mărturia celor mai faimoşi retori ai şcolii din Arles, aceasta nu mai era ştiinţă, aceasta nu mai era elocvenţă, era ceva mai presus de om care ieşea de pe buzele sale, până în punctul în care Livius, poet şi retor celebru, a spus: ,,Dacă Augustin ar fi venit după tine, o Ilarie ! l-am fi găsit mai puţin mare decât tine !”

Cu toate acestea, câţiva credincioşi, incapabili fără îndoială să aprecieze frumuseţea cuvintelor lui Ilarie, au ieşit într-o zi din biserică în timp ce el predica: ,,Ieşiţi, ieşiţi, le-a strigat el, nu vă va fi atât de uşor într-o zi să ieşiţi din infern”[4].

Altădată[5], Ilarie predica în bazilica lui Constantin când l-a văzut intrând pe prefect; el îi dăduse în taină acestui magistrat sfaturi binevoitoare pentru a-l face să renunţe la nedreptăţile sale, dar ele fuseseră în zadar; zărindu-l deci că intră în biserică, el şi-a întrerupt cuvântul şi a spus: ,,Cel care dispreţuieşte avertismentele care-i sunt date spre mântuirea sa, nu este vrednic de a fi hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu”. Auzind aceste cuvinte, prefectul a ieşit, copleşit de confuzie, iar Ilarie şi-a continuat cuvântul.

Strălucirea rangului nu-l înspăimânta pe episcopul de Arles, şi el, atât de bun, atât de blând cu fiii săi, devenea rigid, teribil chiar când îi îndrepta pe cei orgolioşi[6].

Predicile lui Ilarie au fost adunate cu grijă, ca toate celelalte scrieri ale sale; principalele lucrări sunt: Viaţa sfântului episcop Honorat, singura care s-a păstrat până în zilele noastre; Omilii pentru toate praznicile de peste an; Expunerea Crezului, numeroase scrisori şi poezii[7].

Sfântul Ilarie[8], atât de râvnitor pentru instruirea turmei sale, nu era mai puţin [râvnitor] pentru a aplica taina pocăinţei. Cel mai adesea duminica veneau la el numeroşi oameni care se pocăiau; el îi înspăimânta pe unii vorbindu-le de judecăţile lui Dumnezeu, îi mângâia pe alţii vorbindu-le de făgăduinţele Lui. Nimeni nu ştia, ca el, să trateze subiectele teribile, judecata, iadul şi chinurile sale oribile. Nimeni nu ştia, ca el, să prezinte tabloul unei conştiinţe vinovate; el smulgea lacrimi din inimile cele mai aspre, şi, iubitor şi bun păstor, le amesteca cu ale sale, în acelaşi timp în care prin rugăciunile sale căuta să întărească roadele pocăinţei pe care le pricinuiseră cuvintele sale.

Mai ales preoţii erau obiectul solicitudinii sfântului episcop de Arles; el le dădea[9] sfaturi bune şi, ceea ce valorează întotdeauna cel mai mult, pilda virtuţilor pe care ei trebuiau să le practice. El vizita nu numai parohiile Bisericii sale, ci şi pe toate cele care erau supuse jurisdicţiei sale ca mitropolit de Arles şi pe care avea dreptul să le viziteze. În aceste plimbări apostolice, el reînsufleţea ardoarea clericilor şi monahilor, aşeza episcopi pe care-i socotea potriviţi, căuta în sfârşit, prin toate mijloacele, să facă să rodească darul de care Judecătorul suprem avea să-i ceară socoteală.

Episcopii provinciei Arles îl urmau pe mitropolitul lor în numeroasele şi utilele sale activităţi. Adeseori ei se reuneau în sinod sub conducerea lui şi fixau un mare număr de canoane sau reguli de disciplină. Noi le avem încă pe cele pe care ei le-au stabilit în sinoadele de la Riez, Orange, Vaison şi Arles; ele au fost adoptate şi urmate de toţi ceilalţi episcopi din Galia şi astfel prezintă un mare interes ca rezumat al disciplinei ecleziastice a Bisericii Galiei în secolul al V-lea; din acest punct de vedere, ele merită un studiu cu totul particular pe care noi ne vom strădui să-l facem mai util, reunind sub titluri comune hotărârile legate de acelaşi subiect; grupate astfel, ele ne vor oferi tabloul cel mai adevărat al societăţii creştine, al moravurilor şi instituţiilor sale[10].

Societatea creştină apare în toate documentele disciplinare din secolul al V-lea ca fiind împărţită în trei clase principale, aşa cum este până astăzi: clerul, credincioşii care fac mărturisirea de a urma sfaturile evanghelice, şi simplii credincioşi care se mulţumesc să respecte poruncile.

Clerul era constituit ierarhic, aşa cum a fost încă de la origine. Episcopul, preotul şi diaconul alcătuiesc primele trei grade sau ordine superioare; ei sunt slujitorii altarului. Slujitorii Bisericii îndeplinesc funcţiile cele mai umile ale casei lui Dumnezeu şi îi servesc pe slujitorii altarului faţă de care nu au nici privilegii, nici obligaţii; ei trebuie să aibă posibilitatea de a câştiga pentru a acoperi nevoile familiilor lor: aceştia sunt credincioşi evlavioşi asociaţi clerului prin ceremonii numite ordine minore sau inferioare, dar distincte de sfinţenia ordinului.

Alături de ierarhie, având temelia sa şi raţiunea sa în hirotonie, apare o alta întemeiată pe jurisdicţia sau întinderea puterilor. Noi remarcăm această ierarhie de jurisdicţie, mai cu seamă în episcopat[11], unde se disting limpede trei grade: mitropolitul sau primatul, episcopul simplu şi hor-episcopul.

Mitropolitul sau primatul era episcopul oraşului metropolă[12] al provinciei; el avea asupra celorlalţi episcopi ai provinciei nu numai un primat de cinste, ci şi un primat de jurisdicţie. El avea dreptul:

1) de a vizita bisericile dependente de metropola sa[13];

2) de a convoca sinodul episcopilor din provincia sa şi de a-l prezida[14];

3) episcopii trebuiau să se adreseze lui pentru a soluţiona problemele spinoase în privinţa cărora ei nu puteau decide singuri, şi nu trebuiau să se adreseze episcopului Romei decât cu mitropolitul lor, dacă acesta nu putea rezolva problema[15];

4) mitropolitul avea dreptul de a face hirotonirea tuturor episcopilor din provincia sa[16];

5) el prezida alegerile acestor episcopi[17].

Puterea mitropolitului se arăta mai cu seamă în aceste hirotonii şi alegeri. Ele erau nule de drept dacă el nu prezidase sau nu-şi dăduse consimţământul[18]; ceilalţi episcopi trebuiau să fie deopotrivă convocaţi, şi ei nu puteau face hirotonia dacă nu erau cel puţin 3 şi asiguraţi de consimţământul celorlalţi[19]. Episcopii prezenţi la alegere desemnau 3 candidaţi[20]; clericii bisericii, adunaţi, alegeau dintre ei pe cel considerat cel mai vrednic[21]; se consulta apoi poporul pentru a se încredinţa că alegerea era pe placul lui[22], şi în sfârşit episcopii confirmau alegerea şi treceau la hirotonire. Dacă părerile erau împărţite între cler şi popor, mitropolitul număra voturile şi proclama opinia majorităţii[23].

Alegerile de episcopi erau de o mare importanţă. Episcopul era apărătorul natural al poporului său, caracterul său îi dădea multă influenţă asupra magistraţilor civili, adesea chiar asupra conducătorilor hoardelor barbare care, timp de mai multe secole, au devastat imperiul. Aşadar, poporul avea tot interesul să numească un episcop capabil prin înalta sa poziţie în lume, prin virtuţile şi ştiinţa sa, să-l apere şi să-i facă bine; intriganţii profitau de această dispoziţie pentru a amăgi poporul cu făgăduinţe pompoase, şi adeseori laicii tulburau alegerile şi vroiau să aibă o parte mai activă şi mai directă decât cea pe care le-o dădea dreptul bisericesc. Se întâmpla că, după moartea unui episcop, unii clerici se duceau în Biserica sa pentru a face acolo o facţiune; alţii, în acelaşi scop, profitau de ultimii ani ai unui episcop bolnav pentru a acapara o parte din funcţiile administrative şi a se înălţa astfel puţin câte puţin la episcopat.

Pentru a preîntâmpina toate aceste inconveniente, s-au stabilit următoarele rânduieli:

1) când murea un episcop, episcopul cel mai apropiat trebuia să vină singur în Biserica defunctului şi nu putea rămâne acolo decât în timpul funeraliilor, adică până în cea de-a şaptea zi; nici un alt episcop nu putea să se apropie de oraş[24];

2) un episcop bolnav şi incapabil de a conduce Biserica sa trebuia să apeleze la alt episcop şi să-l roage să aibă grijă de ea; el nu trebuia s-o lase ocârmuită de clericii săi[25];

3) dacă numai doi episcopi făceau o hirotonie, ei trebuiau depuşi[26];

4) toţi episcopii care luau parte la o hirotonie ilicită, nu mai puteau lua parte la nici o hirotonie, nici la vreun sinod[27];

5) cei care provocau tulburări în alegeri şi făceau intrigi erau excomunicaţi[28];

6) un episcop care a consimţit să fie hirotonit ilegal era depus; dar dacă se făcuse uz de violenţă faţă de el pentru a-l hirotoni, el era aşezat pe scaunul unuia dintre cei care luaseră parte la hirotonia sa[29];

7) dacă episcopul hirotonit ilegal făcea hirotonii, ele erau lovite de nulitate[30], adică cei hirotoniţi nu puteau să-şi exercite în mod licit funcţia la care fuseseră ridicaţi; deoarece pentru validarea intrinsecă a hirotoniei, nu se punea la îndoială dacă episcopul urmase în rest rânduielile aşezate pentru săvârşirea legitimă a tainei hirotoniei. Aşa trebuie înţeleasă de obicei nulitatea hirotoniilor despre care vorbesc adeseori sinoadele; astfel, Sinodul de la Riez (439) a declarat nulă hirotonia lui Armentarie de Embrun şi a recunoscut totuşi în el un adevărat caracter episcopal.

Deoarece actele acestui sinod aruncă multă lumină asupra acestui punct important, noi credem [că este] util să le prezentăm în mare parte; el a fost prezidat de Sfântul Ilarie de Arles şi semnătura sa este urmată de cele ale altor 12 episcopi din provinciile meridionale.

,,Fiind adunaţi în Biserica din Riez[31] – spun ei – cu voia Domnului, noi am căutat să remediem greşeala care a fost făcută în Biserica din Embrun, unde doi episcopi, fără respect pentru canoanele Bisericii, au îndrăznit să facă o hirotonie; constituţiile preacinstite ale Sfinţilor Părinţi cer însă prezenţa a cel puţin trei episcopi, consimţământul episcopilor din aceeaşi provincie, şi prezenţa sau consimţământul formal al mitropolitului; deci a fost comisă o faptă gravă în Biserica din Embrun, şi noi suntem profund îndureraţi de acest lucru.

Nu dorinţa de răzbunare a fost cea care ne-a făcut să ne adunăm, ci intenţia cu totul preoţească de a vindeca răul care a fost făcut; de asemenea, noi am examinat cu grijă sensul exact al tuturor canoanelor şi am fost convinşi că dacă, pe de o parte, am avea obligaţia de a anula ceea ce a fost făcut împotriva rânduielilor şi de a pronunţa împotriva celor vinovaţi o condamnare, noi am putea totuşi să arătăm faţă de ei indulgenţă; am fost cu atât mai îndrituiţi cu cât cei care au greşit nu au încetat, după greşeala lor, să ne dea prin smeritele rugăciuni pe care ni le-au adresat, dovezi că s-au pocăit şi au respins păcatul lor din ignoranţă şi influenţa care a fost exercitată asupra lor. Neîndoios, este de neiertat episcopilor că au ignorat legile ecleziastice, este mai puţin rău însă decât a mărturisi cu neruşinare că aveau cu bună ştiinţă mulţimile la picioare.

Drept urmare, din milă şi dragoste, ne-a plăcut să-i primim în comuniune şi dragoste frăţească pe cei doi episcopi care au acţionat atât de categoric împotriva legilor şi rânduielilor aşezate. Dar ei vor şti că, potrivit legii recente şi foarte salutare a Sinodului de la Turin, ei nu vor putea, în toată viaţa lor, să ia parte la alte hirotonii, nici la sinoade ordinare. Nu se poate primi nici o opinie salutară de la cei care se fac vinovaţi de o greşeală atât de mare.

Este drept că noi ne vom ocupa fără întârziere de Biserica din Embrun care, de 2 ani fără 4 luni, este lipsită de păstor legitim. Starea sa este cu atât mai tristă cu cât clerul său, inocent şi prieten al disciplinei, este tulburat de anumiţi laici care nu-l cruţă nici de injurii, nici de atacuri, care au împins insolenţa până la a insulta şi a ameninţa preoţi şi slujitori, care nu se tem să întrebuinţeze cele mai crude violenţe şi să se murdărească cu o ucidere abominabilă. Nu putem să mai amânăm mult a răspunde aşteptării celor buni, prietenilor disciplinei, de teamă să nu părem că favorizăm ambiţiile celor vinovaţi, aţâţătorilor de tulburări, ale căror manevre nelegiuite trebuie să fie lovite de pedepse ecleziastice.

Deci, potrivit canoanelor, noi declarăm nulă această hirotonie care a fost făcută fără participarea a trei episcopi, fără consimţământul episcopilor din aceeaşi provincie şi împotriva voinţei mitropolitului[32]. Ne-a plăcut, cu voia Domnului, să-l depunem pe cel care a fost înălţat la episcopat în mod incorect, şi fraţii vor fi convocaţi pentru a aşeza o altă persoană, urmând rânduielile ecleziastice.

Dar, aşa cum sfântul sinod vrea să urmeze nu numai legile disciplinei, ci şi pe cele ale dragostei, el nu a vrut să-l condamne pe Armentarie care a fost înălţat din teamă de Dumnezeu, care nu a consimţit decât din vanitate la hirotonia sa ilicită şi a arătat după aceea sentimente bune. I se va permite unuia din fraţii noştri să-i cedeze una din parohiile Bisericii sale, şi el poate locui acolo cu titlul de hor-episcop[33]. El nu poate exercita slujirea sa decât în provinciile din Alpii Maritimi. Îi este interzis să slujească sfânta euharistie în oraşe, nici măcar în absenţa episcopului, şi să hirotonească un cleric mai mic, nici măcar în biserica care i-a fost încredinţată; el nu va îndeplini în această biserică nici o funcţie episcopală, decât mirungerea neofiţilor şi slujirea sfintei euharistii înaintea preoţilor. Dacă, după ce a stat într-o biserică care i-a fost acordată, el va accepta alta, el nu-şi poate exercita funcţia acolo decât după ce renunţă la prima; el nu poate conduce niciodată două biserici simultan, şi slujitorii celei care îi va fi încredinţată trebuie să fie hirotoniţi de episcopul eparhiei.

În privinţa celor pe care Armentarie i-a ridicat în rang cu îndrăzneală şi care au fost anterior excomunicaţi, ei vor fi depuşi; pentru cei care sunt fără reproş, episcopul care va fi ales la Embrun îi poate păstra pentru slujirea Bisericii sale sau să-i trimită lui Armentarie pentru slujirea Bisericii care-i va fi încredinţată.

În plus, adaugă sinodul, pentru a-i dovedi indulgenţa noastră, noi dorim ca el să fie mai puţin decât un episcop şi mai mult decât un preot”.

Existau atunci în Biserică alţi episcopi care aveau acest titlu de hor-episcop; cu toate că posedau caracterul episcopal, ei nu împlineau toate funcţiile: ei puteau fi, ca Armentarie, însărcinaţi cu o parohie importantă sau o parte a eparhiei, dar întotdeauna sub supravegherea episcopului obişnuit, pentru care ei nu erau decât reprezentanţi sau vicari.

Episcopul păstra întreaga jurisdicţie asupra acestor hor-episcopi, ca asupra preoţilor şi tuturor celorlalţi clerici din eparhia sa. El avea chiar asupra preoţilor săi şi clericilor săi un astfel de drept, că un alt episcop nu putea, fără permisiunea sa, să-i ridice la ranguri superioare. Dacă un episcop vroia să hirotonească un cleric din altă Biserică decât cea a lui, el trebuia să-l facă să vină la el, să-l cerceteze cu grijă, să ceară informaţii de la episcopul său, şi să nu-l hirotonească decât după ce a obţinut permisiunea acestuia; altfel hirotonia era nulă[34] şi episcopul care o făcuse trebuia chemat înaintea Sinodului[35].

Episcopul era judecătorul normal al tuturor clericilor săi, dar sentinţele nu erau fără apel, şi clericul care considera că nu trebuie să se supună, putea recurge la sinodul provincial[36]. Episcopii înşişi stabiliseră această rânduială înţeleaptă pentru a da sentinţei lor mai multă greutate şi pentru a le oferi subordonaţilor lor o garanţie împotriva erorii şi arbitrarului; în plus, ei au decis că un episcop nu trebuia să acţioneze cu uşurinţă în acuzaţiile sale şi că el trebuia să aibă dovezi solide nu numai pentru el, ci şi pentru ceilalţi[37]. Înainte de a acţiona public împotriva unui cleric pe care-l ştia vinovat, fără ca fărădelegea sa să fie publică, el trebuie mai întâi să încerce să-l convertească prin avertismente tainice şi să nu o aducă la lumină decât în ultimă instanţă[38].

Episcopii, dând clericilor garanţii împotriva arbitrarului sau erorii judecăţilor lor, vroiau însă ca ei să fie cu desăvârşire supuşi, şi le interziceau să apară înaintea tribunalelor laice, chiar pentru afaceri vremelnice, fără permisiunea lor[39].

Dreptul episcopului asupra simplilor credincioşi nu mergea atât de departe, şi dacă episcopul unei alte Biserici vroia să hirotonească un laic care nu era din eparhia sa, el nu avea decât să şi-l ia ca ucenic, să-l naturalizeze, ca să spunem aşa, în Biserica sa[40]; el nu-l putea trimite înapoi în eparhia sa, dacă episcopul acestui loc nu-l acceptase ca cleric[41].

Jurisdicţia episcopului se întindea asupra întregului teritoriu dependent de Biserica sa, şi nici un altul nu putea, fără permisiunea sa, să exercite acolo funcţia episcopală. Dacă un episcop vroia să construiască o biserică în eparhia altuia, el era liber [să o facă], dar nu putea s-o sfinţească fără autorizaţie, pentru că acesta era un act religios aparţinând de drept episcopului eparhial. El putea chiar să aducă clerici pentru a o deservi; dar aceşti clerici, pentru a-şi săvârşi slujirea, aveau nevoie de acordul episcopului locului, căruia îi aparţinea de asemenea hirotonirea clericilor pe care episcopul fondator îi prezenta pentru a fi ridicaţi la ranguri superioare, sau a laicilor pe care el dorea să-i introducă în cler. După întemeierea bisericii, clericii şi Biserica treceau sub jurisdicţia totală a episcopului local; episcopul fondator păstra numai administrarea bunurilor cu care înzestrase biserica sa, şi episcopul eparhiei nu putea să schimbe nimic în acestea[42].

Lucrurile stăteau la fel pentru o ctitorie laică, şi dacă întemeietorul invita episcopi străini să vină la sfinţirea bisericii sale, acestora le era interzis să meargă acolo, dacă episcopul eparhiei nu prezida sau nu cedase drepturile sale [altuia][43].

Era foarte înţelept a rândui astfel, până în cele mai mici detalii, drepturile episcopilor. Acesta era mijlocul de a evita conflictele care se puteau naşte atât de uşor din ambiţie sau dintr-o râvnă mai aprinsă decât luminată. Aceste drepturi trebuiau astfel respectate că un episcop nu putea primi în comuniune o persoană pe care un alt episcop o excomunicase. Numai cel care dăduse sentinţa de excomunicare putea să acorde indulgenţă persoanei respective, şi cel care încălca această rânduială se afla în situaţia de a fi chemat la sinodul provincial[44].

Sinodul era tribunalul înaintea căruia episcopul putea fi citat ca simplu cleric[45]. Acolo erau cercetate şi judecate[46] cauzele dintre clerici, când ei nu vroiau să se supună judecăţii episcopului lor. Sinoadele trebuiau să fie frecvente în fiecare provincie; Sinodul de la Riez hotărăşte că ele trebuie să se ţină de două ori pe an[47], şi dă această regulă ca obiceiul străvechi. La sfârşitul fiecărui sinod trebuia indicat locul şi perioada în care se va ţine sinodul viitor[48], şi toţi episcopii erau obligaţi să participe la acesta[49]. Aceste sinoade aveau rezultate excelente: fiecare episcop aducea acolo roadele experienţei şi reflecţiilor sale; ei întreţineau unitatea în decizii, uzanţe şi o sfântă unire între episcopii care se cunoaşteau şi se apreciau mai mult. Înainte de ţinerea frecventă a acestor sinoade, episcopii se cunoşteau cu greu, aveau puţine relaţii între ei, şi, pentru a nu se expune riscului de a fi înşelaţi de fraţi falşi, ei fuseseră siliţi să convină între ei ca să poarte toţi, în călătoriile lor, scrisori de recomandare; dar de îndată ce s-au cunoscut mai bine şi au avut, prin intermediul numeroaselor sinoade, mai multe relaţii unii cu ceilalţi, ei au abolit această rânduială, au decis că era suficient de acum înainte a-i semnala pe cei incorecţi şi că se putea comunica fără dificultate cu cei care nu vor fi indicaţi ca aceştia[50].

Sfântul Ilarie de Arles a conceput chiar proiectul magnific de a reuni într-un corp mai compact şi încă mai unit pe toţi episcopii din Galia pentru stabilirea de sinoade naţionale. Din nefericire, el a vrut să dea episcopului de Arles o autoritate prea mare şi să facă să fie considerat mitropolit universal sau patriarh al Galiei; el a stârnit astfel reclamaţii juste împotriva lui care l-au făcut să abandoneze proiectul său, foarte lăudabil însă în sine. El a adoptat ideile Papei Zosim şi ale lui Patrocle cu privire la prerogativele scaunului său; el vizita bisericile, făcea ici şi colo hirotonii şi ofensa astfel mulţi episcopi care socoteau că râvna sa este ambiţie şi se împotriveau realizării ideii sale. Cu toate acestea, mulţi au adoptat-o, şi se poate considera că cel de-al doilea Sinod de la Arles a fost o încercare de sinod naţional, unde Ilarie a reînnoit hotărârile sinoadelor locale din Vaison şi Orange pe care le prezidase. El a făcut chiar să se adopte acolo o decizie care făcea sinodul naţional obligatoriu pentru toţi şi supunea mitropoliţii înşişi hotărârilor lui[51]. Această decizie nu a fost respectată, şi Ilarie a fost privat de aşa-zisele sale prerogative, aşa cum vom vedea îndată. Sinodul naţional nu a mai avut loc, dar sinoadele locale au fost numeroase nu numai în provinciile meridionale, ci în toată Galia[52].

Studiind hotărârile lor, se vede că atunci existau puţine abuzuri în Biserica Galiei şi că exista nu numai o sfântă unire între episcopi, ci şi că relaţiile dintre episcop şi clericii săi erau cele ale unui tată în mijlocul copiilor săi.

Episcopii aveau, mai ales pentru preoţi, multă afecţiune. În orice circumstanţe, ei îi protejau, le extindeau puterile, le dădeau o parte din autoritatea lor.

Era atunci un obicei evlavios de a cere binecuvântarea episcopului. Exista atâta veneraţie pentru cei dintâi păstori încât erau rugaţi să binecuvânteze casele şi chiar câmpurile. Atunci când ei mergeau acasă la credincioşi, familiile întregi se aşezau în genunchi şi, până în secolul al V-lea, numai episcopii dădeau aceste binecuvântări; credincioşii devenind foarte numeroşi, ei au acordat preoţilor posibilitatea de a le da[53].

Extinzând astfel o parte din puterile lor, ei îi protejau pe preoţi împotriva nelegiuirilor unor diaconi care vroiau să uzurpe câteva din îndatoririle lor. Primul Sinod de la Arles (314) aşezase deja rânduieli împotriva acestui abuz. Cel de-al doilea Sinod de la Arles interzicea diaconilor să exercite chiar funcţiile rangului lor, precum a împărţi credincioşilor trupul lui Iisus Hristos, în prezenţa preotului[54]. Atunci când un preot era prezent, el trebuia să exercite, în absenţa episcopului, toate funcţiile ecleziastice înalte, iar diaconul trebuia numai să-l ajute.

Grija pe care episcopii o aveau pentru demnitatea preoţilor lor reiese mai ales din condiţiile puse pentru hirotonirea lor.

Nu puteau fi ridicaţi la treapta preoţiei cei care fuseseră chinuiţi în exterior de diavol; şi cei care fuseseră chinuiţi după hirotonirea lor trebuiau opriţi de la slujbele lor[55]. Era interzis a hirotoni preot un neofit sau un nou convertit[56], un om căsătorit fără ca el să fi îmbrăţişat curăţia[57] şi un bigam sau cel care ar fi fost căsătorit a doua oară sau ar fi fost căsătorit cu o văduvă.

Un preot care dădea bani cu camătă, se făcea fermier sau exercita o meserie[58] era oprit de la slujire şi excomunicat[59]. Aşezând această rânduială, episcopii aveau în mod evident ca scop a înconjura preotul de consideraţie; din acelaşi motiv ei le interziceau să facă pocăinţă publică[60]; dacă se făceau vinovaţi de vreun păcat grav, ei trebuiau să se pocăiască în taină; această rânduială era plină de înţelepciune, deoarece pocăinţa publică a preotului, prin dezvăluirea păcatului său, mai curând ar fi scandalizat decât ar fi zidit.

Doar clericii simpli puteau fi expuşi pocăinţei publice[61], şi ar fi fost împotriva obiceiului Bisericii a-i supune la acelaşi lucru chiar pe diaconi[62].

Diaconii erau, după preoţi, cei mai înalţi slujitori ai Bisericii, şi rangul lor era unul dintre cele care se numeau majore. Erau necesare aproape aceleaşi condiţii ca la preoţie pentru a fi ridicat la diaconat; încă din secolul al V-lea, diaconii erau obligaţi, ca episcopii şi preoţii, la curăţie. Se pare că înainte nu fuseseră obligaţi în Biserica Galiei, deoarece Sinoadele de la Orange şi Arles[63] dau această lege ca nouă pentru ei: „De acum înainte, spuneau ele, nu vor mai fi hirotoniţi diaconi căsătoriţi, fără ca ei să facă votul curăţiei”. De atunci, diaconul care, după hirotonirea sa, recurgea la căsătorie, era depus din slujirea sa[64] şi nu putea, după greşeala sa, să fie ridicat la un rang superior, în ciuda dovezilor de pocăinţă sinceră[65].

Un neofit nu putea fi ridicat la diaconat sau preoţie. La fel era pentru un bigam, oricât de evlavios ar fi fost; şi dacă el fusese ridicat la vreo treaptă, trebuia depus[66].

Curăţia era o lege universal statornicită în Galia în secolul al V-lea pentru episcopi, preoţi şi diaconi. Cel de-al doilea Sinod de la Arles stabilea următoarele rânduieli pentru a fi respectate cu stricteţe[67]:

„Dacă vreun membru al clerului, diacon sau mai mult, are acasă altă femeie decât bunica sa, mama sa, sora sa, fiica sa sau soţia sa, după ce a făcut cu ea votul curăţiei, el va fi excomunicat, şi cu aceeaşi pedeapsă va fi pedepsită femeia care nu a vrut să se separe de el.

Nici un diacon, preot sau episcop nu are voie să primească în camera sa fete tinere, libere sau sclave”.

Sinodul din Angers a promulgat legi şi mai severe cu privire la această chestiune.

Dar dacă curăţia era o lege pentru primele trepte ale clerului, ea trebuia să fie practicată din virtute şi nu de nevoie; de asemenea, era interzis a ridica la aceste trepte pe cel care s-a mutilat[68].

O rânduială stabilea că clericii din toate treptele ierarhiei aparţineau Bisericii pentru care fuseseră hirotoniţi. Astfel episcopul, ca preotul, diaconul sau alt slujitor inferior care părăsea biserica pentru a se ataşa de alta era pedepsit cu excomunicarea[69].

Această lege, ca toate cele care priveau primele trepte ale clerului, avea ca scop să-i ridice [pe clerici] deasupra lucrurilor pământeşti. Clericul superior trebuia să potolească în el dragostea senzuală, ambiţia şi iubirea de arginţi; pentru a-şi împlini sfânta sa misiune, el trebuia să fie curat, fără prihană, înălţat deasupra sferei lucrurilor omeneşti. De asemenea, toate legile disciplinei, cele care rânduiau alegerea membrilor pentru treptele majore ale clerului, ca cele care trebuie să-i îndrume în slujirea lor, aveau ca scop evident să-i ridice într-un fel mai presus de fire şi să-i facă să meargă pe calea strâmtă şi sublimă a povăţuirilor evanghelice.

Treptele inferioare nu erau obligate să urmeze legi atât de severe. Însă, ipodiaconii, încă din secolul al V-lea, erau obligaţi la curăţie în Biserica Galiei. Celelalte funcţii ale Bisericii erau acoliţii, exorciştii, citeţii şi portarii, care îi ajutau pe clericii superiori în funcţiile lor şi aveau grijă de materialul pentru cult şi biserică. Aceste ranguri minore apăreau în toate documentele istorice ale Bisericii şi sunt probabil chiar instituite apostolic.

Toate funcţiile casei lui Dumnezeu, chiar cele mai umile, erau astfel săvârşite de funcţionari ecleziastici aleşi din elita societăţii creştine, şi acesta trebuia să fie un tablou foarte edificator ca cel al unei Biserici primare cu toţi clericii ei, împlinind care mai de care şi cu duh de credinţă feluritele slujiri ale rangului lor.

Alături de cler exista în societatea creştină un mare număr de credincioşi care se deosebeau de mulţime prin practica exterioară şi publică a povăţuirilor Evangheliei; aceştia erau monahii şi pustnicii ale căror instituţii le-am studiat deja. Printre femeile care se afieroseau desăvârşirii, se distingeau trei ordine: diaconiţele, fecioarele şi văduvele. Diaconiţele erau însărcinate în Biserică cu anumite funcţii faţă de persoanele de acelaşi sex. Ele ajutau mai ales la săvârşirea botezului, făcut atunci prin cufundare. Încă din secolul al V-lea, ele deveniseră puţin numeroase în Galia, şi se pare că se strecurase printre ele abuzul ceea ce a făcut să se dorească desfiinţarea [ordinului]. Ele păreau să fie mândre de titlul lor şi ar fi avut pretenţia de a face parte din cler, deşi ele nu primiseră nici o treaptă propriu-zisă; când, la liturghie, se dădeau două binecuvântări, una pentru popor, şi cealaltă rezervată clerului, diaconiţele se înclinau odată cu clerul. Sinodul de la Orange[70] a hotărât (441) ca ele să primească de acum înainte binecuvântarea odată cu poporul şi a interzis să fie hirotonite pe viitor.

Fecioarele simple alcătuiau întotdeauna în Biserică un grup respectat şi vrednic de a exista. Existau două feluri de fecioare: unele depuneau voturi simple, celelalte erau afierosite lui Dumnezeu în mod solemn[71]. Ele nu puteau să depună voturi până la vârsta de 25 ani. Dacă, după această vârstă şi depunerea voturilor, ele se căsătoreau, erau supuse unei pocăinţe riguroase[72]. Fecioarele afierosite în mod solemn purtau un văl ca semn al fecioriei lor perpetue[73].

Văduvele care se dedicau desăvârşirii aveau de asemenea un veşmânt aparte pe care li-l dădea episcopul în sacrariul bisericii[74]. Odată primite prin această ceremonie în treapta văduvelor, ele se numeau profetese şi nu mai puteau părăsi această stare fără a risca pedepse canonice. Pentru a le proteja, răpitorii lor erau excomunicaţi[75].

Istoria menţionează adeseori fecioare şi văduve şi ni le prezintă doritoare de virtute şi ştiinţă sfântă. La practicile evlaviei şi dragostei, ele adăugau studiul cărţilor sfinte şi se aflau în corespondenţă cu cei mai iluştri doctori, care se bucurau să le lămurească, să le călăuzească pe cărarea grea a desăvârşirii.

Printre simplii credincioşi exista mai ales o clasă care merită o menţiune specială şi de care sinoadele s-au preocupat foarte des, cea a penitenţilor. Se numeau astfel cei care erau admişi să facă în mod public pocăinţă pentru anumite păcate ştiute de toţi de care ei se făceau vinovaţi. Noi am avut deja ocazia să vorbim despre aceştia.

În legislaţia Bisericii Galiei se disting de asemenea mai multe hotărâri referitoare la anumiţi membri ai societăţii creştine de care sinoadele s-au ocupat în mod special şi pe care Biserica îi lua sub protecţia sa: aceştia erau sclavii şi cei abandonaţi, şi toţi nenorociţii care ar fi putut avea nevoie de ajutorul ei.

Biserica nu dădea niciodată hotărâri pentru abolirea sclaviei; nu era în duhul ei să tulbure societatea nici măcar pentru a dobândi un rezultat bun; ea lucra pe calea blândeţii şi convingerii, nu să facă utopii sociale, şi, după pilda lui Iisus Hristos, nu căuta decât să desăvârşească individul, încredinţată că prin această desăvârşire individuală ea va da naştere fără tulburări, fără revoluţie, pentru întreaga societate, unui progres real şi infailibil. În acest fel ea va face să dispară din lume plaga hidoasă a sclaviei. Ea a îngăduit mai întâi să existe sclavi; clericii înşişi aveau robi, şi ea le poruncea robilor să fie supuşi stăpânilor lor chiar [dacă aceştia erau] cruzi şi idolatri. Dar, în acelaşi timp, ea le inspira stăpânilor acest duh de dragoste care să le arate, în aceşti robi, fraţi mai mari decât ei poate în ochii lui Dumnezeu, şi ea oferea un refugiu, la picioarele altarului, robului silit să fugă de un stăpân prea dur şi crud.

Pentru a aprecia importanţa acestui refugiu pe care-l oferea Biserica robilor nenorociţi, şi pe care împăraţii l-au introdus în drept, trebuie să cercetăm plăgile hidoase ale acestei societăţi romane în care sclavul era un animal de povară, proprietatea unui stăpân care a avut mult timp drept de viaţă sau de moarte asupra lui. Biserica nu putea să se reţină de la a-şi extinde grija sa maternă asupra acestor fiinţe cărora politeismul aproape le refuza firea omenească, dar pe care ea îi considera fraţi şi co-moştenitori ai lui Iisus Hristos. Fără îndoială că oferindu-le un refugiu nenorociţilor, ea proteja de asemenea câţiva vinovaţi, dar nu valorează mai mult să te expui pentru a acoperi fărădelegea cu o protecţie nemeritată decât să abandonezi atâţia nevinovaţi atât de crud persecutaţi ?

Atunci când un sclav se refugia în biserică, se cerceta dacă el avea motive legitime pentru a părăsi casa stăpânului său: dacă el nu avea, era trimis înapoi; dar pentru a-l pune la adăpost de tratamentele rele pe care le-ar fi atras fără îndoială fuga sa, stăpânul care l-ar fi tratat cu duritate era ameninţat cu excomunicarea[76]. Se ajungea adeseori că stăpânii ai căror sclavi se refugiau în biserică puneau mâna pe clerici pentru a se răzbuna; ei erau de asemenea excomunicaţi[77]. Dacă se întâlneau aceşti oameni duri şi fără inimă care vroiau, spre mulţumirea lor, să-şi tortureze sclavii, se găseau mulţi de asemenea care, fiind adevăraţi creştini, îi tratau ca pe fraţii lor şi îi eliberau în mod public. Această eliberare se făcea în biserică[78], în prezenţa tuturor credincioşilor, [printr-o] ceremonie emoţionantă şi cu adevărat creştină care trebuia să producă întotdeauna roade fericite şi să inspire aceste gânduri drepte şi mântuitoare de frăţietate universală pe care numai Evanghelia le poate inspira.

Dacă, după eliberarea sa, sclavul era nerecunoscător faţă de binefăcătorul său, stăpânul putea, după ce a prezentat delictul înaintea magistraţilor municipali, să-l readucă pe vinovat în starea de sclavie[79]. Biserica nu putea să încurajeze nerecunoştinţa.

Adeseori, pe patul de moarte, credincioşii îşi încredinţau robii Bisericii prin testament. Dacă moştenitori avizi vroiau să-i facă din nou sclavi şi chiar coloni[80], erau pedepsiţi în mod canonic[81].

Credincioasă misiunii sale slăvite de dragoste, Biserica îi proteja şi pe copiii abandonaţi. Imoralitatea era îngrozitoare în societatea romană, şi copiii născuţi din fărădelege erau aruncaţi pe străzi, abandonaţi, spune Sinodul de la Vaison, mai curând câinilor decât milei[82].

Dragostea şi compasiunea faţă de persoanele suferinde au fost întotdeauna atributul distinctiv al adevăraţilor credincioşi; de asemenea, instinctul matern al bietelor făpturi amăgite de patimi sau biruite de sărăcie le inspira gândul de a merge să pună rodul fărădelegii lor aproape de biserici, aceste şcoli ale dragostei[83]. Credincioşi evlavioşi, mişcaţi la vederea acestor copii, îi luau. Fapta lor bună era adeseori răsplătită cu rău. Calomnia, atât de ingenioasă în a murdări tot, vroia să-i vadă vinovaţi pe cei pe care îi inspira doar dragostea; şi adeseori încă, mamele, părinţi, veneau după mulţi ani să ceară un copil pe care ele îl respinseseră atunci când le-ar fi fost o povară, dar pe care ele îl doreau atunci când puteau să-l folosească.

Biserica trebuia să-şi arate dragostea prin protecţia sa; prin urmare, s-a decis ca cel care ar fi luat un copil abandonat să facă o declaraţie în faţa autorităţii ecleziastice; această formalitate fiind împlinită, diaconul făcea o înştiinţare în duminica următoare în adunarea credincioşilor. Dacă, în 10 zile, nu se făcea o reclamaţie întemeiată pe proba recunoaşterii, copilul aparţinea celui care-l luase, şi cei care-l cereau în continuare, ca şi cei care căutau să răspândească calomnii, erau supuşi aceloraşi pedepse ca ucigaşii[84].

Bolnavii, nebunii şi posedaţii erau de asemenea obiectul grijilor Bisericii.

Dacă un bolnav era necredincios, el trebuia să fie botezat dacă el arăta intenţia, chiar numai prin semn[85]. Celor care erau lipsiţi de raţiune trebuia să li se acorde tot ajutorul religiei care este cu putinţă a li se da[86], şi nu se cruţa nimic pentru a readuce ordinea şi liniştea în aceste biete fiinţe raţionale. Trebuia de asemenea profitat de primul moment favorabil pentru a da ajutorul religios posedaţilor, a-i boteza, dacă nu sunt botezaţi, şi a le da chiar sfânta împărtăşanie[87].

Plină de dragoste pentru toţi fiii ei şi de râvnă pentru a-i îndrepta, a-i ajuta şi a-i face să crească în virtute, Biserica nu avea decât sentimente de dragoste pentru duşmanii săi. Ea nu admitea niciodată în sânul ei nimic murdar, nu făcea niciodată pact cu răul sau cu greşeala. Cine ar fi putut să-i facă un reproş ? Dar în acelaşi timp în care avea oroare de orice schismă şi erezie, ea nu urma decât o lege faţă de oameni, cea a dragostei.

Ereticii nu trebuiau decât să părăsească erorile lor, şi îndată ea îi primea în rândul credincioşilor ei; ea nu-i reboteza dacă, precum novaţienii, primiseră adevăratul botez al lui Iisus Hristos[88]. Dar dacă ei primiseră un botez născocit de om, precum fotinienii şi pauliniştii, li se săvârşea din nou această taină[89]; celor care, ca bonosienii, păstrau forma esenţială a botezului, dar eliminau anumite rituri importante, precum miruirea cu untdelemn sfinţit, li se făcea această miruire atunci când erau primiţi în Biserică şi li se săvârşea astfel taina mirungerii[90].

Numai episcopul avea puterea de a-i împăca pe eretici [cu Biserica]. Dar în absenţa lui sau în pericol de moarte, preotul simplu avea puterea şi le săvârşea miruirea cu untdelemn sfinţit[91].

Biserica era mai severă faţă de apostaţi decât faţă de eretici; ea trebuia să fie mai severă într-adevăr cu cei care o tăgăduiseră după ce au cunoscut-o, decât cu cei care o urau fără a o cunoaşte. Apostaţii trebuiau să petreacă 5 ani printre catehumeni, adică în rând cu penitenţii excomunicaţi, şi 2 ani printre penitenţii care s-au împăcat cu Biserica prin taină. Totuşi, episcopul îi putea ierta[92] de o parte a pedepsei lor, ţinând cont de bunele lor înclinaţii; el trebuia de asemenea să facă uz de blândeţe faţă de apostaţii pe care doar chinurile îi făcuseră să apostazieze. Era obiceiul în Biserica Romei, ca în Biserica Galiei, de a-i lăsa numai 2 ani printre penitenţii excomunicaţi şi 3 ani printre penitenţii împăcaţi [cu Biserica] prin taina pocăinţei[93].

Nu mai era vremea persecuţiilor când cel de-al doilea Sinod de la Arles a făcut această regulă; dar barbarii care devastau imperiul, şi care erau arieni sau idolatri, îi persecutau pe credincioşi şi încercau să-i facă apostaţi. Dacă Biserica folosea blândeţea faţă de cei care fuseseră lipsiţi de curaj pentru a-şi mărturisi credinţa, această blândeţe nu excludea, după cum se vede, o inflexibilitate mântuitoare, şi se poate remarca în toate legile bisericeşti acest amestec de dragoste şi fermitate. Astfel, în ciuda bunătăţii sale faţă de oameni, ea îi izgonea fără îndurare din sânul ei pe toţi cei care puteau să favorizeze răul şi să dezvolte înclinaţii rele din fire. Aşa sunt actorii şi comedianţii[94], cei care favorizau superstiţiile păgâne şi vroiau să le introducă în Biserică[95], cei care aveau între ei uri publice[96], sau aduceau mărturie mincinoasă în tribunal într-o cauză capitală; aceştia erau chiar excomunicaţi până la moarte[97]. În fine, toţi marii criminali erau respinşi pentru un timp mai lung sau mai scurt, şi până la o îndreptare desăvârşită, din societatea creştină care trebuia să fie sfântă în membrii săi, ca în învăţătura şi legile sale.

Excomunicatul era, încă din secolul al V-lea, o fiinţă de care orice credincios trebuia să fugă ca de un şarpe veninos. Nu numai clericul, ci şi simplul credincios nu putea să aibă legături cu el, să păstreze relaţiile de societate şi să-l primească la masa sa[98]; era un lepros care putea transmite răul său şi trebuia, în consecinţă, să fie evitat cu grijă.

În toate aceste hotărâri legislative, se observă că Biserica Galiei nu iese deloc din sfera sa spirituală. Ea nu are ca scop decât respectarea desăvârşită a Evangheliei, din raţiuni de credinţă şi dragoste; ea nu cere intervenţia autorităţii imperiale pentru a veghea la împlinirea legilor sale, ea nu se adresează decât conştiinţei, şi pedepsele ei sunt exclusiv spirituale; ea lasă fiilor ei libertatea de a i se supune din convingere, din duh de credinţă şi ascultare.

Puterea Bisericii era astfel mai puternică şi mai preţuită; hotărârile ei erau pentru credincioşi voia lui Dumnezeu, şi nu provocau deloc împotriva lor această reacţie care apare întotdeauna în inima omului faţă de constrângere şi violenţă. Clerul, organul legilor Bisericii şi slujitor pentru a le împlini, rămânea în misiunea sa exclusiv spirituală cu totul în afara chestiunilor politice, şi păstra astfel o influenţă imensă asupra societăţii, care se va lăsa întotdeauna cu uşurinţă dominată de ştiinţă şi virtute.

Totuşi, atunci ca în toate timpurile, câţiva membri ai clerului s-au îndepărtat de calea comună şi au recurs la autoritatea civilă pentru a-şi atinge scopurile. Sfântul Ilarie de Arles însuşi a avut această problemă. El nu trebuia s-o ascundă şi raţiunile sale deosebite puteau, până la un punct, să-i slujească drept scuză. El era strâns legat de Auxiliaris, prefect de Galia, care locuia la Arles şi care-l primise pe Ghermano de Auxerre cu atâta veneraţie. Auxiliaris era un om evlavios, mare admirator al virtuţilor lui Ilarie şi cu totul dispus să-l ajute în proiectele sale. Or proiectele lui Ilarie erau vaste. Partizan al ideilor lui Zosim şi Patrocle privind prerogativele Bisericii din Arles, el se socotea întâistătătorul întregii Galii, şi ca atare credea că are dreptul de a vizita toate Bisericile, de a depune şi de a hirotoni în ele preoţi şi episcopi. De mai multe ori el a avut parte de împotriviri din partea Bisericilor cărora vroia să le dea, fără voia lor, păstori, şi a apelat la ajutorul lui Auxiliaris care, cu ajutorul trupelor sale, găsise mijlocul de a instala noii săi episcopi şi de a promova pretenţiile sale asupra unei jurisdicţii pe care un bătrân legendar aproape contemporan o botează cu numele monarhiei[99].

Sfântul Ghermano de Auxerre nu se opunea pretenţiilor lui Ilarie şi îl însoţea câteodată în drumurile pe care le făcea pentru a îndrepta abuzurile şi a însufleţi râvna păstorilor. Astfel ei se aflau împreună în oraşul metropolă al secanilor[100] (Besançon).

De îndată ce s-a aflat de sosirea lor, spune Honorat al Marsiliei[101], nobilii şi poporul au alergat înaintea lor şi le-au denunţat pe Chelidonie, episcopul oraşului, că s-a căsătorit cu o văduvă, ceea ce era interzis clericilor, potrivit canoanelor. Ei au adăugat că, pe când era încă laic şi în magistratură, Chelidonie dăduse sentinţe cu moartea. Auzind aceste acuzaţii, cei doi sfinţi au fost impresionaţi de gravitatea lor şi au poruncit să vină martorii. Cei mai virtuoşi preoţi s-au adunat, chestiunea a fost examinată cu toată prudenţa şi maturitatea posibile, şi acuzaţia s-a dovedit a fi adevărată. Cei doi episcopi au mers să-l găsească pe Chelidonie şi i-au cerut să părăsească de bunăvoie un rang pe care-l primise împotriva rânduielilor trasate de Sfânta Scriptură însăşi. Chelidonie a vrut ca mai bine să apeleze la episcopul Romei, crezând că este condamnat pe nedrept.

Aflând aceasta, prea fericitul Ilarie a hotărât să se ducă la Roma pentru a susţine sentinţa pe care o pronunţase. Fără a se gândi nici la rigorile iernii, nici la stâncile sau gheţarii din Alpi pe care trebuia să-i traverseze, el a plecat la drum pe jos şi fără provizii. A ajuns la Roma, a vizitat mormintele apostolilor şi mucenicilor, şi s-a prezentat înaintea Sfântului Leon, care era atunci episcopul Romei.

Leon a fost un mare episcop, unul dintre cei mai demni şi mai savanţi care au ocupat scaunul Romei. Scrierile sale pe care noi le vom examina l-au aşezat printre cei mai iluştri Părinţi ai Apusului. El îl avea alături pe Prosper de Aquitania, puţin favorabil lui Ilarie de Arles şi monahilor din Marsilia şi Lerins. Deci Ilarie a fost considerat suspect la Roma. El nu s-a neliniştit deloc de această situaţie. După ce a adus omagiile sale lui Leon, l-a rugat să nu schimbe nimic din uzanţele Bisericilor; el se plângea cu francheţe că au fost admişi la Roma, în sfintele altare, clerici condamnaţi public şi pe drept în Galia; el a adăugat că nu a venit decât pentru a împlini o datorie şi nu pentru a pleda, pentru a expune fapte şi nu pentru a acuza; dacă Leon nu este de părerea sa, el nu-l va mai deranja.

„Eu nu vreau, adaugă Honorat al Marsiliei[102], să arunc în vânt o istorisire a judecăţilor contrare ale unor astfel de bărbaţi mari, mai ales acum când ei sunt aşezaţi şi unul şi celălalt în cea mai mare slavă. Îmi va fi suficient să spun, în puţine cuvinte, că Ilarie singur se ţine ferm împotriva celor mai puternici oameni, că el nu se înspăimântă în faţa ameninţărilor, că el îi învaţă pe cei care caută adevărul, îi dezarmează pe cei care-l atacă, şi că fiind în primejdie chiar viaţa sa, nu a vrut niciodată să intre în comuniune cu cel pe care-l condamnase. El era ca un custode; dar, văzând că nu putea face să prevaleze adevărul, el a plecat chiar în mijlocul iernii, şi pe jos, aşa cum venise”.

După tot ce a pătimit Ilarie, se poate crede că Chelidonie nu a procedat delicat, şi că el nu a apelat la Roma decât în speranţa de a-l învinge prin influenţa pe care o putea exercita acolo prin el şi prin ai săi: el a reuşit într-adevăr să-l înşele pe Leon. Ilarie a vrut să trateze chestiunea fără intrigi, cu sinceritate şi simplitate. Acesta este, din nefericire, mijlocul prin care nu se reuşeşte niciodată. Oamenii ajunşi la putere şi înconjuraţi de intriganţi se lasă aproape întotdeauna influenţaţi, şi dreptatea singură are asupra lor prea puţină influenţă.

Sfântul Leon nu a fost la adăpost de aceste ispite ale puterii şi intrigii; plecarea lui Ilarie l-a iritat, şi el a scris episcopilor din provincia Viennoise următoarea epistolă[103]:

„Leon către preaiubiţii săi fraţi, episcopii provinciei Viennoise:

Domnul nostru Iisus Hristos, mântuitorul neamului omenesc, statornicind religia dumnezeiască care, prin harul Său, străluceşte asupra tuturor popoarelor şi naţiunilor, a vrut ca acest adevăr, odinioară închis în lege şi prooroci, să strălucească spre mântuirea întregii lumi şi a fost răspândit cu ajutorul trâmbiţei apostolice, urmând acest cuvânt: În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor (Psalmi 18, 4).

Dar Domnul, încredinţând această misiune tuturor apostolilor, l-a însărcinat în mod special pe prea fericitul Petru, şeful lor; El l-a pus în frunte, şi de la el trebuie să curgă, în toţi membrii, darurile lui Dumnezeu, şi cel care se desprinde de această piatră trainică, de această legătură de unitate indivizibilă, nu aparţine corpului mistic al lui Iisus Hristos. Când Iisus Hristos i-a dat aceste prerogative, i-a dat în acelaşi timp un nume care era simbolul: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18). Deci, printr-un privilegiu admirabil, Iisus Hristos a vrut să aşeze edificiul Bisericii veşnice pe trăinicia lui Petru; pe această bază a ridicat Biserica Sa, şi ea este atât de trainică încât nu are a se teme defel de atacurile temerităţii umane, iar porţile iadului nu o vor birui niciodată.

Dar cel care are prezumţia nelegiuită de a zdruncina această piatră trainică, aşezată de Domnul Însuşi, care atacă puterea al cărei simbol este ea, care nu ascultă decât de patimile sale, nu urmează ceea ce a primit de la cei din vechime, nu se supune nici uneia din legile şi rânduielile aşezate de Domnul, se îndepărtează de obiceiurile voastre şi ale noastre, nu ascultă decât de ambiţia care-l face să dorească o nouă putere, face lucruri ilicite cu temeritate şi neglijează a-şi împlini îndatoririle.

Dumnezeu, suntem încredinţaţi de aceasta, ne-a inspirat gândul de a îndrepta aceste abuzuri, acţionând totuşi cu maturitate şi înţelepciune, şi cu această dragoste de care, aşa cum aţi văzut, scaunul apostolic v-a dat numeroase dovezi. Noi vrem să lucrăm cu voi pentru a statornici în Bisericile voastre, nu legi noi, ci pentru a le reînnoi pe cele vechi; căci noi trebuie să păstrăm cu grijă legile transmise de părinţii noştri; doar prin acest mijloc noi vom putea fi plăcuţi lui Dumnezeu prin faptele noastre bune şi vom nimici scandalurile şi tulburările.

Frăţia voastră cunoaşte relaţiile frecvente ale scaunului apostolic cu un mare număr de episcopi din provincia voastră, care l-au consultat şi au apelat la judecata sa în mai multe ocazii; el a confirmat sau a infirmat judecăţile care au fost făcute şi pentru care se apelase la tribunalul său, dar întotdeauna păstrând unitatea duhului în legătura păcii. Aceste relaţii erau sfinte şi nu slujeau decât la a spori dragostea care nu trebuie să se stingă niciodată; deoarece, în solicitudinea noastră, noi nu căutăm deloc interesele noastre, ci pe cele ale lui Iisus Hristos, şi noi nu vom ataca niciodată demnitatea Bisericilor sau a episcopilor care le-au fost daţi de Dumnezeu.

Dar Ilarie nu vrea astăzi să meargă pe această cale pe care înaintaşii noştri au urmat-o întotdeauna cu atâta credincioşie, şi prin noile sale pretenţii provoacă tulburare în Biserici şi cler; el vrea să vă pună sub dominaţia sa şi nu vrea să se supună prea fericitului apostol Petru; îşi arogă dreptul de a face hirotonii în toate Bisericile din Galia, şi îşi atribuie toate drepturile mitropoliţilor. Prin cuvintele sale orgolioase, el nu s-a temut de a ofensa respectul datorat prea fericitului Petru, care a primit, peste toate celelalte, puterea de a lega şi a dezlega, şi care a fost însărcinat în special cu păstorirea oilor. Cel care a vrut să dispute întâietatea [cu el] nu poate să-l zdruncine cu nimic, şi el dă dovadă de un orgoliu care-l duce în iad”.

După acest preambul, Leon ataşează şase articole. În primul, el îl absolvă pe Chelidonie, care s-a justificat prin martori în faţa mai multor episcopi. Lui Chelidonie nu i-a fost greu să găsească martori, căci se pare că avea multă influenţă la Roma. Sentinţa lui Ilarie, pe care Leon ar fi susţinut-o dacă ea ar fi fost dată, spune el, împotriva unui vinovat, fiindcă era dreaptă prin ea însăşi, el o anulează şi îl declară pe Chelidonie nevinovat.

În cel de-al doilea articol, Leon spune că a primit scrisori de la Projectus, denunţându-l pe Ilarie că ar fi hirotonit un episcop în locul său în timp ce el era bolnav. Projectus nu era episcop după toate probabilităţile în provincia Arles, căci papa adaugă: „De ce Ilarie se ocupă de afacerile altei provincii şi de ce uzurpă un drept pe care nu l-a avut nici unul dintre predecesorii săi înainte de Patrocle ? Mai mult, acest drept nu i-a fost acordat lui Patrocle decât temporar de scaunul apostolic, şi el a fost apoi revocat printr-o decizie mai bună”[104].

Se poate observa că opinia lui Leon despre privilegiile Bisericii din Arles diferă de cea a lui Zosim care le întorcea Sfântului Trofim însuşi[105], privilegii pe care le găsea atât de trainic statornicite, încât autoritatea scaunului apostolic nu putea schimba nimic[106], şi care, după el, îi dădeau lui Patrocle o întâietate incontestabilă în toate eparhiile din toate părţile Galiei[107]. Episcopii provinciei Arles erau de aceeaşi părere cu Zosim şi nu împărtăşeau opinia lui Leon, căruia i-au adresat, după moartea Sfântului Ilarie, o petiţie atât puternică, cât şi respectuoasă. Ilarie, episcop de Arles, putea fi iertat pentru pretenţiile sale; el avea de partea lui autorităţi puternice, deşi într-adevăr pretinsele privilegii ale Bisericii sale nu erau întemeiate.

În cel de-al treilea articol, Leon trasează regulile de urmat în ce priveşte hirotonirea episcopilor: „Noi am aflat, spune el, că un episcop a fost însoţit de o trupă de soldaţi pentru a invada Bisericile care şi-au pierdut păstorii, şi a hirotonit pe cei care erau cu totul necunoscuţi Bisericilor pe care ei trebuiau să le ocârmuiască. Eu vă rog, fraţii mei, vă conjur, în numele lui Dumnezeu, să înlăturaţi din provinciile voastre aceste pricini de disensiune; să fie aleşi în pace cei care trebuie ridicaţi la episcopat, să se ia sufragiile cetăţenilor cinstiţi, confirmate de semnăturile clericilor, pentru a avea astfel mărturia clerului şi poporului; ca cel care trebuie să poruncească tuturor să fie ales de toţi. Ca mitropoliţii, fiecare în provincia sa, să facă hirotonia cu concursul celor mai bătrâni episcopi; ca nici unul să nu reclame drepturile celuilalt; ca nici unul să nu depăşească hotarele provinciei sale; în fine, ca hirotonia să se facă în ziua legitimă, adică duminica, pe care înaintaşii noştri au judecat-o singura demnă de această cinste, datorită învierii lui Iisus Hristos”. În cel de-al patrulea articol, Leon se exprimă astfel:

„Fiecare provincie va avea sinoadele sale, şi este interzis lui Ilarie să dea indicaţii şi să se amestece în judecăţile preoţilor Domnului, pentru a face acolo tulburare, aşa cum a făcut. Să ştie că nu numai că este privat de acest drept asupra celorlalte provincii, dar şi asupra provinciei Viennoise; el nu va face nici o hirotonie episcopală, şi îi este chiar interzis să participe la aceasta; el nu merită din moment ce a fugit de la Roma atunci când trebuia să asiste la o judecată; el s-a separat astfel de comuniunea apostolică de care este nedemn”.

Sfântul Ilarie nu aşteptase judecata lui Chelidonie pentru a pleca din Roma. Leon se înşela evident asupra motivului fugii sale; acesta nu era pentru a evita să asiste la judecată, ci pentru că el nu mai nădăjduia că va face acolo să triumfe adevărul, aşa cum spune Honorat de Marsilia. Se poate crede că Leon se îndoia puţin de acest motiv al lui Ilarie, şi că el nu era decât iritat de el. Un lucru este cert, că în cel de-al patrulea articol din epistola Sfântului Leon, împotriva sfântului episcop de Arles, este întipărit un sentiment de duritate care nu poate fi scuzat. În rest, întreaga epistolă a papei este plină de cuvinte caustice şi puţin potrivite cu dragostea. Ca atunci când spune[108], în legătură cu episcopul Projectus, că Ilarie avea de gând mai degrabă să-l omoare decât să hirotonească alt episcop în locul lui. Astfel, încă o dată în cel de-al cincilea articol, după ce a vorbit despre cumpătarea pe care trebuie s-o aibă episcopii care nu pot excomunica niciodată decât pentru fărădelegi mari, şi din nou cu părere de rău, el adaugă: „Ce este de mirare că cel care are obiceiul de a se bucura de condamnarea clericilor este sever faţă de laici ?” Aceste cuvinte sunt evident nedrepte. Cei mai mari bărbaţi şi mai sfinţi sunt întotdeauna umani. Sfântul Ilarie putea să aibă o râvnă prea fierbinte, şi Sfântul Leon, în pofida prudenţei sale, s-a lăsat păcălit de denunţuri indignate şi de intrigi. El revine la opinia pe care o avea despre Ilarie; căci într-o scrisoare către episcopii din provincia Arles[109], el vorbeşte despre el ca despre un episcop de sfântă amintire.

Sfântul Leon şi-a încheiat epistola sa către episcopii din Viennoise dând Sfântului Leontie de Frejus privilegiile pe care Ilarie le revendica pentru sine. Deci dacă episcopii din mai multe provincii vroiau să se reunească în sinod, ei erau convocaţi de el; el i-a făcut această onoare datorită vârstei şi sfinţeniei sale. Dar, în ciuda acestui privilegiu, el va respecta drepturile mitropoliţilor.

În acelaşi timp în care Sfântul Leon trimitea această epistolă episcopilor din Viennoise, el îl denunţa pe Ilarie împăratului Valentinian al III-lea, care, de comun acord cu Teodosie, a trimis la Aetius un decret[110] în care el porunceşte tuturor episcopilor să aibă cea mai mare supunere faţă de Biserica Romei, îl condamnă pe Ilarie că a făcut hirotonii contrare dreptului şi a aşezat episcopi prin violenţă şi arme, şi cere tuturor guvernatorilor de provincie să vegheze ca să nu se întreprindă nimic împotriva autorităţii Bisericii romane. Dacă împăratul s-ar fi mulţumit să interzică folosirea armelor în chestiunile ecleziastice, el ar fi rămas în dreptul său şi nu ar fi meritat decât laude; dar el şi-a depăşit puterile poruncind episcopilor să fie supuşi episcopului Romei şi punând supunerea lor sub supravegherea guvernatorilor săi de provincie care trebuiau, ca el, să primească de la episcopi învăţătură în problemele duhovniceşti şi nu să le fie dată lor [învăţătură]. În decretul său, împăratul îl tratează dur pe Sfântul Ilarie, şi este lesne de remarcat că epistola pe care a primit-o de la Sfântul Leon a fost scrisă sub aceeaşi inspiraţie ca cea trimisă episcopilor din Viennoise.

Ilarie era prea smerit şi prea sfânt pentru ca vorbe chiar înţepate sau jignitoare să-l poată irita până la a-l face să se abată de la calea dreptăţii şi adevărului. Conştiinţa lui îi dădea o mărturie bună, şi cu toate acestea el a fost cel dintâi care a făcut demersuri pentru a domoli iritarea lui Leon. El l-a trimis mai întâi pe unul din preoţii săi, pe nume Ravenie, apoi doi episcopi, Nectarie şi Constanţiu, care s-au adresat lui Auxiliaris, altădată prefect de Galia şi atunci rezident la Roma.

Honorat de Marsilia[111] ne-a păstrat o epistolă pe care acest prieten al lui Ilarie i-a scris-o; ea este cu atât mai interesantă cu cât ea apreciază cu multă înţelepciune discuţia care a avut loc între episcopul Romei şi cel de Arles.

„Eu i-am primit – spune el – cu consideraţia pe care o merită pe sfinţii episcopi Nectarie şi Constanţiu care au venit la mine din partea prea sfinţiei voastre. Noi am vorbit adeseori împreună despre tăria sufletului, perseverenţă, dispreţul faţă de lucrurile omeneşti, care vă fac să gustaţi fericirea în mijlocul vicisitudinilor lumii şi în această viaţă de pe pământ atât de scurtă şi plină de atâtea mizerii ! Am stat de vorbă de asemenea cu sfântul Papă Leon. Aceste cuvinte vă fac poate să încercaţi vreo emoţie; dar nu, nu cred aceasta. Mânia, ca plăcerea, nu poate să tulbure cu nimic sufletul vostru atât de liniştit şi corect. Vă spun sincer că nu am să reproşez prea sfinţiei voastre nici un fapt pătat de cea mai uşoară aroganţă. Dar oamenii acceptă cu greu că noi le vorbim potrivit conştiinţei noastre; şi apoi urechile romanilor sunt foarte delicate şi cer o anumită blândeţe în cuvinte. Dacă sfinţia voastră vreţi să vă supuneţi măcar puţin acestei exigenţe, nu veţi pierde nimic şi veţi câştiga mult căci eu sunt sigur că, prin aceasta, micii nori care se înalţă la orizont se vor schimba într-o seninătate desăvârşită”.

Aşadar, caracterul drept şi deschis al episcopului de Arles nu fusese apreciat la Roma; a fost luat drept orgoliu; această eroare, la care se adaugă intrigile lui Chelidonie şi probabil de asemenea insinuările lui Prosper, explică foarte bine demersurile atât de precipitate ale Sfântului Leon.

Dar de îndată ce Ilarie a făcut la Roma avansurile pe care Auxiliaris îl sfătuise să le facă, Sfântul Leon i-a trimis binecuvântarea sa, fără a-i da totuşi privilegiile la care el credea că avea dreptul[112]. Ilarie nu le-a cerut, şi s-a întors liniştit la a-şi împărţi timpul între rugăciune, predică şi lucrul mâinilor[113]. Înfrânările sale, muncile sale, drumurile lungi pe care le făcea întotdeauna pe jos pentru a-şi vizita eparhia l-au slăbit atât de mult încât el nu a putut ajunge decât la vârsta de 48 ani[114].

Văzând că se apropie ziua morţii sale, el s-a dus la mânăstirea sa pentru a mai da fiilor săi câteva sfaturi şi a-şi da ultima suflare în mijlocul lor. „Pâinea voastră să fie întotdeauna simplă, le-a spus el; îmbrăcămintea voastră să fie aspră şi hrana voastră fără nici o delicatesă”. El i-a îndemnat mai cu seamă către vigilenţă şi mortificare. După ce a terminat de vorbit, el le-a spus iubiţilor săi fii să meargă să-I dea lui Dumnezeu laudele de seară şi să meargă apoi la cina lor obişnuită. „Doar la ceasul al unsprezecelea al zilei, a adăugat el, sufletul meu va părăsi casa trupului meu şi se va arăta înaintea judecătorului suprem”. Ascultând cântul psalmilor slujbei, el a spus: ,,Sfinte voci care ajungeţi la urechile lui Dumnezeu, mijlociţi pentru mine pe lângă El”. Fraţii reunindu-se din nou în jurul lui, el a făcut semnul crucii pe ochii săi şi pe gura sa şi a plecat, plin de bucurie, către patria cerească.

La vestea morţii sale, tot oraşul s-a adunat în jurul mânăstirii; toţi vărsau lacrimi şi scoteau hohote de plâns, căci toţi îl iubeau. Trupul prea fericitului fiind dus la Biserica Sfântul Ştefan, toată mulţimea a alergat acolo şi, din veneraţie, ei au rupt bucăţi [din veşmintele lui] pentru a avea relicve; monahii au fost nevoiţi să-l înconjoare cu un mare număr de lumânări aprinse pentru a îndepărta poporul de el. După slujba de noapte, el a fost dus la Biserica Sfântul Genesie pentru a fi îngropat. Evreii, precum credincioşii, au luat parte la înmormântarea sa; şi „îmi amintesc, spune Honorat de Marsilia[115], că i-am auzit cântând în evreieşte. Pentru noi, durerea era atât de mare încât nu puteam să ne achităm de această îndatorire”.

Când au ajuns la locul de înmormântare, lacrimile şi hohotele de plâns s-au înteţit; toţi vroiau să atingă încă o dată trupul prea fericitului şi să ia o bucăţică din veşmintele sale. Preotul Vasilie, de atunci episcop[116], pentru a îndepărta mulţimea, a fost nevoit să ia un veşmânt al sfântului şi să-l împartă. În timp ce toată lumea se înghesuia în jurul lui pentru a avea o părticică [de veşmânt], se grăbeau să îngroape trupul prea fericitului. Când mulţimea şi-a dat seama că el era coborât în mormânt, a scos un strigăt sfâşietor şi şi-a închis durerea în suflet. Amintirea sfântului episcop de Arles a rămas scumpă în toate inimile; timp îndelungat nu s-a vorbit decât despre virtuţile sale; se foloseau de numele lui pentru a întări adevărul jurămintelor şi erau disperaţi că niciodată nu vor mai avea un episcop asemenea lui. Sfântul Ilarie de Arles a murit în 449, după 20 ani de episcopat.

Înainte de a părăsi această lume, Sfântul Ilarie a aflat de la Dumnezeu că Ravenie îl va urma, şi s-a umplut de bucurie[117]. El avea multă afecţiune pentru acesta, şi-l trimisese la Sfântul Leon pentru a-l ruga să-i dea binecuvântarea sa. În timpul sejurului său la Roma, Ravenie a plăcut papei; iată de ce, atunci când el a fost ridicat la episcopat, episcopii din provincia Arles au anunţat de îndată alegerea Sfântului Leon ca pe o veste care trebuia să-i fie plăcută. Ei au primit următoarea scrisoare (449)[118]:

„Leon, papă, iubiţilor săi fraţi Constantin …

Pentru noi este un motiv just de bucurie să aflăm că preoţii Domnului lucrează potrivit rânduielilor aşezate de părinţii noştri şi de instituţiile apostolice[119], deoarece trupul Bisericii va cunoaşte în mod necesar o mare dezvoltare dacă membrii care o conduc adaugă la o autoritate fermă o administraţie paşnică. Noi aprobăm cu sinceritate buna lucrare pe care o face frăţia voastră hirotonind, urmând dorinţelor clericilor, cetăţenilor notabili şi poporului, pe fratele nostru Ravenie căruia îi cunoaştem virtutea, pentru a-i urma pe scaunul de Arles lui Ilarie de sfântă amintire.

Alegerea liniştită şi unanimă a unui om care deţine virtuţile necesare şi dragostea credincioşilor nu poate fi decât urmarea unei insuflări dumnezeieşti, chiar dacă în aparenţă ea este făcută prin mijloace omeneşti.

Deci, episcopul ales îşi împlineşte bine, prea iubiţi fraţi, sarcina pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o; el înţelege tot ceea ce cer de la el voturile unanime ale tuturor păturilor societăţii creştine; el trebuie să se achite cu râvnă şi vigilenţă de îndatoririle sale; el nu trebuie să fie niciodată inferior mărturiei pe care i-aţi dat-o, şi trebuie să fie întotdeauna demn de favoarea noastră.

Dumnezeu să vă păstreze în bună sănătate, prea iubiţi fraţi”.

Leon a trimis în acelaşi timp această epistolă lui Ravenie[120]:

„Leon către prea iubitul său frate Ravenie:

Alegerea dragostei voastre la demnitatea preoţiei supreme ne este foarte plăcută, şi vă felicităm, mai întâi pentru această înălţare în cinste, şi de asemenea a oraşului Arles căruia Dumnezeu v-a dat ca episcop; căci este onorabil şi util pentru toţi credincioşii să aibă un episcop capabil de a-i călăuzi şi vrednic de a le sluji de model.

Cunoaşteţi buna părere pe care o avem despre frăţia voastră de când v-am cunoscut; deci nu sunteţi mirat, prea iubite frate, că aşteptăm mult de la voi.

De asemenea, [doresc ca] autoritatea voastră să fie temperată de modestie, fermitatea voastră de blândeţe, dreptatea voastră de bunătate, râvna voastră de răbdare. Combateţi orgoliul care ne face să cădem atât de repede şi iubiţi smerenia care ne înalţă. Dragostea voastră să nu ignore legile ecleziastice; deci veţi şti să menţineţi autoritatea voastră în hotarele aşezate”.

Într-o notă[121] pe care o adaugă la această epistolă, Leon îi spune lui Ravenie:

„Noi am aflat de la clericii voştri că un vagabond pe nume Petronian se dă în Galia drept diacon al nostru şi, cu acest titlu, el a vizitat multe biserici din această provincie. Noi dorim, prea iubite frate, să-i avertizaţi pe toţi episcopii de această viclenie şi să-l opriţi pe Petronian de la împărtăşanie în toate bisericile”.

Bunăvoinţa Sfântului Leon faţă de Ravenie şi faţă de toţi episcopii provinciei Arles le-a inspirat gândul de a-l ruga să restabilească vechile privilegii ale metropolei lor. Ei i-au adresat pe această temă o rugăminte în care noi vom remarca îndeosebi aceste cuvinte[122]: „Este un lucru cunoscut în toate provinciile din Galia, şi Sfânta Biserică Romană ştie că oraşul Arles a meritat, cel dintâi dintre oraşele Galiei, să aibă un episcop, care a fost Sfântul Trofim, trimis de prea fericitul apostol Petru, şi că de aici binele credinţei şi religiei s-a întins puţin câte puţin în celelalte ţinuturi ale Galiei[123]. Este cât se poate de sigur că un mare număr de locuri au fost udate de acest râu al credinţei care a curs asupra noastră din izvorul apostolic, şi noi am primit episcopi înaintea oraşului Vienne care reclamă astăzi o supremaţie care nu i se cuvine. Toţi înaintaşii noştri au socotit că Biserica din Arles este mama lor; de la episcopul său ei au primit, ca noi, preoţia supremă. Vechile sale privilegii au fost confirmate de predecesorii prea fericirii voastre; ei au considerat just şi rezonabil ca, aşa cum Biserica Romană, datorită prea fericitului Petru, prinţul apostolilor, are primatul asupra tuturor Bisericilor din lumea întreagă, Biserica din Arles, datorită Sfântului Trofim, trimis de apostoli, să aibă primatul asupra tuturor Bisericilor din Galia”.

Episcopii sufraganţi din Arles ştiau bine că vechimea scaunului nu mai era un motiv de primat după rânduiala aşezată de Sinodul de la Niceea pentru metropole. De asemenea, au adăugat ei, şi din punct de vedere laic, Arles este metropola Galiei, şi ,,multe privilegii – spun ei – acordate oraşului nostru de împăraţi îl înalţă deasupra tuturor celorlalte oraşe ale Galiei.

Deci noi rugăm pe sfinţia voastră, adaugă ei încheind, în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi al prea fericitului apostol Petru pe care-l vedem revenind la viaţă în voi, să redaţi episcopului de Arles aceste privilegii pe care le avea prin dreptul vechimii sau pe care i le-au acordat scaunul apostolic. Am fi venit noi înşine să vă înfăţişăm această rugăminte, dar mulţi dintre noi sunt prea infirmi, şi foametea care a lovit Galia în acest an ne împiedică să împlinim această dorinţă”.

Sfântul Leon le răspunde[124]:

„Leon, către prea iubiţii săi fraţi Constantin, Valerian … :

Noi am citit epistola dragostei voastre pe care ne-au adus-o fiii noştri, preotul Petronie şi diaconul Regulus. Ea este pentru noi o dovadă evidentă a afecţiunii pe care o aveţi pentru fratele nostru şi co-episcopul Ravenie, din moment ce cereţi să fie restabilite în favoarea sa privilegiile de care predecesorul său a fost lipsit din cauza pretenţiilor sale prea mari; episcopul de Vienne a preîntâmpinat cererea frăţiei voastre, şi, într-o scrisoare pe care ne-a trimis-o, se plânge de episcopul de Arles care a uzurpat în favoarea lui hirotonia episcopului de Vaison.

Luând în considerare cu atenţie motivele invocate de o parte şi de alta, şi în prezenţa clericilor trimişi de cele două părţi, noi credem că cele două oraşe, Arles şi Vienne, sunt deopotrivă de distinse şi că atât unul, cât şi celălalt şi-au câştigat prestigiul prin extinderea privilegiilor lor ecleziastice. Iată de ce noi trebuie să îndurăm reducerea influenţei Bisericii din Vienne, cu atât mai mult cu cât episcopul ei nu face decât să folosească acum privilegii pe care i le-am acordat, şi pe care noi le-am luat episcopului Ilarie. Deci pentru ca episcopul de Vienne să nu devină dintr-o dată inferior lui însuşi, el va avea în jurisdicţia sa oraşele Tarantaise, Valencia, Geneva şi Grenoble. Celelalte Biserici din provincie vor fi sub jurisdicţia episcopului de Arles; modestia sa ne face să credem că el nu va căuta decât să menţină dragostea şi pacea, şi că el nu se va considera frustrat de ceea ce a fost acordat unuia din fraţii săi”[125].

În aceste chestiuni de jurisdicţie, Biserica provinciei Arles s-a adresat Romei nu numai ca scaunului apostolic al Apusului, ci şi ca Bisericii-Mamă care trimisese în Arles primii săi apostoli şi întemeiase Bisericile acestei provincii. Dar Bisericile care aveau altă origine refuzau să recunoască superioritatea Bisericii din Arles, deşi Roma îi acordase privilegiul de a o reprezenta. Bisericile din Vienne şi Marsilia, care aveau o origine răsăriteană, nu vroiau să recunoască superioritatea Bisericii din Arles, în ciuda originii sale romane, şi Sfântul Leon s-a arătat favorabil, aşa cum am văzut, franchizelor pe care le reclama Biserica din Vienne.

Ceea ce reiese mult mai clar din aceste dezbateri care au avut loc în Galia meridională în secolul al V-lea este că Roma încerca să exercite acolo o anumită jurisdicţie, dar că ea nici măcar nu se gândea să exercite această jurisdicţie în virtutea unei presupuse autorităţi superioare şi dumnezeieşti pe care papii ulteriori au reclamat-o ca pe un atribut al scaunului lor suprem. Episcopii Romei apelau în aceste chestiuni la legile existente, fie prin originea lor, fie prin extinderea jurisdicţiilor episcopale; dar ei se păzeau să se declare sursa acestora. Cei mai sfinţi episcopi, precum Proculus de Marsilia şi Ilarie de Arles, nu se temeau să opună autoritatea lor episcopală celei a episcopilor Romei, şi aceştia din urmă îi tratau pe toţi episcopii ca pe fraţii lor sau adversarii lor, dar niciodată ca pe subordonaţii lor.

În secolul al V-lea, Bisericile, chiar cele care aveau origine romană, se bucurau de o independenţă pe care ele au pierdut-o ulterior, spre nenorocirea religiei.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

[1] Vit. Hilar., c. 2.

[2] Ibid.

[3] Honorat. Massil., Vit. S. Hilar., c. 2.

[4] Vit. Hilar., c. 3.

[5] Ibid., c. 2.

[6] Ibid.

[7] Mai mulţi autori îi atribuie poemul Despre Pronie, şi acolo se găsesc câteva opinii în care se simte puţin semi-pelaghianismul. Alţii scuză toate opiniile emise în acest poem, care, în rest, este demn de Sfântul Ilarie (a se vedea Bolland., Vind. pro S. Hilar. post ejus vitam, ad diem 5 maii). N.tr.: Cunoaştem opiniile nefondate ale lui Guettee cu privire la semi-pelaghianism (a se vedea cartea a X-a, anii 407-431, partea 1).

[8] Vit. Hilar., c. 3.

[9] Ibid., c. 2.

[10] Noi vom alătura, deciziilor acestor sinoade, răspunsurile Sfântului Leon către Rustic al Narbonnei.

[11] Se face de asemenea menţiune de arhidiaconi, în particular, în epistola Sfântului Leon către Rustic.

[12] N.tr.: Revenim asupra cuvântului ‘metropolă’: din canonul 4 al Sinodului de la Niceea din 325 reiese că, începând cu acest sinod, în Biserică au fost introduse diviziunile teritoriale ale imperiului. Aceasta a fost divizată în provincii, cum era imperiul, şi episcopul din oraşul capitală al provinciei sau metropolă a fost numit metropolitan şi învestit cu o anumită jurisdicţie asupra celorlalţi episcopi ai provinciei (a se vedea cartea a VII-a, anii 325-346, partea 1).

Astăzi nu mai folosim cuvintele ‘metropolă’, ‘metropolitan’ etc, ci mitropolie şi mitropolit. Noi vom alterna utilizarea lor în funcţie de context.

[13] Concil. Taurin.

[14] Sfântul Leon, papa Romei, Epist. ad Episcop. prov. Vien.

[15] Ibid., Epist. ad Theodor. Forojul.

[16] II Concil. Arelat., can. 42-6.

[17] Ibid., can. 5.

[18] Ibid., can. 5, 6. Epist. Leon. ad Rustic., resp. 1. Concil. Regense, can. 2.

[19] II Concil. Arelat., can. 5. Concil. Reg., can. 2.

[20] Ibid., can. 54.

[21] Sfântul Leon, Epist. ad Rustic., resp. 1.

[22] Ibid.

[23] II Concil. Arelat., can. 5. Dl. Guizot (Hist. de la Civil. en France, tomul I) este foarte dispreţuitor faţă de alegerile bisericeşti, pe care el le vede ca pe alegerile în uz astăzi în guvernele constituţionale. În alegerile episcopale, poporul nu era decât consultat. Alegerea sa nu conferea puterea; dar hirotonia singură o conferea. Dl. Guizot se înşală şi când spune că alegerile din secolul al V-lea nu aveau reguli fixe.

[24] Concil. Reg., can. 6, 7.

[25] I Concil. Arausic., can. 30.

[26] II Concil. Arelat., can. 42.

[27] Concil. Taurin. Concil. Reg., can. 1.

[28] Concil. Reg., can. 2.

[29] Concil. Arausic., can. 21. II Concil. Arelat., can. 42. Concil. Reg.

[30] Concil. Reg., can. 4.

[31] Concil. Reg.

[32] Embrun nu era încă metropolă bisericească, deşi ea era metropolă civilă a provinciei din Alpii Maritimi.

[33] N.tr.: Hor-episcopul este un rang episcopal întâlnit din secolele II-III până prin secolele XI-XII, şi apus astăzi. Numele provine din grecescul Χωρεπίσκοπος, care înseamnă episcop de ţară sau episcop de sat.

[34] I Concil. Arausic., can. 8. II Concil. Arelat., can. 13, 35.

[35] II Concil. Arelat., can. 8.

[36] Concil. Vasens., can. 5. II Concil. Arelat., can. 48.

[37] II Concil. Arelat., can. 7.

[38] Concil. Vasens., can. 8.

[39] II Concil. Arelat., can. 31.

[40] Ibid., can. 55.

[41] Concil. Arausic., can. 9.

[42] I Concil. Arausic., can. 10. II Concil. Arelat., can. 36.

[43] Ibid., can. 10. II Concil. Arelat., can. 37.

[44] I Concil. Arausic., can. 11. II Concil. Arelat., can. 8.

[45] Concil. Taurin. II Concil. Arelat., can. 8. Concil. Vasens., can. 5.

[46] II Concil. Arelat., can. 31.

[47] Concil. Reg., can. 8.

[48] I Concil. Arausic., can. 29.

[49] II Concil. Arelat., can. 19.

[50] Concil. Vasens., can. 1.

[51] II Concil. Arelat., can. 18, 19, 56.

[52] Cele mai faimoase sunt cele de la Tours, Angers şi Vannes.

[53] Concil. Reg., can. 5.

[54] II Concil. Arelat., can. 15.

[55] I Concil. Arausic., can. 16. II Concil. Arelat., can. 41.

[56] II Concil. Arelat., can. 1.

[57] Ibid., can. 2.

[58] Mulţi preoţi şi episcopi munceau cu mâinile; dar aceasta nu era o meserie propriu-zisă pe care ei o exersau.

[59] II Concil. Arelat., can. 14.

[60] Epist. Leon. ad Rustic., resp. 1.

[61] I Concil. Arausic., can. 4. II Concil. Arelat., can. 29.

[62] Epist. Leon. ad Rustic., resp. 2.

[63] I Concil. Arausic., can. 22. II Concil. Arelat., can. 43.

[64] Ibid., can. 23. II Concil. Arelat., can. 44.

[65] Ibid., can. 24.

[66] Ibid., can. 25. II Concil. Arelat., can. 45, 1.

[67] II Concil. Arelat., can. 3, 4.

[68] Ibid., can. 7.

[69] II Concil. Arelat., can. 13.

[70] I Concil. Arausic., can. 26.

[71] A se vedea epistola lui Inochentie I către Victricius, item Epist. Leon. ad Rustic., resp. 15.

[72] II Concil. Arelat., can. 52. I Concil. Arausic., can. 28.

[73] Epist. Innocent. ad Victric.

[74] I Concil. Arausic., can. 27.

[75] Ibid.

[76] II Concil. Arelat., can. 30.

[77] I Concil. Arausic., can. 6. II Concil. Arelat., can. 32.

[78] Ibid., can. 7.

[79] II Concil. Arelat., can. 34.

[80] N.tr.: Muncitor agricol legat de pământul pe care-l lucra, obligat să plătească dijmă proprietarului şi să presteze corvezi.

[81] I Concil. Arausic., can. 7. II Concil. Arelat., can. 33.

[82] Concil. Vasens., can. 9.

[83] II Concil. Arelat., can. 51.

[84] Concil. Vasens., can. 9, 10. II Concil. Arelat., can. 51.

[85] I Concil. Arausic., can. 12. II Concil. Arelat., can. 38.

[86] Ibid., can. 13. II Concil. Arelat., can. 38.

[87] Ibid., can. 14, 15. II Concil. Arelat., can. 39, 40.

[88] II Concil. Arelat., can. 9.

[89] Ibid., can. 16. Epist. Leon. ad Rustic., resp. 18.

[90] Ibid., can. 17.

[91] Ibid., can. 26.

[92] Ibid., can. 10.

[93] II Concil. Arelat., can. 11. Epist. Leon. ad Rustic., resp. 19.

[94] Ibid., can. 20.

[95] Ibid., can. 23.

[96] Ibid., can. 50.

[97] Ibid., can. 24.

[98] Ibid., can. 49.

[99] Vit. S. Roman., c. 2; apud Bolland., 28 februarie.

[100] N.tr.: Secanii (sequani) erau un trib galic care locuia în nord-estul Franţei de astăzi.

[101] Vit. S. Hilar., c. 3; apud Bolland., 5 mai.

[102] Vit. S. Hilar., c. 3.

[103] Epist. 1 Leon, pap. ad Episcop. prov. Vienn.; apud Sirm. – Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 89 şi urm..

[104] Aceste cuvinte ale Sfântului Leon îl condamnă pe Papa Zosim. Deci, pe drept, noi nu l-am condamnat pe Proculus de Marsilia.

[105] Zosim, Epist. 1 ad episcop. Gall.

[106] Ibid., Epist. 3 ad Episcop. Vienn. et Narbonn.

[107] Ibid., Epist. 1, nr. 3.

[108] Epist. Leon. 2 ad Episcop., Vienn., art. 2.

[109] Epist. Leon. 2 ad Episcop. prov. Arelat.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 87.

[110] Apud Sirm., tomul I, Concil. antiq. Gall., p. 85, 86.

[111] Vit. S. Hilar., c. 3.

[112] Epist. 2 Leon. ad Episcop. prov. Arelat. – Preces Episcop. prov. Arelat. ad Leon. pap.; apud Sirm., tomul I, p. 87, 89.

[113] Honorat. Massil. Vit. S. Hilar., c. 3.

[114] Ibid., c. 4.

[115] Vit. S. Hilar., c. 4.

[116] Vasilie a fost episcop de Aix.

[117] Honorat. Massil., Vit. S. Hilar., c. 4.

[118] Sfântul Leon, Epist. 2 ad Episcop. prov. Arelat.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 87.

[119] Noi trebuie să observăm că în orice circumstanţă Sfântul Leon cere respectarea canoanelor; el nu se credea stăpânul.

[120] Sfântul Leon, Epist. 3 ad Ravenn.; apud Sirm., op. cit., p. 87, 88.

[121] Sfântul Leon, Epist. 4 ad Ravenn.; apud Sirm., loc. cit..

[122] Preces Episcop. prov. Arelat. ad Leon. pap.; apud Sirm., op. cit., p. 89.

[123] Nu se credea pe atunci în toate aceste presupuse misiuni apostolice pe care ultramontanismul modern le-a făcut la modă în Biserica romană.

[124] Sfântul Leon, Epist. 5 ad Episcop. prov. Arelat.; apud Sirm., op. cit., p. 91.

[125] Preces ad Leon. pap., apud Sirm., loc. cit.

Pagini de istorie nr. 32

You may also like...

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2026

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale

Pagini de istorie nr. 32

You may also like...

Scriptura NT nr. 17

Ecumenism nr. 09

Pagini de istorie cont nr. 04

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2026

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale